Curs Histologie 2_ MG

Glandele endocrine 197

•Arterele hipofizare inferioare irigă pars nervosa a neurohipofizei. Aceste artere derivă
numai din arterele carotide interne.

Sistemul port hipofizar

Arterele care deservesc pars tuberalis, eminenţa mediană şi infundibulul (arterele hipofizare
superioare) dau naştere unei reţele de capilare fenestrate (plexul capilar primar), în
apropierea terminaţiilor nervoase ale celulelor neuroendocrine din hipotalamus. Aceste
capilare drenează sângele în venele portale, denumite venele portale hipofizare, care merg de-
a lungul părţii tuberale şi dau naştere unei reţele secundare de capilare sinusoide (plexul
capilar secundar). Acest sistem vascular transportă produsul de secreţie neuroendocrin de la
locul de eliberare din eminenţa mediană şi infundibul, direct la celulele din lobul distal al

adenohipofizei. Cea mai mare parte din sângele hipofizei este drenat în sinusul cavernos de la
baza diencefalului şi apoi în circulaţia sistemică (fig.106).

Fig. 106: Vascularizaţia hipofizei: sistemul port hipofizar

Funcţia hipofizei

Hipofiza este sub controlul factorilor hormonali stimulatori şi inhibitori din hipotalamus
(fig. 107). Neuronii hipotalamici secretă factori hormonali inhibitori/eliberatori (RF=releasing
factors), ca răspuns la impulsurile chemoreceptoare şi nervoase. Aceşti hormoni difuzează în
capilarele din eminenţa mediană şi sunt transportaţi la hipofiza anterioară prin vasele portale,
unde ei îşi exercită acţiunile stimulatoare sau inhibitoare asupra secreţiei hormonilor
antehipofizari.
Tabelul următor prezintă principalii hormoni ai hipofizei şi acţiunile lor.

198 Glandele endocrine

Tabelul nr.3. Hormonii hipofizari şi acţiunea lor.

Hormonii adenohipofizari Acţiune

Hormonul somatotrop Creşte concentraţia aminoacizilor şi sinteza de proteine în celule.
(STH) Stimulează rinichiul şi ficatul să sintetizeze şi să secrete
somatomedine care stimulează creşterea oaselor lungi.

Prolactina Declanşează dezvoltarea glandelor mamare în sarcină; iniţiază şi

(PRL, hormonul lactogen) menţine secreţia de lapte după naştere.

Hormonul adrenocorticotrop Menţine structura şi stimulează secreţia de glucocorticoizi şi
hormoni sexuali din zonele fasciculată şi reticulată a
(ACTH)
corticosuprarenalei.

Hormonul foliculo-stimulator La femei: stimulează dezvoltarea foliculilor ovarieni.

(FSH) La bărbaţi: iniţiază spermatogeneza în testicul, la pubertate.

La femei: reglează maturarea finală a foliculului ovarian, determină

Hormonul luteinizant ovulaţia, şi formarea corpului galben; stimulează secreţia
(LH) hormonală a foliculului ovarian şi a corpului galben.
La bărbaţi: stimulează secreţia de hormoni androgeni a celulelor

interstiţiale ale testiculului (celulele Leydig).

Stimulează creşterea celulelor foliculare tiroidiene şi eliberarea
Hormonul tireostimulant (TSH) hormonilor tiroidieni în sânge.

Hormonii neurohipofizari Acţiune

Hormonul antidiuretic Creşte permeabilitatea tubilor contorţi distali şi a tubilor colectori
(ADH, vasopresină) renali, determinând reabsorbţia rapidă a apei şi reţinerea ei în

Ocitocina organism.
Creşte tensiunea arterială, prin declanşarea contracţiei muşchilor
netezi din arterele mici şi arteriole.
Declanşează contracţia musculaturii netede a uterului pe parcursul
naşterii şi a celulelor mioepiteliale din alveolele secretorii din
glanda mamară, determinând ejecţia laptelui.

Fig. 107: Controlul hipotalamic al secreţiei hormonale a hipofizei anterioare

Glandele endocrine 199

Epifiza

Epifiza (glanda pineală) este descrisă în prezent ca o glandă endocrină sau neuroendocrină,
dar funcţia ei la om nu este clar definită. Ea se dezvoltă din neuroectoderm, din porţiunea
posterioară a planşeului diencefalului şi rămâne ataşată de creier printr-o tijă scurtă.
La om, epifiza este o structură turtită, de formă conică, are un diametru 3-8 mm şi cântăreşte
aproximativ 100-200mg. Ea este acoperită de leptomeninge şi este formată din lobuli,
despărţiţi prin septe de ţesut conjunctiv, în care se găsesc fibre nervoase amielinice şi vase
sanguine. Glanda conţine două tipuri principale de celule: pinealocitele şi celulele gliale.

Pinealocitele

Pinealocitele sunt neuroni foarte modificaţi care se dispun în insule şi în cordoane înconjurate
de o bogată reţea de capilare fenestrate. Pe preparatele standard, ele au nuclei rotunzi,
granuloşi, cu nucleoli voluminoşi şi citoplasmă slab colorată. Cu ajutorul tehnicilor speciale
de impregnaţie argentică se observă că pinealocitele au un număr mare de prelungiri foarte
ramificate, dintre care o parte se termină foarte aproape sau pe vasele sanguine. Granulaţiile
citoplasmatice ale pinealocitelor conţin o mare varietate de compuşi indolici, în particular
melatonină şi precursorul ei, serotonina.

Celulele gliale

Celulele gliale sunt dispuse între insulele de pinealocite şi sunt în contact cu capilarele. Ele
reprezintă aproximativ 5% din populaţia celulară a glandei, se colorează şi au caracteristici
ultrastructurale asemănătoare cu astrocitele din SNC. Citoplasma lor se colorează palid şi
nucleii sunt mici şi hipercromi.
În afara celor două tipuri celulare, în epifiza umană se pot observa concreţiuni calcare,
denumite corpora arenacea sau nisip cerebral (fig.108). Nisipul cerebral se observă încă din
copilărie dar creşte ca număr odată cu vârsta. Deoarece, el este opac la razele X, serveşte ca
un marcher important în studiile radiologice şi computer-tomografice.

Fig. 108: Epifiza-nisip cerebral

Funcţia epifizei

La om funcţia epifizei este puţin cunoscută.
La animale, extractul de epifiză conţine numeroşi neurotransmiţători şi peptide reglatoare

200 Glandele endocrine

neuroendocrine, care includ norepinefrina, dopamina, serotonina, histamina, melatonina,
somatostatina şi TRF (tirotropin releasing factor).
Melatonina, principalul hormon, are următoarele acţiuni:
- reglează activitatea endocrină a gonadelor, mai ales cea legată de ciclul menstrual
- reglează funcţia de reproducere
- controlează momentul declanşării pubertăţii

Tiroida

Tiroida este o glandă endocrină lobulată, localizată în regiunea cervicală în faţa traheei. Ea
este formată din doi lobi laterali şi un istm. Lobii laterali ai tiroidei se găsesc de o parte şi de
alta a cartilajului tiroid. Aceşti lobi sunt uniţi prin intermediul istmului, care se găseşte în faţa
porţiunii inferioare a laringelui; ocazional se poate observa un mic lob triunghiular ce ia
naştere din istm, lobul piramidal.
Dimensiunile aproximative ale unui lob lateral sunt 5X3X2 cm. La adulţii sănătoşi, greutatea
tiroidei este de 15-20 g, ceva mai mare la bărbaţi.
Embriologic, cea mai mare parte a glandei, are origine endodermică şi se dezvoltă dintr-un
mugure epitelial care coboară din rădăcina limbii.
Tiroida este acoperită de o capsulă conjunctivă, din care se desprind septe subţiri, ce pătrund
în interiorul ei şi o divid în lobuli neregulaţi. Lobulii tiroidieni sunt alcătuiţi din foliculi
tiroidieni, aşezaţi într-o stromă fină, bogat vascularizată.

Foliculul tiroidian

Foliculul tiroidian reprezintă unitatea morfofuncţională a glandei. Are o formă rotundă sau
ovalară. La periferie are un perete format dintr-un epiteliu simplu, numit epiteliul folicular ,
iar în centru o cavitate.
Cavitatea foliculului este delimitată de polul apical al celulelor din epiteliul folicular şi este
umplută cu o masă gelatinoasă numită coloid.
Epiteliul folicular conţine două tipuri celulare: celulele foliculare sau principale şi celulele
parafoliculare sau celulele C, aşezate pe o membrană bazală (fig.109). Ele au origini
embriologice diferite şi secretă hormoni diferiţi:
•celulele foliculare secretă cei doi hormoni tiroidieni: tetraiodotironina (T4) sau tiroxina şi
triiodotironina (T3); ele au origine endodermică, dezvoltându-se din mijlocul planşeului
faringian, lângă baza limbii.
•celulele parafoliculare secretă calcitonina, se dezvoltă din creasta neurală şi migrează în
glanda tiroidă deja dezvoltată, prin intermediul corpului ultimobranhial.
Foliculii sunt înconjuraţi de o reţea bogată de capilare sanguine fenestrate, derivate din
arterele tiroidiene superioare şi inferioare. În ţesutul cunjunctiv interfolicular se găsesc şi
capilare limfatice, care reprezintă a doua cale de vehiculare a hormonilor din glandă.

Celulele foliculare

Celulele foliculare sunt cubice, cilindrice sau turtite, conform stării lor funcţionale: repaus,
hiperfuncţie, hipofuncţie. Au nucleii sferici, cu unul sau doi nucleoli proeminenţi. La
microscopia optică, complexul Golgi, vacuolele de lipide şi granulaţiile PAS pozitive pot fi
identificate în citoplasma bazofilă.
Ultrastructural, celulele foliculare, sunt unite între ele prin complexe tipice joncţionale; la
polul apical, au microvili scurţi ce vin în contact cu coloidul; în citoplasmă se găsesc organite

Glandele endocrine 201

citoplasmatice: RER în porţiunea bazală, un complex Golgi supranuclear bine dezvoltat,
lizozomi şi două tipuri de vezicule: vezicule mici, în citoplasma apicală, care sunt morfologic
similare cu veziculele asociate complexului Golgi, şi vezicule mari, delimitate de membrane,
ce conţin picături de coloid resorbit în porţiunea apicală.

Coloidul

Coloidul este un material puternic PAS pozitiv care în coloraţiile uzuale (HE), în funcţie de
starea funcţională a glandei, apare eozinofil (normofuncţie) sau bazofil (hiperfuncţie).
Principalul component al coloidului este o glicoproteină iodată numită tiroglobulină, produsă
de celulele foliculare.

Atât celulele foliculare cât şi coloidul prezintă o serie de modificări în funcţie de
starea funcţională a tiroidei. Astfel, în stările de hiperfuncţie tiroidiană, foliculii

sunt mai mici, celulele foliculare sunt înalte, cilindrice, hipertrofiate, coloidul este
în cantitate mai mică şi mai diluat (mai bazofil). În stările de eutiroidie (funcţie
normală) celulele sunt cubice, foliculii au coloid mai bogat, mai vâscos (intens
eozinofil), iar în hipofuncţia tiroidiană celulele sunt turtite, pavimentoase,
foliculii sunt mai dilataţi, cu coloidul palid colorat.

Fig. 109: Structura microscopică a tiroidei

Sinteza, depozitarea şi secreţia hormonilor tiroidieni

Componenta proteică a tiroglobulinei este sintetizată şi glicozilată parţial în RER al celulelor
foliculare şi glicozilată complet în complexul Golgi. Sub forma unor mici vacuole ea este

202 Glandele endocrine

transportată la polul apical şi eliminată prin exocitoză în lumenul foliculului (fig.110).
Concomitent, celula foliculară preia iodură din sânge, realizând o concentraţie intracelulară de
30-40 ori mai mare faţă de nivelul seric. Iodura este oxidată în iod elementar, care este folosit
la nivelul microvililor polului apical, la iodarea tiroxinei din macromolecula de tiroglobulină.
Tiroglobulina iodată este depozitată în coloid. Ea reprezintă o rezervă, din care se pot produce
şi secreta în sânge hormonii tiroidieni.
Tiroglobulina nu este deci un hormon, ci este o formă inactivă de stocare a hormonilor
tiroidieni. Hormonii tiroidieni activi sunt eliberaţi din tiroglobulină şi sunt secretaţi în
capilarele fenestrate sanguine care înconjoară foliculii. Din acest punct de vedere, tiroida este
unică între glandele endocrine, fiind singura care-şi depozitează extracelular hormonii
secretaţi.
Pentru eliberarea hormonilor, celula foliculară emite pseudopode spre lumenul foliculului care
preiau picături de coloid (fig.110), înconjurându-le de citoplasmă. Lizozomii fuzionează cu
aceste mici vacuole şi prin hidroliză şi proteoliză, scindează tiroglobulina în aminoacizii
iodaţi: tetraiodotironină (T4) sau tiroxină şi triiodotironină (T3).
Hormonii tiroidieni sunt eliminaţi în sânge, unde cea mai mare parte circulă legaţi de o
proteină: TBG (tironine-binding-globulin); o mică parte rămân nelegaţi şi sunt probabil
hormonii activi fiziologic. T3 este cel mai activ hormon tiroidian; majoritatea T3 circulant
este format în ficat prin deiodarea T4 (tiroxinei).
Sinteza şi scindarea tiroglobulinei este controlată de hipotalamus:
- nivelul scăzut de tiroxină din sânge stimulează hipotalamusul să producă hormoni

eliberatori (TRH – tirotropin releasing hormon), care stimulează apoi hipofiza anterioară să
secrete TSH. TSH-ul, la rândul său, acţionează asupra foliculului tiroidian, stimulând
sinteza şi scindarea tiroglobulinei şi creşterea consecutivă a tiroxinei în sângele circulant.
- când nivelul tiroxinei creşte în sânge, inhibă producţia de TRH şi TSH.

Fig. 110 Sinteza, depozitarea şi secreţia hormonilor tiroidieni

Glandele endocrine 203

Celulele parafoliculare

Celulele parafoliculare sau celulele C, reprezintă cel de-al doilea tip celular din glanda tiroidă.
Ele sunt celule cu citoplasma palid colorată (celule clare = celule C) şi apar fie ca celule
solitare, fie în grupuri mici, în interiorul peretelui foliculului tiroidian sau în spaţiul
interfolicular. În folicul ele sunt localizate lângă membrana bazală şi nu ajung în contact cu

coloidul.
Celulele parafoliculare umane sunt greu de identificat prin microscopia optică. Ele pot fi puse
în evidenţă prin microscopia electronică sau prin imunohistochimie. Cele mai caracteristice
elemente structurale ale acestor celule, evidenţiate prin microscopie electronică, sunt:
prezenţa a numeroase granule neurosecretorii cu miezul electonodens, de talie mică (0,1-0,5
µm diametru), înconjurate de o membrană proprie. Aceste granule conţin produsul de secreţie,

calcitonina.
Imunohistochimic, celulele parafoliculare se pot pune în evidenţă cu anticorpi monoclonali
anti-calcitonină.
Secreţia de calcitonină este reglată direct de nivelul calcemiei din sânge.

Tiroida
celulele foliculare sintetizează tiroxina
tiroxina este depozitată ca tiroglobulină în coloidul din lumenul foliculilor

tiroidieni
sinteza de tiroxină este sub controlul TSH-ului din adenohipofiză
celulele C secretă calcitonina, ca răspuns la nivelul ridicat al calciului seric

Funcţia tiroidei

Hormonii tiroidieni T3 şi T4

- stimulează metabolismul carbohidraţilor, a lipidelor şi a proteinelor. Studii recente arată
că efectul primar al hormonilor tiroidieni este de a modula activitatea pompelor de sodiu
sau a altor ioni din membranele plasmatice şi, astfel, de a regla intrarea metaboliţilor în
celule.

- în viaţa intrauterină este esenţială pentru creşterea şi dezvoltarea normală a fătului.
Deficitul hormonal tiroidian pe parcursul dezvoltării fetale duce la leziuni ireversibile ale
SNC, inclusiv la reducerea numărului de neuroni, o mielinizare deficitară şi retardare
mentală ca şi la o oprire generalizată în creştere a organismului, constelaţie de simptome
cu numele de cretinism endemic.

Guşa
Guşa este o creştere patologică a glandei tiroide şi poate semnifica o hipo sau
hipertiroidie. Hipotiroidia congenitală la nou-născuţi sau copii duce la cretinism. La
adulţi, hipotiroidia poate fi cauzată de un conţinut insuficient de iod în alimentaţie
(guşa endemică), sau de una dintre bolile autoimune, ca tiroidita Hashimoto. Valorile
scăzute ale hormonilor tiroidieni din sânge stimulează eliberarea unei cantităţi mari de
TSH, care duce la hipertrofia tiroidei prin sinteza unei cantităţi mai mari de tiroglobulină.
Hipotiroidismul sever la adulţi se numeşte mixedem şi este caracterizat prin lentoare psihică şi
mentală şi edeme ale ţesutului conjunctiv.

204 Glandele endocrine

În hipertiroidie (guşile toxice, boala Basedow-Graves), hormonii tiroidieni secretaţi în
cantitate mare, duc la o creştere a proceselor matabolice. Nivelul TSH-ului este scăzut în
aceste cazuri.

Calcitonina

Calcitonina, secretată de celulele parafoliculare, este un antagonist fiziologic al
parathormonului (PTH). Aceşti doi hormoni acţionează împreună pentru menţinerea unei
concentraţii normale a calciului în ser şi în fluidele extracelulare. Calcitonina scade nivelul
plasmatic al calciului, prin suprimarea resorbţiei osoase şi creşterea ratei calcificării
osteoidului. Secreţia calcitoninei este reglată direct de nivelul plasmatic al calciului. Niveluri
ridicate ale calciului stimulează secreţia de calcitonină iar niveluri scăzute inhibă secreţia.

Paratiroida

Glandele paratiroide sunt glande mici endocrine aşezate în vecinătatea tiroidei. Ele au formă
ovalară, cu diametrul de câţiva milimetri şi sunt grupate în două perechi: 2 paratiroide
superioare şi 2 inferioare. Ele sunt de obicei localizate în ţesutul conjunctiv care acoperă
porţiunea posterioară a tiroidei. La anumite persoane (cu o frecvenţă estimată de 2-10%), se
pot găsi paratiroide supranumerare, mai ales asociate cu timusul.

Dezvoltare şi structurã

Embriologic, glandele paratiroide inferioare (şi timusul), derivă din a treia pungă branhială;
glandele superioare, dintr-a patra pungă branhială. Paratiroidele inferioare se separă de timus
şi se dispun sub paratiroidele superioare. Lipsa separării acestor structuri duce la o asociere
patologică a paratiroidelor cu timusul la adult.
Din punct de vedere structural, fiecare paratiroidă este înconjurată de o capsulă conjunctivă
subţire care o separă de tiroidă. De la nivelul capsulei pornesc septe conjunctive fine care
delimitează lobuli. În septele conjunctive se găseşte o bogată componentă de ţesut adipos.
Adipocitele apar în glanda paratiroidă la pubertate şi cresc treptat ca număr odată cu
înaintarea în vârstă, ajungând să ocupe 60-70% din masa glandulară la vârsta de aproximativ
40 ani, vârstă de la care numărul lor rămâne constant.
Celule secretoare din paratiroidă sunt aranjate în cordoane, înconjurate de o bogată reţea de
capilare sanguine fenestrate şi capilare limfatice (aspect tipic pentru glandele endocrine), de
ţesut conjunctiv şi celule adipoase.
Paratiroida este formată din două tipuri celulare: celulele principale, care secretă
parathormonul şi celulele oxifile (fig.111). În stările patologice în care este nevoie de o
cantitate mai mare de parathormon, de exemplu atunci când nivelul de calciu seric este
persistent scăzut (în insuficienţa renală), numărul celulelor principale creşte (hiperplazie) în
detrimentul adipocitelor.
Celulele principale paratiroidiene au un diametru de aproximativ 8-10 µm şi au o formă
poligonală. Citoplasma este palid colorată în roz, iar nucleii lor sunt rotunzi, hipocromi,
dispuşi central.
Ultrastructura lor depinde considerabil de stadiul funcţional în care se găsesc celulele: în
repaus, în stadiul secretor sau de sinteză. În faza de sinteză celulele conţin mult RER şi

Glandele endocrine 205

complex Golgi activ, granulaţii înconjurate de membrană, ce conţin parathormon (PTH),
aranjate la periferia celulei. În faza de repaus granulele de secreţie sunt încă prezente dar

organitele sunt involuate.

Fig. 111: Glanda paratiroidă

Celulele oxifile nu au funcţie secretorie. Ele sunt mai mari decât celulele principale (>10µm),
au citoplasma intens acidofilă şi granulară datorită prezenţei a numeroase mitocondrii. Nucleii
sunt mici, sferici şi hipercromi.
Ultrastructural celulele oxifile conţin în citoplasmă numeroase mitocondrii active, mari,
responsabile de culoarea roşie a citoplasmei; reticulul endoplasmatic şi vacuolele secretorii
sunt neobişnuite, indicând că celulele nu sunt active endocrin. Celulele oxifile sunt rare
înaintea pubertăţii, dar apar în număr mare la adultul tânăr. La vârstnici ele sunt în general
numeroase şi de multe ori sunt grupate în noduli ovalari sau rotunzi, în glanda paratiroidă
normală.

Funcţia paratiroidei

Hormonul paratiroidian, parathormonul (PTH), intervine în reglarea nivelului seric al ionilor
de calciu şi de fosfaţi, determinând simultan:
- creşterea nivelului calciului în sânge
- scăderea nivelului de fosfaţi
Secreţia PTH-ului este reglată de nivelul sanguin al calciului printr-un sistem simplu de feedback.
Scăderea calciului seric stimulează secreţia, iar creşterea lui, inhibă secreţia PTH-ului.
Hormonul acţionează la diferite nivele:
- creşte reabsorbţia osoasă prin osteoliză, având drept consecinţă eliberarea calciului şi

fosfaţilor din matricea osoasă calcificată în fluidul extracelular.
- scade excreţia renală a calciului prin stimularea resorbţiei tubulare, conservându-se astfel

calciul. De asemenea creşte excreţia de fosfaţi, ducând la scăderea concentraţiei fosfaţilor
în sânge şi în fluidele extracelulare.
- creşte absorbţia intestinală a calciului.

206 Glandele endocrine

Parathormonul
Parathormonul este esenţial pentru viaţă şi de aceea, în cazul tiroidectomiilor, este foarte
important să nu se îndepărteze glandele paratiroide în totalitate. Dacă acest lucru are loc,
pacientul poate să moară, deoarece muşchii, inclusiv muşchii laringieni şi alţi muşchi
respiratori, intră într-o contracţie tetanică datorată prăbuşirii nivelului calciului seric.
Excesul de parathormon are un efect distructiv asupra osului, mobilizând calciul din
osul mineralizat, fragilizarea osului şi fracturi multiple. Hiperparatiroidismul poate fi primar
sau secundar. Hiperparatiroidismul primar apare datorită unei tumori benigne (adenom) a
glandei paratiroide şi produce hipercalcemie.
Hiperparatiroidismul secundar este dat de o hipertrofie generalizată a tuturor glandelor
paratiroide, ca răspuns la un nivel seric scăzut al calciului, rezultat printr-o pierdere excesivă a
calciului prin urină. Aceasta este cauzată de obicei de o afecţiune primară a rinichiului
(hiperparatiroidismul renal).

Suprarenala

Glandele suprarenale, în număr de două, sunt localizate în grăsimea polului superior al
rinichilor, au formă triunghiulară şi combină două sisteme endocrine distincte într-un singur
organ: corticala suprarenalelor care sintetizează şi secretă hormoni steroizi derivaţi din
colesterol şi medulara un component neuroendocrin care sintetizează şi secretă amine
vasoactive, epinefrina şi norepinefrina.
Glandele sunt acoperite de o capsulă subţire de ţesut conjunctiv de la care pornesc septe care
se extind în interiorul parenchimului, aducând vase de sânge şi nervi. Ţesutul parenchimatos
secretor este organizat în cele 2 regiuni:
- corticala (corticosuprarenala) este porţiunea care se găseşte lângă capsulă şi constituie

aproximativ 90% din glandă. Ea are aceeaşi origine embriologică cu gonadele.
Ca şi ele, ea secretă hormoni steroizi (corticosteroizi) care derivă dintr-un precursor
comun, colesterolul. Corticosteroizii suprarenali se divid în 3 clase funcţionale:
mineralocorticoizii, glucocorticoizii şi hormonii sexuali, hormoni cu funcţii diferite ce
sunt secretaţi de zone diferite din corticosuprarenală. Secreţia corticosuprarenalei e
controlată de ACTH-ul secretat de adenohipofiză.
- medulara (medulosuprarenala) secretă catecolamine: epinefrina (adrenalina) şi
norepinefrina (noradrenalina). Este localizată în centrul glandei, derivă din crestele
neurale şi face parte din sistemul neuroendocrin difuz. Secreţia ei e controlată de sistemul
nervos simpatic şi parasimpatic.

Corticosuprarenala

Corticosuprarenala, la rândul ei, este divizată în trei zone pe baza modului de dispunere al
celulelor endocrine din parenchim (fig.112): zona glomerulară, zona fasciculată şi zona reticulată.

Zona glomerulară

Zona glomerulară este zona periferică, situată sub capsulă şi constituie 15% din corticală.
Celulele din această zonă sunt aranjate în cordoane încurbate, cu aspect de glomeruli. Ele sunt
celule mici, cubice sau piramidale, cu citoplasmă palid bazofilă şi cu nuclei sferici şi
hipercromi. O reţea bogată de capilare sinusoide fenestrate înconjoară fiecare grup de celule.

Glandele endocrine 207

Celulele conţin un REN abundent (caracteristic celulelor secretoare de steroizi), multiple
complexe Golgi, mitocondrii mari, ribozomi liberi şi puţin RER.
Celulele zonei glomerulare secretă hormoni mineralocorticoizi.

Zona fasciculată

Zona fasciculată este zona mijlocie şi constituie aproximativ 80% din volumul corticalei.
Celulele acestei zone sunt mari, poligonale şi sunt dispuse în cordoane lungi, paralele între ele
şi separate prin capilare sinusoide. Celulele din zona fasciculată au nuclei centrali, sferici şi
slab coloraţi, deseori ele fiind binucleate. Citoplasma este acidofilă şi conţine numeroase
picături de lipide, apărând astfel vacuolară în coloraţiile uzuale cu HE (datorită pierderii
lipidelor în cursul procedeelor de deshidratare). Picăturile de lipide conţin grăsimi neutre,
acizi graşi, colesterol şi fosfolipide, care sunt precursorii hormonilor steroizi secretaţi de
aceste celule. La microscopia electronică, celulele prezintă elemente caracteristice celulelor

secretoare de steroizi: REN foarte bine dezvoltat, mitocondrii, complex Golgi bine reprezentat
şi RER care poate să dea o uşoară bazofilie anumitor părţi ale citoplasmei.
Zona fasciculată este responsabilă de secreţia de glucocorticoizi.

Fig. 112: Schemă reprezentând tipurile de celule din suprarenală, structura lor şi
relaţiile lor cu vasele sanguine.

208 Glandele endocrine

Zona reticulată

Zona reticulată este zona internă, situată în contact cu medulara şi constituie numai 5-7% din
volumul corticalei. Celulele acestei zone sunt mult mai mici ca cele din zona fasciculată şi
sunt dispuse în cordoane anastomozate, separate prin capilare fenestrate. Există două tipuri de
celule: clare şi întunecate. Ele conţin relativ puţine lipide în citoplasmă. În celulele întunecate,
se evidenţiază un nucleu hipercrom şi granule abundente de pigment de lipofuscină. Celulele
acestei zone conţin şi ele organite comune celulelor secretoare de steroizi: ca REN bogat,
numeroase mitocondrii alungite cu creste tubulare, dar au un RER slab reprezentat.
În zona reticulată se secretă în principal hormoni androgeni.

Medulosuparenala

Porţiunea centrală a suprarenalei, zona medulară (medulosuprarenala), este formată din celule
neuroendocrine, ţesut conjunctiv, numeroase capilare sanguine fenestrate şi nervi. Celulele
medulosuprarenalei se mai numesc cromafine deoarece reacţionează cu sărurile de crom.

Celulele cromafine din medulară sunt organizate în insule sau în cordoane scurte,
anastomozate. Sunt celule mari, poligonale, cu citoplasma bazofilă, granulară, nucleul mare,
rotund şi veziculos. În jurul lor se găseşte o bogată reţea capilară.
Ultrastructural, celulele medularei conţin numeroase granule neurosecretorii (cu un diametru
de 100-300 nm) înconjurate de membrană, RER şi un complex Golgi bine dezvoltat.
Granulele secretorii au proprietăţi tinctoriale diferite, demonstrând că există de fapt două populaţii
celulare: unele secretoare de adrenalină (cele mai multe), altele de noradrenalină (doar câteva).
Microscopia electronică la rândul ei, diferenţiază două tipuri celulare care se deosebesc prin
natura granulelor lor secretorii:
·celulele ce conţin granule mari, cu centrul dens, sunt cele care secretă noradrenalina
·celulele ce conţin granule mai mici, mai omogene şi mai puţin dense, secretă adrenalina.
Granulele secretorii sunt eliberate din celule prin exocitoză, care este stimulată şi controlată
de sistemul nervos autonom (simpatic şi parasimpatic). Conversia noradrenalinei în adrenalină
se face prin adiţia unui radical N-metil la noradrenalină şi este indusă de cortizolul secretat în
corticală.

Glanda suprarenală
zona glomerulară este o zonă îngustă a cortexului, situată subcapsular şi care

secretă mineralocorticoizi, în special aldosteron
zona fasciculată, este gălbuie, formează cea mai mare parte a cortexului şi

secretă glucocorticoizi, mai ales cortizol
zona reticulată este cea mai profundă zonă a cortexului; ea secretă androgeni

medulara este zona centrală, de culoare brună, înconjurată complet de cortex; ea face
parte din sistemul neuroendocrin difuz şi secretă adrenalina şi noradrenalina.

Glandele endocrine 209

Vascularizaţia glandelor suprarenale

Suprarenalele sunt vascularizate de arterele suprarenale superioare, mijlocii şi inferioare care
formează o reţea de artere capsulare (fig.113). Din acest plex iau naştere două tipuri de vase:
arteriole corticale şi arteriole medulare, între cele două sisteme existând anastomoze.
Arteriolele corticale dau naştere unui plex subcapsular, din care pornesc capilare sinusoide
printre cordoanele de celule din zona fasciculată. În zona reticulată se formează un al doilea
plex, profund, care se vărsă în nişte vene mici care converg în vena centrală a medularei.
Medulara este irigată, pe de o parte, de arteriolele medulare (ce iau naştere din arterele
capsulare), pe de altă parte, de arteriole care descind din plexul capilar cortical, traversează
corticala pentru ca apoi să se ramifice în medulară şi să formeze o bogată reţea de capilare.
Astfel, celulele secretoare din medulosuprarenală primesc atât sânge arterial nou (din
arteriolele medulare), cât şi sânge care a circulat deja prin corticală (din plexul cortical), bogat
în corticosteroizi, corticosteroizi care par să aibă o influenţă importantă asupra sintezei de
adrenalină din medulosuprarenală.
Capilarele medulare se varsă şi ele în vena centrală medulară. Aceasta se varsă în vena cavă.

Fig. 113: Vascularizaţia suprarenalelor

Inervaţia medulosuprarenalei

Parenchimul medularei suprarenale este bine inervat de numeroase fibre nervoase simpatice
preganglionare. Când impulsul nervos ajunge prin fibrele nervoase simpatice la celulele
secretoare medulare, ele îşi elimină produsul de secreţie, catecolaminele. Celulele endocrine
din medulosuprarenală sunt considerate a fi echivalentul neuronilor postganglionari, dar ele
nu au prelungiri axonale şi astfel au structura tipică a unor celule endocrine secretoare.
Produsul lor de secreţie intră în curentul sanguin prin capilarele fenestrate ca şi la celelalte
glande endocrine. În zona medulară se observă şi celule ganglionare. Ele au rolul de a inerva
fibrele musculare netede din peretele venelor medulare.

210 Glandele endocrine

Funcţia suprarenalelor

Controlul secreţiei hormonale suprarenale este diferit în zona corticală faţă de zona medulară.
Activitatea corticosuprarenalei este sub controlul ACTH-ului, hormon hipofizar. Din contră,
secreţia de catecolamine din medulosuprarenală este sub controlul direct al sistemului nervos
autonom.

Mineralocorticoizii

Mineralocorticoizii (zona glomerulară) sunt reprezentaţi mai ales de aldosteron, ale cărui
principale funcţii sunt:
- reglarea homeostaziei electroliţilor (sodiu şi potasiu), acţionând la nivelul tubilor renali

unde creşte reabsorbţia de sodiu şi eliminarea potasiului
- reglarea presiunii sanguine prin intermediul sistemului hormonal renină-angiotensină-

aldosteron, care este sub controlul aparatului juxtaglomerular renal.

Glucocorticoizii

Glucocorticoizii (zona fasciculată) sunt reprezentaţi mai ales de cortizol, al cărui rol principal
este:
- asigurarea unui metabolism normal, mai ales prin reglarea metabolismului glucidic

(creşterea nivelului glicemiei şi a sintezei celulare de glicogen, de unde numele lor de
glucocorticoizi). Aceste efecte asupra metabolismului glucidelor sunt asociate cu o
creştere a catabolismului proteinelor şi cu eliberarea lipidelor din rezervele tisulare.

Gonadocorticoizii

Gonadocorticoizii (zona glomerulară) sunt reprezentaţi de androgeni slabi, în special
dehidroepiandrosteron (DHA). Cantitatea de hormoni secretaţi este foarte mică şi nu are o
acţiune specifică.

Adrenalina şi noradrenalina

Secreţia de catecolamine este sub controlul sistemului nervos simpatic. Atât adrenalina cât şi
noradrenalina, au efecte metabolice:
- stimulează glicogenoliza (eliberarea glucozei în sânge)
- mobilizează acizii graşi din ţesutul adipos
Catecolaminele acţionează asupra receptorilor adrenergici din întreg organismul, dar mai ales
din inimă, vase sanguine, bronhiole, muşchii netezi şi striaţi, având următoarele efecte:
- cresc presiunea sanguină
- determină dilatarea vaselor coronare
- produc vasodilataţie în muşchii scheletici
- produc vasconstricţie în vasele pielii, intestinului
- cresc ritmul cardiac
- cresc frecvenţa respiratorie

Patologia corticosuprarenalei
Cele mai comune afecţiuni ale corticosuprarenalei sunt hiper- şi hipofuncţia
corticosuprarenală. Manifestările clinice sunt date în cea mai mare parte de hormonii
zonei fasciculate, glucocorticoizii.
Cea mai comună cauză de hipocorticism (boala Addison) este dată de distrucţia
ambelor glande suprarenale de diferite boli (autoimune, tuberculoză). Hipocorticismul
poate fi indus de asemenea prin tratamentul cu doze mari de glucocorticoizi, timp îndelungat,

Glandele endocrine 211

determinând supresia secreţiei de ACTH din hipofiză şi consecutiv suprimarea secreţiei
normale de glucocorticoizi din corticosuprarenală. Dacă tratamentul cu glucocorticoizi este
întrerupt brusc, poate apare moartea, prin criză acută de hipocorticism.

Hipercorticismul este cauzat de obicei de hiperplazia cortexului adrenal sau de tumori
secretoare de hormoni. Dacă tumoarea secretă glucocorticoizi vorbim de sindromul Cushing,
iar dacă ea produce mineralocorticoizi apare sindromul Conn.

Pancreasul endocrin (insula Langerhans)

Este tratat în capitolul glandelor anexe ale tubului digestiv.

Ovarul şi testiculul

Funcţia principală a ovarului şi a testiculului, este de a produce gameţi, dar sunt şi organe
endocrine. Ele sunt tratate în capitolele organelor genitale masculine şi feminine.

Sistemul neuroendocrin difuz (sistemul APUD)

Sistemul neuroendocrin difuz (APUD) este un sistem vast, format din celule neuroendocrine
împrăştiate în tot organismul, care produc hormoni şi peptide active. Produsul de secreţie al
acestor celule are acţiune locală şi nu sistemică, ca restul hormonilor amintiţi. Toate celulele
din sistemul neuroendocrin difuz au o serie de caracteristici comune:
·preiau şi decarboxilează precursorii aminelor şi produc amine active, peptide şi hormoni
(amine precursor uptake and decarboxylation=APUD)
·posedă organite citoplasmatice caracteristice, denumite granule cu miezul dens sau vezicule
neurosecretorii. Aceste granule au o structură de bază comună, cu un centru dens, un halou
clar în jur şi o membrană subţire care înconjoară haloul. Sunt de obicei sferice sau ovale şi se
pot diferenţia în funcţie de mărime (de obicei 100-600 nm diametru), aspectul centrului dens
sau al haloului periferic. De asemenea, ele conţin mult REN, mulţi ribozomi liberi şi puţin
RER. În anumite cazuri secreţia lor este sub control nervos. Astfel de celule, aparţinând
sistemului APUD, au fost deja descrise în acest capitol, de exemplu, celulele
medulosuprarenalei şi celulele C, secretoare de calcitonină din tiroidă. Alte celule din
sistemul neuroendocrin difuz se găsesc în aparatul digestiv, aparatul respirator, rinichi.

Celulele neuroendocrine sunt greu de identificat în coloraţii uzuale, cu HE. Ele se pot
evidenţia cu ajutorul impregnaţiilor argentice, de unde şi denumirea mai veche de celule
argentafine (care reduc argintul) şi celule argirofile (care absorb argintul). Un alt sinonim,
acela de celule enterocromafine se bazează pe reacţia ce o dau cu bicromatul de potasiu.
Cele mai corecte metode de identificare sunt microscopia electronică şi imunohistochimia,
metode care au identificat mai multe celule decât sunt vizibile prin impregnaţii argentice
(aproximativ 20 de tipuri diferite).

212 Glandele endocrine

Sistemul neuroendocrin difuz gastrointestinal

În mucoasa tractului gastrointestinal şi în pancreas se găsesc celule endocrine care secretă
hormoni peptidici şi amine ca: gastrina, secretina, colecistokinin-pancreozimina (CCK-PZ),
serotonina şi alte substanţe descoperite mai recent ca: enteroglucagonul, somatostatina,
substanţa P, peptidul vasointestinal (VIP), bombesina, polipeptidul gastro-inhibitor (GIP),
motilina şi polipeptidul pancreatic (PP). Aceşti hormoni reglează şi coordonează activitatea
tractului gastrointestinal, fiind sub influenţa sistemului nervos autonom (vezi tabelul 1 la
aparatul digestiv).
Celulele APUD gastrointestinale sunt mai numeroase în stomac şi intestinul subţire. Ele sunt
de asemenea prezente şi în porţiunea inferioară a esofagului, intestinul gros şi în canalele de
excreţie ale glandelor anexe ale tubului digestiv (ex. ductele biliare şi pancreatice).
În general celulele neuroendocrine sunt mici, cu nucleul rotund, citoplasmă palidă, localizate
în apropierea membranei bazale. Cele mai multe nu vin în contact cu lumenul intestinal şi se
mai numesc "celule de tip închis". Cele care sunt în contact cu lumenul tractului digestiv, pot
fi considerate ca nişte receptori vis-a-vis de conţinutul gastro-intestinal; ele se mai numesc şi
"celule de tip deschis".

Sistemul neuroendocrin difuz respirator

Celulele neuroendocrine respiratorii se găsesc fie în grupuri, fie izolat. Celulele
neuroendocrine individuale sunt împrăştiate în peretele traheei, în căile respiratorii
intrapulmonare şi ocazional în peretele alveolar. Aceste celule se colorează palid în coloraţia
HE şi sunt dificil de distins fără ajutorul unor metode speciale, cum ar fi metodele
imunocitochimice. Majoritatea acestor celule se situează pe membrana bazală a epiteliului
respirator, ca şi celulele enteroendocrine, dar au prelungiri citoplasmatice ce se extind spre
lumen între celulele epiteliale adiacente.
Structura şi dispoziţia lor este descrisă în capitolul aparatului respirator.
La om, celulele neuroendocrine respiratorii sunt mult mai numeroase şi mai bine dezvoltate la
naştere, dar ele scad rapid ulterior, spre deosebire de anumite animale (în particular
rozătoarele), unde ele rămân într-un număr semnificativ pe tot parcursul vieţii.

Pielea 213

Pielea

Pielea sau tegumentul formează învelişul extern al corpului. Reprezintă cel mai voluminos
organ, constituind 15-20% din greutatea corporală. Pielea, împreună cu anexele sale,
constituie sistemul tegumentar.

Funcţiile pielii

Pielea are patru funcţii esenţiale:
- funcţie de protecţie împotriva agenţilor fizici (radiaţii ultraviolete), mecanici, chimici şi

biologici din mediul înconjurător
- funcţie senzitivă, de recepţionare a informaţiilor din mediul înconjurător al individului

(senzaţia tactilă, termică, de presiune şi dureroasă) pe care le transmite sistemul nervos
central
- funcţie de termoreglare; la om, pielea este organul principal al termoreglării deoarece:

- protejează împotriva pierderii de căldură prin prezenţa părului şi a ţesutului adipos
- favorizează pierderea de căldură prin evaporarea sudorii
- funcţie metabolică, deoarece ţesutul adipos al pielii reprezintă o rezervă importantă de
energie. În plus, la nivelul pielii are loc transformarea moleculelor precursoare în vitamina
D., şi păstrarea constantelor mediului intern, prin reglarea temperaturii corporale şi
împiedicarea deshidratării.

Structura pielii

În diferitele regiuni ale corpului, pielea diferă prin prezenţa diferitelor anexe cutanate, prin
culoarea şi prin grosimea sa. Din punct de vedere al grosimii, se descrie o piele subţire şi o
piele groasă.
Pielea groasă o întâlnim la nivelul palmelor şi plantelor, regiuni supuse frecvent forţelor
mecanice de frecare, este lipsită de foliculi piloşi şi are un epiderm mult mai gros decât pielea
din alte regiuni. Papilele dermice sunt mai pronunţate.
Pielea subţire se întâlneşte în alte regiuni, are epidermul mult mai subţire şi conţine foliculi
piloşi.

În ciuda acestor diferenţe, toate tipurile de piele au aceeaşi structură de bază.
Pielea este formată din trei straturi (fig.114):
- epidermul, format dintr-un epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat, a cărui grosime
depinde de forţele de frecare la care este supusă pielea (pielea subţire şi pielea groasă)
- dermul, alcătuit din ţesut conjunctiv dens, foarte vascularizat şi care conţine numeroşi
receptori senzoriali
- hipodermul sau ţesutul conjunctiv subcutanat, format dintr-un ţesut conjunctiv mai lax decât
cel al dermului şi o cantitate variabilă de ţesut adipos. La obezi şi la persoanele ce trăiesc în
climate foarte reci, grosimea ţesutului adipos poate fi considerabilă. Hipodermul conţine
reţeaua arterială şi venoasă subcutanată principală, din care pornesc vase ce se extind spre
suprafaţă şi formează o reţea la joncţiunea dermo-epidermică.

214 Pielea
Pielea conţine următoarele anexe tegumentare, derivate din epiderm:
- foliculul pilos
- glandele sebacee
- glandele sudoripare
- unghiile
- glanda mamară (care conform tradiţiei, va fi tratată la organele genitale feminine)

Fig. 114: Structura pielii

Epidermul

Este stratul cel mai superficial al pielii. Grosimea lui variază de la o regiune la alta: este gros
la nivelul pielii groase şi subţire în cea subţire.
Epidermul (fig.115) este compus dintr-un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, în care
se pot identifica patru straturi distincte la pielea subţire, respectiv cinci, în cazul pielii groase.
Dinspre profunzime spre suprafaţă, aceste straturi sunt:
- stratul bazal sau stratul germinativ
- stratul spinos
- stratul granulos
- stratul lucid - prezent numai la epidermul gros
- stratul cornos
Aproximativ 90% din populaţia celulară a epidermului îl constituie cheratinocitele. Ele sunt
implicate în producerea cheratinei. Printr-un proces numit cheratinizare, la nivelul
epidermului se formează cheratina moale.

Pielea 215

Fig. 115:Aspectul general al epidermului, reprezentând fazele procesului dinamic de
cheratinizare prin cele cinci straturi morfologic diferite: stratul bazal (B), stratul spinos

(S), stratul granulos (G), stratul lucid (L), stratul cornos (C)

Stratul bazal

Stratul bazal este format dintr-un singur rând de celule, cuboidale sau cilindrice mici, dispuse
pe membrana bazală. Sunt celule stem, din care, prin diviziune mitotică, iau naştere
cheratinocitele din celelalte straturi ale pielii.. Din acest motiv, acest strat este numit şi stratul
germinativ.
- Celulele au citoplasmă bazofilă, redusă cantitativ şi din această cauză nucleii sunt
aşezaţi unul lângă altul. Aceasta explică bazofilia caracteristică a acestui strat. Citoplasma
conţine o serie de organite comune slab dezvoltate (RER, mitocondrii un aparat Golgi,
lizozomi) şi granule de melanină, în pielea pigmentată. Ribozomii liberi sunt însă numeroşi şi
bine dezvoltaţi, celulele acestui strat fiind implicate în sinteza de ADN şi de componenţi ai
membranei bazale. Citoplama mai conţine elemente specifice celulelor epiteliale: filamente
intermediare şi desmozomi.
Celulele sunt unite între ele prin desmozomi, la nivelul unor mici interdigitaţii, prezente la
nivelul feţelor laterale. Faţa bazală a celulelor germinative este ataşată de membrana bazală
prin hemidesmozomi. Între celule există şi joncţiuni comunicante de tip gap, ce asigură
comunicarea intercelulară.
Printre cheratinocite, în acest strat se pot observa şi alte tipuri celulare, ca melanocitele şi
celulele Merkel.

Celulele stratului bazal, se maturează şi migrează spre suprafaţă. Aceste procese implică o
serie de modificări morfologice şi structurale:
- turtirea celulelor
- creşterea volumului celular
- formarea de cheratohialin
- formarea corpilor lamelari sau a cheratinozomilor
- îngroşarea membranei celulare consecutiv eliminării cheratinozomilor în spaţiul intercelular

Desmozomii sunt în număr mare, ocupă cam 7% din suprafaţa celulară. Prezenţa
interdigitaţiilor dă un aspect neregulat celulelor.

216 Pielea

Stratul spinos
La trecerea spre stratul spinos are loc modificarea formei celulare, care din cubică sau cubo-
cilindrică, devine poliedrică. Primele 2-3 rânduri poartă denumirea de strat parabazal, strat în
care celulele mai pot suferi una, două mitoze. Stratul spinos este format din mai multe rânduri
de celule mari, poliedrice, cu nucleu rotund, central, palid, cu unul sau mai mulţi nucleoli
(fig.116). Citoplasma este bazofilă, datorită sintezei proteice foarte active. Organitele îşi
păstrează în general acelaşi număr şi talie ca în stratul bazal. Creşte moderat numărul de
filamente intermediare, ocupând aproximativ 30% din volumul celular.
Filamentele intermediare sunt alcătuite dintr-o proteină fibrilară, citocheratina, sintetizată la
nivelul ribozomilor (principalul produs de sinteză al acestor celule). Cheratina este specifică
celulelor epiteliale, indiferent de funcţia lor. Ele se grupează şi formează fascicule de fibre sau
tonofilamente/tonofibrile. O parte din tonofilamente se inseră pe placa de adeziune a
desmozomilor şi hemidesmozomilor prin intermediul desmoplachinei.
Membranele laterale prezintă la suprafaţa lor ”spini”, ce corespund unor mici prelungiri
citoplasmatice. La acest nivel, celulele sunt unite între ele prin desmozomi.
În cursul prelucrării histologice, în epitelii apar fenomene de retracţie celulară, celulele
rămânând unite între ele doar prin desmozomi, unde fenomenul de retracţie nu are loc.
Celulele iau un aspect stelat sau cu ”spini” de unde numele de strat spinos.

În porţiunea superficială a acestui strat, celulele sunt aplatizate şi dispuse paralel cu suprafaţa
epidermului.
Spaţiile intercelulare sunt înguste şi parţial ocupate de prelungirile citoplasmatice ale
melanocitelor şi ale celulelor Langerhans.

Fig. 116: Detalii citologice ale stratului spinos: celule mari, poliedrice, cu spini, cu
nucleoli vizibili.

Stratul granulos
Stratul granulos este format din aproximativ 6-8 rânduri de cheratinocite care se deosebesc de
cele din straturile anterioare prin:
- aspectul celulelor, acestea fiind mai mari decât în stratul spinos, aplatizate, lipsite de ”spini”
şi de prelungiri citoplasmatice. Conturul celular este greu vizibil.
- - citoplasma conţine în plus faţă de celulele stratului spinos granule de cheratohialin
(care dau bazofilia şi numele acestui strat) şi cheratinozomi.

Pielea 217

Granulele de cheratohialin sunt corpusculi rotunzi sau ovalari, mici, bazofili, lipsiţi de
membrană proprie, compuse dintr-un material proteic (aminoacizi bogaţi în cistină şi
histidină) care ocupă toată citoplasma.
Rolul granulelor de cheratohialin nu este încă bine cunoscut. Ele dispar în totalitate în stratul
cornos şi de aceea se presupune, că împreună cu citocheratina din filamentele intermediare,
contribuie la formarea complexului matur de cheratină. Acest complex se produce la suprafaţa
stratului granulos, deoarece, prin moartea celulară şi ruperea membranei lizozomiale, are loc
eliberarea enzimelor ce catalizează procesul de polimerizare a granulelor de cheratohialin şi a
filamentelor de citocheratină pentru a forma masele amorfe de cheratină de la suprafaţa

epiteliului.

Cheratinozomii sau corpii Odland (sau corpii lamelari) sunt produşi de aparatul Golgi din
celulele acestui strat. Structural, apar sub forma unor corpusculi delimitaţi de o membrană
proprie, cu un aspect lamelar în interior. Conţin un complex glicofosfolipidic hidrofob

(glicoproteine, hidrolaze acide, fosfolipide). În straturile mai superficiale, corpii lamelari se
îndepărtează de nucleu, se apropie de membrana celulară şi apoi sunt eliminaţi prin exocitoză
în spaţiul intercelular. Materialul hidrofob conţinut, pe de o parte acţionează ca o substanţă de
ciment, solidarizând lamelele de cheratină între ele, iar pe de altă parte constituie o barieră
împotriva deshidratării, bariera de protecţie hidrică a pielii. Ea se formează între stratul
granulos şi cornos.

Spre suprafaţă, celulele stratului granulos devin din ce în ce mai turtite, cu axul mare paralel
cu suprafaţa epiteliului. Nucleul devine alungit, luând forma celulei. Nucleolii sunt
excepţionali. Raportul nucleo-citoplasmatic descreşte, datorită reducerii volumului nuclear şi
creşterii cantităţii de citoplasmă.

Stratul cornos

Stratul cornos este stratul care variază cel mai mult în grosime, fiind cel mai gros la nivelul
pielii groase. Grosimea acestui strat constituie principala diferenţă între epidermul pielii
subţiri şi groase.
Este format în mod obişnuit din aproximativ 20 de rânduri de celule, intens eozinofile.
Trecerea dinspre stratul granulos spre stratul cornos este bruscă. Celulele devin foarte turtite,
având formă de discuri plate, cu contur poligonal. Sunt lipsite de nuclei şi organite
citoplasmatice, dar celulele sunt pline cu cheratină. Cheratina, material proteic fibrilar,
conferă rezistenţă la acţiunea diferiţilor agenţi mecanici, chimici şi la deshidratare. Membrana
celulară este îngroaşată, celulele cornoase fiind învelite de materialul glicoproteic hidrofob,
eliberat din cheratinozomi, realizând bariera de protecţie hidrică.

Descuamarea celulelor din acest strat, este consecinţa pierderii legărilor intercelulare prin
dispariţia desmozomilor.
Celulele stratului cornos suferă de fapt o moarte programată, apoptotică, proces în care
cheratinocitele apoptotice nu sunt fragmentate şi fagocitate, datorită modificărilor care se
produc în membrana celulară, modificări care-i conferă stabilitate mecanică şi dinamică.
Întregul proces de evoluţie, de la celula bazală, angajată până la celulele superficiale,
cornoase, care se descuamează, se numeşte cheratinizare (fig.117).

218 Pielea

Fig. 117: Reprezentarea schematică a formei şi ultrastructurii cheratinocitelor din
diferitele straturi ale epidermului.

Stratul lucid
Stratul lucid, considerat de către unii histologi ca fiind o subdiviziune a stratului cornos, este
întâlnit numai la nivelul pielii groase. Are deseori un aspect strălucitor şi se colorează foarte
palid. Acest strat conţine celule eozinofile în care procesul de cheratinizare este avansat.
Nucleul şi organitele citoplasmatice se fragmentează şi dispar pe măsură ce celulele se umplu
treptat cu proteina intracelulară, cheratina.

Alte celule ale epiteliului decât cheratinocitele
La nivelul epidermului se mai găsesc:
- celule prezente în permanenţă în epiteliu şi a căror frecvenţă variază de la un loc la altul,

reprezentate de un ansamblu de 3 subpopulaţii celulare: melanocitele, celulele
Langerhans, celulele Merkel
- celule care tranzitează epiteliul, dintre care limfocitele sunt cele mai frecvente.
Melanocitele sunt celule specializate, care produc pigmentul melanic. Ele sunt localizate în
stratul bazal al epidermului, printre cheratinocite.
Îşi au originea în creasta neurală, de unde migrează în stratul bazal al epidermului, unde îşi
menţin numărul constant prin self-replicare.
- Melanocitele sunt celule cu un corp rotund, palid colorate, cu nuclei mari, ovalari şi
citoplasma abundentă, lipsită de filamente intermediare de cheratină. Au numeroase prelungiri
citoplasmatice, lungi ce se extind în spaţiile dintre cheratinocitele din stratul bazal şi spinos,

Pielea 219

fără să stabilească joncţiuni celulare cu ele. Raportul melanocite - celule bazale variază între 1
şi 5, până la 10 în diferitele regiuni ale corpului; un număr mai mare de melanocite se
întâlneşte la nivelul feţei şi a organelor genitale externe. Diferenţele de culoare ale pielii
depind de cantitatea şi de structura chimică a melaninei şi nu de numărul melanocitelor.
Melanocitele produc melanina. Aceasta se acumulează în granule secretorii imature,
premelanozomii, care, prin maturare, se transformă în melanozomi.
Sinteza melaninei porneşte de la un complex enzimatic conţinut în melanozomi, ce conţine
tirozinază, enzimă ce catalizează transformarea tirozinei în DOPA (dihidroxi-fenilalanină) ce
se transformă apoi în melanină. Melanina se va lega de o proteină pentru a forma complexe

melanoproteice active.
Complexele melanoproteice vor fi transferate din zona perinucleară în prelungirile celulare,
de unde vor fi încorporate în cheratinocite. O altă modalitate de transfer este prin ruptura
membranei celulare a melanocitelor, melanosomii fiind preluaţi de cheratinocite prin
fagocitoză, împreună cu cantităţi mici de citoplasmă înconjurătoare, proces cunoscut ca şi
secreţie citocrină.
Sinteza de melanină este stimulată de lumină, care dă o tentă mai închisă melaninei deja
produse, precum şi de hormonul hipofizar, MSH (melanocyte stimulating hormone).

Celulele Langerhans se găsesc în toate straturile epidermului, dar cel mai frecvent apar în
stratul spinos. Ele nu pot fi văzute în coloraţia standard HE, ci numai cu coloraţii speciale -
albastru de toluidină - sau prin metode de imunohistochimie.
Celulele Langerhans au o formă neregulată, datorită numeroaselor prelungiri dendritice care
se insinuează printre cheratinocite, celule cu care sunt în contact strâns, dar de care nu sunt

legate prin desmozomi.
Celulele Langerhans sunt celule specializate, implicate în elaborarea răspunsului imun; având
proprietăţi macrofagice, fagocitează antigenul, îl prelucrează în citoplasmă şi îl prezintă
limfocitelor T din apropiere sau limfocitelor T din zona paracorticală a ganglionilor limfatici,

unde pot migra pe calea limfaticelor cutanate, atunci când sunt stimulate. Au, deci, rol de
celule prezentatoare de antigen şi fac parte din sistemul monocitar-macrofagic, cu origine în
măduva roşie hematogenă.

Celulele Merkel sunt celule epiteliale modificate, ce se găsesc în stratul bazal sau, eventual,
parabazal, în imediata apropiere a terminaţiilor nervoase libere din epiteliu. Sunt legate de
cheratinocite prin desmozomi şi au în citoplasmă filamente intermediare, dovadă a originii lor

epiteliale.
Nucleul este neregulat şi ocupă aproape întreaga celulă. Membrana celulară prezintă îngroşări
asimetrice, ce corespund sinapselor pe care celula le realizează cu terminaţiile nervoase
periferice. Complexele celule Merkel - terminaţii nervoase constituie mecanoreceptori.
Aceste celule conţin în citoplasmă şi vezicule neuroendocrine (VIP, subtanţa P), putând fi
integrate şi în sistemul neuroendocrin difuz.

Aplicaţii clinice
Pielea este expusă multor agenţi dăunători: substanţe chimice şi radiaţii ultraviolete.
Acestea pot produce o largă varietate de dermatite. Un tip obişnuit de dermatită este
dermatita seboreică, în care epidermul este îngroşat şi întrerupt de un infiltrat

limfocitar asociat cu o acumulare de lichid (zone clare) printre cheratinocite; stratul
superficial cornos conţine resturi nucleare, aspect denumit paracheratoză. Aceasta este o
manifestare a tulburărilor de maturare a cheratinocitelor în ariile în care epidermul este
afectat. Vasele de sânge din dermul superficial sunt dilatate şi înconjurate de limfocite şi

220 Pielea

macrofage. Cauza pare a fi o micoză.
În afară de aceasta, pielea mai reacţionează la anomalii interne prin apariţia hiperemiei
(roşeaţă locală), ca răspuns la diferite tulburări cum ar fi infecţiile virale (pojar) sau alergiile
medicamentoase ( alergia la penicilină).
Cauza este necunoscută în majoritatea bolilor de piele.

Joncţiunea dermo-epidermică

Este o zonă importantă, situată între epiderm şi derm, care asigură pe de o parte ancorarea
celor două straturi, unul de celălalt, dar şi separarea lor prin intermediul membranei bazale
(fig.118).
La acest nivel, membrana bazală este formată din trei straturi principale, specifice:
- lamina lucida - electrono-clară- pe fata epidermică
- lamina densa - electrono-densă- în mijloc
- lamina fibro-reticulară, care conţine fibronectină abundentă, pe faţa dermală
Legătura între epiderm şi derm este realizată prin:
- hemidesmozomi, între celulele stratului bazal şi MB
- molecule de adeziune celulară, ce leagă faţa bazală a celulelor germinative de lamina

densa
- fibre de ancorare de colagen tip VII, ce leagă faţa inferioară a membranei bazale de

fibrele de colagen din dermul papilar subiacent.
Delimitarea dintre derm şi epiderm este netedă, plană în ariile protejate, nesupuse forţelor
mecanice. În ariile expuse constant la aceste forţe (pulpa degetului, palme, plante) limita este
extrem de neregulată. Ţesutul conjunctiv al dermului se invaginează în epiderm, dând naştere
papilelor dermice, cu aspect digitiform. Corespunzător, epidermul pătrunde în derm, formând
crestele papilare.

Aplicaţii practice
Dispoziţia crestelor papilare şi a papilelor dermice este determinată genetic şi este
unică pentru fiecare individ în parte. Crestele papilare tind să aibă un aranjament
paralel cu papilele dermice, formând un model distinctiv, bine vizibil în special la
nivelul pulpei degetelor. Aceasta stă la baza identificării amprentelor digitale - a
dermatoglifelor.
În zonele în care acţionează forţe mecanice crescute, epiteliul este mai gros, crestele
epidermice sunt mult mai adânci, iar papilele dermice sunt mai lungi şi mai dens dispuse.
Aceasta creează o suprafaţă de contact mai mare între derm şi epiderm, iar epidermul prezintă
o suprafaţă liberă foarte mult extinsă.

Dermul

Stratul mijlociu al pielii, constituit din ţesut conjunctiv, conţine:
- fibrocite, fibroblaşti şi matricea extracelulară produsă de ele: fibre de colagen şi elastice,
substanţă fundamentală (glicozaminoglicani)
- vase sanguine şi limfatice, fibre nervoase
- un număr mic de macrofage, limfocite şi mastocite implicate în apărarea nespecifică şi

Pielea 221
supravegherea imunitară.

Fig. 118: Joncţiunea dermo-epidermică.

Este format din două straturi distincte structural:

Dermul papilar

Dermul papilar, stratul cel mai superficial, este format din ţesut conjunctiv lax, dispus imediat
sub epiderm, în papilele dermice. Conţine multe vase sanguine mici, similare capilarelor, care
asigură nutriţia epidermului, fără să pătrundă la nivelul lui. Mai conţine fine fibre nervoase şi
terminaţii nervoase libere senzitive, din care unele se termină în derm, iar altele străbat
membrana bazală, pentru a pătrunde în epiderm. Vasele de sânge şi terminaţiile nervoase
senzitive sunt în mod particular concentrate în special în dermul papilar.
Dermul papilar, mai palid decât dermul reticular subiacent, conţine mai puţine fibre de
colagen şi elastice, dar mai multă substanţă fundamentală. Fibrele de colagen şi elastice sunt
subţiri, fine şi mai dezordonat aranjate.

Dermul reticular

Dermul reticular se află în profunzime, sub stratul papilar. Are o grosime variabilă, în
diferitele părţi ale corpului, dar este întotdeauna mai gros şi cu celule mai puţine decât stratul
papilar. Este compus din fascicule groase de fibre dense de colagen printre care se interpun
fibre de elastină, cu orientare longitudinală, paralelă cu suprafaţa. Aici se găsesc vase
sanguine, limfatice şi nervi.

Hipodermul sau ţesutul adipos subcutanat

Corespondent anatomic al fasciei cutanate, este constituit dintr-un ţesut conjunctiv lax, bogat
în ţesut adipos. Ţesutul adipos este despărţit prin septe fibroconjunctive ce conţin numeroase

222 Pielea

vase sanguine şi fibre nervoase, care asigură vascularizaţia şi inervaţia dermului. Aceste septe
se întind în toată grosimea ţesutului subcutanat şi se leagă de ţesutul fibroconjunctiv dens ce
acoperă periostul. Ţesutul adipos acţionează ca un izolator termic eficace, ca depozit de
substanţe nutritive şi absoarbe şocurile mecanice.
Se mai observă fibre musculare netede, dispuse individual sau în fascicule subţiri, ce au
originea în muşchiul erector al firului de păr şi leagă porţiunea foliculului pilos situată
profund, cu dermul superficial.
Profund, sub paniculul adipos, se găseşte un strat subţire de fibre musculare striate, structură
vestigială la om, bine definită la nivelul pielii gâtului, feţei şi scalpului, unde constituie
platysma şi muşchii expresiei faciale.
Ţesutul subcutanat poate conţine prelungiri ale anexelor cutanate, cum ar fi:
- la nivelul scalpului, conţine partea inferioară a foliculilor piloşi lungi
- porţiunea secretorie a unor glande apocrine şi ecrine.

Vascularizaţia

Vascularizaţia cutanată are o dispoziţie particulară (fig.119), ce ţine cont de diferitele
necesităţi funcţionale ale pielii:
- nutriţia pielii şi a anexelor
- realizarea unui flux sanguin crescut în caz de temperatură ridicată
- vasoconstricţie în caz de frig

Fig. 119: Vascularizaţia pielii

Arterele nutritive ale pielii se găsesc profund, în hipoderm, unde dau naştere la ramificaţii
care urcă pentru a forma două plexuri vasculare anastomozate. Plexul vascular profund,
plexul subcutanat, situat la nivelul joncţiunii dermo-hipodermice şi plexul vascular
superficial, plexul subpapilar, situat sub papilele dermice. Ramurile plexului subcutanat se
distribuie ţesutului adipos din hipoderm, părţii profunde a dermului şi dau naştere reţelei
capilare ce înconjoară foliculii piloşi şi glandele sebacee şi sudoripare. Plexul subpapilar irigă
dermul superficial şi dă naştere reţelei capilare, ce înconjoară anexele cutanate dispuse
superficial. Ea dă naştere, de asemenea, la anse capilare pentru fiecare papilă dermică.
Drenajul venos al pielii se efectuează prin reţele cu o distribuţie similară celei arteriale.

Pielea 223

Dermul conţine numeroase şunturi anastomotice arterio - venoase directe. Acestea joacă un
rol important în termoreglare, controlând fluxul sanguin al unei anumite părţi a dermului
(fig.119). Variaţia fluxului sanguin la nivelul dermului este importantă pentru realizarea
funcţiei pielii ca organ termoregulator.
Pielea prezintă un drenaj limfatic important, sub formă de plexuri corespondente cu sistemul

vascular sanguin.
La nivelul extremităţilor degetelor şi în alte regiuni periferice, supuse în special la temperaturi
foarte scăzute (conductul auditiv extern), debitul sanguin al şunturilor arterio-venoase este
controlat de structuri denumite glomusuri. Glomusul este un segment de şunt arterio-venos,
înconjurat de ţesut conjunctiv dens. Chiar înaintea joncţiunii arterio-venoase, peretele arterial
se îngroaşă semnificativ, iar celulele sale musculare netede iau aspect epitelial.

Inervaţia pielii

Reţeaua nervoasă a pielii este localizată în derm.
Sensibilitatea cutanată se realizează prin (fig.120):

Terminaţii nervoase libere

Terminaţiile nervoase libere (amielinice şi mielinice) se găsesc în epiderm până în stratul
granulos sau în jurul foliculului pilos. Ele recepţionează senzaţiile de durere, prurit şi senzaţia
de cald şi rece.

Terminaţii nervoase încapsulate

- corpusculii Vater-Pacini, terminaţii nervoase încapsulate cu o structură caracteristică,
detectează senzaţia de presiune şi posibil vibraţiile. Se găsesc de obicei în dermul
profund sau în hipodermul de la nivelul palmelor, plantelor, sau asociat articulaţiilor,
periostului şi organelor interne. Sunt structuri mari, ovalare, având 1 mm în axul lung.
În centrul corpusculului se găseşte axonul, nemielinizat. Acesta este înconjurat de

lamele dispuse concentric, ce sunt de fapt celule Schwann modificate. Între lamele
există spaţii ce conţin lichid, fibre de colagen, ocazional capilare. Lamelele sunt mai
dens dispuse la periferie, unde formează o pseudocapsulă.
- corpusculii Meissner, se găsesc la nivelul papilelor dermice de la nivelul palmelor,
picioarelor, dar şi în jurul buzelor şi ale areolelor mamare, având rol de receptori
tactili. Corpusculii sunt ovalari, dispuşi vertical, perpendicular pe MB.
Un corpuscul este compus din celule Schwann turtite, ce formează numeroase lamele
neregulate, încojurate de o capsulă fibrocolagenă. În aceşti corpusculi, pătrund una sau
două terminaţii nervoase amielinice urmând un traiect spiralat.
- corpusculii Ruffini sunt cei mai simpli mecanoreceptori încapsulaţi. Au formă
alungită, fusiformă, de 1-2 microni lungime. Sunt formaţi dintr-o capsulă conjunctivă
subţire, ce include un spaţiu umplut cu lichid. Central se găseşte axonul, iniţial
mielinic, îşi pierde apoi teaca de mielină şi se ramifică bogat.

Celulele Merkel

Celulele Merkel din epiderm împreună cu terminaţiile nervoase libere asociate lor, sunt
receptori tactili cu adaptare lentă.

224 Pielea

Fig. 120: Receptorii senzitivi ai pielii. A: terminaţii nervoase libere. B: corpusculi
Merkel. C: corpusculul Vater-Pacini. D: corpusculul Krause. E: corpusculul Meissner.

F: corpsculul Ruffini. Receptorii C-F sunt înconjuraţi de o capsulă conjunctivă.

Fig. 121: Pielea şi anexele ei cutanate.

Pielea 225

Anexele pielii

Sunt reprezentate de :
- aparatul pilosebaceu
- glande sebacee izolate
- canale şi glande sudoripare ecrine
- canale şi glande sudoripare apocrine
- unghiile

Aparatul pilosebaceu

Aparatul pilosebaceu produce firul de păr şi sebumul, produs de secreţie hidrofob, care
protejează firul de păr şi accentuează caracteristicile hidrofobe ale cheratinei. Componentele
aparatului pilosebaceu sunt foliculul pilos, tija firului de păr, glandele sebacee şi muşchiul
erector al firului de păr.

Fig. 122: Aparatul pilosebaceu

Foliculul pilos

Foliculul pilos este o structură tubulară epitelială, ce se deschide la suprafaţa epidermului.
Este responsabil de producerea şi creşterea firului de păr, o structură cheratinizată. Capătul
profund este format dintr-o expansiune rotunjită, bulbul pilos, cu faţa inferioară concavă, ce
include papila firului de păr. Papila este o arie specializată de ţesut conjunctiv, bogat inervată
şi vascularizată, ce ia naştere prin invaginarea dermului în bulbul pilos.

Foliculul pilos este format din cinci straturi de celule epiteliale, dispuse concentric.
Spre suprafaţa pielii, trei straturi epiteliale interne se cheratinizează şi formează tija firului de
păr, în timp ce restul de două straturi externe participă la formarea tecilor epiteliale, internă şi
externă. În bulb, toate straturile fuzionează şi nu pot fi deosebite unul de altul. Aici se găsesc
numeroase celule mici, germinative, ce proliferează intens, producând tija firului de păr, teaca
epitelială internă şi externă. Printre ele se găsesc câteva melanocite a căror activitate dau
culoarea firului de păr.

226 Pielea

Pe o secţiune transversală prin firul de păr, dinspre interior spre exterior, deosebim
următoarele straturi: medulara, corticala, cuticula (care formează împreună tija firului de păr),
teaca epitelială internă, teaca epitelială externă, teaca fibroasă (fig.123).

Fig. 123: Secţiune transversală prin foliculul pilos: corticala (Cx), cuticula (Cu), teaca
epitelială internă (I), teaca epitelială externă (E), membrana vitroasă (MV), ţesut
conjunctiv (TC).

Medulara, este o componentă variabilă (lipseşte în perii fini), formată din celule poliedrice
dens dispuse, cu cheratinizare moderată.
Corticala, partea cea mai importantă a firului de păr, este un strat gros, intens cheratinizat.
Este o cheratină ”dură”, care diferă ca şi compoziţie de cheratina moale de la suprafaţa
epidermului.
Cuticula este un strat subţire, dur, ce acoperă suprafaţa tijei firului de păr. Este formată dintr-
un singur strat de lamele de cheratină, suprapuse în formă de solzi, care împiedică încurcarea
firelor de păr.
Teaca epitelială internă, al patrulea strat al foliculului, este compusă, la rândul ei, din trei
straturi de celule, care nu se cheratinizează decât foarte puţin:
- stratul lui Henle, format dintr-un singur rând de celule
- stratul Huxley, strat gros, caracterizat prin prezenţa de granule eozinofile de tricohialină în
citoplasma celulelor
- cuticula, care constă din lame suprapuse de cheratină.
Se întinde, în sus, de la nivelul bulbului pilos până la nivelul inserţiei glandei sebacee, unde se
dezintegrează, lăsând un spaţiu potenţial în jurul tijei, spaţiu în care este secretat produsul
glandei sebacee (fig.122).

Teaca epitelială externă, stratul cel mai extern, nu participă la formarea firului de păr. Este
separată de teaca fibroasă ce înconjoară foliculul, printr-o membrană bazală groasă, specială,
puternic eozinofilă, membrana vitroasă.

Muşchiul erector al firului de păr
Muşchiul erector sau ridicător al firului de păr, un alt component al aparatului pilosebaceu,
este o bandă îngustă de muşchi netezi, care îşi are originea în teaca fibroconjunctivă ce
înconjoară firul de păr. Are un traiect oblic, fiind orientat spre dermul superficial. Contracţia
lui determină verticalizarea folicului pilos şi a tijei firului de păr. Inervat de sistemul nervos
simpatic, este stimulat de frig şi de frică.

Pielea 227

Glandele sebacee

Glandele sebacee reprezintă proeminenţe laterale ale tecii epiteliale externe. Ele secretă un

amestec de lipide numit sebum.
Glanda sebacee este o glandă acinoasă simplă. Acinii converg spre un canal scurt, care se
deschide la nivelul foliculului. Fiecare acin este format dintr-o masă de celule mari, rotunde,
palide, ce conţin în citoplasmă vacuole lipidice. În apropierea canalului, conţinutul celular în
lipide creşte progresiv iar celulele destinse, degenerează şi eliberează conţinutul lor, sebumul,
la nivelul foliculului pilos, pe cale holocrină (prin moartea şi dezintegrarea celulelor).

Celulele degenerate vor fi înlocuite prin diviziunea celulelor din stratul bazal al acinului.
Acinii glandelor sebacee sunt conectaţi cu foliculul pilos, de obicei la două treimi sau trei
pătrimi de bulbul pilos, prin canale scurte, tapetate de un epiteliu stratificat pavimentos, ce
prezintă toate straturile epidermului normal.
Sebumul se comportă ca un agent impermeabilizant şi hidratant al suprafeţei cutanate şi a
firelor de păr.
Glandele sebacee sunt abundente la nivelul feţei, scalpului, urechilor, nărilor şi în jurul
anusului, dar lipsesc la nivelul palmelor şi plantelor.
În anumite regiuni ale corpului, glandele sebacee se deschid direct la suprafaţa epidermului.
Aceasta se observă la nivelul labiilor mici, areolelor mamare, pleoapelor, sub forma glandei
Meibomius, buzelor şi mucoasei bucale (petele Fordyce).

Glandele sudoripare

Glandele sudoripare se clasifică pe baza structurii şi naturii secreţiei lor. Se cunosc două tipuri
de glande sudoripare:

Glandele sudoripare ecrine

Glandele sudoripare ecrine (sau merocrine) sunt distribuite pe întreaga suprafaţă corporală,
exceptând buzele şi, în parte, organele genitale externe. Ele sunt glande tubulo-glomerulare
simple, neasociate folicului pilos, cu rolul de a regla temperatura corporală.
Sunt formate dintr-un segment secretor şi un segment canalicular, excretor (fig.124).

Fig. 124: Glandele sudoripare merocrine: porţiunea secretorie (S); canalul excretor (E).

Segmentul secretor al glandei este tapetat de un epiteliu pseudostratificat, în care se
deosebesc trei tipuri de celule:

228 Pielea

- celule epiteliale secretoare: celule clare implicate în secreţia componentei apoase a
sudorii şi celule întunecate în cea proteică

- celule epiteliale contractile: celulele mioepiteliale.
Canalul excretor continuă porţiunea secretorie, având un grad similar de spiralare.
Porţiunea care traversează dermul, numită canal sudoripar are un lumen mai îngust decât
segmentul secretor şi un traiect uşor spiralat. Canalul sudoripar este tapetat de un epiteliu
bistratificat cubic. Porţiunea de canal situată în grosimea epidermului, numită şi traiect
sudoripar, are un traiect puternic spiralat. Este lipsit de perete propriu, fiind delimitat de
celulele epidermului.

Glandele sudoripare ecrine joacă un rol major în reglarea temperaturii corporale printr-un
proces de răcire ce are loc prin evaporarea apei din sudoare, la suprafaţa pielii. Se descrie:
- sudoraţia termoreglatoare ce apare prima dată la nivelul frunţii, scalpului şi apoi se

extinde la nivelul feţei şi a întregului corp, a palmelor şi a plantelor. Se află sub control
colinergic.
- sudoraţia emoţională, ce apare sub acţiunea unui stres emoţional, prima dată la nivelul
palmelor, plantelor şi în axile, şi este sub control adrenergic.

Aplicaţii clinice
Deşi mulţi factori nervoşi şi emoţionali pot altera compoziţia sudorii, aceasta poate fi şi
consecinţa unor boli. Un nivel crescut de sodiu în sudoare, este un indicator simplu al
fibrozei chistice. În uremie, atunci când rinichii nu pot elimina ureea din organism, în
sudoare apar concentraţii crescute de uree. Prin evaporarea apei din sudoare, la
suprafaţa pielii apar cristale de uree, în special la nivelul buzei superioare.

Glandele sudoripare apocrine

Glandele sudoripare apocrine sunt glande tubulo-glomerulare, uneori ramificate, cu lumen
larg, asociate foliculului pilos (fig.125). Se găsesc în axilă, areola mamară şi mamelon,
regiunea din jurul anusului şi organelor genitale externe. Glande apocrine modificate se
găsesc la nivelul pleoapelor, glandele lui Moll şi la nivelul conductului auditiv extern,
glandele ceruminoase, care produc cerumenul.
- Glandele apocrine devin funcţionale numai la pubertate, dezvoltarea lor fiind
dependentă de hormonii sexuali. La femei suferă modificări ciclice, morfologice şi secretorii.
Organizarea structurală a glandelor apocrine este asemănătoare cu cea a glandelor ecrine, cu
unele diferenţe:
- porţiunea secretorie are un lumen mult mai larg decât în cazul glandelor ecrine şi îşi
stochează produsul de secreţie în lumen
- porţiunea excretorie are un traiect relativ drept şi se deschide la nivelul canalului foliculului
pilos, de obicei deasupra deschiderii glandelor sebacee.

Iniţial s-a crezut că aceste glande îşi elimină produsul de secreţie prin mecanism apocrin.
Studiile de microscopie electronică au demonstat că şi aceste glande au mecanism de secreţie
merocrin.
Spre deosebire de glandele ecrine, în aceste glande nu au loc procese de reabsorbţie, astfel că
produsul de secreţie trece nealterat prin canalul excretor.
Secreţia variază după localizarea anatomică. Astfel, în axile secreţia este lăptoasă şi uşor
vâscoasă. La început inodoră, sub acţiunea bacteriilor locale, devine acidă.

Pielea 229

Fig. 125: Glande sudoripare apocrine.

Inervaţia glandelor sudoripare

Inervaţia glandelor sudoripare (ecrine şi apocrine), este asigurată de sistemul nervos vegetativ
simpatic. Glandele sudoripare ecrine sunt stimulate de transmiţători colinergici, în timp ce
cele apocrine de transmiţători adrenergici. Glandele ecrine răspund diferit la căldură şi la
stimuli nervoşi, în timp ce glandele apocrine răspund numai la stimuli emoţionali şi senzoriali,
nu şi la căldură.

Unghiile

Structuri uşor arcuite, sunt formate din lama unghială (cornoasă) care se dispune pe patul

unghial.
Patul unghiei este format din celule epiteliale ce reprezintă continuarea stratului bazal şi
spinos al epidermului. Partea proximală a unghiei, rădăcina unghiei, se află îngropată într-un
pliu al epidermului şi acoperă celulele zonei germinative, numită matrice. Celulele matricei se
divid în mod regulat, migrează spre rădăcina unghiei şi acolo se diferenţiază şi produc
cheratina unghiei. Cheratina de la nivelul unghiei este o cheratină dură, ca şi cea de la nivelul
corticalei firului de păr. Aceasta, spre deosebire de cheratina moale a epidermului, nu se
descuamează. Este formată din filamente de cheratină dens dispuse, incluse într-o matrice de
keratină amorfă, cu un conţinut mai bogat în sulf.
Adaosul constant de noi celule la nivelul rădăcinii, precum şi cheratinizarea lor este
responsabilă de creşterea unghiei. Pe măsură ce lama unghială creşte, aceasta se deplasează
deasupra patului unghial. În apropierea rădăcinii unghiei există o mică zonă albă,
semicirculară, lunula. Culoarea albă a lunulei se datorează unui strat gros, opac de celule
matriciale parţial cheratinizate. Când lama unghială este complet cheratinizată, devine mai
transparentă şi îşi preia culoarea de la patul vascular subiacent. Capătul pliului cutanat, ce
acoperă rădăcina unghiei constituie cuticula sau eponychium. Acesta este format tot din
cheratină dură şi nu se descuamează. Fiind însă subţire, tinde să se rupă. La nivelul marginii
libere a lamei unghiale se găseşte un strat epidermic gros, numit hyponychiun.

230 Organele de simţ

Organele de simt

Ochiul

Generalităţi

Ochiul este un organ senzorial specializat pentru fotorecepţie. El este delimitat de 3 straturi
concentrice (fig. 126):
- stratul sclero-cornean aşezat la exterior, format din scleră şi cornee
- stratul uveal ce include coroida şi stroma corpilor ciliari şi a irisului
- retina, strat în care se include şi epiteliul posterior al corpului ciliar şi al irisului
Aceste straturi sunt aranjate în jurul unor compartimente, numite camere, în număr de trei:
- camera anterioară, ce ocupă spaţiul dintre cornee şi iris
- camera posterioară, situată între faţa posterioară a irisului şi faţa anterioară a cristalinului
- spaţiul vitros, situat între faţa posterioară a cristalinului şi retină.

Fig. 126: Anatomia ochiului.
Pentru realizarea vederii, ochiul are o serie de medii transparente, refractile, ce au rolul de a
focaliza lumina pe retină (fig.126). Mediile transparente ale ochiului sunt în număr de patru:

Organele de simţ 231

- corneea
- umoarea apoasă, un fluid apos ce se găseşte în camera anterioară şi posterioară
- cristalinul, o lentilă biconcavă, suspendată între cei doi corpi ciliari
- corpul vitros, un gel transparent ce umple spaţiul vitros.

Structura histologicã a ochiului

Stratul sclero-cornean

Stratul sclero-cornean formează o capsulă fibro-elastică, rezistentă, ce acoperă ochiul la
exterior; el are două componente: sclera şi corneea.
Sclera este opacă, de culoare albă la adult, de culoare albastră la copii şi gălbuie la bătrâni,
datorită acumulării pigmentului de lipofuscină. Ea ocupă 5/6 posterioare ale globului ocular.
Pe ea se inseră muşchii externi ai globului ocular.
Ca structură, sclera prezintă 3 straturi:
- episclera, stratul extern, alcătuit din ţesut conjunctiv lax, adiacent grăsimii periorbitare
- stroma sau stratul mijlociu, numit şi capsula lui Tenon, formată din fascicule de fibre

colagene dense, mai groase decât cele ale episclerei şi orientate paralel cu suprafaţa

globului ocular
- stratul intern, adiacent coroidei se numeşte şi lamina fusca; este format din fibre colagene

subţiri, fibre elastice şi celule pigmentare. Sclera este săracă în substanţă fundamentală şi
conţine puţine fibroblaste. Joncţiunea sclero-corneană se numeşte limb şi este marcată la
exterior şi la interior de o mică depresiune. Sclera este străpunsă de vasele globului, de
nervii acestuia, inclusiv de nervul optic, prin nişte orificii ce formează lamina cribrosa.
Corneea, ocupă 1/6 anterioară a globului ocular, este transparentă, fiind principalul mediu de
refracţie al ochiului. În structura corneei intră un număr de 5 straturi (fig 127):
- epiteliul corneean este de tip stratificat pavimentos nekeratinizat. El măsoară aproximativ

50 m grosime şi se continuă cu epiteliul conjunctival ce acoperă sclera adiacentă.
Celululele superficiale prezintă microvilozităţi, ce au rolul de a reţine lacrimile la
suprafaţa corneei, sub forma unui film protector. În lipsa lui, corneea se usucă şi se
ulcerează.
Epiteliul corneean este foarte sensibil la atingere, sensibilitate dată de numeroasele
terminaţii nervoase libere prezente aici.
- membrana Bowman este o lamă omogenă, care, anterior, face corp comun cu membrana
bazală a epiteliului cornean, iar posterior se continuă cu stroma corneei. Ea are

aproximativ 8-10 m grosime. Ca structură, este constituită dintr-o reţea fină de fibre de
colagen incluse într-o matrice extracelulară.
- stroma corneei numită şi substanţa proprie, reprezintă 90% din grosimea corneei. Ea este
compusă din 60-70 de lamele conjunctive, fiecare lamelă fiind formată din fascicule
paralele de fibre colagene. Între lamele se găsesc fibrocite inactive, fusiforme. Lamelele
corneene sunt incluse într-o substanţă fundamentală ce conţine în special
glicozaminglicani sulfataţi.

- membrana Descemet este de 7-10 m grosime şi reprezintă membrana bazală a
endoteliului cornean. Este o membrană hialină, subţire, ce se colorează intens pozitiv cu
PAS (periodic acid Schiff). Spre deosebire de membrana lui Bowman, lipsită de putere
regenerativă, membrana lui Descemet, se poate reface dacă este distrusă.

- endoteliul cornean constă dintr-un singur rând de celule de formă poligonală ce acoperă
corneea pe faţa sa internă. Celulele sunt unite între ele atât prin desmozomi, cât şi prin
joncţiuni ocluzive. Celulele endoteliale pompează fluid din stroma corneei, împiedicând

232 Organele de simţ

astfel hidratarea excesivă a acesteia, hidratare ce ar cauza opacifierea corneei.
Transparenţa corneei se datorează absenţei vaselor sanguine, precum şi structurii stromei:
aranjamentului regulat, paralel, al fibrelor colagene, alături de numărul redus de celule,
permite trecerea luminii.

Fig. 127: Corneea.

Aplicaţii clinice: Corneea contribuie la refracţia luminii în interiorul ochiului,
iar opacifierea sa poate împiedica vederea. Deşi pierderea epiteliului cornean
(eroziunea corneană) este dureroasă, acesta se reface rapid prin producere de noi
celule. Afectarea membranei lui Bowman duce la formarea unei cicatrici corneene
opace, deoarece refacerea în acest caz se face prin depunerea întâmplătoare de
colagen. Această cicatrice poate determina scăderea acuităţii vizuale. Celulele
endoteliului cornean nu sunt înlocuite de-a lungul vieţii, dar în unele situaţii ele scad cu
vârsta. Când numărul celulelor endoteliale este prea scăzut, se acumulează lichid în stroma
corneei, ceea ce cauzează scăderea transparenţei corneene. Edemul cornean este extrem de
dureros deoarece dislocă epiteliul de acoperire care este bogat inervat. Afecţiunile corneei,
inclusiv pierderea endoteliul pot fi tratate prin transplant cornean.

Stratul uveal
Stratul uveal este un strat bogat vascularizat ce cuprinde: coroida, corpul ciliar şi irisul.
Coroida este situată între scleră şi retină, în cele 5/6 posterioare ale ochiului. Ea joacă un rol
important în nutriţia retinei. Este de culoare brună, măsoară 0.25 mm posterior şi 0.1 mm
anterior. Coroida are 3 straturi:
- stroma coroidei este adiacentă sclerei şi conţine ţesut conjunctiv lax, în care circulă artere

şi vene mari. Conţine limfocite, macrofage, fibroblaste şi celule pigmentare, acestea fiind
celule voluminoase, foarte pigmentate, ce conferă coroidei culoarea brună caracteristică
- stratul coriocapilar este un strat vascular cu rol în nutriţia celulelor retinei. El ia naştere
din vasele mari ale stromei, vase ce descresc ca mărime, pe măsură ce se apropie de retină
- membrana Bruch, aflată între stratul coriocapilar şi epiteliul pigmentar al retinei, este
formată, la rândul ei, din 5 straturi

Organele de simţ 233

Corpul ciliar este localizat între coroidă şi iris, mai precis se extinde de la baza irisului până
la ora serrata, de unde se continuă cu coroida (fig.126). Pe secţiune are o formă triunghiulară
şi este constituit dintr-o stromă vasculară, muşchi neted şi epiteliu de acoperire. Anatomic, are
2 regiuni: partea plană şi partea plisată.

Irisul formează o diafragmă ce porneşte de la corpul ciliar şi se situează în faţa cristalinului.
El delimitează camerele anterioare şi posterioare ale ochiului. Irisul prezintă un orificiu
central numit pupilă, prin contracţia ori relaxarea căreia, scade sau creşte cantitatea de lumină
ce pătrunde în interiorul ochiului.

Culoarea ochilor e determinată de numărul relativ de melanocite din stroma irisului: celule
puţine conferă culoarea albastră, în timp ce un număr mare de celule conferă ochilor culoarea
brună. Verdele şi griul sunt culori intermediare.

Retina

Retina este stratul cel mai intern al globului ocular. Clasic este împărţită în două zone: retina
vizuală şi retina oarbă. Retina vizuală acoperă porţiunea posterioară şi laterală a globilor
oculari şi se termină printr-o linie festonată la nivelul orei serrata (fig.126). Retina oarbă sau
non-vizuală este reprezentată de epiteliul posterior al corpului ciliar şi al irisului, format din
două rânduri de celule cilindrice: un rând extern, pigmentat, care se continuă cu stratul
pigmentar al retinei şi un rând intern, care nu conţine pigment.

Retina vizuală conţine 4 tipuri de celule: celulele epiteliului pigmentar, celule fotoreceptoare,
celule de suport, celule nervoase.

Celulele epiteliului pigmentar sunt aşezate într-un singur rând, au formă poligonală şi se
întind de la nervul optic până la ora serrata. Epiteliul pigmentar se sprijină la exterior pe o
membrană bazală, componentă a membranei Bruch a coroidei. Spre interior, epiteliul
pigmentar este adiacent celulelor fotoreceptoare. Suprafaţa apicală a celulelor epiteliului
pigmentar prezintă microvili ce se extind şi înconjoară celulele fotoreceptoare retiniene. Între
ele, celulele sunt unite prin complexe joncţionale şi au rol important în realizarea barierei
sânge-retină.
Celulele pigmentare au roluri multiple:
- absorbţia luminii ce trece prin retină, împiedicând reflectarea ei
- izolarea retinei de sângele circulant – bariera sânge-retină
- restaurarea fotosensibilităţii la pigmenţii ce au fost disociaţi în contact cu lumina
- fagocitoza componentelor uzate ale celulelor fotoreceptoare.

Celulele fotoreceptoare sunt celule bipolare, alungite şi înguste. Ele sunt de două tipuri:
bastonaşe şi conuri (fig.128). Retina umană are aproximativ 100 milioane bastonaşe şi 6
milioane conuri.
Bastonaşele au aproximativ 2 m grosime şi 50 m lungime. Sunt alcătuite dint-un corp
celular ce conţine nucleul (care formează stratul granular extern al retinei) şi două prelungiri:
una externă, dendrita şi una internă, cu semnificaţie de axon, ce face sinapsă cu celulele din
celelalte straturi. Dendrita are formă de bastonaş şi este formată dintr-un segment intern şi
unul extern, unite printr-o bandă subţire de citoplasmă (fig 128a).
Segmentul intern conţine un aparat Golgi voluminos şi numeroase mitocondrii. Segmentul
extern, de formă cilindrică conţine discuri membranoase suprapuse, aplatizate, numite discuri
fotoreceptoare. Ele conţin pigment vizual, numit rodopsină sau purpură retiniană. Discurile
membranoase sunt continuu eliminate la extremitatea fiecărui bastonaş şi sunt fagocitate de

234 Organele de simţ

celulele epiteliului pigmentar. Înlocuirea lor se realizează continuu, pornind de la segmentul
intern.
Conurile au o structură asemănătoare bastonaşelor, prezentând unele diferenţe. Ele măsoară
3-5 m grosime şi 40 m lungime (fig.128b).
Segmentul extern al conurilor are formă conică, lungimea lui fiind aproximativ 2/3 din aceea a
unui bastonaş. Acest segment al conului conţine, de asemenea, discuri membranoase, mai
aplatizate decât cele din bastonaşe. Contrar bastonaşelor, membrana discurilor e în
continuitate cu membrana plasmatică aşa încât, la o extremitate, spaţiile dintre discuri sunt în
contact cu spaţiul extracelular. Discurile conurilor nu sunt eliminate. Conurile conţin pigmenţi
asemănători rodopsinei, sensibili la lumina albastră, verde, roşie.
Segmentul intern este în continuitate cu corpul celular al conului.

ab
Fig. 128: Celulele fotoreceptoare. a: bastonaş, b: con.
Distribuţia conurilor şi bastonaşelor variază în diferite zone ale retinei; conurile, care percep
culoarea, sunt concentrate în centrul optic al retinei, într-o mică depresiune numită fovea
centrală. Bastonaşele, celule ce percep intensitatea luminoasă, dar nu culoarea, sunt
concentrate la periferia retinei. Între fovee şi periferia retinei există un amestec de conuri şi
bastonaşe.
Celulele de suport sunt de 2 tipuri: celulele Müller şi astrocitele.
Celulele Müller sunt celule înalte ce se extind de la membrana limitantă internă, până la
membrana limitantă externă, deci aproape pe întreaga grosime a retinei (fig.129). Ele prezintă
prelungiri citoplasmatice ce înconjoară neuronii retinieni, umplând astfel spaţiile intercelulare.
Aceste celule constituie o armătură de rezistenţă şi servesc totodată la transferul metaboliţilor
esenţiali, cum ar fi glucoza, către neuronii retinieni.
Astrocitele au şi ele rol de suport al celulelor nervoase şi se caracterizează prin lungi
prelungiri dendritice ce au rol de susţinere a celulelor nervoase şi a prelungirilor lor.

Organele de simţ 235

Celulele nervoase sunt de mai multe tipuri (fig.129):
- celulele bipolare (neuroni bipolari) fac sinapsă cu axonii celulelor fotoreceptoare şi

transmit semnale celulelor ganglionare

- celulele ganglionare trimit axoni la creier prin intermediul nervului optic
- celulele orizontale realizează conexiuni între conuri şi bastonaşe şi celulele bipolare
- celulele amacrine au multiple ramificaţii ce fac sinapse cu axonii celulelor bipolare şi cu

dendritele celulelor ganglionare.

Toate aceste celule sunt neuroni, cu rol în modularea trecerii impulsurilor de la celulele
fotoreceptoare spre celulele ganglionare. Ele permit totodată integrarea semnalelor de la

grupurile adiacente de celule fotoreceptoare.

Fig. 129: Structura retinei.

Din punct de vedere histologic, aceste celule ale retinei sunt aşezate în 10 straturi, care, de la
exterior spre interior sunt următoarele (fig.129):
1. Stratul epiteliului pigmentar este un strat monocelular (descris mai sus) aşezat pe

membrana bazală, care îl separă de coroidă (care nu este reprezentat în schema de mai sus) .
2. Stratul conurilor şi bastonaşelor, format din segmentul intern şi extern al celulelor

fotoreceptoare.
3. Membrana limitantă externă care nu este un strat celular, ci este formată de marginea

apicală a celulelor Müller.
4. Stratul granular extern, ce conţine corpul celular şi nucleul conurilor şi bastonaşelor.
5. Stratul plexiform extern este format din prelungirile (axonice) ale conurilor şi

bastonaşelor, precum şi ale celulelor bipolare, amacrine şi orizontale cu care fac sinapse.

236 Organele de simţ

6. Stratul granular intern conţine nucleii neuronilor bipolari, a celulelor orizontale,
amacrine şi a celulelor Müller.

7. Stratul plexiform intern este format din prelungirile celulare ale celulelor orizontale,
amacrine, bipolare, precum şi a celulelor ganglionare

8. Stratul celulelor ganglionare conţine celule multipolare a căror axoni formează nervul
optic

9. Stratul fibrelor nervului optic
10. Membrana limitantă internă constituită din membrana bazală a celulelor Müller.

Aplicaţii clinice
Dezlipirea de retină: termenul este utilizat pentru a descrie desprinderea retinei
începând cu stratul al 2- lea, rămânând ataşat de globul ocular doar epiteliul pigmentar.
Cauzele ce pot duce la dezlipire sunt afecţiunile degenerative ale retinei. Dacă retina nu
se reataşează, corpul celulelor cu conuri şi bastonaşe degenerează, rezultând pierderea
acuităţii vizuale.

Arii specializate ale retinei
Discul optic, pata oarbă sau papila nervului optic este locul spre care converg fibrele nervului
optic al retinei. Această zonă este lipsită de fotoreceptori şi se traduce printr-o pată oarbă în
câmpul vizual.
Macula este o mică zonă de culoare galbenă, situată la 2.5 mm lateral (temporal) de discul
optic. În centrul său se găseşte foveea centrală, zona de maximă acuitate vizuală, aşezată în
axa vizuală şi formată exclusiv din conuri. Fiecare con face sinapsă cu o singură celulă
bipolară, iar aceasta cu o singură celulă ganglionară. Această modalitate de realizare a
sinapselor are rolul de a creşte gradul de rezoluţie al imaginilor realizate în această zonă.
Culoarea galbenă a foveei este dată de prezenţa unui pigment xantocrom din celulele retinei.

Nervul optic
Nervul optic este format din axonii neuronilor din stratul ganglionar. El este însoţit de artera
şi vena centrală a retinei. Nervul optic părăseşte retina la nivelul discului optic, străpunge
sclera prin numeroase orificii ce formează lamina cribrosa.

Aplicaţii clinice:
Edemul papilar. Atunci când presiunea intracraniană a lichidului cefalorahidian creşte,
la examinarea fundului de ochi se observă ştergerea marginilor discului optic. Acesta
este un semn fizic important, ce denotă o creştere a presiunii intracraniene.

Mediile transparente ale ochiului
Corneea a fost deja descrisă.

Cristalinul este o structură moale, transparentă, de formă biconvexă. La adult el are un
diametru de 9 mm şi o grosime de 3.5 mm.

Organele de simţ 237

Corpul vitros este o structură transparentă, gelatinoasă, localizată în spatele cristalinului.
Volumul său este de 4 ml. Structura sa este reprezentată de o substanţă extracelulară
abundentă, bogată în acid hialuronic. În substanţa aceasta se găsesc câteva celule fusiforme
(hialocite), alături de fine fibre colagene dispersate.

Umoarea apoasă este un lichid asemănător lichidului cefalorahidian, secretat cu o rată de
aproximativ 2 ml/min, de către celulele epiteliale ale corpului ciliar din camera posterioară.
De la acest nivel ea trece în camera anterioară prin orificiul pupilar. De aici, se absorbe printr-
o reţea de canale (reţeaua trabeculară), situată la baza irisului, la periferia camerei anterioare,
iar de aici umoarea apoasă ajunge în canalul Schlemm. În continuare, din acest canal, ea
ajunge în reţeaua venoasă. Unghiul format între marginea corneei şi rădăcina irisului se
numeşte unghiul de drenaj irido-cornean.

Aplicaţii clinice: Împiedicarea drenajului umorii apoase, va duce la creşterea presiunii
intraoculare; afecţiunea se numeşte glaucom şi dacă nu se tratează la timp, poate duce

la orbire.

Organele anexe ale ochiului

Organele anexe ale ochiului sunt conjunctiva, pleoapele şi glanda lacrimală.

Conjunctiva

Conjunctiva este o membrană translucidă ce tapetează feţele interne ale pleoapelor
(conjunctiva palpebrală) şi se reflectă apoi pe glob (conjunctiva bulbară), acoperind suprafaţa
anterioară a acesteia, până la marginea corneei (limb). Epiteliul conjunctival este bistratificat
cilindric, conţinând şi celule caliciforme. Sub epiteliu se găseşte un corion format din ţesut
conjunctiv lax, ce conţine vase, infiltraţii limfoide.

Pleoapele

Pleoapele prezintă în structura lor un număr de 4 straturi, care, de la exterior spre interior, sunt
(fig.130):
- pielea are structura pielii subţiri, cu toate glandele sale anexe
- stratul muşchiului orbicular, format din fibre musculare striate
- tarsul, un strat de ţesut dens fibroelastic
- conjunctiva palpebrală, cu structura descrisă mai sus.

În grosimea pleoapei se găsesc o serie de glande, sebacee sau sudoripare: glandele
Meibomius sunt glande sebacee ce secretă o substanţă bogată în grăsimi cu rolul de a
împiedica evaporarea filmului lacrimal necesar lubrefierii şi protecţiei corneei. Glandele Zeis,
mici glande sebacee anexate genelor cililor. Glandele Moll sunt glande sudoripare apocrine,
situate la marginea pleoapelor. Glandele Krause sunt glande lacrimale accesorii, situate în
fundul de sac conjunctival. Glandele Wolfring sunt glande lacrimale accesorii, situate
deasupra tarsului (fig.130).

238 Organele de simţ

Fig. 130: Pleoapa
Glandele lacrimale
Glandele lacrimale produc lacrimile, care sunt drenate printr-un sistem canalicular în nas.
Lacrimile sunt secretate de glanda lacrimală principală, localizată sub conjunctivă, în partea
supero-externă a orbitei şi de glandele lacrimale accesorii Krause şi Wolfring. Secreţia lor
este un lichid apos, ce conţine o enzimă antibacteriană numită lizozim. Alături de aceasta, mai
conţine electroliţi, ce sunt într-o concentraţie identică cu cea din plasmă.
Glanda lacrimală principală este compartimentată în lobuli prin fine septe conjunctive.
Structural este de o glandă tubulo-acinoasă compusă, cu o secreţie de tip seros. Celulele
secretoare au un aspect caracteristic de celule seroase, cu nucleu bazal şi o citoplasmă granulară
intens colorată. Acinii au lumenul larg şi, pe lângă celulele secretoare, conţin celule
mioepiteliale care, prin contracţie, contribuie la drenarea produsului de secreţie.
Fiecare glandă e drenată printr-un sistem de canale în unghiul intern al ochiului. Canaliculul
superior şi inferior fuzionează şi formează un canalicul comun care se deschide în sacul
lacrimal. Acesta la rândul lui se varsă prin canalul nazo-lacrimal în cavitatea nazală.

Urechea

Generalităţi

Urechea este un organ senzorial complex, format din 3 compartimente: urechea externă,
urechea medie şi urechea internă. Urechea externă şi cea medie sunt structuri adaptate pentru
captarea şi transmiterea sunetelor, iar urechea internă conţine organul auditiv şi pe cel al
echilibrului.

Organele de simţ 239

Urechea externă

Urechea externă recepţionează undele sonore şi le conduce spre membrana timpanică. Ea este
constituită din: pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii are formă de cornet şi este compus din cartilaj elastic, acoperit de piele
păroasă.
Conductul auditiv extern este tapetat cu piele care conţine fine firişoare de păr. În ţesutul
subcutanat al pielii se află glande ceruminoase, care sunt de fapt glande sebacee modificate.
Aceste glande secretă un produs ceros, numit cerumen.
Cele 2/3 externe ale conductului sunt înconjurate de cartilaj elastic, ce se continuă cu cel din
pavilionul urechii; 1/3 internă este inclusă în osul temporal al craniului.

Fig. 131: Anatomia urechii.

Urechea medie

Urechea medie amplifică şi transmite vibraţiile sonore spre urechea internă. Ea este o cavitate
plină cu aer, săpată în osul temporal şi de aceea se mai numeşte şi cavitatea timpanică. Este
tapetată cu un epiteliu simplu cubic sau pavimentos. Cavitatea timpanică este separată de
conductul auditiv extern prin membrana timpanică.

Membrana timpanică

Membrana timpanică este o membrană conjunctivo-epitelială subţire, formată din 3 straturi:
- la exterior: epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, identic cu epidermul pielii

conductului auditiv extern
- în mijloc: o tunică fibroasă conjunctivo-elastică, ce conferă rezistenţă elastică
- spre interior: epiteliu simplu cubic sau pavimentos, ce se continuă cu epiteliul de acelaşi

tip ce tapetează cavitatea urechii medii.

Conţinutul urechii medii

Conţinutul urechii medii este reprezentat de (fig.131):
- 3 oscioare auditive: ciocanul, nicovala şi scăriţa
- 2 muşchi striaţi: stapedius şi tensor tympani. Rolul acestor muşchi este de a menţine în

240 Organele de simţ

tensiune oscioarele şi de a amortiza vibraţiile sonore excesive ce ar putea dăuna fragilului
aparat auditiv.
Oscioarele auditive sunt formate din ţesut osos compact şi sunt tapetate la exterior de acelaşi
epiteliu cubic sau pavimentos ce tapetează urechea medie. Cele 3 oscioare sunt legate între ele
prin articulaţii sinoviale.
Cavitatea urechii medii comunică în partea anterioară cu nasofaringele, prin trompa lui
Eustachio. Această structură, are rolul de a echilibra presiunea între urechea medie şi mediul
înconjurator. În porţiunea posterioară, urechea medie comunică direct cu numeroase spaţii
pline cu aer, situate în osul mastoidian, numite sinusuri mastoide.
Peretele intern osos al cavităţii timpanice prezintă 2 orificii: fereastra ovală şi fereastra
rotundă, ce pun în contact urechea medie cu cea internă (fig.131).

Urechea internă

Urechea internă este constituită din 2 compartimente labirintice, conţinute unul în celălalt:
labirintul osos şi labirintul membranos.

Labirintul osos

Labirintul osos este un sistem complex de cavităţi şi canale intercomunicante, situate în
porţiunea pietroasă a osului temporal: vestibulul, canalele semicirculare şi cohleea. Aceste
cavităţi sunt pline cu un lichid numit perilimfă, lichid cu compoziţie identică cu cea a
lichidului cefalorahidian. Vestibulul este spaţiul central al labirintului osos; din el iau naştere:
posterior cele 3 canale semicirculare, iar anterior, cohleea (fig.131).

Labirintul membranos

Labirintul membranos este situat în labirintul osos şi este format dintr-un sistem complex de
saci mici şi tubuli ce comunică între ei, formând un spaţiu continuu.
Astfel, vestibulul conţine 2 structuri ale labirintului membranos, utricula şi sacula. Cele 3
canale semicirculare osoase conţin fiecare câte un canal semicircular membranos, iar cohleea
conţine canalul sau ductul cohlear.
Labirintul membranos este deci format din: ductul cohlear, sacula, utricula, canalele
semicirculare. Aceste formaţiuni sunt pline cu lichid numit endolimfă. Endolimfa este un
lichid similar celui intracelular.

În labirintul membranos sunt localizate 6 regiuni de receptori senzoriali (mecanoreceptori
formaţi din celule ciliate) ce se proiectează din peretele labirintului în spaţiul endolimfatic al
fiecărei urechi interne:
- trei creste ampulare, localizate în ampulele canalelor semicirculare
- două macule, una în utriculă, alta în saculă
- organul lui Corti ce se găseşte în canalul cohlear

Mecanoreceptorii urechii interne

Mişcarea este detectată în urechea internă de către mecanoreceptori. Aceştia sunt celule
epiteliale specializate, ce posedă la polul lor apical un sistem înalt organizat de microvili
(stereocili). Deflectarea acestora produce depolarizarea electrică a membranei celulare ce se
transmite sistemului nervos prin intermediul axonilor neuronilor senzoriali.
Celule ciliate sunt localizate în urechea internă în 3 zone:
- în organul lui Corti din cohlee şi au rol în detecţia sunetelor
- în macula utriculei şi saculei cu rol în detecţia poziţiei de repaus şi a gravitaţiei
- în ampula canalelor semicirculare, cu rol în detecţia mişcării şi acceleraţiei.

Organele de simţ 241

În toate aceste zone, cilii celulelor sunt scăldaţi într-o matrice gelatinoasă care se mişcă în
funcţie de stimulul pe care îl detectează. Mişcarea matricei produce deflectarea stereocililor,
fenomen ce duce la depolarizarea membranei celulare, depolarizare transmisă apoi sistemului
nervos prin axonii nervilor senzoriali.

Cohleea

Cohleea este partea urechii interne ce conţine organul auditiv. Are o formă conică, spiralată,
forma sa amintind de cochilia unui melc. Cohlea conţine canalul cohlear care este şi el
spiralat.

Fig. 132: Cohleea şi canalul cohlear.

Cohleea efectuează 2 ture şi jumătate în jurul unui ax central numit columelă, aşa încât, pe o
secţiune transversală, el apare de 5 ori (fig.132) Fiecare tur de spiră al cohleei poate fi împărţit
în 3 compartimente (fig. 132 şi 133):
- central se află rampa sau canalul cohlear, numit şi duct cohlear, ce conţine organul

auditiv al lui Corti. Canalul cohlear conţine endolimfă.
- deasupra canalului cohlear, se găseşte cavitatea sau rampa vestibulară
- sub canalul cohlear se află cavitatea sau rampa timpanică. Rampele vestibulară şi

timpanică, conţin perilimfă.
La vârful cohleei, cele 2 rampe comunică printr-un orificiu numit helicotremă. Membrana ce
separă canalul cohlear de rampa timpanică se numeşte membrana bazilară, iar cea care îl
desparte de rampa vestibulară, membrana vestibulară sau Raissner (fig.133).
Membrana bazilară este mai groasă decât cea vestibulară. Medial, membrana bazilară se
continuă cu organul lui Corti, care se sprijină pe un pinten osos numit lama spirală osoasă.
Lateral, membrana bazilară este ataşată de ligamentul spiral care provine din periostul osului
înconjurător (fig.133).
Membrana vestibulară sau Reissner este situată între canalul cohlear şi rampa vestibulară. Ea
este formată din 2 straturi de epiteliu simplu pavimentos, separate între ele de o membrană
bazală; un rând de celule este în continuitate cu celulele epiteliale ce tapetează cavitatea

242 Organele de simţ

vestibulară, iar celălalt, se continuă cu celulele ce tapetează ductul cohlear. Celulele sunt
legate între ele prin joncţiuni ocluzive, menţinându-se astfel o concentraţie de electroliţi
diferită între endolimfă şi perilimfă.
La nivelul peretelui extern al ductului cohlear există o îngroşare numită stria vasculară,
aceasta fiind o arie specializată a epiteliului statificat din zonă, foarte bine vascularizată, cu
rol în menţinerea unei compoziţii ionice corecte a endolimfei.
Adiacent lamei spirale osoase se află neuronii ganglionului spiral. Fibrele nervoase aferente
ganglionului iau naştere la baza organului lui Corti. Celulele ganglionare reprezintă corpii
celulari ai neuronilor senzoriali bipolari din organul Corti; axonii lor formează componenta
auditivă a nervului cranian al VIII- lea (vestibulo-cohlear).

Fig. 133: Structura canalului cohlear.
Organul lui Corti
Organul lui Corti aşezat în canalul cohlear, are rolul de a detecta sunetele. Organul Corti este
o structură epitelială înalt specializată, conţinând celule receptoare capabile să transforme
energia mecanică a vibraţiilor sonore în energie electrochimică prin excitarea receptorilor
senzoriali auditivi. În componenţa sa intră celule senzoriale auditive şi celule de susţinere de
mai multe tipuri (fig.134).
Celulele senzoriale auditive sunt împărţite în 2 grupe, un grup intern şi unul extern, între care
se află tunelul lui Corti. Celulele grupului intern sunt mai mici şi sunt aşezate pe un singur
rând de-a lungul cohleei (pe o secţiune longitudinală se observă un rând de celule, iar pe o
secţiune transversală prin cohlee se vede doar o celulă, fig.134). Din contră, celulele grupului
extern sunt înalte, alungite şi dispuse pe mai multe rânduri (3-5) paralele (pe o secţiune
transversală se observă 3-5 celule, fig.134). Celulele senzoriale sunt celule ciliate; cilii sunt de
fapt stereocili, nişte microvilozităţi foarte lungi. Microvilozităţile celulelor din grupul extern
sunt în contact cu o matrice extracelulară gelatinoasă, membrana tectoria. Microvilozităţile
grupului celular intern sunt libere.

Organele de simţ 243

Fig. 134: Structura organului lui Corti.

Celulele de susţinere sunt de mai multe tipuri (fig.134).
Stâlpii sau pilierii delimitează de o parte şi de alta tunelul lui Corti, un canal triunghiular care
se află în centrul organului. Sunt celule cilindrice, înalte, ce conţin în citoplasmă un fascicul
dens de microtubuli. Extremităţile lor apicale, converg una spre cealaltă, astfel încât corpul
celular formează cu membrana bazilară un unghi ascuţit la nivelul planşeului tunelului.
Celulele falangiene numite astfel datorită formei lor alungite, au rol de suport, ele fiind
celulele de susţinere ale celulelor senzoriale auditive. Pe faţa internă a pilierului intern se află
un rând de celule falangiene interne, care susţin grupul intern al celulelor senzoriale auditive.
Lateral de pilierul extern există 3 sau 5 rânduri de celule falangiene externe, ce susţin acelaşi
număr de celule senzoriale externe.

Aplicaţii clinice
Multe afecţiuni ale urechii sunt asociate cu pierderea temporară sau permanentă a
auzului, care se numeşte surditate. Surditatea se împarte în: senzorială şi de conducere.
Surditatea senzorială este rezultatul afectării urechii interne. De aici face parte
presbiacuzia, care apare la vârstnici. Se explică prin reducerea numărului celulelor
senzoriale, atrofia striei vasculare şi pierderea de neuroni din ganglionul spiral. Recent
se poate trata surditatea prin implante electronice în cohlee.

Organul statoreceptor sau al echilibrului

Gravitaţia şi poziţia statică sunt detectate de celulele senzoriale din maculele utriculei şi
saculei. Maculele sunt identice histologic, fiind alcătuite din 3 tipuri de celule:
- celule de suport, de formă cilindrică, având la polul apical microvili scurţi
- celule senzoriale de tip I, de formă poligonală, înconjurate de o reţea de fibre nervoase

aferente şi eferente
- celule senzoriale de tip II, cilindrice, ce fac sinapsă bazal cu termunaţii nervoase eferente

şi aferente.
Alături de stereocilii prezenţi la polul apical, celulele senzoriale posedă un singur cil adevărat
numit kinocil. Stereocilii şi kinocilul fiecărei celule se găsesc într-o placă gelatinoasă de
matrice extracelulară, numită membrana otolitică, suspendată în endolimfă. Pe această
membrană se găsesc mici particule compuse din proteine şi carbonat de calciu, numite otoliţi,

244 Organele de simţ

sau otoconii.

Acceleraţia şi mişcarea, sunt detectate de celulele senzoriale din ampulele canalelor
semicirculare. Fiecare ampulă are 1 mm lungime şi conţine celule senzoriale aranjate sub
forma unei structuri înalte imitând degetele mâinii, numită creastă ampulară. Stereocilii şi
kinocilul de la polul apical al celulelor vin în contact cu o matrice gelatinoasă numită cupulă,
care nu conţine otoconii. Celulele senzoriale sunt de tip I şi II şi sunt în contact cu celule de
suport adiacente. Axonii celulelor senzoriale emerg de la baza crestei ampulare, îndreptându-
se spre ganglionul Scarpa, al nervului vestibular, ce se conectează cu nucleul vestibular din
sistemul nervos.

În capitolul organelor de simţ mai sunt incluse:
- mucoasa olfactivă care a fost descrisă la aparatul respirator
- mugurele gustativ, descris la cavitatea bucală
- receptorii senzitivi din piele care au fost descrişi în capitolul Pielea.

Prescurtări mai frecvent folosite în text 245

Prescurtãri mai frecvent folosite în text

1. ACTH - hormonul adrenocorticotrop
2. ADH - hormonul antidiuretic
3. APUD - amine precursor uptake and decarboxylation
4. CCK-PZ - colecistokinin-pancreozimina
5. DHA - dehidroepiandrosteron
6. DOPA - dihidroxifenilalaninã
7. EGF - epidermal growth factor, factorul de creştere epidermică
8. FSH - follicle stimulating hormone, hormonul foliculo-stimulant
9. GH - growth hormone, hormon de creştere
10. GIP - gastric inhibitory polypeptide, polipeptidul gastro-inhibitor
11. HCG - human chorionic gonadotropine, gonadotrofina corionicã
12. HE - hematoxilinã-eozinã
13. HPL - human placental lactogen, hormon lactogen placentar
14. LCR - lichidul cefalorahidian
15. LH - hormonul luteinizant
16. MALT - mucosal associated lymphoid tissue
17. MB - membrana bazalã
18. ME - microscopie electronicã
19. MSH - melanin stimulating hormone, hormonul melano-stimulator
20. PAS - periodic acid Schiff
21. PRL - prolactina
22. PTH - parthormone, parathormonul
23. REN - reticul endoplasmic neted
24. RER - reticul endoplasmic rugos
25. SNC - sistem nervos central
26. ß-LPH - ß lipotropina
27. TG - tiroglobulina
28. TRF - tirotropin releasing factor, factor de eliberare al tirotropinei
29. TSH - thyroid stimulating hormone, hormonul stimulant tiroidian
30. VIP - vasoactive intestinal polypeptide, polipeptida vasoactivã intestinalã

246 Bibliografie

Bibliografie

1. Bhaskar SN: Orban's Oral Histology and Embriology, ed. a 10-a, The C.V. Mosby
Company, St. Louis, 1986.

2. Boboc G: Aparatul dento-maxilar – formare şi dezvoltare. Ed.Medicală, Bucureşti, 1996.

3. Burkitt HG, Young B, Heath JW: Histologie fonctionnelle Wheather, ed a 3-a. Ed Arnette,
Paris, 1993.

4. Drăghici Gh, Totolici I, Nica C: Guide to Dentomaxillary Sistem, Morphology and
Phisiology. Ed. Cerma, Bucureşti, 1997.

5. Fawcett DW: Bloom and Fawcett, a Textbook of Histology, ed a 12-a. Ed. Chapman and
Hall, New York, 1993.

6. Glăvan Florica, Grivu O, Dragomirescu D: Ortodonţie. Ed. Mirton, Timişoara, 1997.

7. Goldberg M: Manuel d'histologie et de biologie buccale: la dent et ses tissus de soutien.
Masson, Paris, 1989.

8. Goldberg M: Tissus non minéralisés et milieu buccal. Histologie et biologie. Masson,
Paris, 1993.

9. Memet G, Radu G, Stanciu Elena: Mic dicţionar de stomatologie. Ed. Ştiinţifică şi
Pedagocică, Bucureşti, 1989.

10. Niţă Maria: Histologia cavităţii bucale, vol I. Curs de histologie pentru stomatologie, Iaşi,
1997.

11. Roşca Gh. V, Papilian VV: Tratat elementar de histologie, vol II. Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1978.

12. Ross HM, Romrell JL, Kaye G: Histology, a Text and Atlas, ed a 3-a. Ed. Williams and
Wilkins, Baltimore, 1995.

13. Seres-Sturm L, Niculescu V, Matusz PI: Anatomie cervico-oro-facială. Ed. Orizonturi
universitare, Timişoara, 1997.

14. Sternberg SS: Histology for Pathologists. Raven Press, New York, 1992.

15. Stevens A, Lowe J: Human Histology, ed a 2-a. Mosby, London, 1997.