2. Literatura-2.output (1)

DETALIEREA TEMELOR PENTRU TITULARIZARE
LITERATURA ROMANA

Conspect realizat de Iubu Anca Elena

1

2

I.PROZA
Continuturi:

Povestirea- Hanu Ancutei
de Mihail Sadoveanu

Aparut in anul 1928, volumul Hanu Ancutei cuprinde in aproximativ o suta de pagini
“o imagine esentializata a lumii sadoveniene, lume in care se contopesc Moldova, trecutul
istoric si taranuv vazut in sute de ipostaze”(G. Calinescu”
Volumul este alcatuit din noua povestiri pe care tot atatia drumeti le deapana, intr-o seara de
toamna, la vestitul han al Ancutei de langa apa Moldovei.
Povestirea – este o specie a genului epic in care se relateaza fapte din punctual de vedere al
unui narator care este martor sau participant la actiune. Aceasta se limiteaza la relatarea unui
singur fapt, timpul fiind situate in trecut iar personajele sunt reduse ca numar.

Tehnica folosita de Mihail Sadoveanu in Hanu Ancutei este povestirea in rama, sau
povestirea in povestire, procedeu ce a mai fost realizat in literature universala de catre
Giovani Boccacio in “Decameronul”. Volumul este “un fel de Decameron in care cativa
oameni obisnuiti ai unui han spun anecdote” (G. Calinescu), dar mai ales un ansamblu
armonios pe tema povestirii insesi “Hanu Ancutei este o carte a povestirilor, a istorisirilor de
demult, a initierii in arta desavarsita a naratiunii” (Ion Vlad, Povestirea. Drumul unei structure
epice, Ed. Minerva, 1972)
Tehnica povestirii in rama prezinta in volumul Hanu Ancutei urmatoarele caracteristici:

 exista o rama a celor noua povestiri constituita din fragmentul initial sic el final
In cadrul acestor fragmente naratorul este chiar autorul care vorbeste la persoana I,

evocand cadrul spatial si temporal.
Imaginea hanului, a drumetilor si a ritualului ce precede fiecare povestire este reluata la
inceputul fiecareia dintre cele noua povestiri, uneori chairs la sfarsit constituind o noua rama.

 exista un cadru spatial comun in interiorul caruia povestitorii se intrec in a evoca
intamplari, iar acest spatiu este hanul.

Hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din
vremurile vechi, ale Celeilalte Ancute.
Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui centru al lumii, loc de intalnire al diferitelor
destine si povesti.

 exista un cadru temporal comun – aflat la Hanu Ancutei “intr-o departata vreme
demult” autorulasculta povestile pe care le spun drumetii.

3

Fiecare dintre cei noua povestitori devine astfel personaj martor.
 fiecare personaj este privit in dubla ipostaza, una reala si alta simbolica, ascunsa.

Ancuta este personajul tutelar al hanului care aprinde focul in vatra magica si pregateste
ceremonialul povestirii.

 Evocarea intamplarilor se face conform unui ritual – vinul se bea din ulcele noi(care
mai apoi se arunca pentru a se reintalnii cu bautorii atunci cand vor devein si ei
pamant), puiul fript la tigla si painea mereu proaspata dau impresia de belsug.

 cifra noua este magica, iar cele noua povestiri sunt spuse de naratori ce apartin unor
categorii sociale diferite:

-comisarul Ionita – “Iapa lui Voda”
-calugarul Gherman – “Haralambie”
-mos Leonte zodierul –“Balaurul”
-capitanul de mazili Neculai Isac – “Fantana dintre plopi”
-Ienache Coropcarul – “Cealalta Ancuta”
-ciobanul -:Judet al sarmanilor”
-negustorul Damian Cristisor – “Negustor lipscan”
-Orbul – “Orb sarac”
-matusa Salomia si Zaharia Fantanarul – “Istorisirea Zahariei Fantanarul”

Personajele lui Sadoveanu au o deosebita placere sa spuna povesti, cercul lor, al
povestitorilor, este deschis oricui, criteriul de apreciere fiind indemanarea de a nara.
Fiecare poveste in parte are frumusetea si invataturile sale, iar fiecare narator un stil propriu
de a povesti.

Cadrul spatio-temporal este fixat inca din incipit si devine unul magic “intr-o toamna
aurie am auzit multe povesti la Hanu Ancutei”
Timpul povestirii reconstituie prin forta cuvantului o lume ce sta sub semnul varstei de aur.

Spatiul hanului are valoarea mitica a paradisului pierdut fiind descries cu atata
maiestrie de catre autor:”Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire (…)
S-atatea oale au faramat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la
Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei”
“Fantana dintre plopi” este a patra povestire si are ca tema iubirea tragic, iar ca personaj
narrator pe capitanul de mazili Neculai Isac.

Naratiunea la persoana I, subiectiva (cu focalizare interna) implica doua planuri:
reprezentarea evenimentelor traite in tinerete(timpul narat) si autoanaliza faptelor din
perspective maturitatii (timpul naratiunii)

4

Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci
de ani, “pe aceste meleaguri”.

In povestire se nareaza un singur fapt epic, o trista poveste de iubire care a avut rol de
initiere pentru tanarul de odinioara.

Atmosfera povestirii tine de modul in care naratorul “regizeaza” o anumita tensiune,
suspansul, pe tot parcursul povestirii, pentru a capta atentia si interesul
ascultatorilor/cititorilor.

Actiunea se ruleaza alert fiind identificabile toate momentele subiectului.
Autenticitatea naratiunii este sustinuta prin relatarea la persoana I si prin interventia
Ancutei care adeveresteintamplarea stiuta de la mama ei.
Personajul–narator relateaza intamplarea din perspective tanarului nestiutor, dar
reprezentarea faptelor este insotita de analiza si condamnarea lor din perspective maturului,
din cauza consecintelor grave.
Tanarul Neculai Isac are defecte specific varstei: nestiinta si nesocotinta. Prima intalnire
cu tiganii si cu fata care umbla prin apa in fusta ei rosie este relatata din perspective tanarului,
care nu vede capcana in aceasta “intamplare”
Marga nu este asa cum afirma cersetorul “o fata proasta care n-a iesit in lume”, ci se
supune grupului, acceptand rolul de momeala pentru tanarul calator.
Tanarul Neculai Isac crede ca traiste etapele unei idile superficial, dar se vede prins in
capcana intinsa de tigani. Plateste nechibzuinta sa cu lumina unui ochi. Scapa cu viata tot
datorita tineretii.
Tanarul este caracterizat in mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament, gesture.
Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului in scena (venirea la
han), vestimentatia reflectand statutul social, indicat si in formula de adresare folosita de
comisul Ionita “Nu esti domnia ta prietenul meu Neculai Isac, capitan de mazili?”
Aerul demn si tragic al capitanului de mazili se datoreaza rangului nobiliar si tristetii.
Venirea lui produce un effect deosebit asupra celor de la han”Era un om ajuns la carunteala,
dar se tinea drept si sprinten ca un cal”
Frumoasa Marga este eroina tragic a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila, tigancusa
care se lasa folosita de grupul nomad pentru a-i jefui pe calatorii dornici de aventuri trupesti
este umanizata si metamorfozata de puterea dragostei adevarate.
Aflata in situatia limita de a se supune legii nescrise a cetei primitive sau de a-l salva pe
barbatul iubit, ea allege jertfa de sine.

5

Fapta ei o umanizeaza si o plaseaza intr-un plan moral superior fata de tanarul nesabuit, de
unde si caracterul etic, exemplar al povestirii.

Legatura simbolica dintre fiinta ei si elemental acvatic este prezenta la fiecare intalnire cu
personajul narrator. Fata “rasare” din apa si va sfarsi in acelasi element.

Semnificatia fantanii cu patru plopi este de centru al lumii, loc sacru care insa nu-I mai
protejaza pe indragostiti, fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii. Apa fantanii se
amesteca cu sangele, iar in plan simbloic, iubirea cu moartea.

Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Relatarea personajului-
narator se incheie cu deznodamantul povestirii, dar naratiunea are un epoilog care consta in
dialogul ascultatorilor.

Farmecul ceremonialului povestirii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular
“singur ca un cuc”, arhaic “catastih, mazili”, regional “buiac”, “hojma”, “imas”. Limbajul
personajelor(tiganii) contrasteaza cu cel al naratorului –personaj (boierul) indicand diferenta
sociala si cultural. Expresivitatea limbajului este data de frumustetea metaforei \”Catastihul
acelor vremi a inceput sa mi se incurce”, epitetul de caracterizare “nari largi si ochi iuti”,
comparatia sugestiva “Am simtit in mine cev afierbinte, parca as fi baut o bautura tare”

Concluzii
Fantana dintre plopi apartine specie povestire deoarece este o naratiune subiectivizata (din
unghiul povestitorului, implicat ca protagonist al intamplarii), care se limiteaza la redarea
unui singur fapt epic, o intamplare de dragoste din tinerete, de fapt o initiere ratata. Prin actul
nararii se reinvie o lume apusa. Relatia narrator-receptor presupune: oralitate, ceremonial,
atmosfera.
Toate acestea alaturi de stilul de mare rapsod al prozei romanesti al lui Sadoveanu,
compun o opera unica, captivanta si plina de mister ce nu are asemanarea sau concurenta in
peisajul literaturii romane.
Volumul Hanu Ancutei de Mihail Sadoveanu a fost publicat in anul 1928 si a fost realizat
folosind tehnica povestirii in rama.

6

Nuvela- Moara cu noroc
de Ioan Slavici

Opera literara “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in perioada marilor
clasici (1881) in volumul de debut “Novele din popor” reprezentativ pentru viziunea autorului
asupra lumii satului romanesc.

Operele lui Slavici reflecta lumea rurala transilvaneana dominata de norme patriarhale,
de traditie.

Criticul G. Calinescu evidentiaza in “Istoria literaturii romane de la origini pana in
present” caracterul realist al prozei lui Slavici: “…opera este remarcabila. Cu perceptia justa
numai cand se aplica la viata taraneasca, ea nu idealizeaza si nu trateaza cazuri de izolare.
Limba e un instrument de observatie excelent in mediul taranesc”

“Moara cu noroc” este o nuvela realista de facture psihologica, o adevarata capodopera a
genului fiind considerata de criticul G. Calinescu “o nuvela solida cu subiect de roman”

Nuvela este o specie a genului epic , in proza, cu constructie riguroasa, cu un singur fir
narativ, cu personaje putine ce sunt caracterizate succinct in functie de contributia lor la
desfasurarea actiunii, personajul principal este complex si puternic individualizat. Are o
intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe personaje decat pe actiune.

“Moara cu noroc” este o nuvela realista prin: tematica – importanta acordata banului,
constructia subiectului si personajelor in relatie cu mediul in care traiesc, prin veridicitatea si
obiectivitatea perspectivei narative, atitudinea critica fata de anumite aspecte ale societatii –
dorinta de inavutire, verosimilitatea intrigii si a personajelor.

Este de asemenea o nuvela de analiza psihologica prin; urmarirea conflictului interior al
personajului principal – Ghita, care trece prin transformari si tensiuni de ordin sufletesc,
printr-un process de dezumanizare treptata.

Titlul nuvelei are valoare simbolica si ironica, norocul asteptat la han devine nenoroc
datorita deciziilor gresite ale personajelor. Se stie ca moara macina grau, dar Moara cu noroc
a capatat alta valoare, una metaforica, devenind un loc in care sunt macinate destine umane.

Tema nuvelei este reprezentata de dorinta de inavutire si consecintele nefaste si
dezumanizante ale acesteia asupra personajelor.

Tema sustine caracterul realist al nuvelei(oglindirea vietii sociale) dar sip e cel psihologic
(efectele nefaste ale dorintei de inavutire in contextual societatii ardelenesti de la sfarsitul
secolului al XIX-lea.

Subiectul

7

Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, in a doua jumtate a
sec. XIXI-lea, in interval de un an, intre doua repere temporal cu valoare religioasa – de la
sfantul Gheorghe pana la Pasti.

Structura compozitionala a nuvelei se concentreaza in 17 capitole, fara titlu.
Are o constructie riguroasa cu un subiecxt concentrate, cu deschideri bogate, o structura
narativa complicate si un ritm epic neomogen, cu modificari ale timpului povestirii.
Naratiunea realista se realizeaza la persoana a II-a, din perspective unui narrator
omniscient si omniprezent.
Expozitiunea
Marcheaza inceputul nuvelei prin cuvintele soacrei lui Ghita “omul sa fie multumit cu
saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” – preceptul
moral rosttit de aceasta reflecta intelepciunea batraneasca, valorile traditionale.
Tot prin vorbele soacrei va fi marcat si sfarsitul nuvelei asigurandu-se astfel o
constructive circular a subiectului.
In acelasi cadru se introduce si personajele, familia lui Ghita formata din Ana sotia sa
(nume predestinate sacrificiului in literature romaneasca- vezi Ana lui Manole, Ana lui Ion),
soacra lui si cei doi copii.
Dorinta lui Ghita de a duce un trai mai bun, imposibil pentru postura sa de cizmar ii da
acestuia idea acestuia de a inchiria carciuma de la Moara cu noroc, in speranta ca astfel
norocul ii va surade. Astfel Ghita isi asuma responsabilitatea destinului familiei sale pornind
pe un drum fara intoarcere.
In cadrul aaceleiasi etape ne este prezentata locatia morii cu noroc “peste paduri si peste
tarini, intr-o vale departe de lume, loc de odihna si popas pentru drumetii obositi”
Cele cinci cruci ce stau in drumul spre moara, doua de piatra si trei de lemn, sunt semn
pentru drumeti ca locul este binecuvantat.
Simetria incipitului actiunii nuvelei cu finalul acesteia se realizeaza de asemenea prin
descrierea drumului spre moara, acesta devenind in plan simbolic drumul prin viata.
Norocul parea sa-i surada lui Ghita la inceput ce se dovedea a fi priceput si harnic, iar
primele semen ale bunastarii si armoniei in care traia familia nu intarziasera sa apara.
“Sambata seara locul se deserta si Ghita ajungand sa mai rasufle, se punea cu Ana si cu
batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la
copilasi, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un castig facut cu bine”
Intriga

8

Dupa o vreme insa lucrurile incep sa se complice , aparitia lui Lica Samadaul seful
porcarilor si al turmelor de porci din imprejurimi tulbura echilibrul si fericirea familiei si
constituie intriga nuvelei.

Desfasurarea actiunii
Aceasta etapa a nuvelei se concentreaza in jurul procesului de instrainare
a lui Ghita fata de familia sa, analizat cu maiestrie de Slavici.
Devine mohorat, violent,, ii plac jocurile crude, primejdioase, are gesture de brutalitate
neinteleas afata de Ana pe care o ocrotise pana atunci, acum Ghita numara singur banii si nu
mai mergea la Biserica duminica alaturi de familia sa.
El devine treptat complicele lui Lica la diverse nelegiuiri: jefuirea arendasului, uciderea
unei femei si a unui copil.
GFhita purta un razboi psihologic cu el insusi, o parte din el isi dorea din ce in ce mai
multi bani, alta isi dorea sa redevina cel de dinainte.
Ulterior Ghita se aliaza cu jandarmul Pintea, fosthot de codru si tovarsa al lui Lica,
pentru a-l da pe acesta in vileag.
Punctul culminant
Coincide cu momentul in care Ghita ajunge pe ultima treapta a degradarii morale si a
dezumanizarii, Dispus sa faca orice pentru a se razbuna, Ghita isi arunca sotia in bratele lui
Lica, la sarbatoarea Pastelui, lasand-o la carciuma cu acesta in timp ce el merge la Pintea sa-l
anunte ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata de lasitatea lui Ghita care se indepartase
de ea si de familie, Ana I se daruieste lui Lica, deoarece Lica “e om”, pe cand Ghita “nu e
decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Cand se intoarce si realizeaza ce s-a intamplat
Ghita o ucide pe Ana , iar el la randul lui este ucis de Raut, din ordinul lui Lica care banuia ca
l-a tradat lui Pintea. Ca sa mascheze crima acesta da foc morii.
Deznodamantul
Este unul de natura tragica. Pentru a nu cadea viu in mainile lui Pintea, Lica se sinucide
izbindu-se cu capul de un copac. O sinucidere demna de un om aspru si neinfricat.
Finalul este unul moralizator fiindca “sanctionarea drastica a protagonistilor este pe
masura faptelor savarsite” – Pompiliu Mircea
Finalul nuvelei surprinde cuvintele vorbele soacrei ce pune totul pe mana destinului
“simteam eu ca nu are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat- si pleaca mai departe alaturi de
copii”

Zugravind magistral drumul parcurs de Ghita de la cizmarul modest la carciumarul
hapsan, Slavici arata consecintele distrugatoare ale setei de imbogatire si efectele

9

dezumanizante ale acesteia asupra omului.

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
LICA

Desi nuvela urmareste destinul tragic al lui Ghita, care indemnat de avaritate si de
dragostea de bani ajunge sa piarda totul, Lica este personajul care rastoarna intreaga
desfasurare a actiunii.

Lica este individualizat printr-un portret realizat in mod direct (caracterizare directa) de
catre autor, intr-o maniera realista, prin utilizarea tehnicii detaliului, notarea amanuntului
semnificativ: “Lica era un om de treizeci si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu
mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese impreunate la mijloc. Lica era
porcar, insa dintre cei care poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de
argint si bici de carmajin”

El intruchipeaza personajul antagonic, la aparitia caruia intreaga actiune a nuvelei
degenereaza. El influenteaza viata lui Ghita si a intregii sale familii, atragandu-l pe acesta in
afaceri necurate.

Autorul realizeaza de asemenea si caracterizarea morala a lui Lica “Samadaul e nu
numai un om cu stare, ci mai ales un om aspru si neindurat, care umbla mereu calare, stie
toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii, dar mai ales pe cei rai.”

Dintre toate acestea reiese caracterul demonic al personajului, latura sa negativa si forta
sa distrugatoare.

Sosirea lui Lica este intotdeauna insotita de un aer incordat si de o neliniste permanenta a
celorlalte personaje.

Prin caracterizarea indirecta, adica prin intermediul concluziilor ce le putem trage din
actiunile lui Lica, putem semnala aceleasi trasaturi de om rece si primejdios.

Lica facuse un obicei din a ucide oameni, lucru ce nu il deranja prea mult si nu il
preocupa.

Latura sa de om rau vine si din meseria sa, aceea de sef al porcarilor, ce ii cerea sa
impuna respect si sa starneasca frica pentru a nu fi inselat.

Latura sa demonica il insoteste pana la deznodamantul tragic al nuvelei cand arata din
nou tarie de caracter cand ii porunceste lui Raut sa-l ucida pe Ghita si sa dea foc morii, dar si
un strop de nebunie cand se sinucide intr-un mod sinistru si infricosator.

10

GHITA
Ghita este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al carui destin

ilustreaza consecintele nefaste ale setei de inavutire. Complexitatea si “capacitatea de a ne
surprinde in mod convingator” fac din Ghita un personaj “rotund”. Personajul evolueaza de la
tipicitate, sub determinare sociala (carciumarul dornic de avere), la individualizare, sub
determinare psihologica si morala.
El parcurge un traseu sinuos al dezumanizarii, cu framantari sufletesti si ezitari. Ezita intre
cele doua cai simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, linistea colibei sale) si Lica
(bogatia, atractia malefica a banilor).
Se dovedeste a fi slab in fata incercarilor si tentatiilor si sfarseste tragic.

Romanul – Padurea spanzuratilor
de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, ctitorul romanului romanesc modern, scrie in anul 1922 primul roman
obiectiv de analiza psihologica din literature romaneasca – Padurea spanzuratilor.

Primul roman psihologic din literatura noastra este inspirit dintr-o intamplare reala. Emil
Rebreanu, nascut la 17.Dec.1891, fratele scriitorului si subofiter in armata austro-ungara, a
fost spanzurat la Ghimes pe data de 14 mai.1917 cand incerca sa dezerteze pe frontul
romanesc.

In 1920, Liviu Rebreanu face o vizita la Ghimes si descopera mormantul fratelui sau. Astfel
aceasta calatorie si o fotografie in care aparea o padure de spanzurati in dosul frontului
austriac dinspre Italia pe care a vazut-o in anul 1918 la un prieten cand mergea la o conferinta
de pace, il determina sa scrie romanul Padurea spanzuratilor.

Romanul este o specie a genului epic, in proza, de dimensiuni ample, cu o actiune
complicata ce se desfasoara pe mai multe planuri, ce personaje numeroase a caror
personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de
caracter si de propriile actiuni.

Tema romanului- este reprezentata de evocarea primului razboi mondial in care accentul
cade pe intelectualul ardelean care este silit sa lupte, sub steag strain, impotriva propriului
neam.

11

G. Calinescu afirma in “Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” ca “Padurea
spanzuratilor este monografia incertitudinii chinuitoare”

Structura romanului
Romanul este alcatuit din patru parti fiecare avand 11 capitole, iar ultima parte avand doar
8, ceea ce a determinat criticii literari sa afirme ca ”Apostol Bologa s-a sfarsit prea curand si
intr-un mod nefiresc”.
Romanul trateaza gradat evolutia personajului prioncipal, de-a lungul celor patru parti, de la
militarul ce respecta juramantul fata de imparatul austro-ungar,
la romanul ce impartaseste destinul neamului sau.
Este structurat pe doua planuri care evolueaza paralel, dar care se interconditioneaza – unul
al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a personajului principal Apostol Bologa.
Subiectul romanului

“Romanul Padurea spanzuratilor” urmareste destinul personajului Apostol Bologa.
Apostol face parte dintr-o familie de intelectuali ardeleni si se inroleaza in armata austro-
ungara din rationamente afective pentru a-si impresiona logodnica, pe Marta.

Daca la inceput face din onoarea militara un adevarat cult si participa la executarea lui
Svoboda ca membru al Curtii Martiale plin de mandrie, momentul executarii in general si
privirea lui Svoboda in special se transforma intr-un declansator al procesului de constiinta.

Fiind zdruncinat de imaginea spanzuratorii si de privirea condamnatului, Apostol
incepe sa traiasca o criza de constiinta si intreaga sa fiinta era dominata de aspiratia spre
libertate.

Afland ca regimentul sau urmeaza sa treaca frontul pe frontal romanesc din Ardeal
incearca sa obtina aprobarea de a nu participa dar este refuzat.

Are o prima tentativa de dezertare, dar este ranit, spitalizat si trimis la Parva(acasa). In
timpul concediului de convalescenta Apostol rupe logodna cu Marta.

Revenit pe front este gazduit in casa groparului ungur Victor si se indragosteste de fata
acestuia Ilona.

Ca membru al Curtii Martiale este pus in situatia de a condamna la moarte 12 romani,
dar ia din nou hotararea sa dezerteze. De aceasta data este prins si condamnat la moarte.

Odata primita sentinta Apostol isi simte sufletul usurat si inima plina de iubire.
Moare ca un erou al romanilor cu ochii insetati de lumina rasaritului, cu privirea

indreptata spre “stralucirea cereasca” in timp ce in urechi i se stingea treptat glasul preotului
“Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol, Apostol, Apostol…”

12

Romanul surprinde conditia tragica a omului aflat in situatii limita generate de
momentele dramatice ale razboiului dar si de cautarea linistii interioare.

Monologul interior si sondajul psihologic, realizat din perspective autorului,
configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera dezolnta de pe front sau
natura cenusie si mohorata dintr-o zi de toamna sunt in concordanta cu lumea gandurilor si a
trairii eroului.

Cartea este calauzita de trei principii:
=>premisa – Apostol e cetatean, o particica din Eul cel mare al statului, o rotita dintr-o
masinarie mare.
=>termenul mediu- Apostol devine roman –pe cand statul e ceva fictiv putand intruni
oameni straini , neamul e o izolare de iubire, chiar instinctiva
=>concluzia- Apostol devine om – in sanul neamului sau, individul isi regaseste Eul sau cel
bun, in care salasluieste mila si dragostea pentru cei de-o seama.
“Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii ce dirijaza
destinul eroului din adancimile subconstientului” – Tudor Vianu
Ca si Dostoievski, Rebreanu analizeaza trairile sufletesti ale omului in clipa trecerii in
nefiinta. De data aceasta, sub lumina rasaritului catre care se indreapta insetati ochii
condamnatului, el devine un erou martir al neamului romanesc.
Considerat de critici piatra de temelie a romanului psihologic romanesc, Padurea
spanzuratilor deschide drumul romanelor realiste de analiza psihologica ale secolului XX.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL
APOSTOL BOLOGA
Rebreanu realizeaza constructia personajului principal prezentandu-I viata la doua niveluri:

 Trecutul infatisat prin retrospective asupra copilariei si adolescentei personajului;
 Prezentul cuprinzand ultima parte a vietii, aceea in care mustrat launtric de partea de

vina pe care o avea in condamnarea lui Svoboda, Bologa se indreapta si el spre
spanzuratoare
Apostol Bologa intruchipeaza un tip uman- al intelectualului: student al Facultatii de Filosofie
de la Budapesta, iar apoi, inrolandu-se in razboi, devine ofiter in armata austro-ungara.
Autorul foloseste o gama diversa de mijloace de caracterizare pentru a-si construi personajul.
Din randul mijloacelor traditionale, caracterizarea indirecta prin relatia cu celelalte personaje
ocupa un loc important in conturarea portretului moral al eroului. Astfel, prin relatia cu tatal

13

sau, precum si cu Klapka, Constantin Boteanu, Gross, Varga si Cervenco, Apostol Bologa
este cunoscut din exterior.

In primul rand, personaj cu convingeri ferme, dobandite prin invatatura morala primita
de la tatal sau, Iosif Bologa, Apostol are ca deviza cuvintele parintelui: "Ca barbat sa-ti faci
datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman", devenirea fiindu-i calauzita de idea datoriei.

Desi initial, relatia dintre tata si fiu era tensionata, micul Apostol, neintelegand rostul
tatalui si simtind prezenta lui in casa precum o tulburare a echilibrului dintre mama si fiu,
odata cu maturizarea lui, vine si respectul cuvenit parintelui. Devenind intelegator, Apostol nu
pune la indoiala cuvintele tatalui si nu se opune sentimentului de patriotism insuflat de acesta.
Asadar, cunoscutul luptator memorandist, Iosif Bologa, devine modelul etic pentru insusi fiul
sau.

Apoi, relatia dintre Apostol Bologa si Klapka evidentiaza caracteristicile prieteniei:
sinceritatea, increderea in celalalt, ajutorul in cea mai dificila situatie. Desi, de cele mai multe
ori, Apostol il combate pe Klapka, atitudinea si vorbele locotenentului duc la conversiunea
eroului.

Pe urma, avand in vedere relatia dintre protagonist si preotul Constantin Boteanu,
aceasta se dovedeste a fi mai mult decat o relatie de tip enorias- duhovnic. Astfel, Apostol nu
merge la preotul Boteanu doar pentru a se spovedi, ci pentru a-i dezvalui tainele sale precum
unui prieten. Din aceasta relatie reiese dragostea eroului pentru semeni, precum si increderea
in convingerile sale.

In continuare, in ceea ce il priveste pe locotenentul Gross, este evidenta asemanarea
acestuia cu Apostol. Personajul oglinda- Gross- nutreste aceleasi sentimente de patriotism
precum protagonistul, si amandoi au certitudinea ca armata austro- ungara nu mai are nimic
omenesc.

Mai apoi, protagonistul se afla intr-o relatie tensionata cu locotenentul Varga. Apostol,
avand "un suflet deschis si leal", s-a imprietenit cu locotenentul de husari, desi i s-a parut "gol
si fudul". Insa contradictiile dintre ei si-au lasat amprentele, cei doi devenind adversari. Mai
mult de atat, Varga, stiind de intentiile lui Apostol de a dezerta , va fi cel care il va prinde si il
va preda Curtii Martiale.

Nu in ultimul rand, in ceea ce il priveste pe capitanul Cervenco, acesta este o voce a
constiintei lui Apostol, o treapta necesara devenirii lui. Cervenco predica necesitatea
suferintei si comunitatea iubirii. Precum un erou umanitar, Cervenco, "extrem de constiincios
in serviciu", dar fara a se atinge de vreo arma, va fi cel care va trezi in Apostol dispretul fata
de moarte.

14

In concluzie, Apostol Bologa, personaj viu, complex, cu slabiciuni omenesti, este strivit
in cele din urma, de macanismul bine pus la punct al unei realitati necrutatoare. In relatie cu
tatal sau- modelul etic-, Klapka- prietenul confident-, preotul Constantin Boteanu- duhovnicul
si prietenul-, Gross- personajul oglinda-, Varga- personajul adversar-, precum si cu Cervenco-
eroul umanitar-, protagonistul oscileaza intre diferite concepte de viata, toate aceste personaje
avand o influenta asupra lui.
“Bologa se afla permanent in stare de urgenta sufleteasca”- N. Manolescu

Povestea lui Harap –Alb
de Ion Creanga

Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la
1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion
Creanga.
Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul
povestitor s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare.
Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri
fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului.

Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice,
cu o actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum
initiatic de catre erou.
Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara
basm cult, mentionam:
=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate
=>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a
ajunge imparat, probe , obstacole la care acesta este supus;
=>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul
=> personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul,
ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila,
Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile.

15

=>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale,
mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o
conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin
formula de final.
Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la
inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate
conventiile ei.
Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga
evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il
ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina
albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul
Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in
aproape toate basmele culte, raul este invins.

Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca
cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere
specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca
include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se
metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare:
calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie
initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de
restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un
crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii
cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi
frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca
porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta
pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor
determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o
padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este
pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce
sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a
marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina

16

Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata
Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la
curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor
pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta
Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El
ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe
Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la
necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe
lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea
fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta
lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest
inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are
rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe
la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul
ca intr-o rima.

Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat
in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu
de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza
statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.

Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul
de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.

Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si
milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi
pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost
supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu
infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum:
naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.

Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de
lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru
ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare.

17

Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce
palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte
despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este
intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare
data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu
banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in
acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.

In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de
maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il
ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a
invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta
Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de
necesare in devenirea lui ca imparat.

In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare
nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si
aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea
este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.

Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul
basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie,
echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El
reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum
calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se
maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al
maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).

Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative
scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia
ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

18

POEZIA
MODERNISMUL

Testament
de Tudor Arghezi

Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera
originala, care a influentat literature vremii. Plecand de la aspectele traditionale, ofera
alternative poetice(idei, atitudini, modalitati lirice)modern. Personalitate creatoare
controversata, Arghezi realizeaza o opera apreciata superlativ sau dimpotriva, revendicata de
clasici si moderni deopotriva. Opera sa impresioneaza prin varietate si inovatie.

Testament, de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
romane din perioada interbelica si a fost asezata in fruntea primului volum arghezian, Cuvinte
potrivite-1927, avand rol de program (manifest) literar, realizat insa cu mijloace poetice.

Este o arta poetica deoarece autorul isi exprima propriile convingeri despre arta literara,
despre menirea literaturii, despre rolul artistului in societate.

Este de asemenea o arta poetica moderna deoarece in cadru ei apare o tripla problematica,
specifica literaturii modern: transfigurarea socialului in esthetic, estetica uratului, raportul
dintre inspiratie si tehnica poetica.

Se poate vorbi despre o permanenta a preocuparii argheziene de a-si formula crezul poetic,
Testament fiind prima dintre artele poetice publicate –Flori de mucigai, Epigraf, Frunze
pierdute etc.

Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug lasat mostenire unui fiu
spiritual.

Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este
lasata drept unica mostenire “cartea”-metonimie care desemneaza opera literara.

Titlul poeziei are o dubla acceptiune: una denotative-actul juridic intocmit de o persoana in
care aceasta isi exprima dorintele ce urmeaza a-I fi indeplinite dupa moarte si una conotativa
ce face referire la cele doua parti ale Bibliei, Vechiul si Noul Testament in care sunt
concentrate invataturile prorocilor si apostolilor pentru omenire.

Astfel creatia argheziana devine o mostenire spiritual adresata urmasilor-cititori sau
viitorilor truditori ai condeiului.

Discursul liric este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri, incalcarea regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului.

19

Incipitul poeziei este conceput ca o adresare directa a eului lyric catre un fiu spiritual si
contine idea mostenirii spiritual “Nu-ti las drept bunuri dupa moarte/ Decat un nume adunat
pe-o carte”

Poetul se infatisaza ca o veriga in lantul generatiilor carora , incepand cu fiul evocat, le
transmite mostenire opera sa literara.

In cea de-a doua strofa “cartea” este numita “hristovul vostru cel dintai”, cartea de capatai a
urmasilor, un document fundamental al marturisirii existentei si trudei stramosilor.

Ideea central in cea de-a treia strofa este transformarea poeziei intr-o lume obiectuala,
poetul fiind un nascocitor ce transforma “graiul lor cu-ndemnuri pentru vite in cuvinte
potrivite”.

In strofa a patra poetul transforma trecutul intr0un indreptar moral pentru urmasi “Am luat
cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra”

Cea de-a cincea strofa reda transfigurarea socialului in esthetic prin faptul ca durerea,
revolta sociala sunt concentrate in poezie, simbolizata prin vioara “Durerea noastra surda si
amara/ O gramadii pe-o singura vioara”

Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza, arta contemplative, pierde in favoarea
mestesugului poetic.

Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, pe care o preia de la scriitorul
francez Charles Baudelaire din volumul “Les fleures du mal”-florile raului.

Conditia poetului in lume este redata in versul “Robul a scris-o / Domnul o citeste”, artistul
devenind un “rob”, un truditor al condeiului ce este aflat in slujba “Domnului”- cititorul.

La nivel lexico-semantic observam in poezie utilizarea unor cuvinte nepoetice, ce
dobandesc valente estetice potrivit esteticii uratului “bube”, “mucegaiuri”, “noroaie”

Ineditul limbajului arghezian provenind din suprapunerea diferitelor straturi lexicale
arhaisme –hristov, regionalism-gramadii, cuvinte populare-rapi, pe branci, uite, termeni
religiosi-cu credinta, icoane, Dumnezeu.

Versul “Facui din zdrente muguri si coronae” exprima idea transfigurarii estetice a realitatii
degradante.

Materialitatea imaginilor artistice conferind forte de sugestie a ideii poetice se realizeaza la
nivel stilistic unde intalnim:

-epitete rare “seara razvratita”, “Dumnezeu de piatra”
-oximoron –“Veninul strans l-am preschimbat in miere/ Lasand intreaga dulcea lui putere”
-enumeratia –“bube, mucegaiuri si noroi”
Concluzii

20

Opera literara Testament este o poezie ce se incadreaza in curentul literar modernism,
creatia sa artistica fiind atat produsul inspiratiei divine cat si al tehnicii poetice.

Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este reprezentat de faptul ca Arghezi
introduce in literature romana prin Testament, estetica uratului.

Incalcarea regulilor prozodice prin vers liber cu metrica si ritm variabil sunt de asemenea
argument ce atesta modernismul.

Poezia este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei interbelice, cu elemente
traditionaliste si moderniste.

Psalm III
Tare sunt singur, Doamne si piezis!

de Tudor Arghezi

Initial specie a lirici religioase, in care se preamareste divinitatea, in lirica moderna
psalmul este o specie a poeziei filozofice, in care sunt exprimate dilemele existentiale
(raportul om-divinitate).
Psalmul poetic interbelic este creat de o contiinta problematizanta, iar starile contradictorii ale
psalmistului exprima situatia dramatic a conditiei umane, cautarea dialogului cu Dumnezeu
intr-o lume desacralizata.
“Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui-care-glasuieste-in-pustiu. Niciun raspuns din
marele gol. Monologul nu ajunge niciodata sa fie dialog”-Nicolae Balota, Opera lui Tudor
Arghezi, Bucuresti,1979
Primii 9 psalmi au fost publicati in volumul de debut Cuvinte potrivite aparut in anul 1927,
fara a constitui un grupaj separate.

Psalmul III ( Tare sunt singur, Doamne si piezis) apartine lirici moderne. Specie a
poeziei filozofice, psalmul contituie o marturie a unei stari de agonie – lupta interioara in
cautarea lui Dumnezeu.

Experienta monahala la Cernica si dilemele omului modern pot fi asociate preliminar
psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se incadreaza in categoria poeziei
modern de tip filozofic.
Versul initial “Tare sunt singur, Doamne si piezis!...” constituie o formulare lapidara a temei-
singuratatea si dorinta de comunicare cu divinitatea. Psalmistul arghezian se simte proscris,

21

blestemat.
Psalmul III ia forma unui monolog adresat. Tacerea Celui Chemat intretine starea de

solitudine si sentimental de parasire .
Monologul “celui uitat” vine in contradictie cu preceptul biblic “crede si nu cerceta” si
exprima nevoia celui “uitat” de Dumnezeu de a primi un semn al inocentei pierdute.

Proiectia simbolica a eului liric se construieste prin dezvoltarea metaforei “copac uitat
pribeag…”. Axis mundi, legatura intre pamant si cer, copacul simbolizand dualitatea conditiei
umane, a poetului care apartine in acelasi timp lumii terestre, efemere (trupul-radacinile) si
lumii cosmic eterne (spiritual – coroana).

Opozitia termenilor “copac pribeag” si “pomi de rod” sugereaza conditia celui respins
de divinitate si respectiv pomul vietii din rai, binecuvantat de Dumnezeu.

In prima secventa poetica, strofele I-IV- metafora “copac pribeag uitat in campie”
realizeaza o imagine a singuratatii omului uitat de Dumnezeu.
Alte metafore insotite de epitet “fruct amar, frunzis tepos si aspru” asociaza termeni din sfera
semantic a vegetalului si umanului.
Metafora “umbra mea de fum” exprima component spiritual a omului, insa dureros supusa si
ea trecerii.

Urmatoarele zece versuri constituie a doua secventa poetica care contine motivatia
revoltei si revolta, modificand treptat tonalitatea initiala de lamentatie.
Versul “Nalt candelabru, straja de hotare” din strofa a V-a spiritualizeaza imaginea copacului
tinzand spre lumina cereasca sugerando jertfa neprimita.
Exasperarea este atitudinea prin care omul nu cauta sa-si depaseasca sau sa-si anuleze
conditia, ci sa si-o implineasca :”In rostul meu tu m-ai lasat uitarii / Sa ma muncesc din
radacini in sanger” Acesta fiind reprosul adresat divinitatii mute – uitarea, golul.
Suferinta psalmistului nu apartine registrului suferintelor umane, ci este una profunda a
finitei.

Ultima secventa poetica contine ruga “Trimte, Doamne, semnul departarii, / Din cand
in cand , cate un pui de inger”.
Metafora “semnul departarii” si simbolul “pui de inger”, ca mesager al transcedentei,
sugereaza nevoia psalmistului de a primi un raspuns, o alinarea a spaimei de singuratate.
Neputincios sa atinga absolutul, sufletul se bucura ca traieste “nelinistita patima cereasca”

Raportul om-divinitate din psalm implica doua ipostaze :credinciosul parasit si un
Dumnezeu ascuns. Psalmul se construieste fundamental in jurul acceptiunii religioase a
divinitatii. Atitudinea este sete de divin. Versul final aduce acceptiunea etica, idea de bine

22

“povata ta mai buna” sip e cea gnoseologica “mistuitoare aspiratie de a sti” incheiata in esec,
avand ca efect suferinta.
Forta de sugestie a limbajului arghezian, caracterizat prin ambiguitate si expresivitate, se
realizeaza prin neasteptate asocieri lexical, prin schimbari esentiale la nivel syntactic si al
topici.

Elementele de modernitate sunt evidente inca de la nivelul prozodic. Poezia este
alcatuita din 7 catrene, cu masura diferita de la 7 la 11 silabe, rima incurcisata si ritm
combinat, iar finalul este un distih.

La nivel lexico-semantic predomina cuvintele din campul semantic al vegetalului –
copac, fruct,frunzis, pomi de rod, ramuri.

Termeni populari sunt arhaici – a tanji, crampei, agurida si se combina cu termeni religiosi
– te slujesc, altare, inger.

Imaginarul poetic, sugestia si expresivitatea limbajului provin din bogatia si originalitatea
figurilor de stil–epitetul rar “copac pribeag”, “fruct amar”, “frunzis tepos”, metafora “indarjire
vie”, “nalt candelabru, straja de hotar”, simbolul “pui de inger”, personificarea “stelele vin si
se aprind”, inversiunea “nalt candelabru”, antiteza “copac pribeag – pomi de rod”, enumeratia
“vrabii si lastuni”
Concluzie

Psalm III reda, intr-o tonalitate melancolica la inceput si de revolta in ultimo a[parte,
diferite atitudini poetice fata de interlocutorul absent – Dumnezeu, in acelasi timp atitudini
umane reflectate in lirica moderna: sentimental neputintei si al parasirii, insngurarea damnata,
revolta, reprosul, ruga.

Pasteluri
Miezul iernei
de Vasile Alecsandri

Cel mai de seama poet roman pana la Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a daruit
literaturii romane o opera uriasa cuprinzand cele mai diverse genuri si specii literare.
Aflandu-se la Mircesti in vara anului 1867, Alecsandri are ocazia de a citi primele numere din
“Convorbiri literare” revista junimistilor, care ii face o buna impresie.
De aceea la invitatia lui Iacob Negruzzi, fiul lui C. Negruzzi, la colaborare, el raspune “Sunt
gata a va da mana cu toata inima”, astfel in martie 1868 apar iernaticele, in aprilie pastelurile
de primavara si in mai 1869 varaticele.

23

In forma de astazi ciclul “Pasteluri” a fost constituit de poet in 1875, cu ocazia aparitiei editiei
“Opere complete”.

In literature Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii, el introducand
prin ciclul “Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- in care sunt infatisate aspect din natura
prin intermediul carora poetul isi exprima propriile sentimente.
El si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind
imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le insufleteasca.

Poezia Miezul iernei se incadreaza in categoria pastelurilor, Alecsandri creand aici
imaginea picturala a unei nopti geroase de iarna.

In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins
pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral.
Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, „stele par inghetate, cerul pare otelit” zapada cristalina
sub lumina lunii pare “un lan de diamanturi”.
Cadrul general este insotit de unul dintre motivele iernii – gerul “E un ger amar, cumplit!
Imaginea vizuala de ansamblu este completata de elemente sonore :”trosnesc stejarii”,
“zapada scartaie
In cea de-a doua si cea de-a treia strofa se contureaza imaginea transfigurarii naturii intr-un
taram magic, feeric, exprimata de poet admirativ.

In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma
unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de ''
inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna
isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

In strofa urmatoare (3), neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania
incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi
sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard
ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude
vuetul ingrozitor al crivatului.

In ultima strofa poetul revine la realitatea hibernala si compune un tablou al
linistii absolute, al neclintirii totale: ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor
in atmosfera, pe zapada nici un pas ''.
Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui lup
asemuit unei fantasme: „Dar ce va? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup ce se arunca
dupa prada-i spaimantata”

24

Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie misterioasa ce se
clarifica ulterior.
Spectacolul naturii este asemuit unui templu.

Figurile de stil creeaza un tablou surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin
prezenta gerului care ingheata totul, alungand orice urma de viata.

Epitetele simple sau duble scot in evidenta caracteristicile tabloului: 'ger amar,
cumplit', 'stelele par inghetate', 'cerul pare otelit”, 'zapada cristalina', 'campii
stralucitoare', 'vazduh scanteios', 'tablou maret, fantastic' etc.

Enumeratiile reprezinta figuri de stil centrale pe care se bazeaza structura pastelului, in
descrierea elementelor componente ale acestui templu urias, fantastic: 'Muntii sunt a lui
altare, codrii organe sonoare'; 'Totul e in neclintire, fara viata, fara glas' etc.

Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului: 'Fumuri / Ca
inaltele coloane'; 'stele / ard ca vecinice faclii”.

Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata,
fara glas. / Nici un zbor , nici un pas'.

Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea acestui templu al
naturii in care fiecare element dobandeste un anume rol: 'Muntii sunt a lui altare, codrii
organe sonoare', 'templu maiestos', 'farul tainic de lumina'.

Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini: 'Fumuri albe se ridica / Si pe
ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '.

Personificarea subliniaza insusiri umane atribuite naturii: 'luna isi aprinde',
'o fantasma se arata'.

Poezia se constituie intr-o imagine arhitecturala de o maretie solemna, cu sugestii de
lumina prin epitetele- scanteios,senina, argintii, sugestii de sunet, de mister – farul tainic etc.
Aceste epitete ornante au rolul de a spori maretia cadrului hibernal ce evidentiaza natura intr-
un moment de maxima exultare.

Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive '' codrii
organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' sau de miscare, in final, toate imbinandu-se
armomios.
Ca elemente de prozodie detaliem ca poezia este alcatuita din 4 catrene.
Versurile ample, cu o masura de 15 silabe, aduc o muzicalitate de profunda vibratie, in care
rima imperecheata si ritmul trohaic au un rol important. Muzicalitatea versurilor creeaza o
orchestratie a naturii care subliniaza sugestiv

25

Concluzii
Prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia

"Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri zugravit cu mare maiestrie de
Vasile Alecsandri.

Poezia este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale «bardului de la Mircesti».
Poetul descrie tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte coplesit de
perfectiunea si grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic.
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne
intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb,
cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de
geruri, luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii
teribile si sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977,
p. 77)

Malul Siretului
de Vasile Alecsandri

Poezia Malul Siretului surprinde intr-o maniera descriptive, evident picturala, ivirea
zorilor pe maulul Siretului “Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridica / Si plutin deasupra
luncii, printre ramuri se despica”
Atras de peisajul de la Mircesti poetul ne infatisaza aspect inedited, ascunse ochiului strain
“Raul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur / Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur.
Aceasta comparatie introduce in poezie o meditatie discreta asupra scurgerii timpului, a
ireversibilitatii acestuia.
Structura textului poetic

Poezia este structurată în patru catrene, cu versuri lungi de 15-16 silabe, trăsătură
tipică pastelurilor lui Alecsandri. Din perspectivă preromantică, descrierea peisajului este
realizată prin îmbinarea discretă a planului uman-terestru cu cel universal-cosmic, alcătuite
din imagini artistice şi figuri de stil.
Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică
eului liric, a cărui interpretare implică reflectarea sensibilă a lumii înconjurătoare prin funcţia
expresivă şi estetică a cuvântului; sunetelor şi culorilor.

26

Titlul
Titlul ilustrează locul mirific ce l-a inspirat pe Alecsandri în această poezie, malul

râului Siret, care curgea prin apropierea meleagurilor atât de dragi poetului, moşia de la
Mirceşti. Incipitul este imaginea artistică a momentului unic al zorilor, când dimineaţa se
infiltrează în „aburii uşori ai nopţii”.

Strofa I
Strofa întâi descrie momentul incert al dimineţii devreme, când ziua se îngână cu

noaptea, întreaga natură pare adormită, iar deasupra luncii Siretului plutesc „aburii uşor ai
nopţii”, ce par „fantasme”, comparaţia provocând o puternică stare emoţională.
Planul cosmic, animat de imaginea motorie a cetii care „se despică” printre ramurile
copacilor, se îmbină cu planul terestru însufleţit de imaginea vizuală a râului personificat, care
„se-ncovoaie” pe sub arborii din luncă.
Comparaţia „ca un balaur” este de factură mitologică, asemenea metaforei „mişcă solzii lui de
aur”, care sugerează curgerea lentă a valurilor unduitoare ale râului. Epitetul cromatic „solzii
lui de aur” accentuează fiorul lăuntric provocat de lumina strălucitoare a dimineţii, care se
reflectă în undele Siretului. Verbele la persoana a III-a, „se ridică”, „se despică”, „se-
ncovoaie”, „mişcă” reprezintă mărcile lexico-gramaticale care atestă lirismul obiectiv,
distanţarea eului liric în contemplarea naturii dinamizate.

Strofa a II-a
Strofa a doua ilustrează natura terestră şi lirismul subiectiv prin introducerea persoanei

întâi singular, exprimând în mod direct admiraţia şi încântarea pentru peisajul de basm al
dimineţii. Aşezat pe „malu-i verde”, eul liric, în ipostaza privitorului, este fascinat de curgerea
continuă a Siretului, care „la cotiri se perde” şi ale cărui ape somnoroase sapă „malul
năsipos”. Atracţia pe care peisajul o exercită asupra eului liric este exprimată prin mărcile
lexico-gramaticale reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „mă duc”, „mă
aşez”, „privesc”.
Lirismul obiectiv compune un tabloul dominat de imagini motorii: „apa curge”, „se schimbă-n
vălurele”. Epitetul cromatic „malu-i verde” sugerează un anotimp călduros, iar alte epitete
descriptive, contribuie, prin sugestie, la crearea emoţiei pentru frumuseţea peisajului:
„prundişul lunecos”, „malul năsipos”, elemente ce constituie planul obiectului privit de eul
liric. Râul Siret este personificat şi în această strofă, deoarece „adoarme la bulboace”.

Strofa a III-a
În strofa a treia se manifestă lirismul obiectiv şi începe cu imaginea delicată a sălciei

pletoase care se apleacă deasupra undelor Siretului, tabloul fiind brusc dinamizat şi animat de

27

un peşte care „saltă-n aer după-o viespe sprintioară” şi de raţele sălbatice care „se abat din
zborul lor”, aşezându-se pe undele primitoare. De remarcat în această strofă sunt epitetele care
evidenţiază detaliile peisajului: „salcie pletoasă”, „viespe sprintioară”, „apa-ntunecată”,
„nour-trecător”.
Epitetul în inversiune „sălbaticele raţe” accentuează ideea peisajului viu prin specificul
păsărilor care poposesc „din zborul lor” în aceste locuri feerice, iar metafora „un nour
trecător”, sugerează stolul de raţe care întunecă temporar albia râului.

Strofa a IV-a
Ultima strofă accentuează ideea că acest pastel nu descrie numai un peisaj natural,

exterior, ci şi un peisaj interior, al sufletului, evidenţiind lirismul subiectiv al poeziei.
Atitudinea poetului este meditativă, prezenţa eului liric în mijlocul naturii feerice
evidenţiindu-se prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de pronumele la persoana I
singular: „mea” şi „mine”.
Gândurile sinelui poetic sunt atrase hipnotic de valurile mişcătoare; prin metafora curgerii
Siretului, care sugerează trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului: „Şi gândirea mea
furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale”.
Eul liric se detaşează, parcă, de natura înconjurătoare, contemplând fascinat şi încremenit de
admiraţie lunca ce „clocoteşte” şi privind captivat „o-şopârlă de smarald” care,personificată,
se uită curioasă la el: „Cată ţintă, lung la mine, părăsind năsipul cald”.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil care compun un tablou unic prin
frumuseţe, un adevărat ansamblu estetic realizat prin îmbinarea imaginilor vizuale cu cele
motorii, provocând o emoţie puternică de admiraţie şi încântare asupra cititorului.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea aspectului dinamic al ansamblului peisagistic, numind acţiuni care nu se
finalizează, ci tind să se eternizeze: „se ridică”, „se despică”, „se-ncovoaie”, „mişcă”,
„adoarme”, „se coboară”, „saltă”, „se duce”, „curge”, „clocoteşte”.

Prozodia

Versurile lungi, de 15-16 silabe ca în toate pastelurile lui Vasile Alecsandri, ritmul
trohaic şi rima împerecheată creează un tablou pictural, un adevărat spectacol al naturii, care
provoacă eului liric trăiri profunde de fascinaţie şi desfătare spirituală, duse până la extaz.
Cu Pastelurile, Vasile Alecsandri atinge treapta deplinei maturizări a talentului său.
Clasicismul acestor creaţii lirice se manifestă nu numai în viziunea poetului asupra naturii, ci
şi pe tărâmul expresiei. În studiul Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), Titu

28

Maiorescu afirma că Pastelurile constituie „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o
podoabă a literaturii române îndeobşte”.

"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un
horatianism. Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la
masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu
catelusul in poala". (G. Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed.
Minerva, 1984, p. 300)

ROMANTISMUL
Curent literar de amploare europeana, romantismul a aparut in Franta si in Germania

in prima jumatate a secolului XIX, s-a extins in toata Europa si a patruns in literature romana
prin scrierile lui Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi si Vasile
Alecsandri.

Primul program de orientare romantic a fost introductia revistei “Dacia literara” in
care sunt formulate pentru prima data teme reprezentative pentru acest current.
Romantismul a aparut ca o reactive impotriva rigorilor clasice si rationalismului illuminist.
Principalul deziderat era axarea pe libertatea gandirii, exprimarea sentimentelor si sinceritatii.

Dintre trasaturile fundamentale ale romantismului precizam:
-introduce noi categorii estetice – uratul, grotescul, macabrul, fantastical, aspiratia spre
originalitate;
-se introduce noi specii – drama romantic, meditatia, poemul filozofic, nuvela istorica,
cultivarea specificului national prin istorie, folclor natura;
-romanticii prezinta interes pentru antiteza, fiind figura de stil cel mai des intalnita in
creatiile romantice.
-imbogatirea limbii literare prin includerea limbii populare, a arhaismelor, a
regionalismelor, a argoului;
-poeziile romantic se axeaza pe contemplarea naturii, ajungandu-se la meditatii asupra
universului;
-se insista asupra sentimentelor, in special asupra iubirii, prezentata in concordant cu
natura inconjuratoare;
-prezinta libertatea in alegerea speciilor literare, astfel vom intalni poezii ce imbina
elemente de pastel, meditatie, satira;
-speciile literare valorificate la maxim erau –nuvela istorica, poemul filozofic si meditatia;

29

Personajele romantic erau eroi exceptional ice treceau prin intamplari deosebite, spre
deosebire de classicism, unde acestia erau reprezentantii nobilimii, la romantici personajele
sunt reprezentanti ai tuturor categoriilor sociale.
-arta devine exclusive rodul sentimentelor si al fanteziei;

Reprezentanti in literature universal – Victor Hugo, La Martine, Musset, Byron, Lepardi,
Novalis etc.

In literature aromana romantismul cunoaste trei etape:
 Preromantismul – faza incipient ce corespunde liricii pasoptiste (scriitorii de la 1848-
I.H.Radulescu, C.Negruzzi, M.Kogalniceanu, B.Petriceicu Hasdeu)
 Romantismul eminescian – considerat ultima etapa a romantismului universal
 Romantismul post-eminescian- identificabil in simbolism (Al. Macedonski),
semanatorism (O.Goga, B.St. Delavrancea)
Declarat romantic, Mihai Eminescu ilustreaza prin intreaga sa opera estetica acestui

current si isi expune ideile artistice in mai multe poeme (Epigonii, Scrisoarea III), iar in
poezia “Eu nu cred nici in Iehova” se autodeclara poet romantic.

Printre temele si motivele romantic intalnite in opera lui M. Eminescu mentionam: geniul,
singuratatea, visul, reverie, meditatioa nocturna, somnul, extazul, melancholia, natura si
iubirea, trecutul, viata ca vis, poezia si conditia poetului in lume, timpul, revolta impotriva
conditiei umane, miraculosul, interesul pentru mituri si basme s.a.

Luceafarul
de Mihai Eminescu

Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872,
nota: „Cu totul dosebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin
format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata
puterea cuvantului, este d. Mihai Eminescu.”

Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai
Eminescu stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a
modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste
capodopere este opera literara „Luceafarul”. Poemul se incadreaza in curentul literar
romantism, doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de

30

inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte

a poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat:
„Din umbra falnicelor bolti”, „Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a
Luceafarului: „Colo-n palate de margean”, „Eu sunt luceafarul de sus”.
Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu Luceafarul.
Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in
contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/
Marmoreele brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”.
Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul
lung de mandri tei”, „Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este
evidentiat zborul Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele”, „Si din a
chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin
utilizarea pronumelor personale „ei” si „noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele
umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si fiintele
ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de soarte”, „Noi nu avem nici
timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte”.

O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca
sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele
romanesti “Fata din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in
“Luceafarul” atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti / A
fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand
unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al Zburatorului, pentru a
descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara
existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile Luceafarului: “Pe negre
vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii, aspiratiei si revelatiei.

Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema
este sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute
deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de
inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de
geniu, reprezentat in poem de catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum
apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este
reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii
adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul

31

vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.” Anumite
motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul
luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.

Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie
si de simetrie, imaginarul poetic, compozitia / figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este
considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat („illo tempore”), in care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”.
In aceste conditii, fata de imparat : „Din rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O
prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna intre stele”. Fata nu este doar frumoasa,
ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara
intre sfinti”.

Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar.
Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza
liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la
parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul
este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale,
asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu
cunoastem moarte”.

In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar
voievod/ Cu par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti
frumos cum numa-n vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se
arata”.

Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de
ceara”, iar Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.

Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele
spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei
tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra

32

negrului castel”, „Privea in zare”, „Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa
fereastra unde-n colt / Luceafarul asteapta.” Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta
reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa
patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu / Si muma-mea e marea”, „Si soarele e tatal
meu / iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea, elementele prin
care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea
a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea dentai /
Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”

Compozitia poemului include 98 de strofe de tip catren, cu masura versurilor de 7-8
silabe si ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe
alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.

Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare:
„Cum ea pe coate-si razima / Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al
ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea,
apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se
intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in vis / De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce
/ I-atinge mainile pe piept / I-nchide geana dulce.”

Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca
„viclean copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele
cu vin/ Mesenilor la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza
in tainele acestora: „daca nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.

Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in
timp si spatiu: „Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la
momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion
imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele
cu noroc / Si prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte.”

Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri,
Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai / Si visul meu
din urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut / In mari din
tot inaltul”. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa
destinului si lumea fiintelor eterne, careia ii apartine.

Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului
de geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea

33

„sensul alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca
daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte,
aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar
n-are nici noroc.”

Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o
lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului
superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia
sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu
luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/
Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.”

Sara pe deal
de Mihai Eminescu

Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea,
intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si
puternice trairi interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste.

Poezia "Sara pe deal" a fost scrisa de Mihai Eminescu la Viena, in 1871-1872, mai
intai ca o varianta a poeziei "Ondina" si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" abia la
1 iulie 1885, de aceea ea se incadreaza in prima etapa a poeziei erotice, perioada dominaia de
optimism, in care imaginea iubirii este luminoasa.
"Sara pe deal" este o idila - pastel, construita cu elemente descriptive de natura, in cadrul
careia se manifesta sentimentul de dragoste, exprimat intr-o viziune specific eminesciana.

Tema o constituie aspiratia poetului pentru o dragoste ideala, o poveste de dragoste ce se
imagineaza intr-un cadru natural rustic.

Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi fericiti
prin trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin
puternice si profunde accente filozofice.

Titlul este specific pastelului si precizeaza timpul "sara" si locul "pe deal", care
constituie cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste iubirea.
Structura, semnificatii, limbaj artistic

Poezia este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita din sase strofe si doua
secvente poetice, distribuite astfel: prima secventa cuprinde primele patru strofe, dominate de

34

pastel, in care notele rustice terestre se impletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrand
lirismul obiectiv; secventa a doua (ultimele doua strofe) este dominata de lirism subiectiv si
intensifica accentele de idila, finalul fiind impresionant prin valoarea absoluta pe care o are
iubirea, in numele careia eul liric este gata sa ofere sacrificiul suprem: "...- Astfel de noapte
bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"

Aceeasi idee a sacrificiului suprem in numele iubirii absolute se regaseste si in alte
poezii erotice eminesciene:

"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire..."
("Luceafarul")
"O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si sa mor"
("Pe langa plopii fara sot")
Prima secventa poetica. Incipitul il constituie versul de pastel, indicand locul si timpul
naturii personificate: "Sara pe deal buciumul suna cu jale".
Strofa intai a poeziei ilustreaza tabioul inserarii intr-un peisaj natural, in care imaginile
vizuale se impletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motiveaza
specia literara numita pastei. Personificarea buciumului care "suna cu jale" si a apelor care
"plang" semnifica armonia perfecta a naturii cu sentimentele poetului, care aspira spre un
sentiment de iubire desavarsita. Imaginile vizuale si motorii "Turmele-1 urc, stele le scapara-n
cale" si cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural in care urmeaza sa se
manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime strofe este si primul vers al
idilei: "Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine".
Strofa a doua imbina alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant
cosmice, cu cele de idila, care exprima sentimente Ia fel de inalte, ce confera o sugestiva
deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" si "stelele [...] pe
bolta senina", care constituie motive romantice, sunt in relatie semnificativa cu ochii iubitei
"Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara", ultimul vers al acestei strofe accentuand nerabdarea
si dorinta arzatoare a trairii sentimentului de iubire: "Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e
plina".

35

Strofele a treia si a patra redau imaginea rustica a satului, in stil panoramic, de la nori,
raze, la stresini, case, fantani, stane, fluiere, omul obosit, adica de la general la detaliu:
"Nourii curg, raze-a lor siruri despica,/ Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant
cumpana de la fantana,/ Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana". Imaginea satului se
compune din imagini vizuale si imagini auditive, de la oamenii osteniti care vin de la camp, la
toaca si clopotul care, prin personificare, "imple cu glasul lui sara".

Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentueaza, printr-o expresie
populara tipica idilei, nerabdarea, intensitatea dorintei de iubire.

Imbinarea armonioasa a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este
sugestiv relevata de prezenta elementelor specifice fiecaruia dintre ele: "stresine", "case",
"fantana", "stana" si respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate in mod deosebit in aceste
strofe de pastel imaginile auditive si cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului in
amurg.

A doua secventa poetica (ultimele doua strofe) reveleaza ritualul iubirii specific
eroticii eminesciene, exprimand emotia si nerabdarea eului liric ca stari sentimentale ale
fiorului iubirii, redate de interjectia sugestiva: "Ah!" care se repeta la inceputul primelor doua
versuri. Dorinta indragostitilor de a trai in profunzime sentimentul de iubire este insotita de
declaratie erotici: "Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga". Ritualul este revelat si de
verbele la viitor, sugerand gesturi tandre, mangaietoare de dragoste, daca ea s-ar infaptui:
"Ne-om rezima capetele unul de altul/ Si surazand vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam
[...]" E prezenta aici si ideea proiectiei iubirii intr-un viitor, candva, precum si ipostaza naturii
ocrotitoare a iubirii, care izoleaza cuplul erotic de restul lumii: "sub salcam", idee ilustrata si
in prima strofa. Poezia are si un usor optimism, dat de verbul "surazand", sugerand bucuria
eventualei impliniri a iubirii ideale.

Ideea sacrificiului suprem in numele iubirii ideale, a perfectiunii in dragoste este
sugerata si in finalul acestei poezii:".. .-Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui
toata?", sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira
spre idealul de iubire.

Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman si planul naturii este realizata de
Eminescu prin personificari (buciumul suna cu jale", "apele plang"), natura umanizata
aflandu-se in deplin acord spiritual cu trairile poetului. Comparatiile -"sufletul meu arde-n
iubire ca para"-, metaforele -"stelele nasc umezi"-, epitetele -"luna [...] "sfanta si clara",
"inaltul, vechiul salcam"- dau sentimentului de iubire sensibilitate, emotie, frumusete
interioara, intensificand trairile. Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale si imaginile

36

auditive specifice pastelului, a caror imbinare perfecta compun un emotionant si semnificativ
tablou natural, in care sentimentul de iubire se integreaza in mod desavarsit: - imagini
vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapara-n cale", "Luna pe cer trece-asa sfanta si clara", "Si
osteniti oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la camp ..."etc., - imagini auditive: "buciumul suna
cu jale", "Scartaie-n vant cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare", "Clopotul vechi
imple cu glasul lui sara" etc.

Registrul stilistic este predominant romantic, in care motivele poetice - luna, stelele,
cerul, noaptea - ca simboluri cosmice se imbina armonios cu motivele poetice terestre -
salcamul, satul in amurg, dealul.

Prozodia este deosebita prin masura versului de 12 silabe, ritmul fiind, in mod cu totul
surprinzator, format dintr-un coriamb, doi dactili si un troheu, iar rima este pereche si
feminini (ultima silaba neaccentuata) da o mare gingasie, delicatete si puritate poeziei.
Poezia eminesciana este dominata, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii si a naturii,
care la Eminescu se innobileaza cu o inaltare cosmica, spatiu in care se regasesc natura si
iubirea deopotriva, ingemanate prin sensibilitate, emotie, vibrare interioara.

Tabloul al cincilea creeaza, impresia unui epilog si revine Ia motivele romantice
initiale: sub stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara
spectacolul naturii eterne si al umanitatii efemere. in Universul ilustrat prin aceleasi elemente
ca la inceputul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii,
idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei si a existentei intregii
omeniri:

"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!"
Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare
atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de
regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin
cateva trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare,
regionalisme si arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare",
"feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb";
- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde
Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu,
imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile

37

creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stapanul fara margini peste
marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii livresti, "precum Atlas in vechime",
"microscopice popoare", "ne succedem generatii;

Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza
specifica poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in
vreme adevar";
- antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si
trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta";

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator
sentimentelor poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal",
"timpul mort", "ironica grimasa", "universul cel himeric";

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in
vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza";

Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si
cosmica deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra
stralucire de izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";

Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna
sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri";

Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a
poemului, rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul
retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca;
Eminescu rimeaza in mod surprinzator substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu
adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el", "adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-
I/Tatal".

Scrisoarea a III-a
de Mihai Eminescu

Marele nostru poet, luceafarul poeziei romanesti, valoare de nepretuit in literatura
romana, Mihai Eminescu a scris numeroase pagini de literatura, in special poezie. Scrisoarea
III-a a fost publicata la 1 mai 1881 in revista "Convorbiri literare", unde poetul a si debutat.

38

Tema este exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut, adica o abordare
in perspectiva romantica a temei istoriei. Ideea este ca adevaratul patriotism se exprima prin
lupta pentru apararea fiintei nationale, prin afirmarea constiintei nationale.

Compozitia este romantica, fiindca se bazeaza pe o antiteza, insa este alcatuita din
patru tablouri, dupa un model clasicist.

Primul tablou este format din mai multe secvente.
Secventa intai este visul unui sultan, care vede cum luna se coboara sub forma de fecioara si-i
propune o insotire simbolica:
— „Las’ sa leg a mea viata de a ta … in bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o …”.Este o implinire a unui destin prestabilit,
care nu poate fi schimbat:
„Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.”

Sensul acestei insotiri este aparitia si expansiunea islamismului, asa cum este sugerat in
cel de al doilea vis prin simbolul arborelui, asa cum si crestinismul este simbolizat prin
arborele iesit din lesei, Mladita cea Sfanta, Domnul Iisus Hristos:
„Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste.”

Umbra arborelui se intinde peste Europa, Asia si Africa. In frunzisul sau se auzeau strigate
de batalie, invocarea lui Allah si frunzele se indoaie deasupra „Romeinoua”, adica a
Bizantului. Trezit din somn, sultanul o vede pe frumoasa Malcatun, atribuie acest vis
prorocului islamic Mahomet si il interpreteaza ca prevestind expansiunea Imperiului Otoman.
Visul devine realitate si armatele turcesti ajung la Dunare.

Al doilea tablou este al bataliei de la Rovine, dintre Mircea cel Batran si Baiazid.
Poetul imagineaza un dialog intre cei doi conducatori militari. Baiazid este orgolios, violent,
laudaros si evoca victoriile sale asupra armatelor Europei. Pentru a-si satisface acest orgoliu,
nu a pregetat sa provoace moartea a sute de mii de oameni. Mircea reprezinta poporul roman,
este calm, curajos, respecta legea ospitalitatii, este demn, patriot: „N-avem osti, dara iubirea
de mosie e un zid / Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!”. Mesajul concentrat in
aceste versuri este patriotic, afectiv si deci romantic.

Momentul luptei este plin de miscare si ilustreaza parca ideile lui Titu Maiorescu din
conditia ideala a poeziei. Pentru a sugera miscarea ideilor poetice, a violentei luptei, el
foloseste multe verbe, metafore, simboluri, comparatii, hiperbole, repetitii, epitete, realizand
un text dens, de o mare forta expresiva, tocmai pentru a arata forta sentimentului de dragoste

39

fata de tara a strabunilor.
Tabloul urmator este al taberei romane de dupa batalie, unde unul din „Fiii falnicului

Domn”scrie „o carte”, adica o scrisoare, in stil popular: „S-o trimita dragei safe, de la Arges
mai departe”.

In partea a doua avem o satira virulenta la adresa societatii contemporane, in centrul
careia sta demagogul politic- liberalul- ca prototip al arivistului: „ Vezi colo pe uriciunea fara
suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom,
un isvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri.” Se poate face o paralela
la arivistii lui I.L.Caragiale, din piesa O scrisoare pierduta, fie la Catavencu, fie la Agamita
Dandanache „grecotei cu nas subtire”, pocitura cu „bulbucatii ochi de broasca”. Demagogia
patriotarda a parlamentarilor corupti: „Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!”, ca sa
legifereze abuzul: „Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie,”este de-o actualitate
evidenta, fiindca „…fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, /Balbaiti cu gura stramba sunt
stapanii astei natii!”.

Solutia din final este romantica. Poetul il cheama pe Vlad Tepes sa-i adune pe acesti
arivisti corupti, venali, ipocriti, mincinosi, tradatori„in doua temniti large”, ca sa incapa toti
si sa le dea foc.

Scrisoarea III este o sinteza de romantism, realism si clasicism. Caracterul romantic
este exprimat prin tema, prin compozitie, prin structura exceptionala a eroilor Mircea si
Baiazid, prin imprejurarea exceptionala a luptei de la Rovine, prin structura afectiva a eroilor
(Mircea — patriotism, Baiazid — ura), prin versificatia populara a scrisorii fiului de domn,
prin folosirea antitezei, prin evaziunea in vis, prefigurand evolutia islamismului, prin
evaziunea poetului in trecutul istoric.

Caracterul realist consta in faptul ca tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din
realitatea social-istorica, in spiritul critic, ceea ce 1-a determinat pe criticul Garabet Ibraileanu
sa-1 considere pe Mihail Eminescu o culme a spiritului critic in Moldova (Garabet Ibraileanu
Spiritul critic in cultura romaneasca), comparandu-1 cu I.L.Caragiale.

Elementele clasiciste sunt reprezentate de valoarea general-umana a eroilor (Mircea
este patriotul, Baiazid — cuceritorul, demagogul — arivistul), care au valoare de prototipuri.
Satira este o specie clasicista, ca si scrisoarea. Apoi eroii sunt luati din viata claselor
dominante, iar stilul folosit de Mihail Eminescu este inalt, asa cum remarca Titu Maiorescu.
Textul are un scop moralizator, deci clasicist.

Scrisoarea III este un model al stilului eminescian, care se caracterizeaza prin
claritate, acuratete, concizie, conceptualizare, functionalitatea figurilor de stil, expresivitate,

40

modele creative romantice, sintagme-modul, adica unice, cuvinte-modul care au sensuri noi,
muzicalitate, rime rare, aliteratii, asonante, repetitii, interogatii retorice, dialoguri.
Cel mai incarcat de podoabe stilistice este fragmentul bataliei de la Rovine, unde avem o
adevarata tornada de mijloace artistice:
- epitete: „poala… verde”, „capete pletoase”, „negruluipamant”, „caii salbateci”,
„flamura verde”, „zid inalt”, „mare turburata”.
- comparatii: „ca nouri de arama”, „ca ropotul de grindeni” „ca vijelia” „ca si crivatul si
gerul”, „ca un zid”, „ca potop”, „ca o mare”. -metafore: „calaretii… roiesd\ „dupa un
semn”, „nouri de arama”, „sagetile in valuri … se toarna”, „grindin-otelita”, „large uliti”.
- hiperbole: „cata frunza cata iarba”, „innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de
scuturi’.
- metonimii: „codrul clocoti… de arme si de bucium”, „coifuri lucitoare ies”, „pe copite
iau in fuga fata negrului pamant”, „lanci scanteie”, „arcuri se intind”, „urla campul”, „si
de tropot si de strigat”, „umbra mortii se intinde”, „se clatina … siruri”, „sagetile …
suiera”, „se naruie tot cerul”, „calca totul in picioare”, „durduind soseau calarii”, „se-
mprastie a dusmanilor siraguri”, „veneau a tarii steaguri”, „paganitatea e ca pleava
vanturata”, „orizonu-ntunecandu-l vin sageti”.
- repetitii: „care vine, vine, vine”, „tot mai mare si mai mare”.
- simboluri: „flamura verde”, „a tarii steaguri”, „ dupa un semn”.
- aliteratii: „codrul clocoti”, „vajaind ca vijelia”, „plesnetul de ploaie”.

Preponderenta metonimiilor, a rimelor rare, a ritmurilor alternante, a metaforelor, care
dau relief ideilor, exprima, de fapt, vigoarea spiritului eminescian. Ritmul cristalizeaza ideea
poetica, de aceea continua alternanta si marea varietate a ritmurilor utilizate de Eminescu dau
conturul timbrului unic, care, asa cum arata Garabet Ibraileanu, “este o trasatura
fundamentala a originalitatii actului de creatie”. Prin spiritul critic, prin structura narativa,
prin prototipurile create, Scrisoarea III poate fi interpretata si ca un poem de factura realista.

NEOMODERNISMUL
Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,

caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră
ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un
imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și

41

condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se
prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii
neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și să
recupereze valorile și modelele.

După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al
limbajului poetic în literatura română.
Particularităţi ale poeziei neomoderniste cultivate în lirica lui Nichita Stănescu:
- poezia contrariază permanent aşteptările cititorului;
- o poetică a existenţei şi a cunoaşterii;
- lupta sinelui cu sinele; confruntarea dintre creator şi gânditor;
- redefinirea poeticului; lupta cu verbul (necuvintele);
- cunoaşterea deplină numai prin poezie, ca gest de participare la creaţie;
- intelectualismul;
- reinterpretarea miturilor;
- reflecţia filozofică, abordarea marilor teme ale liricii;
- ironia, spiritul ludic;
- reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic
original, cu un imaginar propriu, inedit;
- transferul dintre concret şi abstract funcţionează bivalent, punând în discuţie relaţia dintre
conştiinţă şi existenţă;
- ambiguitatea limbajului împinsă până la aparenţa de nonsens, de absurd; răsturnarea
firescului; ermetismul expresiei;
- subtilitatea metaforei;
- insolitul imaginilor artistice.

Leoaica tarara, iubirea
de Nichita Stanescu

Nichita Stănescu a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al
Academiei Române si considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre
cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea
„dumnezeiesc de frumoasă”.

Neomodernismul este o orientare a anilor ’60-’70 ce s-a manifestat si in literatura si

42

aduce redescoperirea sensibilitatii creatoare, a emotiei estetice si innoirea limbajlui poetic
dupa un deceniu in care literatura fusese cenzurata si ideologizata politic de catre regimul
comunist din Romania acelei perioade. Nichita Stanescu alaturi de ceilalti poeti nemodernisti
ai generatiei ’60 precum Marin Sorescu sau Ana Blandiana, refac legaturile cu literatura
poetica modernista interbelica.

“Leoaica tanara, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, intitulat “O
viziune a sentimentelor” si aparut in 1964, fiind o poezie neomodernista in care
subiectivitatea, senzorialul si afectivitatea se impletesc cu puterea expresiva a limbajului,
ambiguitatea sensurilor, subtilitatea metaforelor si ineditul imaginilor artistice.
O caracteristica a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretari multiple.
Apartinand lirismului subiectiv deoarece prezinta marci lexico-gramaticale prin care se
evidentiaza eul liric, precum verbe si pronume la persoana 1 singular si adjective posesibve la
persoana l, poezia situeaza eul in centrul unui univers pe care il reconstruieste din temelii,
intalnirea eului cu iubirea ca forta transfiguratoare a lumii favorizeaza dubla receptare a
poeziei ca apartinand atat liricii erotice cat si ca fiind o arta poetica.

Poezia este o arta poetica deoarece autorul isi exprima atat propriile convingeri
despre aspectele esentiale ale artei literare contribuind la dezvoltarea acesteia cat si tema si
viziunea despre lume din perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind
acela de contopire cu esenta lumii prin iubire.

Atitudinea fiintei care intalneste iubirea, respectiv inspiratia poetica constituie tema
poeziei. Potrivit autorului, atat iubirea cat si inspiratia poetica navalesc brusc si violent in
spatiul sensibilitatii fiintei, modificand dimensiunile universului si implicit ale fiintei.
Discursul liric se structureaza sub forma unei confesiuni: marturisirea propriei aventuri si
descoperirea sentimenului.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei
care simbolizeaza atat iubirea cat si poezia.

Titlul defineste metaforic iubirea, respectiv poezia. Metafora explicita a iubirii
imaginate ca o “leoaica tanara” propune o perspectiva atipica, socanta pentru cititorul de
poezie clasica prin ideea de ferocitate pe care o induce. In “Logica ideilor vagi” autorul
observa ca fiecare dintre simturile noastre cuprind doar o fasie de realitate iar literatura are ca
scop incercarea de a acoperi zonele naturii neinregistrate senzorial. Din acest punct e vedere,
intalnirea cu “leoaica” nu este altceva decat intalnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora
poeticitatii, astfel in acest caz iubirea avand sensul de muza.

43

Incipitul reia titlul poeziei ca prim vers si din acest moment sugestia violentei este
anulata iar sentimentul va fi situat in sfera de semnificatii a simbolului leului, respectiv
putere, forta, agresivitate dar si eleganta si noblete, simbol care, prin feminizare, capata noi
valente imbogatindu-se cu ideea de posesivitate, leoaica, prin latura ei materna, garanteaza
perpetua regenerare iar senzualitatea, gratia si efemeritatea corespunzatoare varstei - “tanara”
ating domeniul inspiratiei poetice al frumosului.

Poezia este alcatuita din 3 strofe si 24 de versuri libere, inegale, cu rima aleatorie si
ritm combinat in cadrul carora spontaneitatea si muzicalitatea reda fluxul ideilor. Eufonia
versurilor sugereaza amplificarea starii de mirare urmata de starea de gratie. De asemenea ,
forma moderna reprezinta o eliberare de rigorile clasice, o cale directa de transmitere a ideilor
si a sentimentelor poetice.
Compozitional poezia are trei secvente lirice corespunzatoare celor trei strofe:

Prima secventa surprinde momentul intalnirii bruste si dureroase a fiintei cu iubirea,
respectiv inspiratia poetica, sub forma unei impresii provenite din universul cinegetic.
Raporturile dintre vanator – leoaica si prada – eul, sunt multiple, atacul survine camuflarii si
este urmat de seductie.

A doua secenta prezinta o descriere cosmogonica a recreierii universului sub influenta
transfiguratoare a iubirii. Nu este vorba doar de o reconfigurare ci de o reconstructie atat a
universului exterior cat si a celui interior, al carei rezultat il reprezinta modificarea
fundamentala a perceptiei omului, repsectiv poetului, asupra realitatii. Cercul reprezinta un
simbol al perfectiunii ce are in centru eul creator.

Ultima secventa concretizeaza efectele intalnirii cu iubirea, respectiv muza, fiinta
umana fiind scoasa de sub legile fizicii si proiectata in eternitate. In procesul de recreare a
lumii dupa legile iubirii, respectiv legile ceatiei poetice, este integrata si fiinta poetului.

Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii – leoaica l inceputul si la
sfarsitul textului poetic care coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii ce
sugereaza ca transformarea este totala si ireversibila. Opozitia se manifesta in cea de-a doua
secventa poetica la nivelul metaforei fiintei – durerea muscaturii – si la nivelul universului
devenit sferoid.

Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
Astfel, la nivel morfosintactic marcile lirismului subiectiv , formele pronumelui personal la
persoana l singular, au un dublu efect, sustinand caracterul confesiv pe de-o parte si punctand
sentimentul de uimire, starea de mirare a fiintei in fata intalnirii neasteptate pe de alta parte.

La nivel morfo-sintactic se observa prezenta terminologiei concrete.

44

Campul semantic al fiintei este realizat prin termeni si structuri lexicale cu valoare de
simbol. Campul semantic al timpului este semnificativ prin trecerea repere precise spre
nedefinit. Figurile de stil si imaginile artistice sunt puse in relatie cu un plan al existentei
fiintei umane aflata in contact direct cu iubirea, respectiv poezia.

Consideram ca poezia “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita stanescu este o arta
poetica neomodernista apartinand lirismului subiectiv deoarece sunt prezente caracteristicile
neomodernismului, limbajul fiind unul nou prin care este exprimata sensibilitatea, eul liric
fiind situat in centrul unui univers construit de la zero iar sentimentele in legatura cu literatura
sunt exprimate in poezie alaturi de tema si viziunea despre lume a autorului care potrivit
acestuia este una a iubirii, ambele fiind exteriorizate prin suprapunere, fiecare identificandu-
se reciproc una cu cealalta si ambele reprezentand centrul universului.

Către Galateea
de Nichita Stănescu

Incadrare: Poezia face parte din volumul Dreptul la timp(1965), care marchează
trecerea spre un lirism interiorizat, reflexiv, specific celei de-a doua etape de creaţie.

Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea si creatia), legatura dintre artist si creatia
sa;
-se realizează răsturnarea relaţiei creator-operă, inversarea rolurilor: artistul este cel „născut"
de operă.
- poezia devine a arta poetica, deoarece, prin mijloace artistice, este redată concepţia autorului
despre poezie (atributele ei specifice) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi
creaţia).

Semnificatia titlului: poezia reinterpreteaza, in sensul rasturnarii rolurilor, un mit al
Antichitatii: Pygmalion, sculptor din Cipru, îndrăgostit de una dintre statuile sale de fildeş, se
roagă zeiţei Afrodita s-o însufleţească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie
plăsmuită de artist, se naşte un fiu numit Pathos (în greacă, suferinţă, patimă). Sensul mitului
este acela că patosul artistului însufleţeşte opera.
Prin prezenţa prepoziţiei către în titlu se realizează caracterul adresat al discursului liric, ca o
invocaţie către Galateea, simbol al fiinţei iubite, al misterului vieţii si al creatiei: poezia se
constituie ca o fierbinte rugă adresată operei de catre eul liric in ipostaza creatorului

45

„nenăscut",de a-1 crea ca fiinţa vie.
Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct iar, la

nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: alternarea formelor de persoana I şi a II-a,
singular, ale adjectivului posesiv meu-tău şi ale verbului la prezent.

Compoziţia: poezia are trei secvenţe poetice, corespunzatoare celor trei strofe, in care
tensiunea interioara se amplifica treptat:
-fiecare începe cu verbul „ştiu" şi se încheie cu imperativul „naşte-mă"(laitmotiv), ceea ce
conferă simetria compoziţională.
-„genunchiul”, simbolul rugăciunii, constituie un element de recurenţă, iar gestul adoraţiei se
repetă gradat în fiecare strofă.
-discursul liric se organizează gradat în jurul celor două simboluri: Artistul, aflat sub semnul
lui „ştiu" şi Opera, avand puterea de a-1 „naşte"
Treptele cunoaşterii poetice sunt ierarhizate în cele trei strofe, de la perceptibil/ fenomen la
imperceptibil/ esenţă: I - „îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile /.../; II -
„Ştiu tot ce e mai departe de tine"; III - „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine...".

Prima secvenţă: redă, prin enumeraţii ample, atributele operei, „ştiute" numai de artist
şi reprezentate în forma concretă a însuşirilor femeii iubite: umbra, tăcerile, sânul, mersul,
melancolia, inelul

- omniscienta eului liric este accentuata prin repetarea adj. nehotarat „tot/ toata”
-Ingenuncherea pe piatra este o imagine a suferintei si a jertfei creatorului.
In prima strofa, autorul i se adreseaza creatiei sale, pe care o cunoaste in profunzime:
"iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile,
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremure au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre
si"ma rog de tine,
naste-ma."
Intr-o ampla enumeratie, pusa sub semnul cunoasterii ("iti stiu"), poetul prezinta atributele
creatiei-femeie: miscarile, par-fumurile, tacerile, sanul, mersul, melancolia.
In aceasta insiruire, retin atentia doua aspecte:
- primul este legat de metafora inelului, care sugereaza un destin ingemanat, juramantul sfant
care leaga opera de creatorul sau;
-al doilea aspect interesant este jocul dintre "toate tim-purile" si "secunda", opera

46

apartinand atat eternitatii cat si timpului curgator.
A doua secvenţă depăşeşte cadrul atributelor concrete, Artistul cunoaşte şi inefabilul

operei, ceea ce nu este legat de planul existenţei, orizontul cunoaşterii poetice, exprimat
metaforic prin indicii temporali şi spaţiali: „după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-
marea..." (poetul creeaza cuvinte) si prin categoriile aproapelui şi departelui: „Ştiu tot ce e
mai departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există aproape". Adverbele de loc
‘departe’si ‘aproape’ sugereaza limitele cunoasterii de tip rational, care nu poate sa patrunda
in esenta tainelor lumii. Poetul realizeaza ca numai cu ajutorul ratiunii nu poate crea, este
nevoie de cunoasterea poetica

Ruptura între planul conştiinţei şi al expresiei este redată în mod dramatic, intuitiile
obscure ale creatorului sunt ireprezentabile în cadrul operei: „Ştiu tot [...]/ şi tot ce e dincolo
de ele,/ şi atât de departe, încăt nu mai are nici nume".
Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugereaza insufletirea operei de arta, dar si o altă relaţie
a artistului-poet cu lumea decât în strofa anterioară: trecerea de la perceperea exterioară/ de la
contemplaţie la comunicarea intimă
Verbul „îngână" poate avea ca sens conotativ atât verbul „cântă", cât şi verbul „imită". Prin
cântec/ poezie, lumea reală devine o copie/ imitaţie (mimesis) a lumii plăsmuite de artist.

Ultima secvenţă:
Strofa a treia cuprinde noua versuri:
"Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine,
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele - umbre de piatra
ale genunchiului meu,
pe care mi-l pun in fata ta si ma rog de tine,
naste-ma. Naste-ma."

Insufletindu-si opera (careia ii daruieste propriile batai ale inimii), creatorul ii confera
un statut de invidiat: copacii, raurile sau alte elemente ale realului sunt "umbre", adica
proiectii provenite din lumina operei.
Chiar si artistul este "umbra" a creatiei sale, facand lega-tura intre aceasta si lumea
inconjuratoare.

47

Elementele lumii înseşi (copacii, râurile, pietrele) sunt doar „umbre" ale artei; materia
se naşte din operă, dobândeşte sens din ea, iar artistul este o punte de legătură între operă şi
materie: copacii devin „umbre de lemn ale vinelor tale”, raurile devin „miscatoare umbre ale
sangelui tau”
-natura apare ca insufletita de opera si nu invers, rasturnandu-se conceptul traditional de
mimesis: nu arta este o copie a lumii, ci lumea este o copie a artei.
- metafora personificatoare „pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu” arata suferinta,
umilinta, jertfa, rugaciunea.
-creatia este implorata sa dea nastere creatorului deoarece creatorul si creatia se nasc si se
sustin reciproc.
Concluzii

Creatia este aceea care eternizeaza numele artistului, il face sa treaca dincolo de timp,
iar artistul este cel care da viata operei prin imaginatia si sensibilitatea sa.
Versuri albe, inegale ca lungime, ingambamentul.

In "Catre Galateea", actualizarea mitului constituie un element neomodernist, prin
ideile filozofice continute: poetul este un punct in coloana infinita a creatorilor de arta.
De asemenea, abordarea unei mari teme existentiale (re-latia dintre creator si
opera), metaforele cu multiple semnifi-catii si inversarea raportului dintre artist si creatie sunt
ele-mente neomoderniste.
Interesanta este si viziunea asupra artei, aceasta fiind prezentata in doua ipostaze ale
feminitatii: creatia-iubita si creatia-mama.
Limbajul poetic are multiple si profunde semnificatii, iar prozodia este moderna.

DRAMATURGIA
Genul dramatic cuprinde acele opera literare destinate reprezentarii scenice. De aceea,

opera dramatic impune anumite limite privind amploarea in timp si spatiu a actiunii
reprezentate. Ideile si sentimentele autorului sunt transmise indirect, prin intermediul actiunii
si al personajelor, interventia autorului se reduce la didascalii.

Cele mai importante specii dramatice sunt – comedia, tragedia, drama

48

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale

Reprezentata pe scena in 1884, comedia O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale este a
treia dintre cele patru scrise de autor, fiind o capodopera a genului dramatic.

Opera O scrisoare pierduta este o comedie de moravuri, in care sunt satirizate aspect ale
societatii contemporane autorului, fiind inspirata din farsa electoral din anul 1883.

Comedia- este o specie a genului dramatic care starneste rasul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situatii neasteptate, cu un final fericit. Personajele
comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul dintre aparenta si
esenta.

Textul operei “O scrisoare pierduta” este structurat in patru acte alcatuite din scene, fiind
construit sub forma schimbului de replici intre personaje.

Titlul pune in evident contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lupta pentru
puterea politica se realizeaza, de fapt, prin lupte de culise, avand ca instrument al santajului
politic “o scrisoare pierduta”- pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică
atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatic impune anumite limite in ceea ce
priveste amploarea timpului si a spatiului.

Actiunea este plasata “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, adica la sfarsitul
sec al XIX-lea, in perioada campaniei electorale intr-un intervat de trei zile.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în
circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi
capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.
O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare gradată
de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul scrisorii
pierdute.
În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de dramaturg a lui
Caragiale:
-piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe
Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate;
-nu există propriu-zis o acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului;

49

-chiar dacă începutul şi finalul piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în
sensul că atmosfera destinsă din final reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea
pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Reperele spatio-temporale
Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea

ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se
desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada

campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Actul I
Scena iniţială din actul I prezintă personajele Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc

ziarul Răcnetul Carpaţilor şi numără steagurile.
Pretextul dramaturgic, adică intriga, care încinge spiritele şi activează conflictul, este
pierderea de către Zoe, soţia lui Zaharia Trahanache, a unei scrisori de amor ce i-a fost
adresată lui Tipătescu, prefectul judeţului. Scrisoarea, găsită de Cetăţeanul turmentat şi
sustrasă acestuia de Caţavencu, este folosită de acesta din urmă ca mijloc de şantaj pentru a
obţine candidatura. Comicul de situaţie constă aici între calmul lui Zaharia Trahanache, soţul
înşelat, care crede însă că scrisoarea este un fals, şi zbuciumul celor doi amanţi care încearcă
să găsească soluţii pentru a recupera scrisoarea.

Actul II prezintă numărarea voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe
opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia
Trahanache, preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea
independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce
vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă.
Este utilzată tehnica amplificării treptate a conflictului.
O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre personaje, răsturnări
bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări) menţin tensiunea
dramatică, prin complicarea şi multiplicarea
situaţiilor conflictuale.

Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme
de trădarea prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii,
prin felul cum evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la
acceptarea condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în

50