2. Literatura-2.output (1)

schimbul scrisorii, dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia
Trahanache pare a fi convins că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu
bănuiesc o trădare şi se decid să expedieze o anonimă la centru.

În actul III, care constituie şi punctul culminant, acţiunea se mută în sala mare a
primăriei unde au loc discursurile candidaţilor.
Moment de maximă încordare, în care cei doi posibili candidaţi, Farfuridi şi Caţavencu,
rostesc discursuri antologice. Într timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu
pe care intenţionează să o folosească pentru contra-şantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele
candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Bătaia dintre taberele de alegători se
declanşează imediat după anunţarea candidatului, astfel încercarea lui Caţavencu de a vorbi în
public despre scrisoare eşuează. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită
pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul IV, deznodământul, aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că scrisoarea
revine la Zoe, prin intermediul Cetăţeanului turmentat.
Trimisul de la centru este ales, iar Caţavencu apare umil şi speriat. Propulsarea ploitică a
candidatului-surpriză se datorează unei poveşti asemănătoare deoarece şi el găsise o scrisoare
compromiţătoare. Caţavencu este nevoit să accepte să conducă festivitatea în cinstea noului
ales, şi totul se termină într-o atmosferă de sărbătoare şi împăcare.

Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în menţinerea
tensiunii dramatice. În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat
intră în scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca un
instrument al hazardului, fiind cel care găseşte scrisoarea din întâmplare, în două rânduri, face
să-i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în final „adrisantului”, coana Joiţica.
Dandanache este elementul-surpriză prin care se realizează deznodământul, el rezolvă
ezitarea cititorului între a da mandatul prostului de Farfuridi sau canaliei Caţavencu.

Personajul întăreşte semnificaţia piesei, prin generalizare şi îngroşare a trăsăturilor,
candidatul trimis de la centru fiind „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
Fiind o comedie „O scrisoare pierduta” imbina numeroase caracteristici ale acestei specii. Cea

mai semnificativa caracteristica este prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de

caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de conflictul dintre

aparenţă şi esenţă.
Contrastul comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic (contrastul), a

51

unor situaţii şi personaje comice.
Comicul de situaţie tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute, construite după

scheme comice clasice: scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv, răsturnarea de statut a lui
Caţavencu, teama exagerată de trădare a grupului Farfuridi-Brânzovenescu, confuziile lui
Dandanache care o atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi, în final,
împăcarea ridicolă a forţelor adverse.

Comicul de limbaj este ilustrat prin intermediul ticurilor verbale: „Ai puţintică
răbdare”, „Curat...”, tautologia: „O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”, stâlcirea
cuvintelor: „momental”, „nifilist”,„famelie”, clişeele verbale, negarea primei propoziţii prin a
doua: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire”, „Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră”. Limbajul
este principala modalitate de individualizare a personajelor. Prin comicul de limbaj se
realizează caracterizarea indirectă. Vorbirea constituie criteriul după care se constituie două
categorii de personaje: parveniţii, care îşi trădează incultura prin limbajul valorificat de autor ca
sursă a comicului şi personajele „cu carte” (Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura
extraconjugală.

Comicul de caracter se observă din ipostazele personajelor, disponibilitatea pentru
disimulare, în timp ce comicul de moravuri cuprinde mai ales relaţia dintre Tipătescu şi Zoe,
dar şi practicarea şantajului politic şi a falsificării listelor electorale.
Un tip aparte de comic este comicul de nume: Zaharia (zaharisitul, ramolitul) Trahanache
(derivat de la cuvântul trahana, o cocă moale, uşor de modelat), Nae (populistul, păcălitorul
păcălit) Caţavencu (demagogul lătrător, derivat de la caţă), Agamiţă (diminutivul carghios al
celebrului nume Agamemnon, purtat de eroul homeric) Dandanache (derivat de la dandana,
încurcătură, cu sufix grecesc, semn al vechilor politicieni), Farfuridi şi Brânzovenescu (prin
aluziile culinare sugerează inferioritate, vulgaritate, prostie), Ghiţă (slugarnic, individul servil şi
umil în faţa şefilor) Pristanda (numele unui dans popular în care se bate pasul pe loc).

Caracterizarea personajelor
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în

funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în
propriile lui interese.
În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului amorez.
Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia,
Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum

52

observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul
Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o
jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi
niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind
spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl
caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat,
deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”

În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei femei pe care este nevoit să o
împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti, aşa cum remarcă acelaşi
Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la
Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”

Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui
Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă
lui Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj
fără ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul
acestuia şi conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze.

Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o bună ştiinţă a disimulării: când
Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti nimic; în faţa lui Farfuridi şi
Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru partid, iar în relaţia cu
Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice, postul de prefect
oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o
damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine
ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe.

Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci încearcă să rezolve situaţia
cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de
sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare,
sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.

Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă
raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să
joace pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic
şi îi propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să

53

fugim împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză „nebunia”, deoarece nu doreşte să
renunţe la poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti
nebun? Dar Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele
noastre?...”

Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or
să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an
de zile n-au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi
femeile şi copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având
motiv... şi ce motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!”
Replica ei la întrebarea lui Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te
iubesc, dar scapă-mă”.

În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu,
prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!...
Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul
lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată,
pe parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare,
spunându-i lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită...
Puţin îmi pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că
eşti rău; şi pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”

Zaharia Trahanache
Nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al ticăitului (după trăsătura dominantă).
El este un încornorat simpatic, deoarece refuză să creadă - din convingere, sau din „enteres” şi
diplomaţie – în autenticitatea scrisoriide amor şi în adulterul soţiei.
După cum precizează autorul, Trahanache este „prezidentul Comitetul permanent,
Comitetul electoral, Comitetul şcolar, Comitetul agricol şi al altorcomitete şi comiţii”, el fiind
unul dintre stâlpii locali ai partidului aflat la putere,alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa
cum el însuşi pretinde.
Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât deremarcabila formulă rostită
şi în rarele momente de enervare „Aveţi puţinică răbdare !”, cât şi de la numele Trahanache,
provenit de la „trahana”- o cocă moale, şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală,
sugerând vertusitatea.„Venerabilul”este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu
un temperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentară şi în acelaşi timp
periculoasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate intrigi politice.

54

Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde cu un contraşantaj
descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu.
Cu aceeaşi abilitate politică îi combate şi pe Farfuridi şi pe Brânzovenescu care îl bănuiesc pe
prefectde trădare şi care ajung apoi să creadă despre Trahanache: „E tare…tare de tot…solid
bărbat” Recunoaşte imoralitatea şi corupţia la nivelul societăţii „o societate fără moral şi fără
prinţip”, dar politica, înşelăciunea şi frauda falsificând listele dealegători şi pronunţându-i lui
Dandanache umanitate în alegeri.

El nu admite însă imoralitatea în sânul familiei şi de aceea nu crede în autenticitatea
scrisorii pecare o consideră o „plastografie”.
Credulitatea lui poate fi pusă pe seama unei convingeri ferme sau poate fi considerată un act
de diplomaţie, prin care vrea să păstreze onoarea familiei şi să nu-şi strice relaţiile cu
prefectul.

De fapt, principiul lui politic este de a respecta ordinele celor de la Centru :„noi votăm
candidatul pe care-l pune partidul întreg, pentru ca de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de
binele ţării atârnă binele nostru”. Motivul acestei atitudini este, bineînţels, „binele nostru”,
prin care noi, cititorii, trebuie să înţelegem binele personal al „venerabilului” şi al celor
asemenea lui. Este neinstruit, căci stâlceşte neologismele, se exprimă confuz, fiind prezente
deopotrivă truismul, tautologia şi politica se rezumă la spusele fiului său, care exprimă, în
fond, tot o platitudine : „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o societate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are”.

Jocul ielelor
de Camil Petrescu

Drama este o specie a genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vieții reale, printr-
un conflict complex și puternic al personajelor, cu întamplări și situații tragice în care eroii au
un destin nefericit.

Camil Petrescu deschide seria dramelor de idei din literatura română cu piesa „Jocul
ielelor”, publicată în 1947, în volumul „Teatru”, compoziția dramei este foarte încărcată
fiind alcătuită din trei acte, 20 de tablouri și 30 de scene. Acțiunea se desfășoară în mai multe
spații: redacția ziarului „Dreptatea socială”, subsolul tipografiei, închisoarea deținuților
politici și cabinetul ministrului de justiție. Principalele modalități de expunere sunt dialogul si
monologul dramatic, iar acțiunea și descrierea sunt prezente în indicațiile scenice și în replicil

55

personajelor.
Tema o constituie drama de conștiință a personajului principal, „Gelu Ruscanu” însetat

de dreptatea absolută care este o iluzie. Tiltlu este o metaforă și înseamnă „jocul ideilor”.

Omul care vede idei absolute este mistuit de jocul lor halucinant, întocmai cum cel care are
curajul să privească dansul ielelor, înebunește și moare. De la început Camil Petrescu face
precizarea că această operă este „o dramă a absolutui” și că atât personajele cât și partidele
politice la care se face referire sunt de ficțiune. Tot aici este precizat timpul și locul unde se
petrec evenimentele: mai 1914, în București.

Conflictul dramatic este deplasat din zona exterioară, a faptelor, în conștiința
personajelor. De aceea protagoniștii dramei sunt personaje-conștiință, nu caractere sau tipuri
umane precum în comedie. Conflictul dramatic este construit în jurul intenției lui Gelu
Ruscanu de a publica o scrisoare a fostei sale iubite și urmarește frământările sufletești ale

acestui personaj.
Directorul ziarului „Dreptatea socială”, Gelu Ruscanu posedă date prin care poate

compromite Guvernul prin persoana lui Șerban Saru-Sinești, ministrul justiției. Gelu
intenționează să recurgă la date compromițătoare pentru a restabili adevărul și dreptatea. O
scrisoare a Mariei, soția lui Sinești și fosta amanta a lui Gelu îi dezvaluie acestuia crima și
furtul pe care și-a întemeiat cariera ministrul justitiei: a distrus un testament și a asasinat o
bătrână pentru a-i pune mâna pe moștenire. Maria află intenția amantului de a publica
scrisoarea compromițătoare și îl imploră să renunțe la ea pentru ca să nu o nenorocească. Gelu
însă este neclintit in hotărârea luată. El opune acestei rugăminți ideea dreptății absolute, care

este deasupra intereselor individuale.
În tentația lui Gelu se lovește de rezistența partidului. Un membru socialist Petru Boruga

închis cinsprăzece ani putea fi eliberat de Sinești in schimbul scrisorii. Presiuni asupra lui face
si matușa lui Irena care îi relatează o tragedie despre el, nu știa nimic și în care era implicat
Sinești. Astfel Gelu află despre tatăl său, pe care îl divinizase toată viața , că era un jucător
inrăit de cărți, că-și petrecea nopțile la club deși era un avocat cu o reputație strălucită.
Pierzând la un joc o sumă enormă, pe carew trebuia să o achite imediat, a delapidat banii de la
societatea la care era avocat și cel care i-a dat suma să o pună la loc a fost Sinești, secretarul
respectivei societăți.

În redacția ziarului vine chiar Sinești pentru a încerca un șantaj: el posedă scrisoarea
timisă de tatăl lui Gelu, in care îl ruga să ia din depozitul societații 20 de mii de lei să îi
trimită la club. Gelu îl acuză de șantaj având ca argument că a așteptat atația ani s-o
folosească împotriva lui, dar Sinești îi oferă aceiași motivație întrbându-l de ce amantul care

56

avea scrisoarea de la nevastă-sa de multă vreme, abia acum o dă publicității. Cu generozitate
Sinești îi înapoiază lui Gelu scrisoarea tatălui său motivând că o păstrează de atâția ani (20 de
ani) pentru că a fost scrisă cu câteva ceasuri înainte de a se sinucide.

Gelu rămane uimit când află că tatăl său nu a murit într-un accident stupid de vânătoare,
ci s-a sinucis. Sinești îi relatează că acesta este versiunea asupra căreia au căzut de acord să se
facă publicitate adică aceea a accidentului. Numai câteva persoane știau că s-a sinucis cu
pistolul pe care i l-a trimis iubita sa în acest scop. Sfâșiat de durere, aflat în fața acestei
dileme, Gelu nu poate supraviețui, obsedat de ideea dreptății absolute se sinucite împușcându-
se.

Piesa „Jocul ielelor” este o dramă de conștiință construită din manifestarea unor
concepții utopice, imposibil de aplicat în lumea reală. Drama ilustrează teoria noocrației
necesare. Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în societate. Acest principiu
este fals și de aici izvorăște drama personajului principal.

Caracterizarea Mariei Sinesti
Opera literara „Jocul ielelor” de Camil Petrescu reprezinta o drama de idei, drama a
cunoasterii, a luciditatii si a responsabilitatii umane, cu actiune violenta, scene tari si
personaje puternic individualizate.

Maria Sinesti face parte din personajele dramei, fiind sotia ministrului de justitie, Serban
Saru-Sinesti. Ea reprezinta prototipul personajului feminin al lui
Camil Petrescu, ca si celelate personaje feminine din opera, adica fiinte obisnuite care
dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea absoluta eroilor masculini. Construita prin modalitati
de caracterizare specifice personajului dramatic, ea intruchipeaza cochetaria si
superficialitatea, dublate insa de farmec si personalitate.

Portretul fizic este realizat in mod direct de Camil Petrescu in didas- calii, acesta fiind un
mijloc artistic modern. Se contureaza frumusetea si delicatetea trupului dar si farmecul
misterios al Mariei care apare ca fiind „o frumusete tulbure, si tocmai prin asta tulburatoare,
pe baza de nostalgie , profil suav si nervozitate [...] Cand priveste adeseori fix, are un
freamat abia perceptibil al buzelor, care-i da o tensiune patetica a obrajilor. [...] Vazuta in
treacat, pare o frumusete mistuita de secrete grele, prada tuturor obsesiilor, cu dorinte
neimpacate, deviate. [...] In intimitate, o senzualitate de copil si de salbaticiune, fiindca are
un corp proportionat si molatec de felina.”.

Caracterizarea directa a tinerei este realizata si prin opiniile celorlalte personaje ale dramei.
Astfel, Sinesti considera „o fetita caraghioasa”, fiind „hiperemotiva, cu imaginatie

57

dezordonata ”, cu „spaimele si bucuriile deopotriva de copilaroase.” : „Tot adolescenta ai
ramas. Mereu imaginatia ta bolnavicioasa” , „Ai ramas cu o minte de copil...Ai fel de fel de
spaime. Te innebunesc cuvintele.”

Relatia cu sotul ei, este una rece si chinuitoare in special din prisma comportamentului ei.
Maria isi uraste sotul, considerandu-l o bestie si „o noapte grea” insa dragostea care o poarta
pentru copiii ei o determina sa isi accepte situatia „nu ai fost decat ceea ce te-am stiut, ceea
ce te-am descoperit ingrozita intr-o buna zi: un monstru...Tu esti de vina pentru toate
ratacirile mele...ca ma zbat fara sa gasesc liman...ca tot ceea ce incerc ma duce la rusine si
la durere.” Desi Sinesti ii spune ca are „obsesii de nevropata” si o invinuieste reciproc
pentru situatia in care au ajuns( „tu ai facut din casnicia asta o lupta intoarsa, crancena. Am
indurat ani de zile ingenun-cherea mandriei mele de barbat.” ) el inca are sentimente de
dragoste fata de ea „te-am iubit cu o vointa smintita” , „esti singura femeie din viata mea.
Ars de o sete smintita ti-am cautat sosii in toate casele viţiului. Am crispat albumele lor cu
fotografii..Nu te-am putut gasi in nici o alta femeie.”

Maria este cea care declansaza intriga dramei, trimitindu-i o scrisoare de dragoste
amantului ei, Gelu epxrimandu-si prin intermediul acesteia banuiala ca sotul ei ar fi ucis o
batrana cu scopul de a o jefui. Desi viata ei este una mizerabila din punct de vedere
sentimental, Maria vrea sa se salveze si incearca la un moment dat sa isi seduca sotul,
propunandu-i sa plece departe de acele locuri „Serbane, sa lasam totul aici si sa
plecam../Unde sa plecam? De ce?/ Oriunde maine nu e maine cel de aici..M-au navalit toate
ramele uraciunii.”

Pe Gelu Ruscanu insa, il considera un om superior, deosebit de inteligent, pe care-l admira
si-l iubeste „Ce vrei sa ma convingi?..Ce vrei sa te convingi? ...Ca iubirea noastra nu
exista?..Dar nu simti ca peste toate incercarile ea dureaza?...Peste spatiu si timp ea este si
acum. Au trecut trei ani de incercari si ocoluri si totusi noi suntem azi fata-n fata caci intre
noi este tot iubirea de atunci”. Frivola, nestatornica, Maria nu poate intelege zbuciumul
interior al barbatului iubit „Iar socoteli? Iar probabilitati? Ah..intre inima mea si inima ta
simt mereu, mereu, lama rece a mintii tale”.

Dragostea dintre acestia se destrama in momentul incare barbatul ingelege ca amandoi
percep iubirea in mod diferit. Pentru Gelu, Maria este o experien- ta a absolutului, care
presupune si o fidelitate absoluta, si de aceea, eroul se desparte de aceasta atunci cand o
surpinde cochetand cu un alt barbat. Pentru Maria, dragostea e doar o explozie de pasiune care
sta sub semnul “clipei” ce trebuie gustata cu voluptate „Trebuie sa iei viata asa cum e...Daca

58

privesti in jos, nu mai poti trece peste prapastie...Ce e in jurul nostru ne depaseste in toate
modurile”.

Este misterioasa, imprevizibila, se autocaracterizeaza pornind de la motivul dublului,
motiv pe baza caruia este construita intreaga piesa : „Gandesc
uneori ca sunt in mine doua fiinte : una josnica, marginita si lasa, care a primit sa i se dea de
barbat un om pe care nu-l iubea [...] si alta care sufera, care plange, care sangereaza pentru
toate josniciile celeilalte”. Superficiala („De la cuvant la fapta nu e la tine nici o deosebire,
nici o trecere.”, „Nu mai esti o fata de scoala care vrea sa traiasca toate fumurile
cartilor...nu mai poti fi mereu o neinteleasca. Trebuie sa te dezmeticesti.”), capricioasa dar
fermeca- toare, ea este constienta ca detine capitalul frumusetii si astfel obtine mereu ceea ce
isi doreste : „Ai trait numai dupa norii mintii tale... ti-ai dus pana la capat toate capriciile,
toate.” , „A trebuit sa invat ca nimic nu inrece in cruzime hotararea unei femei care se stie
aprig dorita, de a se refuza.”

Maria are o influenta foarte importanta asupra lui Gelu, avand un rol funest. Ea aduce arma
cu care acesta isi va pune capat zilelor dar nu va putea
patrunde misterul mortii lui: „Nu inteleg nimic…De ce s-a omorat ?.”

Asadar, dramaturgul Camil Petrescu incearca prin intermediul personajului Maria Sinesti sa
ilustreze imperfectiunile de natura ale femeii, ce duc la esecul erotic. In opinia mea, ea
reprezinta intruchiparea perfecta a spiritului feminin invaluit de farmec si mister.

59