Personalitati arborene

45

De la el au învățat sute de studenți și zeci de
cadre didactice tinere ce înseamnă munca științifică,
importanța legăturii dintre teorie și practică.

După cel de-al Doilea Război Mondial
profesorul Teodor Câmpan a muncit cu perseverență
la crearea multor laboratoare, la reluarea și
extinderea muncii de cercetare științifică.

În calitate de decan al Facultății de
Electrotehnică a dat dovadă de un devotament fără de
rezerve față de interesul general, îndrumând și
mobilizând pe colaboratorii săi la rezolvarea
problemelor legare de desfășurarea în bune
condițiuni a muncii de formarea și pregătirea
cadrelor de specialitate.

Ca șef de catedră a știut să insufle dragoste și
entuziasm față de munca celor care s-au format în
jurul lui.

Pentru activitatea profesională și obștească
depusă, pentru merite deosebite în pregătirea
cadrelor, profesorul Teodor Câmpan a fost distins cu
„Ordinul Muncii - clasa a II-a.

Gerard D Albon

46

CÎMPAN FLORICA

A văzut lumina zilei la
data de 26 noiembrie 1906 în
Iași.

Studiile medii le-a
făcut la Liceul „Oltea
Doamna” în perioada 1917-
1924. În liceu a fost eleva
Silviei Creangă.

Între anii 1924-1929 a urmat cursurile
universitare, unde i-a avut ca profesori pe Alexandru
Myller și Vera Myller. Este licențiată în fizică și
matematică.

Începând cu anul 1929, când trece examenul de
capacitate, a funcționat ca profesor la un liceu din
Cernăuți, iar în anul 1940 intră ca asistent la
Universitatea din Iași.

În anul 1940 obține doctoratul în matematică,
cu teza „Surfaces paralles et semblables”, lucrare pe
care o va publica în anul 1942.

În anul 1945 este numită conferențiar la
Institutul de Măsurători Terestre din Iași, iar din anul
1951 devine conferențiar la catedra de Matematici
Generale din cadrul Facultății de Matematică din Iași.

Ca profesoară, a predat o mulțime de ramuri ale
matematicii: geometrie analitică, nomografie,

47

trigonometrie, astronomie, algebră, geometrie
diferențială și altele.

În domeniul geometriei diferențiale euclidiene a
acordat o atenție deosebită operei lui Emanoil
Bacaloglu. Astfel a utilizat conceptul de curbură
Bacaloglu într-o aplicație privind pseudosfera și
capilaritatea.

A studiat proprietățile podarelor curbelor plane,
a podarelor negative ale unei curbe strâmbe, a
podarelor oblice negative ale unei curbe.

A demonstrat că toate podarele oblice negative
sunt muchiile de întoarcere ale unor suprafețe
desfășurabile.

Florica Câmpan s-a preocupat și de
învățământul matematic,din Moldova și din Muntenia,
în special de viața și opera lui Emanoil Bacaloglu,
Gheorghe Asachi, Ion Ionescu, Gheorghe Lazăr, N.
Cercel, Nechifor Teodochis și alții.

În memoria sa ,un concurs de matematică îi
poartă numele.

A avut grijă să redacteze mai multe lucrări de
specialitate, pe care le-a publica, și anume:

1937 - „Despre originea teoremei lui Pitagora”.
1948 - „Papirusul din Moscova și matematicile
vechilor egipteni”.
1952 - „Culegere de probleme de
trigonometrie”.

48

1960 - „Curs de matematici generale”.
1971 - „Bolyai sau aventura geometriei
neeuclediene.”
1972 - „Probleme celebre din istoria
matematicii.”
-„A doua carte cu probleme celebre din istoria
matematicii”.
1973 - „Printre ,linii și suprafețe”.
1976 - „A treia carte cu probleme celebre din
istoria matematicii”.
1977 - „Aventurile numărului pi”.

„Povești celebre din istoria matematicii”.
1978 - „Vechi și noi în matematică”.
1980 - „De la școala lui Gheorghe Lazăr la
institutele tehnice de azi”.
1981 - „Povești despre numere măiestre”.
1983 - „Licuricii din adâncuri”.
1984 - „Variate aplicații ale matematicii”.
1985 - „Povestiri cu proporții și simetrii”.
Își doarme somnul de veci în cimitirul din
municipiul Iași.

49

MUCEA ANDREI

A văzut lumina zilei în familia gospodarilor
Alexandru și Domnica Mucea din satul Bilca la data
de 23 noiembrie 1910.

A urmat cursurile primare și gimnaziale în satul
natal, apoi liceul la Rădăuți și studiile teologice.

La terminarea studiilor teologice a fost numit
misionar protopopesc în protopopiatul Arbore la data
de 1 ianuarie 1946.

Deși avea numai 3 ani de slujire, pentru modul
în care și-a făcut datoria, la data de 22 septembrie
1949 mitropolitul Sebastian i-a acordat distincția
bisericească de „sachelar”.

Pe lângă slujirea la altarul bisericii, a îndeplinit
și funcția de profesor de religie la școlile din comuna
Clit și satul Bodnăreni.

S-a integrat și în activitatea culturală din
comuna Arbore, îndeplinind și funcția de director al

50

Căminului Cultural ”Luca Arbure” ,din comuna
Arbore. Pentru aceasta a urmat și absolvit școala de
îndrumători de cămine culturale din Cernăuți, școală
de sub conducerea profesorului Gheorghe Focșa. Vă
dați seama ce greu i-a fost să desfășoare o activitate
cu cartea în acei ani, când țăranului român numai de
citit nu-i ardea, dar și o activitate culturală de
excepție.

Lumea spune că-a avut un ajutor de nădejde în
cântărețul bisericesc Gavriil Popovici, dascăl la
biserică, care a înființat un renumit cor mixt, care
activa și la biserică și la școală. Duminica și-n zilele
de sărbători religioase cântau la biserică și la diferite
sărbători cântau pe scena căminului cultural sau
dădeau spectacole în comunele învecinate. Cu toate
acestea lumea nu l-a prea pomenit pentru această
activitate desfășurată în folosul comunității.

Un moment memorabil a fost în anul 1934 când
corul arcășesc din Arbore, cor al căminului cultural, a
participat la concursul arcășesc de la Cernăuți și, în
urma desfășurării concursului, corul a fost distins cu
„Medalia de argint” pentru „ eminentele lui
prestațiuni” după cum se precizează pe diploma care
se mai găsește , în original, în proprietatea mea.

Tot pe această linie a înființat și a patronat
cursuri de culturalizare a fetelor din comuna Arbore în
cadrul acțiunii ” Școala familiei din Arbore”. Multe

51

fete din sat, ajunse gospodine, l-au pomenit toată viața
pentru lucrurile foarte bune pe care le-au învățat la
școala condusă de preotul Mucea. Am stat de vorbă cu
mai multe bătrâne care-l pomeneau încă, după zeci de
ani, pe preotul Mucea pentru ce-au fost învățate,
cunoștințe pe care le-au transmis și ele, la rândul lor,
fetelor.

Pe linie socială s-a integrat în întreaga activitate
din cadrul comunei Arbore. Astfel a fost mai mulți ani
casier al Cooperativei „Albina” și al Băncii Populare
„Luca Arbure” din comuna Arbore.

Odată cu înființarea Parohiei „Luca Arbure”,
între anii 1962-1966, a fost numit administrator
parohial și ghid la acest monument istoric.

Întrucât biserica cu hramul „Sfânta Treime” din
centrul comunei Arbore, construită cu peste 400 de
ani după biserica cu hramul„Tăierea capului Sf. Ion
Botezătorul” nu era pictată, s-a străduit enorm și, cu
ajutorul enoriașilor din parohie, dar și cu al unora din
parohiile învecinate, să strângă suma necesară pentru
a picta și această biserică în interior.

Pentru pictarea bisericii a consultat mai mulți
pictori profesioniști și s-a oprit la pictorul Pavel
Chichișan, pictor profesionist din București. Preotul
era foarte atent, mai ales atunci când cheltuia banul
public și tocmai de aceea s-a străduit să angajeze un
pictor profesionist care să-i dea garanția că va executa

52

o lucrare foarte bună. Așa s-a și întâmplat. După
mărturisirea sa, pictarea acestei biserici a fost cel mai
arzător vis al său.

După efectuarea unui serviciu de 52 de ani în
slujba comunității ortodoxe arborene, la data de 12
februarie 1990 a fost pensionat. Dar legătura cu
credincioșii ortodocși n-a întrerupt-o nici până la data
la care a trecut în lumea drepților la data de 18 iunie
1996. Deși era în vârstă destul de înaintată, consider
c-ar mai fi trăit mult. Era un bărbat ca un stejar,
impunător, cu o barbă de patriarh, molcom la vorbă,
dar și la mers.

A avut un mare ghinion. În acea iarnă a fost
prins de tren în gara Ițcani și s-a accidentat la șold, din
care cauză și-a petrecut restul vieții în pat. Șoldul nu
s-a mai vindecat și acest lucru i-a grăbit sfârșitul.

Coana preoteasă, distinsa doamnă Aurelia, i-a
fost un sprijin de nădejde toată viața. O fi fost
părintele preot, dar coana preoteasă era și ea o mare
sfătuitoare. Nu de puține ori am auzit-o cum îl sfătuia
și părintele asculta liniștit sfaturile date. Și noi am
beneficiat de sfaturile lor, pentru că ei ne-au fost nași
de cununie.

Menționez un fapt deosebit. Părintele a fost
pensionat (ar mai fi putut sluji în altar), dar legătura
cu enoriașii n-a rupt-o, nu că ar fi vrut dânsul, dar nu
l-au lăsat credincioșii. Zilnic era pelerinaj la casa

53

preotului. Nu de puține ori s-au întâlnit la ușa lor câte
3-4 enoriași, și chiar mai mulți, care veniseră pentru
un sfat. Absolut toți erau primiți. Preotul era de-n
calm proverbial. Nu impunea cât să stea de vorbă. Cel
care termina întrevederea era enoriașul care, ori
termina ce-avea de spus, ori se grăbea că trebuia să
intre altul la rând.

Cea mai amare afluență de enoriași era cu
prilejul marilor sărbători ortodoxe, când enoriașii
veneau să se mărturisească. De foarte multe ori l-am
întrebat de unde are atâta putere, în unele zile primind
absolut toată ziua enoriași. Ridica privirea în tavan,
arăta cu degetul și spunea simplu:„ Bunul Dumnezeu
mă ajută”.

Când era sănătos, se plimba mult prin sat. Nu
de puține ori am fost martor când stătea de vorbă c-un
enoriaș pe stradă și la terminarea discuției acesta se
apleca, îi săruta mâna și preotu-l blagoslovea făcându-
i semnul crucii pe creștetul capului plecat.

Mi-aduc aminte c-a fost luat și la o ceremonie
religioasă de la Sucevița când s-a turnat un film
istoric. Din grupul de preoți care însoțeau domnitorul
țării venit la slujbă la această mănăstire, se detașa
preotul Mucea Andrei prin statura sa impunătoare și
barba sa de adevărat patriarh.

Pentru toate cele arătate mai sus, întreaga
suflare din comuna Arbore l-a cinstit și-l va cinsti

54

întotdeauna pe-acest adevărat preot al neamului
nostru. El s-a adăugat șirului de 44 de preoți care-au
slujit la cele două biserici din Arbore, începând din
anul 1779, de când sunt consemnate date, și până în
zilele noastre. Din cei 44 de preoți, preotul Andrei
Mucea are cea mai lungă activitate, care, paradoxal ,
se întinde pe durata tot a 44 de ani.

A fost căsătorit cu doamna Aurelia și ea din
comuna Bilca, județul Suceava. Au avut un singur
copil, pe Domițian, care a studiat și a ajuns economist,
profesând într-un minister.

La rândul lui, Domițian a avut două fete:
Ruxandra, fata cea mare, translator, iar Cristina,
mezina, actriță, Adriana fiindu-i soție.

55

BULIGA (BOCU) GHEORGHE

Era în mijlocul
verii călduroase a anului
1911, mai precis în ziua
de 21 iulie , când a venit
pe lume în familia
țăranului Buliga din
Cutul de Jos un băiețel
frumos, dolofan. Mama
tare s-a bucurat că familia
li s-a mărit cu un băiețel.
I-au pus numele Georgi,
așa cum era obiceiul să se
pună nume copiilor după un sfânt din calendarul
ortodox.
Anii au trecut și copilul s-a făcut un băiețel
vajnic (după cum mi-a declarat chiar el mult mai
târziu). Copilul s-a făcut adolescent , acesta un flăcău
și peste ani a ajuns și-un bătrân la o vârstă
respectabilă. Era din familia lui Bocu.
Ori pe cine ai fi întrebat dacă-l cunoaște pe
Gheorghe Buliga ți-ar fi răspuns printr-o întrebare: dar
cum îl poreclește? Se procedează astfel pentru că-n
Arbore sunt mai multe persoane în același nume. Dacă
l-ai fi întrebat dacă-l cunoaște pe Bocu, imediat ți-ar fi

56

confirmat că-l cunoaște și te-ar fi îndreptat spre casa
lui, care se află în Cutul de Jos al satului nostru.

Trebuie să știe toată lumea că-n Arbore toți
oamenii se cunosc între ei cel mai bine după porecle.
Nici Buliga, Ciobâcă, Pahomi, Cotleț sau oricare
nume nu este binecunoscut mai bine decât Beșleagă,
Motan, Cahliță , Păcală, Șpraiț, Pocnet, Tarulă ,
Cafliuc sau oricum vrei să-i spui. La noi în sat absolut
toți oamenii au o poreclă.

Din inventarul poreclelor ,făcut de noi la
Arbore, rezultă că acum câțiva ani erau 625 de
porecle. De fapt, mai multe familii au aceeași poreclă,
deși nu sunt rude între ele, cum este cazul poreclei de
„Motan”, care este purtat de cei din familia Ciobâcă
sau Sturzu .

Dar Gheorghe Buliga, din acte „Georgi”,
poreclit „Bocu” ,era un personaj aparte. Nici chiar el
nu știa de unde i se trage porecla. N-a aflat originea
acestei porecle chiar dacă a stat de vorbă cu bunicul și
cu tatăl său. A făcut fel de fel de presupuneri și
aprecieri , dar nici el n-a fost de acord cu niciuna.

Bocu era un personaj mucalit, pitoresc, vesel
peste măsură și, ce este mai important, cunoscut foarte
bine în tot județul, dincolo de hotarele lui și chiar
dincolo de hotarele țării.

Tot Bocu era acela care smulgea ropote de
aplauze de la spectatorii din toată țara, și nu numai de

57

la ei. Nu puțini din membrii diferitelor jurii la
festivalurile de folclor s-au ridicat în picioare și i-au
aplaudat evoluția pe scenă. Simpla lui apariție pe
scenă, fiind foarte cunoscut, în fața formației de jocuri
bărbătești ce-o conducea, smulgea ropote de aplauze.
S-a întâmplat de mai multe ori ca, deși era un concurs,
sala îl cerea să apară din nou pe scenă.

Mi-amintesc că ne întorceam de la Festivalul
„Hora de la Prislop” și-am făcut un popas într-o
localitate, pe un tăpșan verde. Normal că membrii
formației i-au rugat pe muzicanți să le cânte ceva și ei
s-au prins imediat în joc. Răsuna satul de strigăturile
lor.

De noi s-a apropiat un bătrânel firav, cam la 80
de ani și ne-a întrebat curios de unde suntem că jucăm
așa de bine. I-am spus că suntem din Arbore.

- Și eu am cunoscut un mare jucăuș din Arbore.
Am făcut frontul cu el. Cred că nu mai trăiește. Îl
chema, nu mai știu cum, dar știu că-l poreclea Bocu.

- Sigur că trăiește. Uitați-l pe cel din fruntea
formației, care joacă cel mai bine.

Nu vă pot descrie bucuria celor doi care se
revedeau după câteva decenii. Spre mândria noastră
badea Bocu a mai jucat, dar bătrânelul respectiv i-a
spus că nu mai poate juca, deoarece este cam bolnav.

Despre istețimea lui mi-a vorbit și maestrul
coregraf Aurelian Ciornei de la Suceava. Mi-a

58

povestit o întâmplare destul de haioasă, pe care apoi a
mai povestit-o de mai multe ori. Din ea reieșea
cunoștințele pe care le avea badea Bocu în domeniul
jocului popular.

Erau la un concurs național la Râmnicu Sărat.
Badea Bocu avea nevoie de ceva și s-a suit la juriu, ca
să stea de vorbă cu maestrul Ciornei. Acesta i-a făcut
semn să mai aștepte puțin până ce ieșea din scenă
formația care juca.

Între timp Bocu urmărea cu atenție evoluția
dansatorilor pe scenă și comenta ceva mai tare.
Președintele juriului, deranjat, l-a întrebat pe maestrul
Ciornei cine este țăranul acesta care comentează
încontinuu. Maestrul Ciornei i-a spus că este
conducătorul formației din Arbore și știe foarte multe
lucruri din jocurile populare.

Președinte juriului i-a dat lui Bocu o foaie de
hârtie și un pix și i-a spus să noteze observațiile sale,
pe care le vor discuta împreună după terminarea
evoluției. Dar Bocu a refuzat pixul și hârtia și i-a spus
că el are totul în cap.

Neîncrezător, președintele juriului a așteptat
terminarea evoluției echipe respective și l-a chemat la
dânsul ca să discute despre evoluția formației
respective. L-a ascultat foarte mirat, dar și contrariat
pe Bocu, i-a strâns mâna și i-a arătat însemnările sale ,

59

care coincideau cu cele spuse de Bocu. În plus, Bocu
mai adăugase niște observații.

Vă dați seama ce mândru s-a simțit maestrul
Ciornei de cele spuse de președintele juriului. Iar la
final, echipa de jocuri bătrânești din Arbore s-a clasat
pe locul I, cucerind și trofeul festivalului.

Chiar dacă anii s-au adunat nemiloși pe umerii
săi, ca la orice muritor, la peste 80 de ani ai lui apărea
încă pe scenă, chiar dacă numai pentru a prezenta
câteva figuri dintr-un joc popular și-a înveseli
asistența cu un set de strigături, strigate numai așa
cum știa el. De fapt în arta strigăturilor și a jocului
popular l-a urmat cu mare succes Ion Pahomi, poreclit
Pacală.

Pe lângă toate acestea, Bocu mai avea o
calitate: prindea foarte repede figurile cei i le arătai ,
chiar dacă numai o interpretare, indiferent din ce zonă
a țării erau.

De fapt, începuturile formației de jocuri
bărbătești ( lui îi plăcea să le spună bătrânești) leagă
tot de numele lui, imediat după al Doilea Război
Mondial ,în anul 1969, deci cu aproximativ douăzeci
și cinci după război. Dar adevărata renaștere a acestei
formații se leagă și de numele lui Vasile Tiperciuc ,
poreclit „Bugeai”, pe vremea aceea fiind
vicepreședinte al Primăriei Arbore, și a lui Gheorghe
Sturzu, profesor, la acea vreme director al căminului

60

cultural ,încă din anul 1969, deci acum aproape
jumătate de secol.

La ambiția lui Bocu, a viceprimarului și a
directorului de cămin cultural s-a adăugat și ambiția
lui Dimitrie Leonte, la acea vreme primarul comunei.
Acesta era un om ambițios,mare iubitor de cultură, în
general, și de jocuri populare, în special. El a vrut să
aibă în comună o echipă de jocuri populare cum nu
avea nimeni în satele din jurul nostru. Și așa a avut-o,
dar i-a acordat și sprijin necondiționat.

Cred că arborenii își aduc aminte cu mare
plăcere de evoluția acestuia, în fruntea echipei, pe
scena Festivalului Folcloric „Floare de salcâm” de
după anul 1990, de-a lungul tuturor edițiilor sale cât a
fost el în viață. Trecând anii și nemaiputând juca,
stătea cuminte, pe un scaun într-un colț al scenei,
sprijinit în cârjă, care devenise tovarășul său
nedespărțit, după ce trecuse de 85 de ani, admirând
evoluția echipei. Nu mai putea juca, dar cârja sălta în
ritmul muzicii. Atunci a predat ștafeta conducătorului
de formație lui Ion Pahomi, poreclit „Pacală”., Acesta
duce mai departe, cât va mai putea și el, faima acestei
formații de jocuri populare bărbătești. Numai pe el l-a
considerat Bocu capabil să ducă ștafeta mai departe
formații de jocuri populare bărbătești ( bătrânești).

O perioadă a condus și formația de jocuri
bărbătești a Școlii din Cutul de Jos, cu care a obținut

61

rezultate foarte bune chiar și în concursurile naționale
de jocuri populare pentru copii și tineret.

Tot dânsul a pus bazele unei echipe de jocuri
populare mixte, competitivă și la nivel național, la
școala Gimnazială „Luca Arbure”. În cadrul acesteia a
reușit să pregătească o formație de jocuri mixte și să
obțină cu ei locul I pe țară și medalia de aur și la
soliști dansatori în pereche, nemaipunând la socoteală
nenumăratele locuri I, răsplătite cu medalii de aur la
concursurile republicane. Echipa și soliștii dansatori
au obținut șase medalii de aur la aceste concursuri.

Încă mai stăruie în urechile arborenilor ecourile
evoluției acestei formații pe scena din comună, din
comunele învecinate, pe marile scene ale țării, dar și
în unele țări din jurul nostru. Dar a venit și vremea
trecerii lui la cele veșnice, lucru care s-a întâmplat
într-o frumoasă zi de primăvară, mai precis pe 9 mai
2008, la respectabila vârstă de 97 de ani. Pe ultimul
drum a fost condus de aproape întreaga populație a
comunei Arbore, în frunte fiind membrii formației de
jocuri bătrânești.

Acum nouă ne revine îndatorirea sacră și
cinstea să-l evocăm, ori de câte ori avem prilejul, și a
reaminti tuturor rolul pe care l-a avut Bocu în ducerea
în lume a artei jocului popular bucovinean, în general,
și a celui bucovinean, în special, de acel talent ieșit
din comun, care a stat în fruntea formații de jocuri

62

populare bătrânești decenii la rând. Meritul lui
deosebit se completează cu faptul c-a asigurat
continuitatea conducerii acestei formații pentru ca
obiceiul să nu se piardă.

Acum, când echipa de jocuri bătrânești se
apropie de vârsta unei jumătăți de secol de la
reactivarea ei, un gând de recunoștință se îndreaptă și
spre Georgi Buliga, poreclit Bocu, care și-a dedicat
întreaga viață jocului popular bucovinean, ducând
faima lui pe tot cuprinsul țării și chiar dincolo de
fruntariile ei. Iar talentul lui îl duc mai departe urmașii
săi , toți specialiști în arta jocului popular românesc,
care continuă repertoriul de jocuri populare arborene,
jocuri care au fost interpretate atâția ani de mai multe
generații.

În plus, tragem speranță că se vor ridica alte
generații de virtuozi ai jocului popular și care, prin
prestația lor, vor duce faima jocului popular
românesc, în general, și a celui arborean, în special
chiar pe marile scene ale lumii. Începutul este foarte
bun prin preocuparea conducerii Școlii Gimnaziale
„Luca Arbure” de „a pune pe picioare” o echipă de
jocuri populare mixte, iar căminul cultural, sub egida
primăriei,se preocupă intens de-a forma și instrui o
asemenea echipă cu ajutorul și sub mâna măiastră a
unui dansator profesionist pe nume Valentin Vlăgea.

63

Cu acesta, echipa de jocuri populare merge din succes
în succes.

Demn de semnalat este faptul că echipa școlii,
cât și a căminului cultural, la toate festivalurile la
care participă, obține rezultate foarte bune și culege
aprecieri.

64

65

PAHOMI MIRCEA

A văzut lumina zilei în
casa gospodarului Pahomi, în
Cutul de peste Vale, într-o casă
situată aproape de apa Solcii,
într-o zi friguroasă de început de
iarnă, mai precis la data de 5
decembrie 1925. Părinții săi au
fost Toader și Ecaterina. Mama
lui era simplă țărancă, dar tatăl
său a fost perceptor la primăria din sat.
Familia lui, împreună cu alte două familii cu
numele de Pahomi, făceau parte din gospodarii de
frunte ai comunei Arbore, din familia Pahomi a fost
ales unul chiar primarul comunei.
Familia lui Mircea Pahomi face parte din cele 3
familii Pahomi, care, pe la anul 1750 , au trecut munții
Carpați ca bejenari din zona Bistrița-Năsăud.
S-au stabilit în Arbore unde, în mod eronat, nu
știu din care motive au fost considerați „moroșăni”,
adică veniți din Maramureș. Mircea Pahomi a
combătut această teorie, susținând că înaintașii lui au
venit din zona Bistriței. Și, după câte studii a făcut,
sunt întru totul de acord cu el.
Studiile primare le-a urmat la școala din satul
natal, Arbore, iar cele secundare la Școala Normală de

66

băieți din Cernăuți. Examenul de bacalaureat l-a luat
în anul 1945 la Caransebeș. Era în perioada aceea
foarte grea din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial și după terminarea acestuia.

A urmat apoi cursurile Institutului de Studii
Economice și Planificare din București, pe care l-a
absolvit, cu examen de licență, în anul 1953.

S-a căsătorit cu Maria și au avut un singur
copil, o fată pe numele Dorina, care la această dată
trăiește în București.

După terminarea studiilor a lucrat ca economist
la Institutul „Proiect” din București, până la
pensionarea sa.

A fost un cercetător pasionat al trecutului
Bucovinei istorice. Timp de mai mult de un sfert de
veac a adunat din marile biblioteci ale țării date despre
bisericile și mănăstirile din Bucovina.

Materialele culese le-a adunat în șapte volume
masive sub titlul de „Documente sucevene”, pe care
le-a donat Institutului „Bucovina”, filială a Academiei
Române, din Rădăuți, în anul 1993. În cadrul
„Analelor Bucovinei”, organ de presă al acestui
institut, a publicat mai multe studii. A fost și un
colaborator de frunte al Societății pentru Cultura și
Literatura Română în Bucovina.

A publicat studiile:„Fundații românești în
Galiția-Ucraina” în „Analele Bucovinei”, nr. 1/1995.

67

„Academia duhovnicească de la Mănăstirea
Putna în secolul al XVIII-lea”,în Glasul
Bucovinei,Cernăuți, nr. 1/1995.

„Biserica episcopală Sf. Nicolae (Bogdana) din
Rădăuți în secolele XIV-XIX ” în Analele Bucovinei,
nr. 1/1997.

„Biserici și schituri ortodoxe românești din
Ținutul Cernăuți”, Suceava,1998.

„Biserici și mănăstiri catolice din Siret,
secolele XIV-XVI. Învățământ catolic la Episcopia din
Siret” în Codrii Cosminului, nr. 3-4, 1997-1998.

„Biserica Sf. Gheorghe-Mănăstirea Sf . Ioan de
la Suceava” în Analele Bucovinei, nr. 1/1999.

„Soarta tezaurului artistic și documentar al
Mitropoliei Sucevei și Moldovei în Polonia (1686-
1783)”, în Analele Bucovinei, nr. 1/2000.

„Biserica Sf. Dumitru-Suceava” în Analele
Bucovinei , nr. 2/2000.

„Biserica Arbore, județul Suceava” în Analele
Bucovinei, nr.1/2001.

„Jurământul Bucovinei față de Austria în anul
1777”, în Analele Bucovinei, nr. 2/2001.

„Boieri și mazili-nobili bucovineni”, în Analele
Bucovinei, nr. 1/2002.

Sfârșitul i-a venit pe neașteptate , și mult înainte
de vreme, la Suceava, pe drumul de întoarcere de la

68

casa părintească din Arbore la locuința lui din
București. Era la 1 august 2002.

Plecarea lui Mircea Pahomi de pe acest pământ
este o mare pierdere pentru activitatea noastră
științifică. A fost o personalitate care studia foarte
mult, elabora studii științifice riguros verificate. Lui i
se datorează foarte multe lucruri despre istoria
Bucovinei. Păcat că lucrările lui , pe care le-am
pomenit mai sus, nu se găsesc nici în Biblioteca „T.
Flondor” din municipiul Rădăuți, nici în biblioteca
sătească din Arbore. Și mai mare păcat este că nu se
află nici în posesia familiei sale din Arbore, care
deține doar frânturi din ele.

69

70

RUSU – ARBORE ȘERBAN

A văzut lumina
zilei în comuna Arbore,
județul Suceava în
10octombrie,o splendidă
zi de „Brumărel” 1926.

A avut 5 frați:
Aurora,Arghir, Viorel ,
Doina-Stela, Steluța și
Felicia, ultimele două
plecând din lumea
aceasta prea de timpuriu. Cu excepția acestora,toți au
făcut studii liceale și universitare. Din păcate, Viorel
s-a pierdut în valurile Mării Negre prea repede, nu
mulți ani după absolvirea liceului. Viorel era foarte
talentat la desen, uimindu-ne pe noi, colegii lui de
liceu, cu desenele sale. La liceu am fost colegi de
clasă. La toate întâlnirile cu foștii colegi de liceu, îl
pomenim și pe el.
Demn de menționat este că mama lui s-a numit
de domnișoară Dobrovolschi, fiind refugiată din
Basarabia, localitatea Bălți. Părinții ei au fost
învățători.
Studiile primare și gimnaziale le-a urmat la
Arbore la Școala cu Clasele I-VIII Nr.2 de pe Clit, din
satul natal.

71

Studiile libere de pictură și grafică le-a urmat în
atelierele pictorilor Nicolae Dărăscu și Al.J.Steriade.
În paralel, frecventează cursurile teoretice de la
Școala Superioară de Arte Frumoase din București, la
care expuneau profesorii Horia Teodorescu, G.M.
Cantacuzino, Gh. Ghițescu, Al. Naum și Gh.Oprescu.

A urmat înscrierea la Institutul de Arte din
București, unde i-a avut profesori pe N. Dărăscu și
J.Al. Steriade, cursurile căruia le-a urmat cu succes.

A fost grafician la Institutul Român pentru
Relațiile Culturale cu Străinătatea, între 1950 și 1958,
apoi la Oficiul Național de Turism , între 1959 și
1965.

A fost autor de grafică publicitară, de pliante
turistice etc. A semnat grafica de carte în anul 1962 la
culegerea de poezii „Tezaur”, pentru care a primit
premiul pentru „Cea mai frumoasă carte a anului”.

A făcut călătorii de studii și de documentare în
Bulgaria ( 1959), Albania ( 1958), în Franța și Algeria
(1979).

Maestrul s-a afirmat întâi ca grafician, lucrând
gravură, desen , grafică aplicată etc.

Critica de artă a remarcat rezultatele sale
deosebite în tehnica monotipului.

Întâlnim în peisajele lui Șerban Rusu-Arbore
„Armonizări cromatice rafinate, tonuri prețioase, o
picturalitate suculentă, care dau imaginilor o

72

încărcătură lirică, semn al emoției resimțite de artist în
fața motivelor investigate”- scria Marin Mihalache.

Artistul intuiește poezia atmosferei locale,
mesajul ideatic al lucrurilor. Finețea contrastelor
cromatice îl recomandă ca pe un bun colorist, fapt
remarcat atât în grafică, cât și în pictura în ulei, pe
care a început s-o practice tot mai mult în ultima
vreme.

În portretistică, maestrul Șerban manifestă
aceleași calități, traducând în termeni de expresivitate
plastică psihologia personajelor. Exemple sunt
portretele „Tânăra învățătoare”, „ Țărancă din
Arbore” și altele.

Găsim în opera maestrului și compoziții cu
personaje numeroase, cum sunt lucrările: „1907”,
„Muncitori forestieri”, „1877” și altele, care au fost
realizate într-o cromatică sobră, cu știința punerii în
scenă, cu intuiția imaginii.

Maestrul Șerban Rusu-Arbore are lucrări de
pictură și grafică la Muzeul de Artă al României, la
muzeele din București, Suceava, Bacău, Tulcea,
Târgoviște și în comuna Arbore, comuna sa natală.

Lucrări de-ale sale se găsesc și în colecții
particulare din țară și din străinătate ca: Franța, Italia,
Spania, Germania, Statele Unite, Japonia, Liban și
Israel.

73

A participat la expoziții și manifestări artistice
încă din anul 1956. Așa au fost anualele de grafică,
expoziții de afișe, expoziții de grafică publicitare,
expoziții festive, Salonul republican de pictură și
sculptură ș.a., care au fost organizate în
București,Suceava, Galați, Târgoviște.

Expoziții personale a organizat în anii 1967,
1969, 1971, 1975, 1977, 1981 și 1983 în București;
1969, 1973 la Suceava; 1976 la Târgoviște; 1977 la
Bacău.

A participat și la manifestări de artă plastică
peste hotare , cum au fost : Cuba-1972; Chile-1973;
Bulgaria-1977.

Referințe despre maestru și operele sale:
Barbosa, Octavian-„Dicționarul artiștilor
români contemporani”, București, editura
„Meridiane”, 1976, pag.423, 424; Croitoru Mircea
„Les couleurs de la Bucovine. Actualites Roumaines”,
nr. 35 din 28 august 1981;
Petringenaru, Adrian, Alexandru Trifu și
Șerban Rusu- cronică, „Contemporanul”, nr. 42, 18
octombrie 1968, pag.6; Prut, Constantin-Șerban
Rusu-cronică, „Contemporanul”, nr. 44, 30 octombrie
1970, pag.7.
Cataloage: Expoziția de pictură și grafică
Șerban Rusu, București, 1968.

74

Șerban Rusu-Arbore- Galeria „Galateea”,
București, sept.-oct.-1971.

Pictură și grafică Șerban Rusu, Galeria
„Orizont” București, sept. 1975;

Paul Atanasiu, Ilie Ardeleanu, Șerban Rus-
Arbore, galeriile de artă ale municipiului București,
februarie 1975;

Pictură-Grafică… Șerban Rusu-Arbore, Salonul
artelor Târgoviște, 20 iulie-10 august 1976;

Șerban Rusu-Arbore, pictură și grafică, Galeria
„Căminul artei”, București, iulie 1981.

Participând cu lucrări la Galeria „Galateea” a
cules următoarele aprecieri: „Cele 16 gravuri ale lui
Șerban Rusu-Arbore se împart în două cicluri:
obiceiuri țărănești și aspecte de muncă. Fără a fi
preocupat de obținerea unor subtilități tonale, autorul
caută armonia formei, dar, mai ales, o ambianță
decorativă. Imaginile sunt agreabile, au naturalețea
exprimării directe, dar adeseori ne aduc aminte de
simplificările vinietelor”.

Mircea Deac scria: „La Galateea, Șerban Rusu-
Arbore prezintă grafică. Acest artist, care a învățat în
tinerețea sa cu pictorii Dărăscu și Steriadi, a părăsit
spontaneitatea observației directe și plăcerea
desenului inspirat și nervos, caracteristice maeștrilor
săi, preferând acuratețea, claritatea și vigoarea
apropiată de schema geometrică a unei compoziții

75

solid construite și cu certe virtuți decorative. De fapt,
calchiază realitatea, ca într-un abecedar, urmărind
efectele decorative ale contrastelor de alb și negru.
Pentru îmbogățirea plastică a imaginii introduce
ornamentul în spiritul artei populare și pentru a-i
imprima un caracter personal, stilizează figurile și
formele cu efecte pur decorative.

Deși încearcă o demonstrație a virtuților sale
artistice, expoziția lui Șerban Rus-Arbore ne convinge
mai curând de posibilitățile sale în grafica destinată
tiparului și, în mod special, în grafica de carte și
afiș.”

Iar Jack Brutaru scria despre creațiile
maestrului Șerban: „Șerban Rusu s-a afirmat în
ultimul deceniu ca un talentat și activ creator în
grafica publicitară, în grafica de șevalet și în diferite
tehnici ale gravurii. Manifestarea prezentă cuprinde,
de asemenea, monotipuri, gravuri și desene. Și, totuși,
ansamblul expunerii reflectă structura și formația
pictorului, care-și transpune viziunea în aceste în
aceste forme de exprimare plastică.

Monotipul, cu toate că se realizează prin
transpuneri și imprimare, rămâne un gen pictural
prin intenții și specific. Acest lucru îl demonstrează și
expozantul. Monotipul îl folosește după metode
proprii, cum se spune în tehnici combinate,
intervenind prin transpunere, fie prin încărcare cu

76

culoare a imaginii sau, dimpotrivă, atacând stratul
imprimat.

Rezultatul, compuneri viguroase, variind între
dinamic și static, în care vibrația, suculența materiei
și, în special, calitatea coloritului mărturisesc
pictorul.

Desenele , prin sensibilitate, apar ca o altă
fațetă ale aceleiași personalități. În gravură, unde
arhitectonica imaginilor și desenul merg spre
laconism și stilizare, cu încadrări spectaculoase în
contururi, par ca decupate pe albul hârtiei, își arată,
totodată, experiența și simțul pentru grafic.

Preocupări tematice variate, modalități de
expresie diferite într-o multitudine de tehnici
conturează un artist dotat și matur, dar, mai ales,
anunță posibilități mai ample care-și așteaptă
concretizarea, probabil, și în pictura de șevalet. Sunt
cărări punctate de succese care pot să se adune într-
un drum, prin care talentul lui Șerban Rusu va putea
să-și dea plinul .”

(Jack Brutaru)

77

Câteva din creațiile sale:
Monotip
Bărci
Portret de bărbat
Tânără fată
Tufănele
Stejari
Stradă în București
Nud șezând
Peisaj din Bărăgan
Stradă din Sulina
Furtună
Arșiță
Vibrații
Compoziție
Cetate
Dealurile Bucovinei
Toamnă
Flori cu cerb
Dumbravă
Peisaj

Gravură
Taraf
Călușari
Vinul nou
Familia
Anonimul

78

Peisaj cu sonde
Tușuri- desene

Peisaj petrochimic
Case în Sulina
Peisaj din Albania
Carieră
Nud
Termenul de „monotip” este un procedeu în
pictură executată pe cupru, sticlă sau materiale
plastice, care este apoi transpusă, prin imprimare, pe
hârtie. Maestrul Șerban Rusu – Arbore a excelat în
acest procedeu.

Expoziții de grup
Între anii 1956 și 1993 a participat la toate
anualele de grafică, expoziție de afișe, saloane
republicane de desen, grafică și picturExpoziții
personale
1967-Expoziție de grafică și pictură la sala
B.C. București.
1969-Expoziție de grafică la Suceava.
1971-Expoziție de gravură la galeria
„Galateea” din București.
1973-Expoziție de pictură și grafică la
Suceava.
1975-Expoziție de pictură și grafică la sala
Dales din București.

79

1976-Expoziție de pictură și grafică la
Târgoviște.
1977-Expoziție de grafică-Bacău.
1981, 1984 și 1986-expoziții de pictură și
grafică la Căminul Artei.
1988-Expoxiție de pictură și grafică la Galeria
de Artă a Municipiului București.
2000-Expoziție de pictură și grafică la
Galeriile „Orizont”.
2005-Expoziție de pictură și grafică la
Muzeul Cotroceni.
2005-Expoziție de monotipuri „U” la Art
Gallery București
Ar fi imposibil să reproduc tot ce-au scris
despre Șerban Rusu-Arbore și operele sale
personalități ale vremii. De aceea voi reproduce doar
ce-au spus următorii:
„Pictura pe care o face Șerban Rusu-Arbore e
ca o fereastră deschisă către frumusețile lumii și, cred
eu că, în vremea noastră, mai mult ca oricând, avem
nevoie să privim în aceste ferestre dincolo de care
luminează bucuria și speranța. Avem nevoie și de
compensația asta pe care arta bună, arta neabdicând
de la adevărul omului, ne-o da pentru a rămâne
oameni, pentru a face ca urmașii noștri să ne continue
în bucurie.

80

Șerban Rusu-Arbore este un bucovinean din
Arbore, care, înainte de-a se apuca de lucru, se
întreba cât de adânc știe meserie înainte de-a simți
arta, o știe muncind. E rugăciunea care însoțește
toate aceste lucrări prin care trec vânturi solare și
văzduhurile care au transparența Mării Marmara la
sfârșit de august.

Sângele care îi curge în artere lui Șerban Rusu-
Arbore din direcție Voronețului, Arborei, Suceviței,
Moldoviței, Humorului pare mai fierbinte și, negreșit,
e foarte adevărat. Cât de minunat ne arăta ce se poate
obține dintr-un albastru sau dintr-un verde când
talentul ți-a fost botezat cu obcine și plaiuri, cum a
fost botezat talentul lui Șerban Rus-Arbore !

Pictorul privește lumea cu ochii lui albaștri din
împărăția turcoaz și lapis-lazuli.

Eusebiu Camilar povestea despre felul discret
de a fi al artiștilor bucovineni care, în metropolă
ajunși, zicea el, dispar în neștiute locuri. Dispar, ca
să apară cu brațele încărcate de frumuseți, așa cum o
face astăzi Șerban Rus-Arbore !”

(Platon Pardău)
„Privind lucrările pictorului Șerban Rus-
Arbore este interesant de urmărit cum artistul și-a
însușit în mod creator lecția maeștrilor pe care i-a
avut la Institutul Bucureștean de arte plastice: N.
Dărăscu și Jean Al. Steriadi.

81

Sensibilitatea cromatică a autorului celebrelor
peisaje venețiene s-a transformat la elevul sau în
verva coloristică a uleiurilor, compoziții cu
precădere, cu un pronunțat caracter decorativ, iar
eleganța desenului autorului „Chiuvuțelor” în
precizia și fantezia monotipurilor, surprinzătoare prin
ineditul fiecărei imagini în parte.

Coloritul în tonuri închise are o melodică
gravă, iar desenul este ferm și sintetic. Lucrările sale
sunt de o simplitate ce le mărește valoarea.”

(Mircea Deac)

Și-n „Dicționarul artiștilor români
contemporani”, autor Octavian Barbosa, apărut la
Editura „Meridian”, București, 1976, scria despre
Șerban Rusu-Arbore:

„S-a afirmat cu precădere în grafică, iar în
cadrul acestui domeniu, în tehnica monotipului, unde
a ajuns la rezultate remarcabile.

Tonurile cromatice și echilibrul sever al
desenului atestă o vocație lirică, recunoscută în
constantele sale stilistice și tematice unitare, atât în
pictură, cât și în grafică.

O anume sobrietate se observă, nu numai în
portretele, ci în peisajul pe care-l cultivă cu aceeași
osârdie.

82

Planurile sunt riguros dispuse în registre
cromatice și tematice. Emoția este directă și se
transmite fără dificultăți de accesibilitate.”

Cu ajutorul Fundației „Episcopul Grigorie Leu-
Mișcare pentru Progresul Satului Românesc” și al
Societății pentru Cultura și Literatura Română în
Bucovina, obținusem în anul 1993 ca Ministerul
Învățământului să acorde Școlii Gimnaziale Nr.2 de
pe Clit, unde-a învățat maestrul,numele de „ Școala
Șerban Rusu-Arbure”.Și pe site-ul ministerului nostru
timp de câteva zile așa a fost trecută această școală.

Dar numele n-a ținut mult. Forțe obscure de la
nivelul comunei noastre au intervenit cu ură până ce
onor ministerul a renunțat la numele dat acestei școli.
Oare ce-or fi simțit acele brute care s-au luptat ca
numele maestrului să nu apară pe frontispiciul școlii
respective ?Cine nu crede se poate adresa în acest
scop ministerului nostru.

Majoritatea datelor mi-au fost puse la
dispoziție, cu multă amabilitate, de doamna ,nepoata
maestrului. Pentru aceasta îi mulțumesc foarte mult și-
i urez multă, multă sănătate.

xxx

83

În albumul „ȘERBAN RUSU - ARBORE”,
editat în anul 2012 de către Fundația Culturală ce-i
poartă numele, următoarele cuvinte” Mi-am conceput
tablourile cuprins de emoția amintirii unor oameni și
locuri dragi. Bărbați și femei de la munte, păduri și
poieni, obcini bucovinene, tainice cărări,
nenumăratele chipuri ale mării iată câteva din
subiectele care m-au căutat în timp și pe care, în
expoziția de față, vi le propun. Am încercat să mi le
apropii, călăuzit de același mare și inepuizabil
maestru al nostru, al tuturor - NATURA”.

84

COZORICI GHEORGHE

Actorul de talie
internațională Gheorghe
Cozorici a văzut lumina
zilei la 16 Cuptor a anului
1933 în comuna Arbore,
satul Clit, județul Suceava.

Cursurile primare și
secundare le-a urmat la
școlile de pe meleagul natal. A urmat apoi Institutul
de Artă Dramatică din București, absolvindu-l în anul
1956.
După absolvirea facultății a evoluat pe scena
Teatrului Național din București, aici desfășurându-și
întreaga sa activitate de actor.
Ultimul său rol pe scenă a fost First din piesa
„Livada cu vișini” a lui A.P.Cehov. A evoluat pentru
puțin timp și pe scena aționalului din Craiova, unde l-
a interpretat pe Hamlet. A fost cel dintâi actor care l-a
interpretat pe Hamlet în perioada postbelică.
A făcut parte din generația de aur a teatrului
românesc, alături de alte stele ale acestuia: Amza
Pellea, George Constantin, Sanda Toma, Mircea
Albulescu,Gina Patrichi, Silvia Popovici și Silviu
Stănculescu. Colegii de generație l-au poreclit
„Prințul”.

85

La Naționalul din Craiova a plecat împreună
c-un grup de tineri actori, colegi de generație: Silvia
Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Victor
Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu și Constantin Rauțchi.
Au fost însoțiți și de regizorii Radu Penculescu și
Dinu Cernescu, precum și de scenograful Ion
Popescu-Udriște. Aici au făcut roluri foarte bune în
piesele. „Anii de pribegie” de A.N. Arbuzov, „Titanic
vals” de T. Mușatescu, „Tudor din Vladimiri” de
Mihnea Gheorghiu și „Ultima generație” de V.
Nițulescu. La Teatrul Național București s-a întors în
anul 1959, unde-a jucat timp de peste 30 de ani.

În anul 1962 debutează și-n cinematografie
jucând în pelicula „Partea ta de vină”, artă pe care a
iubit-o tot atât de mult ca și teatrul. Trebuie menționat
un fapt important, și anume că, printr-o interpretare
monumentală l-a reînviat pe voievodul Ștefan cel
Mare în filmul regizat de Mircea Drăgan.

Au urmat alte câteva capodopere ale
cinematografiei românești: „Pădurea spânzuraților”
(regizor Liviu Ciulei), „Gioconda fără surâs”
(Malvina Urșianu), „Moartea unui artist” (Horia
Popescu), „Capcana mercenarilor” și „Ciuleandra”
(Sergiu Nicolaescu). Au fost peliculele pe care
maestrul Gheorghe Cozorici și-a pus amprenta sa
puternică.

86

În teatru și-n film, cele două mari iubiri ale sale,
a trăit cele mai intense stări sufletești, uimind
spectatorii și telespectatorii cu vocea sa puternică,
timbrată, armonioasă, mult plăcută urechilor și de
neuitat. Dar filmografia sa este foarte bogată. Se poate
spune că maestrul a jucat des în filme. Astfel a mai
jucat în filmele: „Procesul alb” (1965), „Prea mic
pentru un război așa de mare” (1969), „Ultimele clipe
ale verii” (1976), „Râul care urcă muntele” (1977),
„Clipa ” (1979), „Vânătoare de vulpi” (1980), „Un
echipaj pentru Singapore”(1981), „Comoara”(1982),
„Imposibila iubire” (1983), „Un petic de cer”(1984),
„Furtună în Pacific”(1985), „Din prea multă dragoste
”(1985), „Ziua Z ”(1985), „Ciuleandra” (1985),
„Trenul de aur ”(1986). Pe toate aceste filme, la fel ca
și în teatru, maestrul și-a pus amprenta sa specifică și
puternică.

Gheorghe Cozorici a fost și un recitator de
excepție. Uimea publicul nu doar prin talentul cu care
interpreta, ci și prin vocea sa unică, inconfundabilă, a
cărei intensitate dădea tărie și multă sensibilitate
sutelor de poezii pe care le-a interpretat pe scenă, la
televiziune sau la radio.

Colegii lui, și nu numai, își amintesc episodul
când maestrul a recitat timp de 3 (trei) ore din creația
eminesciană, supărat și rezemat cu piciorul de-un
gard, la moartea lui Amza Pellea, colegul său de

87

generație și-un prieten foarte apropiat. Se știa de toată
lumea că poezia lui Mihai Eminescu a fost marea lui
dragoste.

Pentru întreaga sa activitate a fost distins cu
Ordinul „ Meritul cultural” clasa a IV-a „Pentru
merite deosebite în domeniul artei dramatice”
(1967).Fără să fiu răutăcios, consider c-a fost prea
puțin, enorm de puțin, pentru tot ce-a realizat maestrul
în scurta sa viață.

Am amintit mai sus că, pentru calitățile lui
morale, fizice și intelectuale și interpretative i se
spunea „Prințul”. A fost un prinț al teatrului,
cinematografiei și al poeziei, cu precădere al poeziei
eminesciene, pe care-o recita într-un stil
inconfundabil, cu vocea sa unică. Iar eu, dac-aș fi avut
putere l-aș fi numit rege peste toate cele menționate
mai sus.

Mult, mult prea devreme, a renunțat la viața
pământeană. La 18 decembrie 1993 s-a înălțat la Cer
pentru a întări cu talentul său oastea actorilor.

A fost foarte apreciat și-n timpul vieții și după
trecerea sa dincolo. Din cele spuse despre el, prezint
cititorilor doar două aprecieri, din noianul celor fără
număr, deoarece ar fi trebuit să scriu prea mult.

„A fost dintre cei mai minunați, nu doar actori,
dar și cei mai minunați oameni pe care i-am cunoscut
în teatru.Îl numeau Prințul iar Albulescu îi spunea

88

Măiestruțule . Era un actor de o calitate artistică și
umană cu totul deosebită. Era o finețe și un
rafinament…Am jucat mult cu el. Avea o strângere de
mână care îmi dădea un curaj nemaipomenit.”(Ilinca
Tomoroveanu)

„Gheorghe Cozorici a umplut scena cu talentul,
harul și vocea sa. A fost un partener de nădejde
pentru colegii săi, și toți, care l-au cunoscut și iubit,
spun povești despre el și talentul său…Avea un glas
sigur, neșovăitor, parcă tras de o linie netremurată și
care lovea obstacolul auzului nostru într-o aterizare
directă, fără recul. O vibrație scurtă, pătrunzătore, o
muzică gravă, un sunet de instrument sever. Cred că,
rostindu-și replicile undeva, într-o pădure adevărată,
ar fi preschimbat ușor copacii în orgă, cerul în clopot
și frunzele în mișcătoare flăcări verzi”.

(Aurel Storin)
Am putea spune că locuitorii comunei Arbore,
localitate în care-a văzut lumina zilei, l-au prețuit prin
membrii consiliului local, care au acordat numele său
Căminului Cultural din satul Clit, sat aparținător
comunei Arbore. Pe frontispiciul acestuia tronează
mândră inscripția „Căminul Cultural Gheorghe
Cozorici”. După umila mea părere, poate că această
inscripție ar fi trebuit întregită, așa cum este normal,
scriind „Căminul Cultural Maestrul Gheorghe
Cozorici” Nu de alta dar să nu se confunde cu numele

89

altui cetățean din Arbore, și sunt câțiva, care poartă
acest nume.

Cred c-a venit timpul ca în curtea căminului
cultural, în fața acestuia să fie amplasat și un bust al
maestrului.

90

91

IAȚENTIUC STELIAN-GRUIA

Adevăratul său
nume, trecut și în
certificatul de naștere,fost
IAȚENTIUC STELIAN-
GRUIA. Cu timpul a
renunțat la numele său de
familie și-a rămas
cunoscut tuturor, ca om,
ca profesor universitar,
ca poet, traducător și
romancier, sub numele de
GRUIA STELIAN.
Era în primele zile ale primăverii anului 1933.
După cum spune vorba populară: ”Aprilie priește și
belește”, așa s-a întâmplat și atunci. Era o vreme
câinoasă, să nu scoți nici mâța din casă, așa cum
mărturisise și Paulina, mama sa. În acea zi, într-o casă
de pe ulița școlii de pe Clit, a văzut lumina zilei
Stelian-Gruia, fiul lui Gheorghe și Paulina Iațentiuc.
Stelian-Gruia era al doilea copil din cei patru pe
care i-a avut familia Iațentiuc. Familia sa era de
origine ucraineană, părinții stabilindu-se în localitatea
Arbore, după ce plecaseră din satul Clit, la acea dată
comună independentă. De-abia în anul 1964 comuna
Clit a fost înglobată în comuna Arbore. Stelian-Gruia,

92

nu se știe din care motive, în perioada studiilor a
renunțat la numele de familie. Nici familia mea, fiind
prieteni, n-am aflat acest lucru. E drept, nici nu l-am
întrebat. Frații lui s-au numit Dumitru, Constantin și
Ovidiu.

Tatăl său era de meserie fierar, și încă unul
foarte bun, apreciat de comunitate, dar și un vânător
pasionat. Am putea spune că el a fost acela care a
format tagma vânătorilor din comuna Arbore, de-a
lungul vieții sale formând mulți vânători. El era un om
deosebit, ținea foarte mult la cuvântul dat, era un
foarte bun vecin, vorbitor de limba română, deși mai
avea și goluri în vocabular. Întotdeauna întindea o
mână de ajutor celui care avea nevoie.

Mama sa a terminat în tinerețe școala de moașă
comunală, meserie pe care-a practicat-o până la
sfârșitul vieții. Împreună cu Albeoaia, o femeie din
Cutul de Jos, a adus pe lume toți copiii din Arbore
până prin anii 1955, când s-a înființat casa de nașteri
din Arbore. Ambii părinți au ținut foarte tare ca toți
copiii lor să învețe carte, lucru pe care l-au și
înfăptuit.

Prin corectitudine exemplară în relațiile cu
oamenii și prin modul în care și-au făcut meseria,
părinții săi și-au obținut un statut social privilegiat în
comunitatea arboreană. În acest spirit și-au educat și
copiii. O mențiune este absolut necesară: deși erau

93

cetățeni români de etnie ucraineană, și-n casă se
vorbea și-această limbă, toți copiii lor știau corect
limba română, dovadă că Stelian a urmat filologia.

Stelică ( așa-l strigau părinții și prietenii) a fost
un copil cu mare dragoste de carte, ordonat,
disciplinat, respectuos, după cum mi-au relatat foști
colegi de școală și Avramia, soția mea, care i-a fost
colegă de școală, vecini, rude, prieteni. Tocmai de
aceea, la îndemnul învățătoarei lui, Stelică a fost dat la
școală mai departe. După terminarea școlii primare în
sat, nefiind la noi gimnaziu,a fost dat la gimnaziul de
la Liceul de Băieți din Rădăuți ( actualul Colegiu
Național „Eudoxiu Hurmuzachi), unde a terminat
cursurile gimnaziale. A urmat apoi cursurile Liceului
Comercial din Suceava, pe care l-a absolvit în anul
1952.

După terminarea liceului s-a înscris la
Universitatea București, Facultatea de Filologie,ale
cărei cursuri le-a urmat între 1952-1955, transferându-
se apoi ca bursier la Universitatea „Taras Șevcenko”
din Kiev, unde a mai studiat doi ani.

Pe Lidia, soția sa, a cunoscut-o în timpul unei
excursii de studii, pe care-a făcut-o cu colegii săi în
Caucaz. În anul 1957 s-a căsătorit cu ea. Ea era de
profesie fizician și a adus-o în România.

Aproximativ doi ani a lucrat la ziarul „Zori
noi”, actualmente numit „Crai nou”. Apoi este chemat

94

asistent la catedra de limbi slave a Universității
București.

Aici și-a susținut examenele pentru a obține
titlul de doctor în filologie, pe care l-a obținut. În anul
1975 a tipărit un curs de istoria limbii ucrainene. A
activat în învățământul superior până la trecerea sa la
cele veșnice, în 16 octombrie 1996, mult prea
timpuriu, după o boală care l-a măcinat în ultimii ani
de viață.

Activitatea sa literară s-a concretizat în
domeniul prozei scurte, a poeziei, a romanului și a
traducerilor din ucraineană în română și invers. A
început să compună versuri încă de pe băncile
liceului, versuri nepublicate, dar păstrate în arhiva sa
personală. Unele din ele, perfecționate, le-a așezat în
cărțile scrise mai târziu.

Volumele de nuvele și povestiri :
1964 –Roata norocului
1968 –Sâmbăta morților
1973 –Ciobanul și cireșul sălbatic
Volumele de poezie:
1958 –Eminescu în versuri ucrainene
1971 –Străfunduri
1974-Dume
1975 –Balada locului(Poezie ucraineană în
România)
1977 –Baladele Arborei