Curs Histologie 2_ MG

Aparatul genital masculin 147

self" şi ar provoca o reacţie autoimună.
funcţia secretorie: celula secretă fluidul necesar deplasării spermatozoizilor şi o proteină

ce leagă testosteronul produs de celulele Leydig, androgen binding protein (ABP).

Celulele germinale

Celulele germinale ale testiculului includ spermatogonia, spermatocitul primar şi secundar şi

spermatida.
Spermatogonia. Există două tipuri de spermatogonii: A şi B.
Spermatogonia de tip A are aproximativ 12 μ diametru, este aşezată pe membrana bazală şi
este înconjurată de citoplasma celulelor Sertoli adiacente. Nucleii spermatogoniei A sunt
sferici, au câţiva nucleoli periferici şi două aspecte diferite: Ad (dark = întunecat), Ap (pale =
palid). Spermatogonia Ad este considerată celula stem în spermatogeneză.
Spermatogoniile tip B sunt cele mai numeroase. Ele încep să piardă contactul cu membrana
bazală. Nucleii lor sunt aşezaţi mai la distanţă de membrana bazală decât cei ai
spermatogoniei A şi conţin unul sau doi nucleoli mari, centrali. Spermatogonia B prin
diviziune dă naştere spermatocitului primar.

Spermatocitul primar este mai mare decât spermatogonia, el pierde total contactul cu
membrana bazală şi este aşezat în cavităţile formate de citoplasma celulei Sertoli. Citoplasma
lor conţine mai mult RER decât spermatogonia, iar complexul Golgi este mai dezvoltat.
Cromatina nucleară are aspecte diferite, în funcţie de stadiile primei diviziuni meiotice

(proleptonem, leptone, zygoten, pachyten, diplotem). În urma primei diviziuni meiotice,
spermatocitul dă naştere la 2 spermatocite secundare, diploide.
Spermatocitul secundar este o celulă diploidă, mai mică decât spermatocitul primar, al cărui
nucleu prezintă grunji grosolani de cromatină, iar în citoplasmă un RER foarte abundent.

Aceste celule sunt greu vizibile pe preparatele histologice, deoarece în foarte scurt timp (8 h)
ele suferă cea de-a doua diviziune meiotică şi se transformă în două spermatide.
Spermatidele nou formate sunt celule haploide (ce conţin o cantitate de ADN egală cu n).
Spre deosebire de spermatocitul secundar, cromatina lor nucleară este omogen distribuită.
Iniţial celula este rotundă, dar odată cu maturarea, devine din ce în ce mai alungită.

Celulele germinale au rolul de a produce gametul masculin haploid, spermatozoidul. Acest
proces complex, este numit spermatogeneză. Producerea gameţilor implică o formă particulară
de diviziune, meioza, întâlnită exclusiv la producerea celulelor germinale. Meioza necesită
două diviziuni celulare, din care prima este urmată de duplicarea cromozomilor, cea de a doua
nu. În acest fel, în urma meiozei unei celule diploide, iau naştere 4 celule haploide (gameţi).

Gametogeneza începe la pubertate. La bărbaţi, numărul de celule germinale primitive este
scăzut la pubertate. După pubertate, acestea se multiplică prin mitoze aproape toată viaţa,
constituind o rezervă de celule ce prin meioză pot forma gameţi masculini. La femei, celulele
germinale primitive (ovogoniile) se multiplică prin mitoze numai în perioada iniţială a
dezvoltării fetale, producând un număr fix, stabil de celule ce se pot transforma în gameţi.

Spermatogeneza

Cuprinde totalitatea proceselor de proliferare, creştere şi maturare, prin care
spermatogoniile se transformă în spermatozoizi maturi. La om durează 70 de zile.
Speramatogeneza cuprinde trei faze distincte, care sunt sincronizate şi survin în valuri de-a
lungul tubului seminifer: spermatocitogeneza, meioza şi spermiogeneza.

148 Aparatul genital masculin
Spermatocitogeneza sau faza spermatogonială

În această fază, spermatogonia Ad, ce reprezintă celula stem, se divide prin mitoze. Prin
diviziunea mitotică:
- se menţine constant numărul de celule stem (Ad)
- ia naştere o populaţie de spermatogonii angajate(Ap), ce se vor diferenţia în spermatocite primare.
Spermatogonia Ad sau celula stem produce prin diviziuni mitotice, pe de o parte alte
spermatogonii Ad pentru menţinerea constantă a numărului de celule stem, pe de altă parte,
spermatogonii Ap (fig.79). Acestea din urmă, se divid şi ele prin mitoze, producând o clonă
de celule fiice, legate între ele prin punţi de citoplasmă. Prin aceste punţi, toate celulele ce iau
naştere dintr-o spermatogonie Ap iniţială, rămân legate între ele până în faza finală de
maturare a spermatidei. Această legătură are rolul de a asigura o dezvoltare sincronă a acestei
clone celulare. Spermatogoniile Ap prin maturare, dau naştere spermatogoniei B, care apoi, la
rândul ei, se va matura în spermatocit primar.
Apariţia spermatocitelor primare marchează sfârşitul spermatocitogenezei.

Fig. 79: Spermatogeneza: schemă ce demonstrează natura clonală a diferitelor generaţii
de celule germinale.

Meioza sau faza spermatocitară
În această fază, spermatocitele primare suferă diviziunea meiotică în vederea reducerii
numărului de cromozomi.

Aparatul genital masculin 149

Spermatocitele primare iau naştere prin diviziunea mitotică a spermatogoniei B, deci sunt
celule diploide, cu o cantitate de ADN=2n. Spermatocitele primare îşi replică rapid ADN-ul
înainte de începerea meiozei (devin 4n). Apoi, în urma primei diviziuni meiotice dă naştere
spermatocitului secundar, diploid (2n) situat dincolo de bariera sânge-testicul. Foarte rapid, în
câteva ore, spermatocitul secundar suferă cea de-a doua diviziune meiotică, producând două
spermatide haploide (n).

Spermiogeneza sau faza spermatidică

Este procesul prin care spermatidele haploide sunt transformate în spermatozoizi.
Spermiogeneza are patru faze. Pe parcursul lor, spermatidele sunt ataşate fizic de membrana
plasmatică a celulei Sertoli, prin joncţiuni specializate. Cele patru faze sunt (Fig.80):

faza Golgi
faza de capişon
faza acrozomială

faza de maturare

Fig. 80: Cele patru faze ale spermiogenezei.

Faza Golgi – în această fază, aparatul Golgi al spermatidei, elaborează vezicula acrozomială,
situată adiacent nucleului. Poziţia ei indică polul anterior al spermatozoidului în dezvoltare.
Treptat, vezicula acrozomială creşte în dimensiuni.
Tot în această fază, cei doi centrioli migrează la polul posterior (opus veziculei acrozomiale)
al spermatidei. Centriolul distal se aşează paralel cu axul nucleului şi iniţiază sinteza a 9
dubleţi de microtubuli periferici şi a 2 microtubuli centrali, ce formează axonema cozii
spermatozoidului.

Faza de capişon. Vezicula acrozomială se întinde şi îşi modifică forma, acoperind jumătatea
anterioară a nucleului şi se va numi capişonul cefalic sau acrozomial. Membrana nucleară de
sub capişonul cefalic se îngroaşă, îşi pierde porii, iar cromatina nucleară devine mai
condensată.

Faza acrozomială. Paralel cu creşterea densităţii sale, nucleul se turteşte şi se alungeşte. Se

150 Aparatul genital masculin

poate identifica polul anterior, acoperit de capişonul cefalic şi polul posterior după prezenţa
complexului axonemal pe cale de dezvoltare.
Pe parcursul acestei faze, polul anterior al nucleului cu capişonul acrozomial, se apropie de
membrana celulară, citoplasma acestei zone fiind împinsă spre polul posterior al celulei.
Polul anterior al spermatidei este profund inclus în membrana celulei Sertoli. Polul posterior
al spermatidei devine mai bogat în citoplasmă şi proemină în lumenul tubului seminifer.
Centriolii ce au migrat posterior, formează gâtul spermatozoidului (leagă capul de coada
spermatozoidului). Centriolul distal continuă formarea complexului axonemal. În acelaşi
timp, centriolul proximal, ataşat nucleului, începe să producă 9 filamente groase, care se vor
extinde în coada spermatozoidului în formare, în jurul microtubulilor din complexul
axonemal (fig.80).
Mitocondriile migrează din restul de citoplasmă şi formează o teacă helicoidală sub gâtul
spermatozoidului, de jur împrejurul celor 9 filamente groase. Segmentul flagelului ce conţine
teaca mitocondrială, se va numi piesa intermediară. Teaca mitocondrială se termină brusc la
unirea piesei intermediare cu piesa principală printr-o îngroşare fibroasă, sub forma unui inel,
situată sub membrana plasmatică, care împiedică alunecarea mitocondriilor în piesa
principală.

Faza de maturare se caracterizează prin eliminarea surplusului de citoplasmă din regiunea
gâtului şi a piesei mijlocii, sub forma unui corpuscul rezidual ce va fi fagocitat de celula
Sertoli. Punţile intercelulare ce legau gameţii între ei încă din faza de spermatogonie, rămân
ataşaţi corpilor reziduali. În felul acesta, gameţii masculini îşi dobândesc independenţa atât
faţă de gameţii din jur, cât şi faţă de celula Sertoli. Ei pot fi găsiţi liberi în lumenul tubului
seminifer, acest fenomen marcând sfârşitul spermiogenezei.
Gameţii imaturi rezultaţi îşi vor desăvârşi maturarea în căile spermatice.
Durata spermatogenezei din faza de spermatogonie Ad până la spermatozoid imatur, este de
aproximativ 70 de zile.

Structura spermatozoidului matur

Procesele de spermatogeneză cu cele trei faze descrise duc la formarea unei celule unice din
punct de vedere structural. După ce se maturează în epididim, spermatozoidul este capabil să
transporte conţinutul său haploid de ADN în ovul. El poartă un acrosom ce conţine enzimele
necesare penetrării mebranei ovocitului şi doar acele elemente care sunt indispensabile
pentru producerea de energie necesară deplasării.
Spermatozoidul matur este o celulă alungită, măsurând cca 60 μ. Este format din cap şi
coadă.

Capul spermatozoidului

Capul spermatozoidului este turtit şi ascuţit (formă de pară), măsurând aproximativ 7 μ.
Capul spermatozoidului conţine:
- nucleul, ce ocupă aproape întreg volumul capului. Are o cromatină foarte densă.
- capişonul cefalic sau acrozomul, ce acoperă 2/3 anterioare ale nucleului. Este o veziculă

aplatizată, acoperită de o membrană. Ea conţine hialuronidază, neuraminidază, fosfatază
acidă şi o protează tripsin-like, numită acrosin. Aceste enzime dispersează coroana
radiata şi sunt esenţiale pentru penetrarea zonei pellucida a ovulului.

Coada spermatozoidului

Coada spermatozoidului este responsabilă de motilitatea spermatozoidului şi este străbătută

Aparatul genital masculin 151

pe toată lungimea ei de axonemă. Este de fapt un cil foarte specializat, format din 9 dubleţi de
microtubuli periferici în jurul unei perechi centrale.
La rândul ei are patru segmente: gâtul, piesa intermediară, piesa principală şi piesa terminală.

Gâtul reprezintă porţiunea iniţială a cozii. Este un segment foarte scurt ce leagă capul de
restul cozii, ce conţine centriolii şi punctul de plecare al filamentelor groase, împreună cu o
cantitate mică de citoplasmă.

Piesa intermediară are aproximativ aceeaşi lungime ca şi capul (7 μ) şi este constituită din:
- axonema flagelului, înconjurată la exterior de 9 filamente groase dispuse longitudinal,

care îşi au originea în gâtul spermatozoidului
- mitocondriile aşezate spiralat în exteriorul acestei porţiuni centrale, formează teaca

mitocondrială. Rolul lor este de a furniza energia necesară mobilităţii spermatozoidului
- o îngroşare fibroasă subplasmalemală, situată la unirea piesei intermediare cu piesa

principală, care împiedică alunecarea mitocondriilor în piesa principală.

Piesa principală este partea cea mai lungă a cozii (40 μ). Este constituită din:
- axonemă şi cele 9 filamente groase.

Piesa terminală este un segment scurt (5 μ), efilat, ce nu mai conţine decât axonema.

Spermatozoizii nou formaţi sunt transportaţi din tubii seminiferi în tubii drepţi, într-un lichid
secretat de celulele Sertoli. În această etapă fiind imobili, mişcarea lor este facilitată de
contracţia celulelor mioide peritubulare. Din tubii drepţi, ei intră prin rete testis în
mediastinul testiculului, apoi în canalele eferente şi în ductul epididimar. Parcurgând acest
traseu lung şi întortocheat, ei îşi câştigă mobilitatea proprie. Înainte de ejaculare,
spermatozoizii sunt stocaţi în porţiunea distală a epididimului.

Interstiţiul testicular

Interstiţiul testicular se găseşte între tubii seminiferi şi constă dintr-un ţesut conjunctiv lax ce
conţine fibroblaşti, fibre colagene, ocazional macrofage şi mastocite, vase de sânge, limfatice
şi plaje de celule interstiţiale Leydig.

Celulele Leydig

Celulele Leydig au rolul de a sintetiza testosteron, deci cel mai frecvent se găsesc în
interstiţiul tubular, dar mai pot fi întâlnite în mediastinul testicular, în epididim sau chiar în
ductul deferent. Se găsesc totdeauna în strânsă corelaţie cu terminaţiuni nervoase, ca şi

celulele similare din hilul ovarian.
Celulele Leydig sunt celule mari, poligonale, cu citoplasma eozinofilă, granulară, ce conţine
tipic picături de lipide.

Nucleul celulei este rotund, veziculos (hipocrom), cu unul sau doi nucleoli.
Citoplasma este abundentă, eozinofilă, granulară. Uneori se observă în citoplasmă pigment de
lipofuscină de culoare galben-brună. Un alt aspect caracteristic îl constituie prezenţa în
citoplasma celulelor Leydig a cristalelor Reinke, sub forma unor mase eozinofile, alungite,
rectangulare sau romboide, de aproximativ 3-20 μ lungime. Funcţia lor nu este cunoscută, dar
sunt absente înainte de pubertate şi cresc în număr la maturitate.

152 Aparatul genital masculin

Lobulul testicular

Tubi seminiferi Interstiţiu

- tunică proprie - celule Leydig

- membrană bazală - ţesut conjunctiv lax

- epiteliu seminifer (celule germinale - vase de sânge
şi celule Sertolli)

Căile spermatice intratesticulare

Tubii drepţi. Tubii seminiferi se continuă în mod abrupt cu tubii drepţi, segmente scurte,
tapetate doar cu celule Sertoli.
Rete testis. Tubii drepţi se varsă în "rete testis", un sistem complex de canale interconectate,
ce se găsesc în ţesutul conjunctiv şi vascular al mediastinului testicular.

Căile spermatice extratesticulare

Epididimul

Epididimul este aşezat pe faţa posterioară a testiculului, măsoară aproximativ 7,5 cm
lungime, ce prezintă trei porţiuni: cap corp şi coadă, alcătuite din:
- canalele eferente, conţinute în capul epididimului
- ductul epididimar care se găseşte în corpul epididimului
- ţesut conjunctivo-vascular
- muşchi netezi
- tunică fibro-conjunctivă

Canalele eferente sau conurile eferente

La om există circa 20 de canale eferente, ce rezultă din fuzionarea canalelor din rete testis, în
porţiunea superioară a mediastinului testicular. După ce perforează albugineea, aceste canale
intră în capul epididimului unde se unesc pentru a forma ductul epididimar.
Canalele eferente sunt tapetate cu un epiteliu mixt, format din:

celule cilindrice ciliate
celule cubice neciliate, ce prezintă microvilozităţi la suprafaţă
Alternanţa celor două tipuri de celule, dă un aspect stelat lumenului canalelor eferente.
Celulele ciliate, ale căror cili bat totdeauna spre epididim, au rolul de a propulsa
spermatozoizii încă imobili spre epididim.
Celulele cubice cu microvilozităţi, reabsorb cea mai mare parte din fluidul secretat în tubii
seminiferi.
În jurul lor, canalele eferente au un strat subţire, circumferenţial de celule musculare netede,
amestecate cu fibre elestice, ce prin contracţiile lor peristaltice ajută la deplasarea
spermatozoizilor.

Aparatul genital masculin 153

Canalul epididimar

Canalul epididimar este un tub foarte încolăcit (4-6 m lungime). În el are loc maturarea
spermatozoizilor prin achiziţionarea motilităţii şi a capacităţii de a fertiliza ovulul. Această
maturare este androgen dependentă.

Ductul epididimar este tapetat cu un epiteliu cilindric înalt (cu aspect pseudostratificat) ce
prezintă la polul apical microvili giganţi, imobili, ce sunt numiţi impropriu stereocili
(impropriu, deoarece ei nu au nici structura şi nici funcţia unui cil) (fig.81). Din punct de
vedere ultrastructural, celulele conţin RER, complex Golgi dezvoltat, lizozomi. Rolul acestui

epiteliu este:
- absorbţia fluidului testicular, începută în canalele eferente
- fagocitoza şi digestia spermatozoizilor degeneraţi şi a corpilor reziduali
- secreţia de glicoproteine, acid sialic şi a unei substanţe ce are rol în maturarea

spermatozoizilor printr-un mecanism necunoscut.

Fig. 81: Canalul epididimar. a: secţiuni prin canalul epididimar, ce conţine
spermatozoizi în lumen. b: structura epiteliului, la un obiectiv mai mare – microvili

lungi (MV), celule bazale (RC), fibre musculare netede (M).

La baza epiteliului, între celulele cilindrice înalte şi membrana bazală, se mai află o populaţie
celulară, formată din celule mici, rotunde, numite celule bazale. Ele sunt celulele stem ale
epiteliului canalului epididimar.
Întregul duct epididimar este înconjurat de un strat circular subţire de muşchi netezi, similar
cu cel din canalele eferente.

Ductul deferent

Ductul deferent este o continuare directă a cozii epididimului. El urcă de-a lungul marginii
posterioare a testiculului, intră în cavitatea abdominală prin canalul inghinal, fiind un
component al cordonului spermatic. Ductul deferent coboară apoi în pelvis şi se uneşte cu

154 Aparatul genital masculin
uretra prostatică. Capătul terminal dilatat, formează ampula ductului deferent în care se varsă
prin nişte canale scurte, secreţia veziculelor seminale. Împreună, formează canalele
ejaculatoare ce străbat prostata.
Lumenul ductului deferent este căptuşit de un epiteliu cilindric pseudostratificat, foarte
asemănător cu cel al epididimului. Celulele cilindrice prezintă microvilozităţi lungi, ce se
extind în lumen. Este prezent de asemenea şi stratul de celule mici, bazale. Spre deosebire de
epididim, lumenul ductului deferent nu este neted, deoarece epiteliul prezintă numeroase
pliuri mai lungi sau mai scurte, ce străbat întreg lumenul tubului. Corionul subepitelial are o
structură fibro-elastică.
Peretele muscular al ductului deferent este gros, format din trei straturi de fibre musculare
netede, un strat circular mijlociu şi două straturi longitudinale de o parte şi de alta (fig.82).
Adventiţia conţine artere, vene, limfatice şi nervi.

Fig. 82: Secţiune transversală prin ductul deferent.

Glandele anexe

Veziculele seminale

Sunt glande pereche ce secretă un fluid bogat în fructoză.
Veziculele seminale sunt glande tubulare, puternic plicaturate şi înconjurate de un strat
muscular. Ele se formează ca o invaginare a ampulei ductului deferent şi de aceea au o
structură asemănătoare cu acesta.
Mucoasa are numeroase plicaturări anastomozate, cu rolul de a mări suprafaţa de secreţie
(secretă 70-80% din volumul lichidului seminal). Toate spaţiile dintre aceste plicaturări
comunică cu lumenul glandei.
Epiteliul este format din două tipuri de celule: celule cilindrice pseudostratificate neciliate şi

Aparatul genital masculin 155

celule mici bazale (celule stem). Celulele cilindrice au ultrastructura celulelor secretoare de
proteine (RER, vacuole de secreţie la polul apical). În citoplasmă pot prezenta pigment de
lipofuscină, galben-brun.

În exterior, acest tub este învelit de un perete muscular format dintr-un strat muscular circular
intern şi unul longitudinal extern.
Produsul de secreţie al glandei este vâscos, de culoare alb-gălbuie şi conţine cantităţi mari de
fructoză (principalul material nutritiv al spermatozoizilor), amino-acizi, acid ascorbic şi
prostaglandine. Prin contracţia fibrelor musculare netede din peretele muscular în momentul
ejaculării, acest lichid este eliminat în ductele ejaculatorii şi va ajuta la transportul
spermatozoizilor. Secreţia glandei este controlată de testosteron.

Prostata

Este o glandă voluminoasă ce înconjoară colul vezical şi este străbătută de uretră, care face în

interiorul glandei un unghi de 30°.
În exterior este înconjurată de o capsulă, slab structuralizată şi care reprezintă de fapt o
condensare la periferie a stromei musculo-conjunctive a glandei. Din ea pleacă septuri ce
compartimentează incomplet zonele glandulare ale prostatei.
Prostata prezintă 5 zone distincte, dintre care 4 zone sunt glandulare şi o zonă este fibro-
musculară. Zonele glandulare au o structură histologică asemănătoare, diferenţierea lor fiind
totuşi importantă din punct de vedere patologic (fig.83):
- zona de tranziţie: este localizată de jur împrejurul uretrei
- zona glandelor periuretrale: sunt glande mici, situate de o parte şi de alta a uretrei şi pot

suferi şi ele procese de hiperplazie
- zona periferică: formează cea mai mare parte a ţesutului glandular.
- zona centrală, situată în partea posterioară a glandei şi care este rezistentă la apariţia

oricărei patologii.

Fig. 83: Reprezentarea schematică a structurii prostatei.

Din punct de vedere structural, prostata este o glandă tubulo-acinoasă aşezată într-o stromă
musculo-conjunctivă. Acinii şi ductele au aceeaşi structură histologică, astfel încât pe secţiuni
histologice nu se pot diferenţia.

156 Aparatul genital masculin

Aplicaţii clinice
hiperplazia benignă de prostată apare cu predilecţie în zona de tranziţie a prostatei.

Este cea mai frecventă afecţiune benignă a prostatei, ce survine la bătrâneţe şi constă în
mărirea în volum a glandei, ducând la comprimarea uretrei şi la dificultăţi la micţiune.

cancerul prostatic apare cu predilecţie în zona periferică

Epiteliul aşezat pe membrana bazală este bistratificat: un rând de celule bazale turtite, cu
nucleul paralel cu MB şi citoplasmă puţină. Deasupra se află un rând de celule secretorii,
înalte, cu nucleul ovalar situat la baza celulei. Epiteliul formează în interiorul acinilor nişte
cute ce prezintă în mod normal şi un ax conjunctiv. În lumenul acinilor se pot găsi la
persoanele în vârstă corpi amilacei sau simpexioni prostatici, structuri cu aspect lamelar
concentric, asemănător bulbului de ceapă, constituiţi din glicoproteine, frecvent calcificate.
Ductele prostatice se varsă în uretră şi pe un scurt traiect înainte de vărsare sunt tapetate de
un epiteliu asemănător uroteliului.
Produsul de secreţie al glandei intră în compoziţia lichidului seminal.

Glandele bulbo-uretrale

Sunt nişte glande mici, ce se deschid în uretra membranoasă. Produsul de secreţie al glandei
este apos, uneori uşor mucoid şi precede ejacularea spermei.

Sperma

Sperma este rezultatul combinării produşilor de secreţie al tuturor glandelor sistemului
genital masculin.
Ea conţine fluide şi spermatozoizi din tubii seminiferi şi produsul de secreţie al epididimului,
ductului deferent şi ale glandelor anexe. Este un lichid alcalin ce poate neutraliza mediul acid
al uretrei şi vaginului. Sperma conţine de asemenea prostaglandine, cu rol în deplasarea
spermatozoizilor, în implantarea şi fertilizarea ovulului.
Volumul aproximativ al spermei este de 3 ml. Conţine aproximativ 100 milioane de
spermatozoizi/ml din care aproximativ 20 % sunt morfologic anormali şi 25 % sunt imobili.

Aparatul genital feminin 157

Aparatul genital
feminin

Generalităţi

Funcţiile principale ale aparatului genital feminin sunt următoarele:
- produce gametul feminin haploid (ovulul)
- recepţionează gametul haploid masculin, înaintea fertilizării
- oferă un mediu ideal pentru fertilizarea ovocitului de către spermatozoid
- oferă un mediu fizic şi hormonal ideal pentru implantarea oului fecundat
- găzduieşte şi hrăneşte embrionul şi fătul în timpul sarcinii
- expulzează fătul matur la sfârşitul sarcinii

Structura şi funcţia aparatului genital feminin suferă modificări importante de-a lungul vieţii,
de la vârsta copilăriei la vârsta adultă şi apoi la menopauză, sub controlul hormonilor tropi
secretaţi de hipofiză.
Mai mult, diferitele părţi componente ale aparatului genital feminin suferă modificări
structurale şi funcţionale lunare, în diferitele etape ale ciclului menstrual. Aceste modificări
se produc sub influenţa hormonilor feminini, care sunt secretaţi în cantităţi diferite de-a lungul
ciclului menstrual (cu o durată de 28 zile). Dezvoltarea aparatului genital feminin începe
odată cu pubertatea.
Menarha (prima menstruaţie) marchează sfârşitul pubertăţii şi începutul ciclului menstrual.
La femeie, apare între 9 şi 14 ani şi semnifică începutul perioadei reproductive. Această
perioadă a vieţii este caracterizată de prezenţa ritmică şi regulată a ciclului menstrual, cu o
durată de 28-30 zile. După 45-50 de ani, ciclurile menstruale devin neregulate, apoi dispar,
marcând menopauza sau climacteriul. Ovarele îşi încetează producţia de ovocite şi de
hormoni, determinând modificări structurale regresive în toate organele genitale şi în întreg
organismul.

Aparatul genital feminin este alcătuit din (fig.84):
- organele genitale interne: ovarele, trompele uterine, uterul, vaginul.
- organele genitale externe: vulva (cu labiile mari şi mici) şi clitorisul.

În acest capitol va fi inclusă şi glanda mamară, deoarece dezvoltarea, structura şi funcţia ei
este în strânsă legătură cu activitatea hormonală a aparatului genital feminin. De asemenea va
fi inclusă şi placenta, datorită relaţiei strânse dintre ea şi uterul gravid.

158 Aparatul genital feminin

Fig. 84: Aparatul genital feminin, văzut pe o secţiune sagitală.

Ovarele

Ovarele sunt organe pereche, de formă ovalară turtită, de aproximativ 3 cm lungime şi 1,5 cm
grosime, situate în partea dreaptă şi stângă a cavităţii pelviene. Ele au două funcţii majore:
- gametogeneză, ele reprezentând sursa de ovule mature
- hormonogeneză deoarece sunt organe endocrine ce produc hormonii steroizi necesari

pregătirii endometrului pentru nidaţia oului şi pentru menţinerea sarcinii.
Ovarul secretă în principal doi hormoni steroizi:
estrogenii, care sunt responsabili de creşterea şi maturarea organelor genitale interne şi
externe, precum şi de achiziţionarea caracterelor generale feminine la pubertate. Ei acţionează
şi asupra glandei mamare, stimulând dezvoltarea canalelor de excreţie şi a stromei.
progesteronul, determină mai ales modificări secretorii, pregătind uterul pentru nidarea
oului fecundat şi glanda mamară pentru lactaţie.

Structura ovarului

Suprafaţa ovarului
Suprafaţa ovarului este acoperită de un epiteliu simplu cubic sau cilindric, care se aplatizează
cu vârsta. Este numit în mod eronat epiteliu germinal, deoarece el nu este sursa de gameţi
feminini. În schimb acest epiteliu este locul de origine al multor tumori ovariene. La nivelul
hilului ovarian, el se continuă cu peritoneul cavităţii abdominale.
Ultrastructural, celulele epiteliale prezintă la suprafaţă numeroase microvilozităţi şi ocazional
şi cili. În citoplasmă au multe mitocondri şi vezicule de pinocitoză la baza microvilozităţilor.
Epiteliul de suprafaţă se sprijină pe o membrană bazală groasă, sub care se găseşte un strat
avascular de ţesut conjunctiv dens, ce formează tunica albuginee; cele două structuri separă

Aparatul genital feminin 159

celulele epiteliale de restul ţesutului ovarian.
Epiteliul de suprafaţă nu este hormonodependent.
Ţesutul ovarian propriu-zis se poate împărţi în trei compartimente: hilul, corticala, şi

medulara (fig.85).

Hilul ovarului

Hilul ovarului este locul prin care pătrund şi ies din organ vase de sânge, limfatice, nervi şi
resturi vestigiale ale canalelor Volff. În hil se găsesc insule de celule al căror aspect

morfologic este identic cu al celulelor Leydig din testicul: celulele hilului ovarian. Aceste
celule sunt mari, rotunde sau ovalare, au o citoplasmă eozinofilă granulară sau vacuolară,
uneori cu pigment de lipofuscină. Ocazional citoplasma lor poate conţine cristale Reinke. S-a
sugerat de asemenea că ele ar secreta hormoni androgeni, deoarece hiperplazia sau tumorile
ce iau naştere din ele se asociază cu masculinizare.

Fig. 85: Ovarul: hilul (H), corticala (C), medulara (M).

Medulara

Medulara constituie axul central al ovarului. Este formată din ţesut conjunctiv lax, vase de
sânge mari şi sinuoase, limfatice, nervi (fig.85).

Corticala

Corticala sau cortexul, formează porţiunea periferică a ovarului; ea înconjoară medulara, fără
să existe limite nete între cele două componente (fig.85). Cortexul ovarian are două
componente principale, al căror aspect variază cu vârsta şi cu fazele ciclului menstrual:
- stroma corticală
- foliculii ovarieni, structuri ce produc gameţii feminini.

Stroma corticală

Stroma corticală este un ţesut conjunctiv dens, foarte bogat celular. Celulele stromale sunt
aşezate într-un mod foarte dezordonat, dând impresia de vârtejuri. Printre celulele stromale,
ţesutul conjunctiv este format din fibre de reticulină şi colagen. Colagenizarea stromei se

160 Aparatul genital feminin

accentuează odată cu vârsta.
Stroma corticală este hormonodependentă: celularitatea şi cantitatea de lipide din celule este
în strânsă corelaţie cu fazele ciclului celular. De exemplu: stroma este mai celulară în faza
foliculinică (ziua 4-16), proliferativă a ciclului menstrual. Acumularea de lipide în celulele
stromale se numeşte luteinizarea stromei şi caracterizează perioada progesteronică (ziua 16-
28) a ciclului menstrual, dar mai ales perioada de graviditate.

Rolul stromei ovariene:
- suport pentru ovulul în dezvoltare
- din celulele sale se diferenţiază celule tecii interne şi externe, în jurul foliculului ovarian
- secretă hormonii steroizi - deşi se crede că toate celulele stromale sunt capabile să secrete

hormoni steroizi, trei tipuri sunt sigur secretoare de hormoni: celulele tecale (despre care
vom vorbi ulterior), celulele luteinizate ale stromei şi o populaţie de celule numite celule
stromale enzimatic active (EASC), care conţin numeroase enzime oxidative şi alte tipuri
de enzime. Acest ultim tip de celule se găsesc diseminate atât în corticală, cât şi în
medulară şi secretă hormoni androgeni.

Foliculii ovarieni: structura şi etapele de dezvoltare

Foliculii ovarieni sunt formaţiuni ovoide, de dimensiuni diferite, care conţin fiecare câte un
gamet femin.
Din punct de vedere embriologic, gameţii (feminini şi masculini) îşi au originea în celulele
germinale primordiale care se dezvoltă în sacul vitelin şi apoi migrează în ovarul pe cale de
dezvoltare.
Odată ajunse în ovar, celulele germinale primordiale se multiplică prin diviziuni mitotice,
formând ovogoniile (fig. 86).
Mitozele încetează aproximativ în semestrul al doilea de viaţă intrauterină. Ovogoniile cresc
în dimensiuni şi devin ovocite primare; numărul lor este de câteva milioane în fiecare ovar,
dar multe dintre ele degenerează (proces numit atrezie foliculară), astfel încât, la naştere,
fiecare ovar are aproximativ un milion de ovocite primare.
După naştere, ovocitele îşi continuă procesul de atrezie, astfel încât la pubertate, numărul lor
este redus la aproximativ 200-250.000.
Ovocitele primare (care au supravieţuit degenerescenţei din trimestrul doi de sarcină) intră în
profaza diviziunii meiotice, fază în care rămân mai mulţi ani.
Ovocitele primare se înconjoară cu un rând de celule turtite şi dau naştere foliculilor
primordiali. Dezvoltarea şi maturarea lor începe numai la pubertate.

Foliculul primordial

Foliculul primordial este primul stadiu de dezvoltare al foliculilor ovarieni.
El este format dintr-un ovocit primar, înconjurat de un rând de celule turtite, celulele
foliculare, aşezate pe o membrană bazală ce le desparte de stroma corticală din jur (fig.86).
Ovocitul, în această fază, este o celulă mare, cu multă citoplasmă, un nucleu mare, situat
excentric, cu unul sau mai mulţi nucleoli.
La naştere, foliculii primordiali sunt foarte numeroşi şi ocupă corticala ovarului, imediat sub
tunica albuginee.
La pubertate, se declanşează secreţia ciclică a FSH-ului (follicle stimulating hormone) din
hipofiză. Sub acţiunea lui, în fiecare lună, un număr de aproximativ 30-40 de foliculi
primordiali încep să crească, dând naştere foliculilor primari.

Aparatul genital feminin 161

Fig. 86: Etapele evolutive ale foliculilor ovarieni.

Foliculul primar
Foliculul primar este stadiu în care începe creşterea foliculilor ovarieni prin:
- creşterea în volum a ovocitului
- creşterea în volum a celulelor foliculare, care devin cubice sau cilindrice şi înconjoară

162 Aparatul genital feminin

complet ovocitul.
Pe măsură ce creşte ovocitul, între membrana lui celulară şi celulele foliculare apare o zonă
omogenă, puternic eozinofilă, numită zona pellucida. Ea este secretată de ovocit, este PAS
(periodic acid Schiff) pozitivă şi conţine glicozaminoglicani şi glicoproteine. Zona pellucida
este traversată de microvilozităţile ovocitului, pe de o parte şi de prelungiri fine
citoplasmatice ale celulelor foliculare, pe de altă parte.
Secreţia continuă de FSH, determină înmulţirea rapidă prin diviziuni mitotice a celulelor

foliculare, astfel încât ele devin pluristratificate.
Ovocitul înconjurat de mai multe rânduri de celule foliculare formează foliculul primar

activat sau foliculul primar multilaminar. Când celulele foliculare devin pluristratificate, ele
se mai numesc celule de granuloasă. Stratul cel mai extern al celulelor de granuloasă devin
cilindrice; ele se sprijină pe membrana bazală care le desparte de ţesutul conjunctiv al

stromei.
Concomitent cu această dezvoltare, celulele stromale se dispun în straturi concentrice în jurul
foliculilor, formând o structură asemănătoare unei capsule.
Şi pe parcursul acestei faze de dezvoltare şi creştere, cea mai mare parte a foliculilor
involuează prin atrezie. Un număr mic îşi continuă, însă, creşterea şi maturarea, formând

foliculii secundari.

Foliculul secundar

Foliculul secundar se caracterizează prin:
- creşterea în grosime a stratului celulelor de granuloasă
- apariţia unor cavităţi cu lichid, printre celulele de granuloasă (folicul pluricavitar)

- dezvoltarea tecilor foliculului.
Consecutiv, foliculul îşi măreşte volumul, el deplasându-se din ce în ce mai profund în
corticală.

Stimularea continuă a FSH-ului determină creşterea în grosime a stratului celulelor de
granuloasă. Când grosimea lui atinge 6-12 rânduri, printre celulele de granuloasă încep să
apară mici cavităţi pline cu un lichid bogat în acid hialuronic, lichidul folicular. Pe măsură ce
lichidul se acumulează, dimensiunea cavităţilor creşte, iar multe dintre ele fuzionează. Acest

aspect pluricavitar este caracteristic foliculului secundar (fig.86).
Concomitent are loc dezvoltarea celor două teci ale foliculului din celulele stromei corticale:
- teaca internă este stratul cel mai profund, situat în jurul stratului celulelor de granuloasă,

de care sunt despărţite printr-o membrană bazală. Ea este formată din celule stromale
mărite în volum, care au caracteristicile ultrastructurale ale celulelor ce secretă hormoni
steroizi, fibroblaşti şi o foarte bogată reţea capilară. Sub actiunea LH (hormonului
luteinizant) celulele sale secretă precursorii estrogenilor.
- teaca externă formată din stratul cel mai extern, este subţire, compactă şi nu are
proprietăţi secretorii. Este formată în principal din ţesut conjunctiv şi fibre musculare

netede.

Foliculul terţiar (matur), De Graaf

Dintre toţi foliculii care şi-au început dezvoltatrea la debutul ciclului menstrual, doar unul
singur ajunge la deplina maturitate. Foarte rar se poate întâmpla ca doi sau mai mulţi foliculi
să ajungă la maturitate în acelaşi ciclu menstrual. Maturarea foliculului durează aproximativ
15 zile, după care foliculul este gata pentru ovulaţie.
În foliculul matur De Graaf, multiplele cavităţi dintre celulele de granuloasă fuzionează,
formând o cavitate unică, antrul, care creşte progresiv în dimensiune prin acumularea
lichidului folicular (fig.86). Pe măsură ce creşte antrul, în stratul celulelor de granuloasă

Aparatul genital feminin 163

mitozele se răresc; stratul de celule este împins la periferia foliculului şi este foarte subţire.

Ovocitul foliculului terţiar şi-a încheiat prima fază a meiozei, dând naştere unui gamet haploid
şi unui mic globul polar (primul globul polar, care la rândul său se poate divide, dând naştere
la doi globuli polari) care se poate vedea uneori ataşat ovocitului, numit acum ovocit
secundar.
Imediat începe cea de-a doua fază a diviziunii meiotice, care se continuă până după ovulaţie.
Cea de-a doua diviziune meiotică se opreşte în metafază (ovocitul se află deja în trompă) şi nu
se continuă decât dacă ovocitul secundar este fertilizat de un spermatozoid. Dacă ovocitul este
fertilizat, el îşi completează cea de-a doua diviziune meiotică, în urma căreia rezultă un al
doilea globul polar.

Ovocitul ia o poziţie excentrică în folicul (este împins de lichidul folicular la periferie) şi este
înglobat într-o zonă îngroşată a granuloasei, numită cumulus oophor. Celulele cumulusului
oophor care înconjoară ovocitul şi care-l separă de lichidul folicular al antrului, poartă numele
de corona radiata (fig.87). În apropierea ovulaţiei, legătura dintre corona radiata şi cumulusul
oophor se pierde treptat, astfel încât, chiar înaintea ovulaţiei, ovulul, împreună cu corona
radiata, care-i rămâne ataşată, plutesc liber în antrul folicular.

Fig. 87: Foliculul terţiar matur, De Graaf: ovocit (O), corona radiata (C), cumulus
oophor (G), antru (A), teaca internă (T).

În această fază, tecile foliculare sunt cel mai bine dezvoltate. În celulele tecii interne apar
picături de lipide, iar organitele celulare implicate în producţia de hormoni steroizi sunt foarte
bine dezvoltate: REN, mitocondrii.

Ovulaţia

La ovulaţie, datorită dimensiunii sale mari (10 mm diametru), foliculul terţiar ocupă întreaga
grosime a corticalei, proeminând la suprafaţa ovarului. El este vizibil cu ochiul liber sub
forma unui chist mic, acoperit doar de epiteliul de suprafaţă al ovarului şi de un strat foarte

164 Aparatul genital feminin

subţire de substanţă corticală. Această zonă la suprafaţa ovarului poartă numele de stigmă şi
este avasculară (pentru a diminua hemoragia din momentul ovulaţiei).

Ovulaţia este procesul prin care ovocitul este eliberat din foliculul matur De Graaf (fig.86).
Producerea ovulaţiei este stimulată de un vârf de secreţie de hormon luteinizant (LH) din
hipofiză (fig.89). Acest vârf de secreţie determină, probabil, completarea primei faze a
diviziunii meiotice şi ruperea structurilor foliculare.
În momentul ovulaţiei, acea zonă din peretele folicular care este în contact intim cu epiteliul
de suprafaţă al ovarului, se rupe şi eliberează ovocitul+corona radiata, împreună cu lichidul
folicular în cavitatea peritoneală.
Ovocitul este preluat imediat de trompa uterină prin fimbriile porţiunii infundibulare, care
acoperă ovarul în momentul ovulaţiei. El rămâne viabil aproximativ 24 ore, după care, dacă
nu are loc fertilizarea, degenerează.
În zona de ruptură a ovarului, are loc o mică hemoragie (parţial de decompresie, parţial din
teaca internă care este bine vascularizată). Sângele invadează antrul rămas gol după
expulzarea ovulului şi a lichidului folicular; o mică cantitate poate pătrunde şi în cavitatea
peritoneală.

Ovulaţia se produce la jumătatea ciclului menstrual, în ziua a 14-a pentru un ciclu menstrual de
28 zile (fig.89). În afară de factorul hormonal (LH-ul), în producerea ovulaţiei mai intervin:
- creşterea volumului şi presiunii lichidului folicular
- proteoliza peretelui folicular de plasminogenul activat din lichidul folicular
- contracţia fibrelor musculare netede din teaca externă.

Corpul galben

Foliculul rupt, rămas în ovar după ovulaţie, se transformă sub influenţa LH-ului hipofizar în
corp galben (fig.86).
Sângele care a inundat antrul folicular formează un cheag, care în zilele următoare se
organizează şi se fibrozează. Celulele foliculare şi celulele tecii interne suferă modificări
importante sub influenţa LH-ului (luteinizarea celulelor), ce duc la transformarea foliculului
restant într-o structură endocrină, corpul galben. În corpul galben se pot deosebi două tipuri
de celule (fig.88):
- celule luteinice de granuloasă sunt celule mari, palid colorate. Luteinizarea implică

creşterea volumului celular, dezvoltarea organitelor celulare implicate în sinteza de
steroizi (REN, mitocondri), a numeroase picături de lipide şi a unui pigment (lipocrom)
ce dă culoare galbenă acestei structuri. Celulele luteinice de granuloasă secretă
progesteronul. Progesteronul acţionează asupra endometrului din uter, pregătindu-l pentru
nidarea oului fecundat.
- celule luteinice tecale sunt celule mai mici, mai intens colorate şi localizate la periferia
corpului galben. Provenind din celulele tecii interne, ele sunt deja echipate cu organite
necesare sintezei de steroizi. În corpul galben, ele secretă estrogeni.

Corpul galben este o structură bogat vascularizată, ca orice structură endocrină. Vasele sale
provin din vasele tecale care cresc rapid printre celulele de granuloasă.
Corpul galben atinge dezvoltarea maximă aproximativ în ziua a 20-a ciclului menstrual. El
este o structură ovoidă de aproximativ 2 cm lungime şi 1,5 cm lăţime. După ziua a 20-a, dacă
ovulul nu este fecundat, corpul galben involuează treptat, transformându-se după 14 zile în
corp albicans (fig.86). În acest caz, corpul galben se numeşte corp galben menstrual.

Aparatul genital feminin 165

Fig. 88: Structura corpului galben.

Corpul galben de sarcină

Dacă are loc fertilizarea ovulului, corpul galben creşte în dimensiuni, transformându-se în
corp galben de sarcină (fig.86). Hormonii secretaţi de el (estrogeni, progesteron) sunt
indispensabili pentru dezvoltarea normală a sarcinii.
Dezvoltarea şi menţinerea corpului galben este dependentă, la rândul ei, de hormonii produşi
local (estrogenii) şi la distanţă:
- gonadotrofina corionică umană (HCG), secretată de placentă, stimulează corpul galben,

prevenind degenerarea lui
- LH-ul şi prolactina, ambele secretate de hipofiză
- insulina, produsă de pancreas.
Corpul galben de sarcină este funcţional până aproximativ în săptămâna 8-10 de sarcină, după
care funcţia lui este preluată treptat de placentă.

Corpul albicans

Corpul albicans rezultă din involuţia corpului galben (menstrual şi de sarcină).
În mod normal, involuţia corpului galben începe cu micşorarea volumului celular, atât a
celulelor de granuloasă cât şi a celor tecale. În citoplasma lor eozinofilă apar vacuole.
Rezultatul este reducerea secreţiei de estogeni şi progesteron.
Concomitent cu aceste modificări citologice, celulele tecii externe şi cele din septurile
corpului galben, încep să producă rapid hialin care înlocuieşte celulele involuate.
Aproximativ în ziua a 26-a a ciclului, celulele secretoare de hormoni sunt aproape complet
eliminate, nivelul de estrogen şi progesteron scăzând brusc. Rezultatul final al involuţiei
corpului galben este o mică masă ovoidă, hialină (colagen), relativ acelulară şi având
configuraţia corpului galben. Această structură se numeşte corpul albicans.
Pe măsură ce se formează, el migrează spre profunzimea corticalei. Cu timpul se micşorează,

166 Aparatul genital feminin

apoi dispare în decurs de câteva luni. Corpul albicans de sarcină poate persita toată viaţa.

Atrezia foliculară

În întreaga perioadă reproductivă din viaţa unei femei, din numărul mare de ovogonii ce se
formează în viaţa intrauterină prin diviziuni mitotice, doar 5-600 ajung să se matureze şi să
producă un ovul. Restul suferă procesul de atrezie. Singura explicaţie pentru această mare
risipă de foliculi, ar fi faptul că foliculii care nu ajung la maturitate funcţionează ca o glandă
endocrină, secreţia lor hormonală fiind superioară cantitativ secreţiei unui singur folicul.
Atrezia poate apare în oricare moment al dezvoltării foliculilor, dar este mai frecventă în viaţa
intrauterină, când se reduce în mod dramatic numărul ovocitelor. Atrezia continuă în perioada
copilăriei, la pubertate şi în perioada reproductivă.
În perioada reproductivă a femeii, atrezia poate apare în oricare fază de dezvoltare a
foliculilor, mai puţin a celor terţiari, care, datorită dimensiunii lor mari suferă un proces de
dezintegrare graduală. Când un asemenea folicul mare suferă procesul de atrezie, în urma lui
rămâne o cicatrice fibroasă, corpul fibros, foarte asemănător ca formă corpului albicans.

Cortexul ovarian
este compus din celule stromale în care sunt înglobaţi gameţii feminini
celulele stromale: sunt mici celule fusiforme, potenţial secretoare de estrogeni
gameţii feminini se găsesc în principal în cortex: foliculi primordiali foliculi

primari şi secundari foliculi terţiari (De Graaf); foliculii maturi secretă estrogeni.
ovulaţia = ruperea foliculului cu expulzarea ovocitului

după ovulaţie, foliculul rupt devine corp galben, care secretă progesteron până în
momentul involuţiei, la sfârşitul ciclului menstrual.

cea mai mare parte a gameţilor feminini suferă procese de atrezie
ciclul ovarian este sub cotrolul hormonal al FSH şi LH secretaţi de hipofiză.

Vascularizaţia ovarului

Ovarul primeşte sânge arterial din două artere: artera ovariană şi artera uterină prin ramurile
ovariene. Cele două surse arteriale se anastomozează şi intră în hilul ovarian. Arterele care
formează această anastomoză se numesc artere helicine deoarece ele se ramifică şi devin
foarte sinuoase pe măsură ce intră în medulara ovarului.
Venele însoţesc arterele, formând şi ele un plex la nivelul hilului, plexul pampiniform. Din el
ia naştere vena ovariană.
Vasele limfatice se găsesc în jurul foliculilor pe cale de dezvoltare, a celor atrezici şi a
corpului galben. Ele urmează calea arterelor şi se varsă în ganglionii para-aortici din regiunea
lombară.

Inervaţia ovarului provine dintr-un plexul ovarian, este de tip vegetativ, simpatică şi
parasimpatică. Se cunosc puţine lucruri în legătură cu distribuţia intraovariană a filamentelor
nervoase.

Aparatul genital feminin 167

Trompele uterine

Trompele uterine sunt tuburi musculare pereche, ce extind lateral din uter, spre ovare (fig.84).

Ele au rolul de a conduce ovulul spre cavitatea corpului uterin. În trompe are loc fertilizarea
ovulului de către spermatozoid, oul fecundat fiind transportat apoi spre cavitatea uterină

pentru implantare.
Fiecare trompă are aproximativ 10-12 cm lungime şi poate fi împărţită în patru segmente:
- infundibulum, este segmentul adiacent ovarului, prin care trompa comunică cu cavitatea

peritoneală. La această extremitate, trompa prezintă nişte prelungiri digitiforme spre ovar,

numite fimbrii
- ampula este cel mai lung segment al trompei (2/3 din lungimea totală); ea reprezintă locul

în care are loc fertilizarea ovulului

- istmul este un segment îngust, adiacent uterului
- segmentul intramural sau intrauterin are aproximativ 1 cm lungime, străbate peretele

uterin şi se deschide în cavitatea uterină.
Peretele trompei uterine are trei straturi: seroasa, musculoasa şi mucoasa.
Seroasa: sau peritoneul este alcătuită din mezoteliu şi un strat subseros de ţesut conjunctiv

lax.
Musculoasa: este formată din două straturi de fibre musculare netede, circular intern, mai
gros şi longitudinal extern, mai subţire. De cele mai multe ori, limitele dintre cele două
straturi sunt indistincte, deoarece aceste straturi au de fapt o dispoziţie spiralată.
Mucoasa: este foarte plicaturată. Plicaturările mucoasei proemină în lumen, formând un
labirint ce parcă obstruează lumenul. Mucoasa este alcătuită din epiteliu şi lamina propria.
Lamina propria constă dintr-un strat subţire de ţesut conjunctiv lax.
Epiteliul tubei este simplu cilindric, alcătuit din două tipuri de celule:
- celule ciliate, mai numeroase în infundibulum (60-70% din populaţia celulară) şi mai

puţine în istm (25% din populaţia celulară); mişcările cililor sunt dirijate în direcţia
cavităţii uterine
- celule secretorii, neciliate, dar cu microvilozităţi spre lumenul trompei. Ele produc

lichidul tubar, ce constituie material nutritiv pentru ovul.
Epiteliul trompei uterine suferă modificări ciclice, în funcţie de fazele ciclului menstrual.
Astfel în prima fază a ciclului mentrual (ziua 1-14) celulele sale cresc în înălţime. Ele ating
înălţimea maximă în jurul ovulaţiei. După ovulaţie, sub acţiunea progesteronului, înălţimea
lor scade şi totodată diminuă numărul celulelor ciliate.

Sarcina ectopică
Uneori ovulul fecundat nu ajunge în cavitatea uterină, ci se implantează în peretele
trompei uterine. Peretele subţire al trompei este însă necorespunzător dezvoltării
normale a embrionului şi mai ales a placentei. Ţesutul placentar străbate cu uşurinţă
peretele trompei, îl perforează, producând hemoragii, uneori cataclismice, ce pot cauza

chiar moartea.
Salpingita acută şi cronică
Salpingita acută este un proces inflamator acut, ce se produce în urma unei infecţii bacteriene.

Poate duce la formarea de puroi în lumenul trompei.
Aceste infecţii pot persista, ducând la apariţia salpingitei cronice, sau se pot vindeca prin
formarea unui ţesut cicatricial ce obstruează parţial lumenul trompei, favorizând apariţia

sarcinii ectopice, sau complet, ducând la infertilitate.

168 Aparatul genital feminin

Uterul

Uterul este un organ musculos caivtar, care are rolul de a primi şi găzdui oul fecundat, ajuns
în stadiul de morulă (fig.84).
Are formă de pară şi la femeia nulipară (care nu a născut niciodată) măsoară 7,5 cm lungime,
5 cm lăţime şi 2,5 cm grosime.
Din punct de vedere anatomic, uterul prezintă trei porţiuni:
- fundul este porţiunea superioară, rotunjită a uterului, la nivelul căreia se deschid trompele

uterine
- corpul formează cea mai mare parte din uter; are o faţă anterioară plată şi una posterioară

mai rotunjită
- colul uterin sau cervixul este porţiunea inferioară prin care uterul comunică cu vaginul.
Fundul şi corpul uterin au aceeaşi structură histologică. Structura colului este însă diferită.

Corpul şi fundul uterului

Peretele uterin este alcătuit din trei straturi, pentru denumirea cărora se foloseşte o
terminologie specifică şi care din exterior spre lumen sunt următoarele:

Perimetrul

Perimetrul este seroasa sau peritoneu visceral, care acoperă fundul, o parte din faţa anterioară
şi întreaga faţă posterioară a uterului şi care are structura tipică a peritoneului visceral. În rest,
uterul este învelit de adventiţie. Perimetrul nu este hormonosensibil.

Miometrul

Miometrul este stratul muscular al uterului; el este gros şi se continuă cu musculoasa
trompelor uterine şi cu aceea a colului uterin.
Se pot distinge trei straturi musculare, limitele dintre ele fiind greu de definit:
- un strat intern şi extern de fibre musculare netede, orientate în general paralel cu axul lung

al uterului.
- un strat mijlociu care, datorită conţinutului în vase mari de sânge (plexuri venoase) şi

limfatice se numeşte stratum vasculare. Este cel mai gros dintre cele trei straturi şi este
format din fibre musculare netede orientate spiralat şi împletite între ele.
Pe secţiunile histologice aceste straturi sunt indistincte, fasciculele de fibre musculare fiind
orientate dezordonat. Această aranjare este o adaptare funcţională la expulsia conţinutului
uterin printr-un orificiu îngust (colul uterin).
O altă caracteristică este hormonosensibilitatea. În sarcină, modificările hormonale determină
creşterea în volum a uterului, atât prin hipertrofia fibrelor musculare (creşterea dimensiunii)
cât şi prin hiperplazia lor (creşterea numărului). Dacă lungimea unei fibre (celule)
miometriale este de 50μ, în uterul gravid, ea poate atinge 500μ. Vasele arteriale şi venoase
devin proeminente, se dilată şi îşi îngroaşă peretele, tot sub acţiunea hormonilor din sarcină.
După naştere şi dispariţia stimulului hormonal, uterul revine la dimensiunea iniţială.
De asemenea, după menopauză, în absenţa stimulării hormonale, celulele miometriale se
atrofiază şi uterul îşi micşorează volumul. Ţesutul conjuctiv care este nesemnificativ
cantitativ în perioada maturităţii sexuale, devine foarte evident printre fibrele miometriale
atrofiate.

Endometrul

Endometrul este de fapt mucoasa uterină, formată din epiteliu şi lamina propria (corion).

Aparatul genital feminin 169

Endometrului i se pot individualiza:

un epiteliu de suprafaţă de tip prismatic înalt ale cărui celule sunt fie ciliate, fie cu
microvilozităţi. Epiteliul se înfundă în corion şi fomează glandele endometriale (glande

tubuloase simple).

lamina propria (corion) care conţine glandele endometriale, aşezate într-un ţesut
conjunctiv foarte bogat celular (stroma endometrului). Lamina propria are două straturi, cu
structură şi funcţie diferite:
- stratul bazal, stratum basale, care se găseşte la joncţiunea cu miometrul. Acest strat nu

este eliminat odată cu sângele menstrual, el servind ca sursă pentru regenerarea

endometrului
- stratul funcţional, stratum functionale, care este cel mai gros şi este eliminat odată cu

sângele menstrual. Regenerarea lui se face din structurile rămase în stratul bazal.

Fig. 89: Fazele ciclului menstrual şi influenţa lor asupra foliculului ovarian şi
endometrului.

Endometrul este deosebit de hormono-sensibil, suferind modificări în funcţie de vârstă şi de
fazele ciclului menstrual.

170 Aparatul genital feminin
Înainte de pubertate endometrul este format dintr-un epiteliu simplu cubic şi o cantitate mică
de stromă. Epiteliul se înfundă în stromă, formând câteva mici glande tubulare.
Între menarhă şi menopauză, endometrul este foarte sensibil la fluctuaţiile de estrogeni şi
progesteron secretate de ovar. Modificările pe care le suferă endometrul sub aceste influenţe,
poartă numele de ciclul menstrual. Relaţia care există între structura endometrului, secreţia
endocrină hipofizară şi cea ovariană sunt exemplificate în figura 89.
Pe măsură ce se apropie menopauza, endometrul răspunde din ce în ce mai puţin la stimulii
hormonali. La menopauză, când stimulii hormonali încetează, aspectul lui este asemănător cu
cel al endometrului prepuberal.

Vascularizaţia endometrului
Vascularizaţia endometrului este de tip particular (fig.90).
Vascularizaţia arterială provine din arterele uterine, care se găsesc pe părţile laterale ale
uterului în ligamentul larg. Fiecare arteră, se ramifică în 6-10 artere arcuate care pătrund în
miometru şi iau o direcţie circumferenţială spre linia mediană a uterului, unde se
anastomozează cu artera corespunzătoare de pe partea opusă. Din arterele arcuate se desprind
arterele radiare care vascularizează stratul bazal prin câteva ramuri, arterele drepte. Ramurile
principale ale arterei radiare devin foarte încolăcite şi se numesc arterele spiralate. Ele sunt
destinate stratului funcţional al endometrului. Arterele spiralate dau naştere la numeroase
arteriole care se anastomozează într-un pat capilar la baza stratului funcţional.
Porţiunea terminală a arterelor spiralate este hormonosensibilă, determinând degenerarea şi
regenerarea lor pe parcursul ciclului menstrual.

Fig. 90: Vascularizaţia celor două straturi ale endometrului.

Aparatul genital feminin 171

Colul uterin

Colul uterin (sau cervixul) este porţiunea terminală a uterului. Are o formă cilindrică, o
lungime de 3 cm şi un diametru de 2,5 cm. Partea terminală proemină în vagin şi se numeşte

portio vaginalis.
Joncţiunea dintre colul şi corpul uterin se face la nivelul orificiului intern, punct în care, se
modifică structura mucoasei şi a peretelui uterin. Capătul distal al colului uterin se deschide în

vagin, prin orificiul extern al colului. La nulipare, orificiul extern este circular, în vreme ce la
multipare are forma unei fante transversale, delimitând buza anterioară şi posterioară a
colului. În această zonă are loc o modificare importantă a structurii epiteliului şi este în
acelaşi timp locul în care apar multe modificări patologice. Între cele două orificii se găseşte

canalul endocervical (fig.91).
Ca şi corpul uterin, prezintă în structura sa trei straturi, dintre care doar cel muscular şi

mucoasa sunt diferite de ale corpului.

Stratul muscular

Stratul muscular al colului uterin este alcătuit din fibre musculare netede, înglobate în fibre de
colagen şi fibre elastice. Spre deosebire de corpul uterin, ţesutul conjuctiv predomină faţă de
fibrele musculare. Structura stratului muscular permite dilatarea marcată a colului în
momentul naşterii.

Mucoasa colului uterin

Mucoasa colului uterin diferă foarte mult de cea a corpului uterin, atât în structura epiteliului
cât şi a glandelor. De asemenea, ea nu are artere spiralate. Mucoasa colului uterin este mult
mai puţin hormono-sensibilă şi nu este eliminată cu sângele menstrual.
Porţiunea de col care proemină în vagin se numeşte exocol sau ectocervix, iar porţiunea dintre
cele două orificii este endocolul sau endocervixul.

Fig. 91: Joncţiunea dintre endo şi exocol.

Epiteliul exocolului (ectocervixul) este identic cu cel al vaginului: stratificat pavimentos
necheratinizat, bogat în glicogen în perioada de maturitate sexuală. Celulele sale se modifică
ciclic sub influenţa estrogenului şi a progesteronului.

172 Aparatul genital feminin

Epiteliul endocolului este simplu cilindric, format în principal din celule mucinoase
printre care se găsesc rare celule ciliate. Până nu demult s-a crezut că în col există structuri
glandulare, secretoare de mucus. Această falsă impresie apărea pe secţiunile histologice
longitudinale sau transversale. Studii tridimensionale au demonstrat că acele structuri sunt de
fapt crăpături adânci, tapetate cu acelaşi tip de epiteliu ca cel de suprafaţă. Prezenţa lor
măreşte foarte mult suprafaţa de secreţie a mucusului ce umple canalul cervical.

Dacă o asemenea crăpătură se obstruează, mucusul secretat este reţinut, rezultând o
dilatare chistică, ce proemină la suprafaţa endocolului sub forma chistelor (ouă)
Naboth. Ele nu au semnificaţie clinică decât atunci când sunt multiple şi măresc
volumul colului uterin.
Atât celulele endocolului cât şi ale exocolului se descuamează şi pot fi recoltate cu
uşurinţă din vagin. Ele pot fi examinate pe frotiuri colorate prin metoda May-
Grünwald-Giemsa şi dau informaţii asupra fazei ciclului menstrual al femeii (examen
citohormonal) sau asupra transformării neoplazice a acestor celule (examen citotumoral). Prin
examenul citotumoral se face depistarea în masă a cancerului de col uterin.

Rolul mucusului cervical:
- acţionează ca o barieră împotriva pătrunderii bacteriilor în cavitatea uterină
- influenţează pătrunderea spermatozoizilor. Pe parcursul ciclului menstrual proprietăţile

fizico-chimice ale mucusului cervical se modifică substanţial. În faza proliferativă
(estrogenică) mucusul cervical este subţire, apos, abundent, cu un pH alcalin, aspect ce
facilitează deplasarea spermatozoizilor. După ovulaţie, mucusul devine vâscos, se reduce
cantitativ, are pH acid, împiedicând pătrunderea spermatozoizilor; în acelaşi timp,
pecetluieşte cavitatea uterină, pregătind-o pentru o viitoare implantare a embrionului.

Mecanismele de reglare hormonală fac ca ovulaţia să fie concomitentă cu modificările
mucusului cervical, astfel încât fertilizarea să aibă loc doar dacă spermatozoizii proaspăt
ejaculaţi şi ovulul ajung simultan în locul de fertilizare, trompa uterină.

Zona de tranziţie sau zona scuamo-cilindrică

Este zona în care epiteliul stratificat pavimentos necheratinizat al exocolului se transformă
brusc în epiteliu simplu cilindric al endocolului (fig.91).
În mod normal, această zonă este situată la nivelul orificiului extern al colului. Sub influenţa
hormonilor secretaţi, la pubertate, dar mai ales după prima naştere, zona epiteliului cilindric
coboară spre exocol, dând naştere unui ectropion.
Înainte de pubertate, pH-ul vaginal este alcalin, dar devine acid după descompunerea
bacteriană a glicogenului din celulele epiteliului pavimentos (pH=3). Epiteliului ectropionat al
endocolului este foarte sensibil; expunerea lui la acest mediu acid, determină apariţia unei
zone de metaplazie pavimentoasă (zonă de transformare) ce se interpune între epiteliul
endocolului şi cel al exocolului.
Zona de tranziţie şi mai ales zona de transformare sunt locul de apariţie al unei bogate
patologii a colului uterin, cea mai gravă fiind cancerul colului uterin.

Aparatul genital feminin 173

Colul uterin
este capătul terminal al uterului, ce proemină în vagin
canalul cervical este tapetat cu un epiteliu cilindric înalt, ce secretă mucus
suprafaţa colului care proemină în vagin este acoperită cu epiteliu pavimentos

stratificat necheratinizat
zona de tranziţie este locul de apariţie al unei bogate patologii

stratul muscular conţine o cantitate abundentă de colagen, ceea ce-i permite distensia în
timpul naşterii.

Ciclul menstrual

De-a lungul întregii perioade reproductive a femeii, endometrul suferă modificări ciclice
regulate în funcţie de fazele ciclului menstrual. El este contolat de hormonii gonadotropi ai
hipofizei (FSH şi LH), care influenţează secreţia hormonilor ovarieni (estrogeni, progesteron)

(fig.89).
În mod normal, durata unui ciclu menstrual este de 28 de zile, dar el poate prezenta variaţii
considerabile de la o femeie la alta, sau la aceeaşi femeie în diferite perioade ale vieţii.
Secvenţa modificărilor în ciclul menstrual se repetă de-a lungul întregii perioade de maturitate
sexuală, de la menarhă până la menopauză, fiind întreruptă doar de sarcină, tratament
hormonal, de exemplu estrogeni şi progesteron administraţi ca şi contraceptive.
Convenţional, ciclul menstrual are patru faze succesive:

Faza proliferativă (foliculinică sau estrogenică), durează din ziua a 4-a a ciclului
menstrual, până aproximativ în ziua 15-16 şi este concomitentă cu perioada de maturare a

foliculilor ovarieni
În ziua a 4-a, după menstruaţie, endometrul este format doar din strat bazal, care conţine
porţiunea bazală a glandelor endometriale şi capătul terminal al arterelor spiralate (stratul
funcţional a fost eliminat odată cu sângele menstrual).
Dezvoltarea progresivă a foliculilor ovarieni determină apariţia unor cantităţi din ce în ce mai
mari de estrogeni. Sub acţiunea lor, celulele epiteliale, stromale şi endoteliale din stratul bazal
încep să prolifereze, determinând următoarele modificări:
- celulele epiteliale din baza glandelor (din stratul bazal) proliferează rapid prin diviziuni

mitotice, refăcând glandele şi epiteliul de suprafaţă, acoperind endometrul denudat în
urma menstruaţiei. Glandele endometriale sunt tubuloase, drepte, doar uşor ondulate, au
lumenul îngust, fără conţinut. Epiteliul care le căptuşeşte este cilindric, cu nucleul situat
bazal; proliferarea accentuată a acestor celule poate crea impresia de pseudostratificare
nucleară. La sfârşitul acestei faze, concomitent cu ovulaţia, subnuclear, apare o secreţie de

glicogen, dând aspect vacuolar citoplasmei pe preparatele histologice.
- celulele stromale se înmulţesc prin mitoze şi de aceea stroma are un aspect întunecat,

hipercelular, fără fibre de colagen şi substanţă fundamentală. La sfârşitul fazei, celulele ei
secretă colagen şi substanţă fundamentală.
- arterele spiralate se alungesc, dar sunt doar moderat încolăcite şi nu ajung în treimea
superficială a endometrului.
Proliferarea continuă a acestor structuri, reconstituie stratul funcţional al endometrului, în
aproximativ 10-12 zile. La sfârşitul acestei faze, grosimea totală a endometrului este de 3

mm.

174 Aparatul genital feminin

Ovulaţia are loc aproximativ în ziua 14-16. Ea coincide cu un vârf de LH secretat de hipofiză.
Consecutiv ovulaţiei, se dezvoltă corpul galben, care-şi începe secreţia de progesteron.

Faza secretorie sau luteală ţine din ziua a 16-a aproximativ, până în ziua a 25-a. Secreţia
crescândă de progesteron determină schimbarea marcată a stratului funcţional. Endometrul
atinge grosimea lui maximă: 5-6 mm. Mitozele sunt rare în această fază a ciclului menstrual,
astfel încât îngroşarea endometrului, se face prin hipertrofia (creştere în volum) celulelor
epiteliale, vascularizaţie bogată şi edemul stromei.
Debutul fazei secretorii este marcat de apariţia supranucleară a vacuolelor de secreţie cu
glicogen. În zilele următoare, ele devin din ce în ce mai abundente, umplu polul apical al
celulelor glandelor endometriale. Produsul este apoi secretat în lumenul glandelor prin
mecanism apocrin. De aceea, în această fază, suprafaţa luminală a glandelor devine neregulată
(în dinţi de fierăstrău). Glandele, la rândul lor, devin foarte tortuoase şi au lumenul destins de
secreţii.
Sub acţiunea progesteronului, celulele stromei se transformă în celule deciduale, celule mari,
palide, pline cu glicogen. Ele au rolul de a oferi un substrat nutritiv embrionului proaspăt
implantat, care nu are încă circulaţia lui proprie.

Faza premenstruală durează aproximativ trei zile, între ziua a 25-a şi a 28-a a ciclului
menstrual. Începând din ziua a 22-a, secreţia endometrială începe să scadă, iar glandele încep
să involueze. Ele devin neregulate şi încep să colabeze. În stromă, arteriolele spiralate devin
proeminente, iar celulele deciduale mai mari.
Aceste modificări sunt precipitate de scăderea bruscă a nivelului de secreţie al progesteronului
şi al estrogenilor, datorită involuţiei corpului galben.

Faza menstruală ţine aproximativ 4 zile, începând din prima zi a menstruaţiei.
Încolăcirea accentuată a arterelor spiralate duce la scăderea fluxului sanguin, care, corelată cu
spasmele peretelui vascular, produc ischemia stratului funcţional al endometrului şi apoi
necrozarea lui. Vasele superficiale necrozate şi dilatarea consecutivă a celor profunde,
determină o hemoragie în stromă.
Glandele endometriale necrotice, stroma şi sângele acumulat în stromă sunt eliminate
începând de la suprafaţă spre profunzime, ca sânge menstrual. În final este eliminat întreg
stratul funcţional al endometrului.

Modificările endometrului în ciclul menstrual normal:
ziua 1-4: faza menstruală eliminarea endometrului necrotic al ciclului

precedent
ziua 4-14: faza proliferativă se dezvoltă glande endometriale drepte şi o

stromă celulară din endometrul bazal rezidual; activitate mitotică bogată
ziua 14-16: ovulaţia apar semne ale activităţii secretorii endometriale,

vacuolele subnucleare
ziua 16-25: faza secretorie glandele endometriale devin tortuoase şi au lumenul plin

cu secreţii
ziua 25-28: faza premenstruală arteriolele spiralate devin proeminente în stromă;

apare ischemia şi apoi necroza endometrului.

Aparatul genital feminin 175

Anomalii ale ciclului menstrual
Amenoreea (absenţa menstruaţiei). Absenţa totală a menstruaţiei, începând de la
pubertate, se numeşte amenoree primară şi are cauze hormonale. O amenoree care
apare după menstruaţii normale, se numeşte amenoree secundară.
Menoragia este o sângerare abundentă în timpul menstruaţiei (cantitativ şi ca durată).
Se datorează unor anomalii endometriale sau miometriale.
Metroragia sau sângerările intermenstruale sunt sângerări care apar în afara ciclului
menstrual şi sunt cauzate de afecţiuni ale colului, vaginului, sau vulvei.
Dismenoreea este o menstruaţie foarte dureroasă, cauzată de o patologie endometrială sau miometrială.
Metroragia în postmenopauză este semn patognomonic pentru o leziune malignă a uterului.

Uterul gravid

Odată cu fecundarea şi implantarea oului în endometru, modificările ciclice descrise ale
ovarului şi endometrului nu se mai produc până la un anumit timp după naştere.
În întregul organism se produc modificări corespunzătoare stării de graviditate. Cele mai
însemnate sunt la nivelul uterului.
Miometrul creşte mult în volum prin:
- hipertrofia fibrelor musculare netede, ce pot atinge de aproximativ 10 ori lungimea lor normală
- hiperplazia fibrelor, ce se produce prin diviziuni mitotice ale celulelor miometriale şi prin
diferenţierea fibroblastelor în fibre musculare netede.
Endometrul suferă o transformare deciduală sub acţiunea secreţiei crescute de progesteron.
El apare:
- îngroşat şi edemaţiat
- glandele endometriale au lumene dilatate
- celulele epiteliale sunt hipertrofiate prin acumulare de glicogen
- celulele stromale se transformă decidualiform (vezi mai jos).

Fecundarea şi implantarea oului

Ovulul expulzat din foliculul ovarian în cavitatea peritoneală, este repede preluat de fimbriile
trompei uterine. El trece din porţiunea infundibulară în ampula trompei, locul în care are loc
cel mai frecvent fertilizarea. Dacă ovulul este penetrat de spermatozoid, are loc cea de-a doua
diviziune meiotică. Materialul nuclear al spermatozoidului, împreună cu cel al ovulului,
formează zigotul (fig.92) care este diploid. Zigotul, în urma unei serii diviziuni mitotice, dă
naştere unei mase celulare, morula (seamănă cu o mură, fig.92). Morula migrează prin
trompă, ajungând în cavitatea uterină la aproximativ 4-5 zile după fecundare.

Fig. 92: Evoluţia oului fecundat până în stadiul de blastocist.

176 Aparatul genital feminin

În cavitatea uterină, morula absoarbe lichid uterin ce formează în interiorul ei o cavitate. În
această fază, masa celulară se numeşte blastocist (fig.92) şi este formată din:
- o cavitate centrală plină cu lichid uterin
- înconjurată de un perete format dintr-un rând de celule, trofoblastul
- o masă centrală de celule din care se va forma embrionul (trofoblastul polului embrionic).
Blastocistul penetrează endometrul la două zile după ce a ajuns în cavitatea uterină şi este
complet implantat la aproximativ 11 zile de la fertilizare. Mica breşă din endometru este rapid
reepitelizată.
Suportul hormonal necesar susţinerii sarcinii în primul trimestru este asigurat de corpul galben de
sarcină. Secreţia crescută de progesteron determină modificări specifice în endometru: glandele
endometriale au un pronunţat aspect secretor, iar celulele stromale se modifică decidualiform.

Trofoblastul

În momentul implantării, stratul monocelular al trofoblastului devine bistratificat (fig.93):
- stratul extern îşi pierde limitele celulare şi devine un sinciţiu continuu, multinucleat,

sinciţiotrofoblastul
- stratul intern, format din celule cubice cu citoplasma clară, citotrofoblastul (sau stratul

celulelor Langhans)

Blastocistul îşi pierde zona pellucida, venind în contact direct cu endometrul. Aceasta
determină decidualizarea rapidă a endometrului pe de o parte, iar pe de altă parte, proliferarea
rapidă a trofoblastului.
Sinciţiotrofoblastul este primul strat care proliferează rapid; el emite mici prelungiri în stroma
adiacentă, care erodează peretele vaselor mici pe măsură ce se dezvoltă (fig.93).
Sinciţiotrofoblastul este astfel scăldat de sângele matern, care formează lacuri în jurul
prelungirilor lui, asigurând nutriţia blastocistului. Aceste lacuri se numesc spaţii
intervilozitare şi conţin sânge matern (fig.96).

Citotrofoblastul începe şi el să se dezvolte, sub forma unor prelungiri digitiforme, care
pătrund în prelungirile sinciţiotrofoblastului.
Masa solidă a citotrofoblastului, acoperită de sinciţiu, formează vilozităţile coriale primare.
Apariţia în axul lor a unui ţesut conjunctiv lax, cu origine incertă, determină transformarea lor
în vilozităţi coriale secundare, iar după apariţia vascularizaţiei în acest ax, în vilozităţi coriale
terţiare.
Vilozităţile coriale şi spaţiile intervilozitare formează ţesutul placentar propriu-zis al
placentei fetale.

Pe măsură ce vilozităţile se maturează, ele conţin în axul lor o reţea bogată de vase
anastomozate, fibroblaşti, celule musculare netede şi celule mari, pleomorfe, cu citoplasma
vacuolară, celulele Hofbauer. Se crede că aceste celule ar fi macrofage mobile, deoarece ele
au proprietăţi ultrastructurale şi imunohistochimice asemănătoare macrofagelor.
Vilozităţile coriale se ramifică abundent pe măsură ce se dezvoltă, asigurând în felul acesta o
imensă suprafaţă de schimb între sângele matern şi circulaţia fetală (fig.96).
Cele mai mici ramificaţii ale vilozităţilor, conţin în axul lor capilare cu perete subţire; acestea
se unesc pentru a forma vase din ce în ce mai mari, în final rezultând două artere şi o venă
(vasele ombilicale) ce pătrund prin cordonul ombilical în circulaţia sanguină a embrionului.
Ele conţin, deci, sânge fetal (fig.96). Astfel, pe de-o parte vilozităţile sunt scăldate de sângele
matern, pe de altă parte ele conţin în axul lor vase cu sânge fetal. Totuşi sângele matern şi cel
fetal nu se amestecă niciodată, datorită interpunerii barierei placentare.

Aparatul genital feminin 177

Fig. 93: Implantarea blastocistului şi modul de dezvoltare al vilozităţilor coriale.

Bariera placentară este asemănătoare cu bariera aer-sânge de la nivelul plămânului. La
nivelul ei au loc importante schimburi de produse între sângele matern şi fetal. Ea este
formată din:
- sinciţiotrofoblastul

- stratul discontinuu al citotrofoblastului
- membrana bazală a trofoblastului
- ţesutul conjunctiv din axul vilozităţii

178 Aparatul genital feminin

- membrana bazală a endoteliului
- endoteliul capilarelor din axul vilozităţii terţiare.
Aspectul vilozităţilor coriale se modifică pe parcursul sarcinii. Astfel, după primul trimestru
de sarcină, în axul vilozităţii scade cantitatea de ţesut conjunctiv lax şi numărul de celule, pe
măsură ce creşte numărul şi densitatea capilarelor. Celulele Hofbauer devin foarte rare.
În prima perioadă a sarcinii, citotrofoblastul este un strat foarte activ, ce proliferează intens,
sinciţiotrofoblastul fiind reprezentat doar de un strat foarte fin (fig.94). Pe măsură ce sarcina
evoluează, stratul sinciţiotrofoblastic devine cel mai proeminent, citotrofoblastul involuează
progresiv, devenind mai întâi discontinuu, apoi reprezentat doar de grupuri izolate de celule.

Fig. 94: Vilozitate corială din primul trimestru de sarcină, acoperită de citotrofoblast (C)
şi sinciţiotrofoblast (S) şi conţinând în ax capilare (VC) cu hematii fetale în lumen (FRC).
În apropierea termenului, axul conjunctiv al vilozităţilor suferă un proces de hialinizare. În
spaţiile interviloase, pline cu sânge, se depune un strat din ce în ce mai gros de fibrină, care
coafează de cele mai multe ori vilozităţile.
Aranjamentul complex al vilozităţilor coriale, de origine fetală, în spaţiul intervilos ce conţine
sânge matern, asigură un bogat şi eficient schimb de oxigen, substanţe nutritive, anticorpi
materni de la mamă la făt şi de produşi de metabolism de la făt la mamă.

Structura vilozităţii coriale terţiare în primul trimestru de sarcină
- trofoblastul acoperă vilozitatea şi este format din:

- sinciţiotrofoblast: o fină masă citoplasmatică multinucleată
- citotrofoblast, un rând de celule cubice cu citoplasma clară
- ax conjunctiv cu: ţesut conjunctiv lax abundent, vase anastomozate, celule
musculare netede, fibroblaşti, celule Hofbauer
- membrana bazală groasă desparte citotrofoblastul de mezenchim

Structura vilozităţii coriale terţiare la sfârşitul sarcinii
- trofoblastul care acoperă vilozitatea este format din sinciţiotrofoblast, şi un strat

discontinuu de citotrofoblast
- axul conjunctiv se hialinizează şi devine paucicelular, celule Hofbauer foarte rare, unele

vase pot fi trombozate, fibrozate
- mebrana bazală

Aparatul genital feminin 179

Decidua

Decidua se formează din stratul funcţional al endometrului, care după implantarea
blastocistului suferă un proces de decidualizare. Acest proces implică:
- creşterea în volum a celulelor endometriale stromale, ele devenind predominante în

stroma deciduei. Celulele deciduale sunt mari, poligonale, au nuclei mari, palid coloraţi,
cu unul sau doi nucleoli, citoplasma foarte abundentă, granulară şi/sau vacuolară,
eozinofilă sau bazofilă, în funcţie de proporţia relativă a mitocondriilor (eozinofilie) şi a

RER (bazofilie).
- diminuarea semnificativă a componentei glandulare a endometrului

Decidua se îngroasă progresiv, şi prezintă trei straturi:
- decidua bazală este endometrul situat imediat sub locul de implantare al blastocistului, în

care începe proliferarea trofoblastului. Ea formează componenta maternă a placentei.
- decidua capsulară sau reflectată este lama fină de stromă endometrială ce acoperă

blastocistul
- decidua parietală este endometrul ce căptuşeşte restul cavităţii uterine.
Decidua bazală reprezintă cel mai important strat decidual, deoarece vasele ei asigură sânge
lacunelor din spaţiile intervilozitare (fig.95).

Fig. 95: Diferitele tipuri de deciduă în uterul gravid

Trofoblastul vilos (din partea fetală), decidua bazală (din partea maternă) şi spaţiul intervilos
dintre ele formează placenta.

180 Aparatul genital feminin

Fig. 96: Reprezentare schematică a structurii placentei fetale (placa corială şi vilozităţi
coriale) şi a spaţiilor intervilozitare.

Placenta
Placenta are, deci, două componente, una fetală şi una maternă:
- placenta maternă se formează din decidua bazală
- placenta fetală este alcătuită din placa corială şi ţesutul placentar propriu-zis

(vilozităţile coriale şi spaţiul intervilos).

Aparatul genital feminin 181

Glanda mamară

Glandele mamare, structuri specifice mamiferelor, sunt glande sudoripare apocrine foarte
modificate, a căror dezvoltare şi activitate este în întregime hormonodependentă.
În cursul dezvoltării embriologice, dezvoltarea glandelor mamare se observă la ambele sexe.
Ele se dezvoltă de-a lungul a două îngroşări epidermale, denumite creste mamare (milk lines),
ce se întind de la nivelul axilei până în regiunea inghinală.
La om, în mod normal, ia naştere numai câte o glandă mamară, simetric, de fiecare parte a
toracelui. Însă, la 1% din populaţia feminină se poate observa: prezenţa mai multor glande
mamare, anomalie numită polimastie sau a mai multor mameloane, politelie. Aceste anomalii,
relativ rare, se pot întâlni şi la bărbaţi. Absenţa glandelor mamare este numită amastie iar a
mameloanelor atelie.

Dezvoltarea glandelor mamare

Stadiile timpurii ale dezvoltării mamare sunt independente de prezenţa hormonilor steroizi
sexuali şi constau în dezvoltarea unor cordoane epiteliale în interiorul cărora în săptămâna 20-
32 de viaţă intrauterină încep să apară canalicule. Astfel, vor lua naştere canalele galactofore.
Dezvoltarea lobulară, cu canale (ducte) ramificate, are loc între săptămânile 32-40 de viaţă
intrauterină, de asemenea, relativ independent de influenţele hormonale specifice.
Până la pubertate, dezvoltarea glandelor mamare la cele două sexe este similară.

La pubertate, creşterea şi dezvoltarea glandelor mamare se face sub acţiunea hormonilor
hipofizari şi ovarieni. Astfel:
- glandele mamare cresc în volum, iniţial pe seama creşterii cantităţii de ţesut adipos
- se dezvoltă sistemul ductal (canalicular), care devine mai complex, ramificat şi extins în
ţesutul adipos subiacent.
La bărbaţi, în mod normal se observă o dezvoltare postnatală redusă, glandele rămânând
rudimentare. Ele sunt formate dintr-un sistem rudimentar de ducte mamelonare simple şi o
cantitate redusă de ţesut fibro-conjunctiv.
Ocazional, glandele mamare la bărbaţi se măresc uşor la pubertate, din cauza unei cantităţi
crescute de ţesut adipos şi a extensiei sistemului ductal.

Aplicaţii clinice
Dezvoltarea pronunţată a glandei mamare la bărbaţi, se numeşte ginecomastie. Această
stare este consecinţa secreţiei excesive de estrogen, secreţie care poate fi endogenă (la
pubertate) sau exogenă (tratament cu estrogeni pentru cancerul de prostată).
Ginecomastia se caracterizează prin proliferarea şi ramificarea sistemului canalicular
mamar, care, deseori, se dilată şi prin creşterea cantităţii de ţesut fibroconjunctiv
pericanalicular.

La femei, glandele mamare, suferă diferite influenţe hormonale:
- hormonii ovarieni din cursul fiecărui ciclu menstrual induc modificări ciclice, până la
menopauză
- prolactina secretată de adenohipofiză iniţiază secreţia lactată

182 Aparatul genital feminin

- ocitocina eliberată de neurohipofiză stimulează ejecţia laptelui din sân
Odată cu modificarea tabloului hormonal în menopauză, componenta glandulară suferă o
atrofie sau o involuţie progresivă, fiind înlocuită de ţesut conjunctiv şi adipos.

Glanda mamară în adolescenţă

Odată cu instalarea pubertăţii, secreţia de hormoni gonadotropi, FSH (hormonul foliculo-
stimulant) şi LH (hormonul luteinizant), stimulează maturarea foliculilor ovarieni primordiali,
formarea foliculului matur de Graaf şi apoi apariţia corpului galben. Aceasta este asociată cu
producerea ciclică a estrogenului (foliculul matur) şi a progesteronului (corpul galben).
Sub acţiunea estrogenului şi în prezenţa hormonului de creştere sau a prolactinei, este stimulată
dezvoltarea sistemului canalicular mamar, aflat în stare inactivă în copilărie. Are loc astfel:
- alungirea ductelor mamare
- îngroşarea epiteliului canalicular
- formarea mugurilor în aşteptare, din capetele terminale ale ductelor (vezi mai jos).
- creşte densitatea ţesutului conjunctiv periductal.
Sub acţiunea progesteronului, are loc dezvoltarea şi creşterea lobulilor mamari.
Pigmentarea completă a areolei şi a mamelonului apare numai în prezenţa ambilor hormoni
sexuali steroizi.

Glanda mamară în repaos, la femeia adultă

La femeia adultă, negravidă, glanda mamară poate avea o greutate de sub 30 gr. sau de peste
500 gr. Mărimea şi densitatea glandei mamare are variaţii individuale, aceasta fiind un depozit
major de grăsime.
Glanda mamară este acoperită de piele. În zona cea mai bombată, glanda mamară prezintă o
zonă mai pigmentă, numită areola mamară, centrată de mamelon.

Mamelonul

Mamelonul este o arie rotundă, de tegument modificat, cu un epiderm uşor neregulat, ce
prezintă o pigmentare melanică crescută după prima sarcină. El conţine orificiile de
deschidere al canalelor galactofore (vezi mai jos), glandele sebacee neasociate firelor de păr,
care se deschid fie la suprafaţa pielii, fie în porţiunea terminală a canalului galactofor (fig.97).
Cea mai mare parte a substanţei mamelonare este formată din ţesut conjunctiv, care conţine
fibre elastice ataşate pielii. La bază, se găsesc fibre musculare netede orientate circular şi
longitudinal, a căror contracţie este responsabilă de erecţia mamelonului la frig, sau în
condiţiile unei stimulări tactile sau emoţionale. De asemenea, aceşti muşchi favorizează sau
dimpotrivă, împiedică scurgerea laptelui.
Odată cu pubertatea, mamelonul devine mai intens pigmentat şi mai proeminent.
La nivelul mamelonului se găsesc numeroase terminaţii nervoase libere sau încapsulate
(Meissner şi Pacini). Inervaţia mamelonului este foarte importantă, deoarece stimularea lui
prin supt iniţiază secvenţa de evenimente neurohormonale ce au ca rezultat ejecţia laptelui pe
de o parte, iar pe de altă parte, menţinerea secreţiei lactate prin stimularea secreţiei de
prolactină.

Areola mamară

Mamelonul este înconjurat de areola mamară - o zonă pigmentată de tegument (gradul ei de
pigmentare creşte în sarcină), ce conţine glande sebacee mari, a căror secreţie protejează
mamelonul şi areola în cursul alăptării, glande sudoripare şi glande mamare modificate,
glandele Montgomery.

Aparatul genital feminin 183

Glandele Montgomery se observă sub forma unor mici ridicături la suprafaţa areolei. Ele au o
structură intermediară între glandele sudoripare şi glandele mamare adevărate. Aceste glande

au canale galactofore mici ce se deschid la nivelul tuberculilor Morgani din epidermul areolei.
În cursul sarcinii ele se dilată şi secretă, iar în postmenopauză suferă un proces de involuţie,

spre deosebire de glandele sebacee.

Fig. 97: Structura generală a glandei mamare.

Glanda mamară adultă în repaos este compusă din 15-25 unităţi glandulare independente:
lobii mamari sau glandele mamare elementare. Fiecare lob mamar este constituit dintr-un
sistem de ducte ramificate şi stroma înconjurătoare, formată din septe fibro-conjunctive în
care se dezvoltă ţesut adipos. Fiecare lob este drenat de un canal unic, larg, canalul galactofor.
În porţiunea terminală, acesta se dilată, formează sinusurile galactofore care se deschid la
suprafaţa mamelonului (fig.97).
Un lob mamar este format la rândul său dintr-un număr variabil de lobuli, constituiţi din ducte
(canale) intralobulare, care se termină orb sau printr-un mugure în aşteptare. Din aceşti
muguri, în timpul sarcinii se dezvoltă alveolele secretorii.

Structura microscopică a glandei mamare

Glanda mamară este formată din stromă şi parenchim.

Stroma glandei mamare

Septele groase care separă lobii mamari constituie stroma nefuncţională. Ea este formată din
ţesut conjunctiv dens, în care este prezent un ţesut adipos abundent. Această stromă este
responsabilă de forma şi dimensiunea glandei mamare; ea corespunde dermului reticular al
pielii şi este foarte puţin hormonodependentă.
Ţesutul conjunctiv din lobulul mamar, care înconjoară ductele intralobulare, constituie stroma
funcţională; ea este mult mai puţin densă, mai săracă în fibre de colagen şi mai bogată în celule;
nu conţine ţesut adipos şi corespunde dermului papilar al pielii. Este hormonodependentă.
Dezvoltarea glandei mamare în sarcină se face în detrimentul acestei strome.

184 Aparatul genital feminin
În stromă se găsesc vasele şi nervii glandei mamare.

Parenchimul glandei mamare
În glanda mamară în repaos (inactivă), componenta glandulară este dispersată şi este
reprezentată mai ales de elemente canaliculare (ducte) ramificate. Ele sunt delimitate de
stroma înconjurătoare printr-o membrană bazală.
Se deosebesc canale sau ducte interlobulare, cu lumen mai larg, neregulat, festonat tapetat cu
un epiteliu bistratificat, format dintr-un strat bazal de celule mioepiteliale şi un strat de celule
cubice sau cilindrice mici. În jurul membranei bazale ele au o tunică conjunctivă şi elastică.
Toate canalele interlobulare ale unui lob mamar converg spre un singur canal galactofor. În
profunzime, canalele galactofore se ramifică bogat, dând naştere ductelor intralobulare.
Canalele sau ductele intralobulare au lumen îngust, rotund (fig.98 şi 99). Aceste canalicule
sau ducte intralobulare se ramifică şi ele, apoi se termină fie în fund de sac, fie sub forma unor
muguri celulari plini, mugurii în aşteptare. Mugurii în aşteptare sunt mici mase sferice, fără
lumen, formate din celule epiteliale, înconjurate de celule mioepiteliale şi membrană bazală.
În sarcină şi lactaţie, de la nivelul acestor funduri de sac, respectiv muguri în aşteptare, se
dezvoltă acinii (sau alveolele) secretori.

Fig. 98: Reprezentare schematică a lobulului mamar.

Fig. 99: Structura microscopică a lobulului mamar: ducte intralobulare (ID), capătul
terminal în fund de sac al ductului intralobular (TD), stroma intralobulară (IF) şi
extralobulară (EF).

Aparatul genital feminin 185

Canalele intralobulare sunt tapetate de un epiteliu bistratificat format dintr-un rând de celule
epiteliale luminale, cubice sau prismatice mici. Între celulele epiteliale şi membrana bazală se
găsesc celule mioepiteliale, celule cu citoplasma clară şi prelungiri care învelesc celulele
epiteliale.
Un duct intralobular cu ramificaţiile sale, înconjurat de stroma funcţională intralobulară,
formează lobulul mamar (fig.98 şi 99).
La femeia adultă, glanda mamară suferă modificări permanente, în funcţie de ciclul menstrual,
sarcină, alăptare şi menopauză.

Glanda mamară şi ciclul menstrual

În cursul perioadei de activitate genitală, epiteliul canalelor suferă modificări ciclice sub
influenţa hormonilor ovarieni. La începutul ciclului, lumenul canalelor este puţin vizibil, în
timp ce în fazele avansate ale ciclului lumenul devine mai net conturat, vizibil. Sub influenţa
estrogenului, în preajma ovulaţiei, creşte înălţimea celulelor secretoare. În a doua parte a
ciclului menstrual, sub acţiunea progesteronului, celulele bazale mioepiteliale devin
balonizate prin acumularea de glicogen, în celulele luminale apar semne ale unei secreţii
apocrine, iar în lumenul canaliculelor se acumulează mici cantităţi de produs de secreţie
eozinofil. Stroma funcţională devine din ce în ce mai laxă, prin acumularea de lichid
interstiţial. Astfel, lobulii mamari ating cea mai mare dezvoltare în această fază a ciclului
menstrual.

Glanda mamară în sarcină

În cursul sarcinii, glanda mamară proliferează şi se dezvoltă rapid, pregătindu-se pentru
lactaţie. Aceste modificări sunt determinate de prezenţa estrogenului, progesteronului,
prolactinei, hormonilor de creştere şi a altor hormoni.
Are loc o creştere rapidă în lungime a sistemului canalicular, urmată de o bogată ramificare şi
dezvoltarea acinilor secretori din mugurii de aşteptare. Pe măsură ce aceste elemente se
dezvoltă, stroma interlobulară şi ţesutul adipos diminuă cantitativ. Stroma restantă se
infiltrează treptat cu limfocite, plasmocite şi eozinofile.

Fig. 100: Glanda mamară în sarcină: acini sau alveole (A), canale interlobulare (D),
septe conjunctive (CT).

Sub influenţă hormonală, în special a steroizilor sexuali, epiteliul alveolelor se diferenţiază în

186 Aparatul genital feminin

celulele A, B şi mioepiteliale.
Celulele A, cilindrice bazofile, luminale, sunt bogate în ribozomi şi sunt activ implicate în
procesul de secreţie. Celulele B, considerate a fi precursori ai celulelor A şi ai celulelor
mioepiteliale, sunt celule bazale cu citoplasmă clară şi nucleu rotund. Celulele mioepiteliale
se află în contact strâns cu membrana plasmatică a celulelor epiteliale de la nivelul acinilor şi
al canaliculelor mici. Ele conţin miofibrile şi au nuclei ovalari, denşi. Ca celule musculare
netede ectodermale, celulele mioepiteliale mamare sunt de 10-20 de ori mai sensibile la
ocitocină decât celulele mezodermice ale miometrului. Celulele mioepiteliale nu par să fie
inervate.

La începutul sarcinii, creşterea glandei mamare se face pe seama ţesutului conjunctiv
intralobular (stroma funcţională) şi apoi a ţesutului adipos interlobular (stroma nefuncţională).
Septele conjunctive interlobulare rămân bine vizibile.
În ultimele luni de sarcină, hiperplazia ţesutului glandular încetineşte, iar creşterea în volum a
glandei se realizează în principal prin creşterea în volum a celulelor parenchimatoase şi prin
distensia canalelor şi acinilor, în urma acumulării unei secreţii bogate în lactoproteine şi
săracă în lipide, numită colostru.
Colostrul este produs în celulele epiteliale luminale, în care se dezvoltă sub acţiunea
hormonilor organitele necesare sintezei proteice: RER dispus bazal, aparatul Golgi a
mitocondriilor, precum şi a picăturilor lipidice citoplasmatice.
Din a doua jumătate a sarcinii, celulele de la nivelul acinilor sintetizează în mod activ lipidele
şi proteinele laptelui, însă în lumen vor fi eliberate numai cantităţi mici de produs de secreţie.

Glanda mamară în lactaţie

După naştere, nivelul progesteronului şi estrogenului circulant scade, crescând astfel acţiunea
prolactinei (în timpul sarcinii, deşi se secretă cantităţi mari de prolactină, acţiunea ei este
inhibată de nivelul seric ridicat de progesteron şi estrogeni secretaţi de placentă). Prolactina
va stimula producţia de lapte, lactaţia, împreună cu alţi hormoni.
Glanda mamară este aproape în întregime formată din acini secretori, foarte dilataţi în urma
acumulării în lumen a secreţiei lactate. Ţesutul conjunctiv interlobular este redus la fine septe
conjunctive, ce separă lobulii între ei.

Fig. 101: Glanda mamară în lactaţie: ducte interlobulare (D), acini (*), vase de sânge
(BV).

Aparatul genital feminin 187

Celulele glandulare mamare sintetizează şi eliberează în mod activ colostru, în primele zile
după naştere şi apoi laptele.
În cursul procesului de sinteză şi secreţie, forma celulelor variază între cubic şi cilindric. În
funcţie de stadiul secretor, picături de lipide mari şi granule secretorii pot fi prezente în
citoplasma apicală. Cei doi produşi majori, sintetizaţi şi secretaţi de acini, vor fi eliberaţi în

lumen prin mecanisme diferite:
-secreţie merocrină: în cazul componentei proteice a laptelui; fracţiunea proteică este prezentă
în granule secretorii ce vor fi eliminate prin exocitoză. Ea este sintetizată la nivelul RER,
inclusă în granule secretorii, delimitate de o membrană, transportate la nivelul aparatului
Golgi şi eliberate din celule, prin fuzionarea membranei care delimitează granulele cu
membrana plasmatică (fig.102).
-secreţie apocrină: în cazul componentei lipidice a laptelui; aceasta apare sub forma unor
picături citoplasmatice, de talie diferită şi lipsite de o membrană proprie; conţin trigliceride
care fie provin direct din sânge, fie sunt sintetizate în celulele glandulare. Picăturile lipidice
mici vor fuziona formând picături mari. Ele trec în regiunea apicală a celulei, proemină în
lumenul acinului împreună cu o cantitate mică de citoplasmă şi înconjurate de membrana
celulară. Prin strangularea membranei plasmatice, picăturile sunt eliberate în lumen. Un strat
subţire de citoplasmă este prins între membrana plasmatică şi picătura lipidică şi va fi eliberat
odată cu lipidele; dar pierderea citoplasmatică este minimă (fig.102).

Fig. 102: Reprezentare schematică a celulei epiteliale secretorii din glanda mamară în
lactaţie.

Apa, ionii şi proteinele sunt secretate în acelaşi mod ca şi în cazul altor glande seroase.
Ionii, în special potasiu, calciu şi cloruri şi mai puţin sodiu, magneziu şi fier, pătrund în
secreţia lactată prin difuziune şi transport activ la nivelul polului apical secretor al membranei
celulare.

Colostrul

Colostrul, precursorul laptelui, este o secreţie alcalină, gălbuie, ce conţine proteine, vitamina
A, sodiu şi cloruri în cantitate mai mare decât laptele, iar lipide, carbohidraţi şi potasiu în

188 Aparatul genital feminin

cantitate mai mică decât laptele.
Conţine o substanţă laxativă şi cantităţi considerabile de anticorpi materni care asigură nou-
născutului un anumit grad de imunitate pasivă. Anticorpii din colostru sunt produşi de
limfocitele şi plasmocitele ce infiltrează stroma glandei mamare şi sunt secretaţi de celulele
glandulare, prin mecanism similar celui din glandele salivare şi ale intestinului.
Colostrul este primul produs de secreţie mamară, ce apare după naştere. Secreţia sa se află sub

controlul prolactinei, hormon adenohipofizar.

Laptele matern

Compoziţia laptelui variază uşor pe toată durata lactaţiei şi chiar în cadrul fiecărui supt.
Constituenţii săi principali sunt următorii: apă (88%), ioni (în particular sodiu, potasiu,
cloruri, calciu şi fosfaţi), proteine (1,5%, în special lactalbumine şi cazeină), glucide (7%, în
special lactoza), lipide (3,5%, trigliceride mai ales) vitamine şi anticorpi (din grupa IgA).
Concentraţia de lipide, proteine şi electroliţi poate varia, dar concentraţia lactozei rămâne
constantă.

Alăptarea este de obicei oprită la 4-6 luni după naştere (înţărcarea). După încetarea alăptării,
glandele mamare revin la starea lor normală, iniţială sau de repaus, printr-o involuţie gradată

pe parcursul unei perioade de câteva luni. Celulele secretorii ale alveolelor revin la
dimensiunea lor anterioară. Ţesutul conjunctiv lobular de susţinere revine la proporţiile sale

normale.
Glanda mamară revine treptat la starea de repaos, dar niciodată nu revine complet la starea de
dinaintea sarcinii. Aceasta deoarece în canalicule mai pot rămâne câtva timp resturi de
secreţie, dar mai ales datorită faptului că acinii formaţi în cursul sarcinii nu dispar în totalitate.

Reglarea hormonală a glandei mamare

Creşterea şi dezvoltarea glandei mamare, la pubertate, are loc sub influenţa estrogenului şi
progesteronului produs de ovarul în maturare. Consecutiv acestei dezvoltări, apar modificări
uşoare ale morfologiei ţesutului glandular în cursul fiecărui ciclu ovarian.
În cursul sarcinii, corpul galben şi, mult mai târziu placenta produc în mod continuu estrogen
şi progesteron. Estrogenul, prezent în circulaţie, stimulează proliferarea componentei
canaliculare galactofore, iar progesteronul stimulează creşterea acinilor.
De asemenea, proliferarea, creşterea şi respectiv dezvoltarea glandei mamare se află în mod
egal sub dependenţa prolactinei, a HPL (human placental lactogen-hormon placentar lactogen
uman), un hormon comparabil cu prolactina, dar produs de placentă, a hormonilor tiroidieni şi

glucocorticoizilor adrenergici.
Deşi estrogenul şi progesteronul sunt esenţiali în dezvoltarea glandei mamare în cursul
sarcinii, aceşti hormoni au şi un efect supresor asupra prolactinei şi HPL. Nivelul acestor
hormoni creşte pe măsură ce sarcina progresează.
Scăderea bruscă a secreţiei de estrogen şi progesteron din placentă şi corpul galben imediat
după naştere, permite prolactinei să-şi exercite efectul lactogen. Producţia de lapte cere şi o
secreţie adecvată a hormonului de creştere, a glucocorticoizilor adrenergici şi a hormonilor

paratiroidieni.
Actul suptului, din cursul alăptării la sân, iniţiază impulsuri senzitive de la nivelul receptorilor
mamelonari înspre hipotalamus. Aceste impulsuri determină eliberarea prolactinei de la
nivelul adenohipofizei şi a ocitocinei de la nivelul neurohipofizei. Prolactina iniţiază secreţia
lactată, iar ocitocina va stimula celulele mioepiteliale, determinând contracţia lor şi astfel
ejecţia laptelui din acini şi canale. În absenţa suptului, secreţia laptelui scade iar glandele
mamare încep să regreseze. Ţesutul glandular revine la o stare inactivă.

Aparatul genital feminin 189

Aplicaţii clinice
Aproape 50% din femeile care alăptează dezvoltă o amenoree de lactaţie (lipsa
menstruaţiei în cursul lactaţiei) şi infertilitate. Aceasta se datorează nivelului crescut de
prolactină serică, care va inhiba secreţia de LH. Reinstalarea ovulaţiei apare obişnuit
după 6 luni sau mai devreme, odată cu scăderea frecvenţei suptului. La populaţiile la
care alăptarea continuă 2-3 ani, amenoreea de lactaţie este principalul mijloc de control

a sarcinii.

Glanda mamară în menopauză

După menopauză, în absenţa stimulilor hormonali, glanda mamară suferă o involuţie treptată,
cu atrofia alveolelor şi a porţiunii terminale a ductelor intralobulare, revenind treptat la starea
prepuberală. Ţesutul conjunctiv prezintă modificări degenerative, cu scăderea numărului de
fibroblaşti şi a fibrelor de colagen şi pierderea fibrelor elastice. Ţesutul adipos diminuă şi el,
glanda mamară devenind în totalitate moale şi flască.

Receptorii hormonali de la nivelul ţesutului mamar

Hormonii steroizi pot acţiona numai pe celulele care prezintă receptori specifici pentru acest
hormon. Aceşti receptori sunt proteine de legătură (binding proteins), care leagă hormonul şi
transmit semnalul steroidian în celulă, în vederea modificării activităţii genelor din nucleu.
Funcţia glandei mamare este dependentă de hormonii steroizi, estrogen şi progesteron. La
nivelul epiteliului mamar sunt prezenţi receptori pentru ambii hormoni, în special în epiteliul
canaliculelor terminale ale lobulilor.
În cancerul de sân, persistenţa receptorilor pentru estrogen şi progesteron la nivelul celulelor
tumorale constituie un indicator al unei sensibilităţi/responsivităţi posibile a tumorii la
tratamente cu anti-estrogeni.

Aplicaţii clinice
Fibroadenomul. Expunerea repetată a lobulilor mamari la secreţia variabilă de
estrogen şi progesteron în cursul numeroaselor cicluri menstruale, poate duce la
creşterea disproporţionată a unor componente ale glandei mamare, ca şi deformarea
structurii sale normale. Modificările obişnuit întâlnite sunt:
- dezvoltarea în exces a ductelor inter şi intralobulare (adenoză)
- creşterea cantităţii de ţesut fibroconjunctiv de susţinere (fibroză)
- dilatarea canaliculelor mamare mari.
Aceste modificări sunt mai severe la femeile multipare, la care determină apariţia în sân a
numeroşi noduli, uneori asociaţi cu formare de chisturi.
Această tulburare, comună şi frecvent întâlnită la nivelul glandei mamare poartă denumirea
de fibroadenom, displazie mamară chistică, displazie mamară benignă sau boala chistică a
sânului.
Carcinomul mamar. Componenta epitelială a canaliculelor mamare extralobulare,
intralobulare şi terminale se pot maligniza, dând naştere uneia dintre cele mai importante şi
obişnuite forme de cancer la femei, cancerul de sân. Cancerele ce îşi au originea în
canaliculele terminale sunt numite carcinoame lobulare, iar cele de la nivelul canaliculelor
sunt numite carcinoame ductale.

190 Aparatul genital feminin

Glanda mamară este bogată în vase sanguine şi limfatice mici, astfel că diseminarea
cancerului este un fenomen obişnuit. Diseminarea de-a lungul limfaticelor se face obişnuit
spre grupul de noduli limfatici axilari pe partea sânului afectat, producând metastaze nodulare
în axilă, în timp ce diseminarea pe cale sanguină apare de obicei într-un stadiu mai tardiv,
metastazele fiind prezente la nivelul multor organe, în special la nivelul plămânilor şi a
oaselor.

Vascularizaţia sanguină şi limfatică

Arterele care asigură vascularizaţia glandelor mamare, provin din ramurile toracice ale arterei
axilare, artera toracică internă (mamară internă) şi arterele intercostale. Ramurile vasculare,
iniţial, se întind de-a lungul traiectului ductelor mamare, ajungând la nivelul patului capilar
care înconjoară acinii. Venele, în principiu, urmează traiectul arterelor şi apoi se reîntorc în
venele axilare şi toracică internă.
Capilarele limfatice sunt localizate în ţesutul conjunctiv din jurul acinilor. Drenajul limfatic la
nivelul glandei mamare are o importanţă particulară. Se deosebesc astfel patru căi principale
limfatice: cutanat, axilar, toracic intern, şi posterior intercostal.
Cea mai mare parte a limfei glandei mamare (între 75-97%) se varsă la nivelul axilei; sub
fascia costocoracoidă, care include şi vasele sanguine şi nervii axilei, se găsesc şase grupe de
noduli limfatici axilari.

Inervaţia

Inervaţia glandelor mamare este asigurată de ramurile cutanate anterioare şi laterale ale
nervilor intercostali II-VI. Nervii dau naştere la fibre aferente şi simpatice spre şi dinspre
glandele mamare. Funcţia secretorie se află în mod primar sub control hormonal, însă secreţia
reflexă a prolactinei şi ocitocinei este declanşată şi de impulsuri aferente asociate suptului.

Glandele endocrine 191

Glandele endocrine

Generalităţi

Comunicarea celulară este vitală pentru ca orice organism multicelular să funcţioneze eficient.
La nivel local, celulele comunică prin intermediul moleculelor de suprafaţă şi a joncţiunilor
gap, pe când comunicaţiile la distanţă sunt mediate prin secreţia de mesageri chimici, care
acţionează asupra receptorilor specifici ai celulelor. Aceste secreţii pot fi de patru tipuri:

autocrine, paracrine, endocrine sau sinaptice.
Secreţia autocrină este acea secreţie, în care mesagerul chimic produs de o celulă acţionează
asupra propriilor receptori ai celulei. Un exemplu de astfel de secreţie este în controlul local al
creşterii celulare prin substanţe, ca factorul de creştere epidermică.
Secreţia paracrină este secreţia în care mesagerii chimici acţionează pe celulele adiacente. Ea
reprezintă modul de acţiune al multor celule din sistemul neuroendocrin difuz (APUD).
Secreţia endocrină este secreţia de mesageri chimici (hormoni) care eliberaţi în curentul
sanguin, acţionează asupra ţesuturilor situate la distanţă.
Secreţia sinaptică se referă la comunicarea unei celule cu alta prin intermediul sinapselor; ea
este întâlnită numai în sistemul nervos (fig.103).

Fig. 103: Cele patru mecanisme de secreţie a mesagerilor chimici

Secreţia endocrină este elaborată de glandele endocrine şi este reprezentată de mesageri
chimici numiţi hormoni, pe care curentul sanguin îi distribuie în tot corpul, unde ei acţionează
la nivelul organelelor ţintă.
Împreună cu sistemul nervos, hormonii asigură coordonarea şi funcţionalitatea tuturor
sistemelor fiziologice din organism.
Glandele endocrine sunt în general formate din celule secretoare de origine epitelială şi un
ţesut conjunctiv de suport, bogat în capilare sanguine şi limfatice.

192 Glandele endocrine
Spre deosebire de glandele exocrine, glandele endocrine nu au canale de excreţie şi de aceea
se mai numesc şi glande cu secreţie internă. Hormonii produşi de celulele endocrine, sunt
eliminaţi în spaţiul interstiţial, de unde sunt rapid absorbiţi în sânge.
Celulele endocrine se pot găsi grupate în trei moduri:
- grupate într-un organ specializat, formând o glandă endocrină (ex. glandele suprarenale,

hipofiza, epifiza);
- formând grupuri distincte în structura unui alt organ (ex. ovar, testicul, pancreas)
- dispersate printre alte celule în ţesuturile epiteliale, mai ales în aparatul respirator şi

digestiv, formând o parte a sistemului neuroendocrin difuz.
În acest capitol, ne vom referi pe larg la glandele endocrine ce formează organe specializate şi
pe scurt la celulele endocrine dispersate, ce formează sistemul neuroendocrin difuz.

Hipofiza

Glanda hipofiză împreună cu hipotalamusul, porţiunea creierului de care ea este ataşată, sunt
implicate morfologic şi funcţional în controlul endocrin şi neuroendocrin al celorlalte glande
endocrine. De aceea ele sunt considerate ”organele conducătoare” ale sistemului endocrin.

Anatomie şi embriologie

Hipofiza este o glandă de forma unei boabe de fasole, cu dimensiuni de aproximativ 12x10x9
mm şi cu greutatea de 0,5 - 1,5g la adult. Se găseşte situată în interiorul creierului (de care
este legată prin tija hipofizară sau pituitară), într-o depresiune a osului sfenoid, numită şaua
turcească (sella turcica) (fig. 104).

Fig. 104: Secţiune prin hipofiză şi zonele hipotalamice care sunt în legătură cu hipofiza.
Din punct de vedere anatomic, hipofiza este împărţită în 2 părţi:
- adenohipofiza (hipofiza anterioară), formată din ţesut epitelial glandular, la rândul ei cu 3

Glandele endocrine 193

componente distincte:
lobul distal (pars distalis) care reprezintă porţiunea cea mai mare a glandei; se mai

numeşte şi lobul anterior
lobul intermediar (pars intermedia) este o zonă rudimentară la om, dar bine

reprezentată la alte mamifere, situat între lobul distal şi neurohipofiză
lobul tuberal (pars tuberalis) format dintr-o lamă de celule situate în jurul tijei

hipofizare
- neurohipofiza (hipofiza posterioară) este o prelungire a hipotalamusului, de care rămâne
legată prin tija hipofizară; are şi ea 3 componente:

lobul neural (pars nervosa, procesul infundibular) ce se află în spatele hipofizei
anterioare, în şaua turcească
tija hipofizară, care conţine axoni ai neuronilor neurosecretori ai creierului
eminenţa mediană (infundibulum), o expansiune a hipotalamusului
Cele două porţiuni ale hipofizei se deosebesc prin:
- origine embriologică: adenohipofiza este de origine ectodermică; neurohipofiza este de
origine nervoasă.
- structură histologică: adenohipofiza are structura tipică a unei glande endocrine,
neurohipofiza are structură nervoasă, asemănătoare creierului.
- modul de secreţie al hormonilor : adenohipofiza secretă hormoni, neurohipofiza este doar
depozit de hormoni, secretaţi în hipotalamus.

Adenohipofiza

Adenohipofiza este glanda coordonatoare a sistemului endocrin, deoarece ea reglează
activitatea secretorie a tuturor celorlalte glande endocrine. Ea este sub influenţa unor semnale
venite de la hipotalamus, sub forma unor hormoni stimulatori şi inhibitori ai secreţiei
hipofizare. Sub acţiunea reglatoare a hipotalamusului, adenohipofiza secretă o serie de
hormoni, denumiţi hormoni tropi, care reglează activitatea altor glande endocrine şi ţesuturi

din întreg organismul.

Adenohipofiza are organizarea tipică a unui ţesut glandular endocrin, cu celule aranjate în
insule şi cordoane, separate prin capilare sinusoide (fenestrate).
Tradiţional, clasificarea şi denumirea celulelor adenohipofizei era făcută în funcţie de
afinitatea lor tinctorială: celule acidofile (cu citoplasma colorată cu coloranţi acizi în roşu),
celule bazofile (cu citoplasma colorată cu coloranţi bazici în albastru), şi celule cromofobe
(celule cu citoplasma colorată palid). Acidofilia, dar mai ales bazofilia, se referă la
colorabilitatea granulelor de secreţie conţinute în citoplasmă şi nu la bazofilia datorată

ribonucleoproteinelor citoplasmatice.
Prin microscopie electronică şi apoi prin tehnici imunohistochimice cu anticorpi monoclonali,
s-a demonstrat că în realitate există mai mult de trei tipuri de celule, ce se deosebesc între ele
prin diferite caracteristici, cum ar fi: mărimea granulelor de secreţie, hormonii secretaţi,
organul asupra cărora aceştia acţionează.
În prezent clasificarea şi denumirea celulelor adenohipofizei se face după organul asupra

căruia acţionează hormonii secretaţi (ex: celulele tireotrope acţionează asupra tiroidei).

Lobul distal al adenohipofizei

Lobul distal, conţine 5 tipuri distincte de celule endocrine:

•celulele somatotrope care secretă hormonul de creştere (GH)
•celulele lactotrope care secretă prolactina (PRL)

194 Glandele endocrine

•celulele corticotrope care secretă hormonul adrenocorticotrop (ACTH), -lipotropina ( -
LPH), hormonul stimulant -melanocitar ( -MSH) şi -endorfina
•celulele tireotrope secretă hormonul stimulant tiroidian (TSH)
•celulele gonadotrope care secretă hormonii gonadotropi: hormonul foliculo-stimulant (FSH)
şi hormonul luteinizant (LH).

Celulele somatotrope şi lactotrope sunt acidofile, iar celulele tireotrope, corticotrope şi
gonadotrope sunt bazofile. Toate aceste celule conţin în citoplasmă granule de secreţie cu
centrul dens şi organite implicate în sinteza proteică.

Celule cromofobe se găsesc dispersate printre celelalte celule ale adenohipofizei. Citoplasma
lor nu se colorează, deoarece, ele conţin foarte puţine granule, care pot fi lactotrope,
somatotrope, tireotrope, gonadotrope sau corticotrope. În prezent, celulele cromofobe sunt
considerate celule bazofile sau acidofile în repaus, sau degranulate (care şi-au golit conţinutul
în urma unor stimuli).

Celulele somatotrope sunt celule acidofile şi reprezintă aproximativ 50% din populaţia
celulară a hipofizei anterioare. Ele conţin granule electrono-dense de talie mijlocie (300-600
nm), inegal distribuite.
Celulele somatotrope secretă hormonul de creştere (GH = growth hormone).
Spre deosebire de alţi hormoni, GH nu are un organ ţintă, ci acţionează asupra tuturor
celulelor organismului, crescând sinteza proteică şi favorizând creşterea şi dezvoltarea.
Deficienţa acestui hormon în copilărie produce nanismul, iar excesul gigantismul. Excesul de
hormon la adult, produce acromegalia.

Celulele lactotrope sunt celule acidofile şi alcătuiesc aproximativ 25% din hipofiza
anterioară. În mod caracteristic, numărul şi mărimea lor cresc în timpul gravidităţii şi lactaţiei.
Tot atunci se dezvoltă organitele citoplasmatice implicate în sinteza proteică şi apar granule
de secreţie mari şi dense. După terminarea lactaţiei, celulele şi organitele revin la dimensiunea
iniţială.
Celulele lactotrope secretă prolactina (PRL). Acest hormon declanşează dezvoltarea glandei
mamare în timpul sarcinii, iar după naştere iniţiază şi menţine secreţia de lapte.
Secreţia de prolactină e stimulată de supt.

Celulele tireotrope sunt celule bazofile mari, care nu vin în contact cu capilarele sinusoide.
Ele sunt în număr mic, ocupând numai 5% din hipofiza anterioară. Au cele mai mici granule
de secreţie ce sunt localizate la periferia celulei.
Celulele tireotope secretă hormonul tireostimulant (TSH), un hormon ce stimulează celulele
foliculare să secrete hormoni tiroidieni.

Celulele corticotrope sunt bazofile comune şi constituie aproximativ 15-20% din hipofiza
anterioară. Majoritatea conţin vacuole perinucleare necolorate denumite “corpusculi
enigmatici”, care derivă din lizozomii secundari. Granulele secretorii sunt mari, cu diametrul
foarte variabil (250-700 nm).
Celulele corticotrope secretă ACTH-ul, hormon ce acţionează asupra zonei fasciculate a
glandei suprarenale, cotrolând secreţia de cortizol.

Celulele gonadotrope sunt bazofilele mici, situate lângă sinusoide şi reprezentând 10% din
celulele hipofizei anterioare. Granulele lor secretorii sunt relativ mici, cu diametrul de 150-
400 nm.

Glandele endocrine 195

Celulele gonadotrope secretă doi hormoni: FSH şi LH. Pe secţiunile colorate prin tehnici
imunohistochimice se observă că ambii hormoni gonadotropi sunt secretaţi de aceeaşi celulă.
Locul şi modul de acţiune al celor doi hormoni este sistematizat în tabelul 3.

Lobul intermediar

Este o parte a hipofizei anterioare localizată între neurohipofiză şi lobul distal al hipofizei
anterioare. Este slab dezvoltat la om comparativ cu celelalte mamifere şi este format din celule
bazofile, celule cromofobe şi mici spaţii chistice ce conţin o substanţă coloidă eozinofilă.
Frecvent, celulele bazofile şi chisturile se extind spre hipofiza posterioară (fig. 105).
Celulele lobului intermediar secretă hormoni corticotropi: hormoni lipotropi, endorfine
(opiacee endogene), sau -MSH (hormonul melanotrop, responsabil de coloraţia pielii) şi nu
ACTH. Toţi aceşti 4 hormoni corticotropi amintiţi mai sus, provin din clivarea unei molecule

mari polipeptidice, pro-opiomelanocortina.

Fig. 105: Lobul intermediar al hipofizei anterioare
Lobul tuberal
Este o regiune bogat vascularizată, ce conţine vase ale sistemului port hipotalamo-hipofizar.
Celulele glandulare sunt în principal gonadotrope şi sunt aşezate în cordoane sau insule
printre vasele de sânge.

Adenoamele hipofizare
Adenoamele hipofizare sunt tumori benigne formate prin proliferarea celulelor
acidofile, bazofile sau/şi cromofobe din hipofiza anterioară. Sunt în general
funcţionale, adică secretoare de hormoni: PRL, STH, TSH, ACTH, LH sau FSH, dar
pot fi şi nesecretore. Ele pot cauza diferite sindroame endocrine care se tratează
medicamentos sau chirurgical.

Hipofiza posterioarã (neurohipofiza)

Hipofiza posterioară este situată în şaua turcească. Ea nu este o glandă endocrină, ci un loc de
depozit a doi hormoni secretaţi în hipotalamus: ocitocina şi hormonul antidiuretic (ADH, sau

196 Glandele endocrine

vasopresina).
Histologic, neurohipofiza este formată dintr-o reţea de axoni amielinici şi din celule gliale,
pituicitele.
Axonii amielinici, aparţin neuronilor din nucleii supraoptic şi paraventricular din
hipotalamus. Aceşti neuroni hipotalamici sunt unici din două puncte de vedere:
- axonii lor nu se termină la nivelul altor neuroni sau a altor celule ţintă ci în apropierea

reţelelor de capilare fenestrate din lobul neural al hipofizei posterioare
- ei conţin granule neurosecretorii la nivelul corpului celular, în axon şi în terminaţiile

axonice. Ele conţin ocitocină sau vasopresină legate de o proteină de transport numită
neurofizină şi ATP.
Granulele neurosecretorii produse în corpul neuronal, migrează de-a lungul terminaţiilor
nervoase şi se acumulează la capătul terminal al axonilor, acest proces purtând numele de
neurosecreţie. Neurosecreţia formează nişte dilataţii fusiforme, numite corpii Herring, situaţi
adiacent capilarelor sanguine. Ei conţin fie vasopresină, fie ocitocină. Mecanismul de acţiune
al acestor doi hormoni e prezentat în tabelul 3.
Pituicitele reprezintă singurul tip celular caracteristic neurohipofizei. Ele sunt celule gliale, cu
structură şi funcţie similară astrogliei din sistemul nervos central. Pituicitele au formă
neregulată, cu numeroase prelungiri care se termină în spaţiul perivascular. Nucleii lor sunt
rotunzi sau ovalari, hipocromi, cu nucleol evident, iar citoplasma, palid colorată, conţine
granule de pigment.

Glanda hipofiză
adenohipofiza secretă prolactină, GH, ACTH, TSH, FSH, LH şi alţi hormoni
neurohipofiza nu secretă, ci depozitează oxitocina şi ADH-ul, produse în

hipotalamus
hipotalamusul este în contact direct cu neurohipofiza prin tija pituitară şi cu

adenohipofiza prin sistemul port hipofizar
hipotalamusul produce hormoni ce cotrolează eliberarea hormonilor din adenohipofiză

Diabetul insipid
Boala apărută ca urmare a absenţei sau a secreţiei unei cantităţi mai mici de hormon
antidiuretic, de obicei datorată unor leziuni hipotalamice sau neurohipofizare, se
numeşte diabet insipid şi se manifestă prin poliurie (eliminarea unor cantităţi mari de
urină diluată, care pot ajunge la 20 litri pe zi) şi polidipsie (ingerarea unor cantităţi mari
de lichide -mai mari de 4-5 litri pe zi).

Vascularizaţia hipofizei

Vascularizaţia hipofizei este esenţială pentru funcţia sa, care este controlată de hormoni
hipotalamici stimulanţi (releasing factors=RF). Aceşti hormoni sunt transportaţi din eminenţa
mediană a hipotalamusului la adenohipofiză, pe calea unui sistem vascular unic de vene porte.
Arterele au o dublă origine:
•Arterele hipofizare superioare, irigă pars tuberalis a adenohipofizei, eminenţa mediană şi
infundibulul neurohipofizei. Aceste vase derivă din arterele carotide interne şi din arterele
comunicante posterioare ale poligonului Willis.