Personalitati arborene

95

1979 –Nord
1991 –Măgărușul năzdrăvan-poezii pentru
copii
La acestea se adaugă volumul „Nebănuitul vers
la Lunii”, o antologie de versuri din lirica universală,
în care prezintă poezii ale poeților din 17 țări sovietice
Romanele sale sunt:
1983 –Calul negru;
1986 –Un om, o viață ;
1995–Poet pe Golgota Basarabiei ( roman
închinat poetului Grigore Vieru)
-Prințul Constantin.
Se poate observa că scrie romane destul de
târziu, probabil după ce-și face ucenicia literară
scriind nuvele și povestiri. Romanele le-a scris la
maturitate.
Versurile din „Baladele Arborei” și „ Nord”
sunt de manieră tradițională, își extrag substanța din
același spațiu predilect al autorului-Bucovina- spațiu
la care autorul revine mereu cu nostalgie. În primul
volum menționat autorul închină douăzeci de balade
satului său natal, Arbore, dar și unor personalități din
comună, de care el se simte foarte legat: moșul Toader
Hrib, ciobanul, haiducul sau, pur și simplu, unor
locuri din acest areal.
Trebuie să precizăm că autorul s-a format într-o
perioadă destul de grea,după dezastrul lăsat de cel de-

96

Al Doilea Război Mondial , reforma învățământului
românesc, schimbarea normelor ortografice,
colectivizarea. Au fost evenimente cruciale din viața
autorului, care au lăsat urme adânci în personalitatea
sa artistică.

Romanul „Un an, o viață” se constituie într-o
monografie complexă a satului bucovinean. În roman
el utilizează graiul local, nume vechi de personaje,
puțin uzitate astăzi, la fel ca și poreclele și toponimia
locală. Acestea se întregesc cu prezentarea
obiceiurilor, a tradițiilor locale, cu superstițiile,
gastronomia țărănească și chiar cu vrăjile și
descântecele care se practicau în sat. Dar, atunci
fixează locul acțiunii și uzitează denumiri fictive. Dar,
cine a trăit în sat, le localizează cu precizie.
Remarcabil este modul în care prezintă psihologia
țărănească, dovadă c-a cunoscut-o îndeaproape și-a
studiat-o temeinic.

În romanul „Calul negru” autorul propune un
simbol al morții, pe care personajele îl simt mai
mereu în preajmă și, uneori , chiar reușesc să-l evite.

Acțiunea romanului este plasată în anul 1946,
an în care avea să se abată asupra țărănimii o nouă
ordine socială, căreia îi vor cădea victimă chiar și unii
intelectuali prezentați în carte

Stelian Gruia, prin conformația sa intelectuală,
prin dragostea față de ținuturile natale, față de oamenii

97

de la țară, de obiceiurile și tradițiile strămoșești, a fost
un model demn de urmat pentru cei care l-au cunoscut
sau vor veni după dânsul. La fel cum activitatea sa la
catedra universitară a fost un model de muncă demn
de urmat, iar numele și renumele său rămân să le
ducem noi mai departe, cei care l-au cunoscut și
prețuit, pentru că aici, în România, nu mai trăiește
nimeni din familia sa. Lidia, distinsa sa soție, s-a
mutat în Ucraina, la rudele sale.

Iar eu rămân să-l pomenesc ori de câte ori voi
avea prilejul, pentru c-a fost un prieten prețios și, ce
este mai important, ultimii oameni din Arbore cu care-
a stat de vorbă înainte de-a și începe călătoria printre
constelații, a fost distinsa și iubita mea soție, Avramia,
și eu. Rețin că , atunci când l-am petrecut la autobuz,
pentru că pleca cu Lidia la București, de unde nu s-a
mai întors, în loc să-și ia la revedere în stație, ne-a
spus: „ Măi băieți, eu mă duc.” Atunci n-am dat
atenție acestor cuvinte și le-am aflat tâlcul când am
primit vestea morții lui.

98

99

MANOILĂ VASILE

La data de 26
ianuarie 1940 în gospodăria
țăranilor Gheorghe și
Domnica Manoilă a venit
pe lume copilul Vasile,
care era al treilea copil, din
cei trei pe care i-au avut în
total. Socrul meu îmi
povestea că acești
gospodari se mândreau
foarte mult cu copiii lor.
Din păcate sora mai mare, a murit la 18 ani, iar
cealaltă a trăit până la adânci bătrâneți.

Școala primară a urmat-o la școala din Cutul de
Jos în satul natal. Chiar din ciclul primar, după
mărturia directorului Teodor Cătălin , s-a dovedit
foarte interesat și talentat la obiectul matematică, pe
total fiind un copil model. Interesul pentru școală
venea din familie, tatăl său fiind un gospodar cu
principii foarte sănătoase și cu interes pentru școală,în
special, și cultură, în general.

După terminarea celor 7 clase a dat admitere și-
a fost admis la Liceul Nr.1 din Rădăuți, liceu renumit
nu numai în zonă. Aici a avut profesori renumiți de

100

matematică, care l-au îndrumat spre Iași, la
universitate.

În anul 1957 a susținut examenul de admitere la
Facultatea de Matematică a Universității „Al.Ioan
Cuza” din Iași.

A absolvit cursurile acestei facultăți în anul
1962 cu media 9, medie care se obținea foarte greu, la
facultatea de matematică.

După absolvirea facultății, în anul 1962, a
primit repartiție guvernamentală la Institutul
Pedagogic de 3 ani din Bacău, secția matematică-
fizică, inițial ca șef de cabinet.

A urcat, cum era și normale treptele carierei
universitare: în anii 1963-1970 a fost asistent
universitar, între 1971 și 1973 a fost lector universitar.
Timp de 15 ani a desfășurat activitate la catedră,
formând generații de viitori profesori de matematică și
participând la foarte multe sesiuni de comunicări
științifice.

Însă a venit anul 1977 când s-a restrâns
activitate la institutul din Bacău, la secția de
matematică-fizică. În această situație a fost numit
profesor titular la Liceul Industrial Nr.1 din Bacău,
actualmente Liceul „Henri Coandă”.

La Liceul „Henri Coandă” a desfășurat
activitate didactică de predare timp de 21 de ani, între
anii 1977-1998. În anul 1977, datorită calităților sale

101

profesionale și morale, a fost numit director al acestui
liceu.

La acest liceu a muncit în calitate de director
timp de 5 luni, între 1 noiembrie 1987 și 19 mai 1998.

La 1 noiembrie 1965, la vârsta de 25 de ani , s-a
căsătorit cu Georgeta, de 19 ani. Cu timpul, familia
lor s-a mărit cu două fete: Elena, născută în anul 1967,
și Domnica în 1976.

Actualmente, ambele fete locuiesc în București,
la casele lor, fiica cea mare fiind analist programator
la o societate cu capital privat, iar Domnica, mezina,
este profesor la un liceu de prestigiu din capitală.
Ambele fete l-au urmat în specialitate, el insuflându-le
pasiunea pentru matematică. Ambele sunt absolvente
ale Facultății de Matematică din cadrul Universității
București.

Cunoaștem cu toții că-n timpul vieții a avut
mare grijă de părinți, de sora sa și de nepoți. Pe doi
dintre ei i-a adus la Bacău, unde s-a îngrijit ca ei să-și
urmeze studiile, au obținut servicii și s-au căsătorit,
întemeindu-și familii.

Aceeași grijă a avut-o și de pregătirea în
profesiune a soției sale, Georgeta. A pregătit-o pentru
admitere la Facultatea de Studii Economice din cadrul
Universității „Al. I.Cuza” din Iași.

Dar viața, unoeri, este nedreaptă și necruțătoare.
La începutul anului 1998 au apărut grave probleme de

102

sănătate. În urma controalelor medicale s-a stabilit că
suferă de-o boală incurabilă. Din păcate, boala a fost
descoperită prea târziu, fiind într-un stadiu avansat.
Din acest motiv n-a mai rezistat mult.

Cu toate îngrijirile devotatei sale soții și a
spitalelor la care a fost dus pentru tratament, la 19 mai
1998, la vârsta de doar 58 de ani a trecut în eternitate,
lăsându-și întreaga familie, rudele, prietenii și foștii
elevi îndurerați. Mi-aduc aminte ce jale a fost în sat
când s-a auzit că profesorul Vasile Manoilă nu mai
este.

Cred că nu pot găsi cuvintele necesare pentru
a-l caracteriza pe profesorul Vasile Manoilă. Cel puțin
din relatările soției sale am aflat, deși știam și de la el,
că și-a iubit foarte mult satul natal, mai ales pentru
istoria sa, pentru admirația pentru hatmanul Luca
Arbure cel Tânăr și Toader Hrib , de muzeul căruia le-
a vorbit cu mândrie și colegilor lui de la Bacău.
Aceeași admirație o avea față de părinții săi, chiar
dacă ei au fost țărani. Se mândrea foarte mult și cu
originea sa țărănească. Mi-amintesc că de multe ori,
mai ales la hramurile noastre, mergea îmbrăcat în
costum național. Cred că și la această dată în
garderoba familiei sale se mai află un costum național.

Nu uit apoi discuțiile pe care le purta cu ceilalți
intelectuali din sat care, cu prilejul hramului nostru, se
strângeau la Arbore. Nominalizez aici pe scriitorul

103

Stelian Gruia, colonelul Ion Pahomi, economistul
Traian Tiperciuc, profesorul George Andrieș,
profesoarele Smărăndița Manoilă, cu care era și rudă,
Avramia Ciobâcă (Dolinski) , Duțu Mucea, economist
și mulți alții. Din păcate, toți cei nominalizați s-au
grăbit să se transforme în praf stelar și să-și înceapă
călătoria cosmică. Dar Vasile Manoilă are
dezavantajul c-a plecat dincolo mult prea devreme, aș
putea spune chiar în deplină putere creatoare.

În perioada documentării am stat de vorbă și cu
Georgeta, distinsa și nemângâiata sa soție care, printre
alte, mi-a spus: „Pentru noi, soția, copiii, ginerii și
celelalte rude, este viu în amintirea și gândurile
noastre. Suntem recunoscători c-a existat și există în
viața noastră și acum și-i purtăm veșnică recunoștință
pentru tot ce-a făcut pentru noi, și-i cinstim memoria
prin fapte creștinești.”

104

COTLEȚ DUMITRU

În familia gospodarului Cotleț
Toader de peste Vale, poreclit
Antonaș, a văzut lumina zilei
Dumitru ( Mitică) la data de 18
octombrie 1953, cel mai mic dintre
cei 7 frați. Mama sa, Eufrozina,
țărancă, a născut și crescut 7 copii:
Nicolae, Aurel, Floarea, Silvia,
Vasile, Ion și Gheorghe. Creșterea lor a fost cu atât
mai grea, cu cât a lăsat-o pe soția sa cu Mitică în
brațe, acesta fiind încă la o vârstă fragedă. Tatăl lui s-
a întors destul de târziu din al Doilea Război Mondial,
deoarece a avut nenorocul să fie prins prizonier și așa
a cunoscut „blândețea ” lagărelor sovietice timp de 7
ani. Amară viață a avut!

A avut grijă ca toți copiii ei să ajungă oameni la
casa lor, cu familie și cu copii la rândul lor, unii având
acum nepoți.

Mitică a terminat școala generală la Arbore,
apoi a continuat studiile la Liceul Agricol din Rădăuți,
între anii 1968 și 1972, obținând specializarea în
„Contabilitate și merceologie agricolă”.

După concursul de admitere din septembrie
1972 devine student al Facultății de Științe Economice
din Timișoara, specializarea Finanțe-Contabilitate, pe

105

care-a absolvit-o în anul 1976 cu media 9,83 și nota
10 la examenul de licență, unde a susținut o lucrare
din domeniul contabilității.

În septembrie 1976, pe baza unei repartiții
guvernamentale a fost încadrat la Întreprinderea Auto
Timișoara ca economist, unde a activat până în anul
1980. Aici a avut norocul s-o cunoască pe viitoarea lui
soție, Sora Bărac. Împreună cu aceasta au dat naștere
unui copil, pe nume Bogdan, nume de voievod
moldovean. Tot pe baza repartiției guvernamentale a
obținut și recomandarea Consiliului profesoral de-a
lucra în cercetarea științifică și în învățământul
superior.

În februarie 1980 se prezintă la concurs și
obține postul de asistent universitar în cadrul
Facultății de Științe Economice din Timișoara, catedra
de contabilitate. Urcă pe treptele ierarhiei
universitare. În anul 1990 devine lector, în anul 1998
conferențiar universitar , iar din anul 2000 și până ce-
a trecut în lumea drepților a fost profesor universitar
la același departament.

În anul 1981 dă concurs și obține calitatea de
expert contabil.

În anul 1998 finalizează ciclul de doctorand și
obține titlul de doctorand în „Economie-specializare
contabilitate”. Din anul 2001 obține titlul de auditor
financiar.

106

Devine lector formator la CECCAR, iar
prestigioasa activitate didactică și de cercetare
științifică desfășurată i-au permis să coordoneze
activitatea multor doctoranzi, acum renumiți
economiști, începând din anul 2003, când a obținut
dreptul de conducător de doctorat în domeniul
„Contabilitate”

Inima lui generoasă a încetat să bată la 18
decembrie 2014. A fost înmormântat în generosul
pământ al Timișoarei, deși tare a dorit să-și doarmă
somnul de veci în sfântul pământ al Bucovinei,
pământ în care-și dorm somnul de veci părinții,
bunicii și străbunicii săi.

107

ILIESE VASILE – IOAN

„ Era în dimineața
sfintei zile de Paști,
duminică, 25 aprilie 1954,
când în casa părintească de
pe ulița Ciuporniței a văzut
lumina zilei Vasile-Ioan,
fiului Mariei și al lui Toader.

Studiile primare și
gimnaziale le-a urmat la
Școala Centru din comuna natală.
Continuă studiile la prestigioasa instituție,
Colegiul Național „Eudoxiu Hurmuzachi” din
municipiul Rădăuți, județul Suceava, studii pe care le
finalizează în anul 1973.
Urmându-și un vis din anii copilăriei,
îmbrățișează cariera armelor și urmează cursurile
Școlii de Aviație „Aurel Vlaicu” de la Boboc, pe care
o absolvă în anul 1977. El ar fi vrut să devină pilot
militar, dar părinții lui n-au fost de acord, iar Vasile
i-a ascultat cu sfințenie, terminând școala militară ca
ofițer de stat major, în conducerea operațiunilor de
luptă.
Absolvent, cu gradul de locotenent, își ia zborul
spre Timișoara, fiind repartizat la regimentul 93
Aviație de vânătoare de la Giarmata, aceasta fiind

108

prima unitate de aviație din România, care a fost
dotată cu avionul supersonic MI-21.

Venindu-i vremea, se căsătorește cu Dorina,
născută Rățoi, care este profesor în învățământul
primar și profesor de istorie pentru ciclul V-VIII de
învățământ.

După 7 ani de slujbă , datorită conștiinciozității
cu care și-a făcut datoria la postul lui de luptă,este
recrutat și trimis la Academia Militară București,
actuala Universitate Națională de Apărare„Carol I”

Chiar la începerea anului de studii universitar,
se naște fiica lor, Anca-Ioana. După studiile făcute,
aceasta ajunge profesor la renumitul Colegiu „Dinu
Lipatti” din București, fiind absolventă a Universității
Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică”
„I..Caragiale” din București.

După absolvirea Academiei Militare, secția
Aviație și Apărare Antiaeriană, în anul 1986
locotenentul-major Vasile-Ioan Iliese a fost repartizat
la centrul de Instrucție pentru Aviație din Bacău, UM
01975, la sectorul învățământ, pe post de profesor.

E plaiurile băcăuane stă numai un an, după care
se mută la Centrul Operațional Aerian Principal al
Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului
de la Balotești.

După 17 ani de activitate încununată de succese
la Balotești și 31 de ani de viață militară, comandorul

109

(echivalentul gradului de colonel la alte arme) își
încheie cariera militară și iese la pensie din rândurile
cadrelor active ale aviației militare în anul 2004.

Dar n-a putut sta locului, la pensie, fiind o
persoană foarte activă. De aceea activitatea sa nu s-a
încheiat odată cu ieșirea la pensie. Își continuă munca
timp de încă 13 ani ca director al unei firme de pază și
securitate pentru obiectivele economice din
municipiul București, muncă pe care a desfășurat-o cu
aceeași dăruire și pasiune.

În vara anului 2016 a sărbătorit alături de
familie, rude și prieteni căsătoria fiicei sale cu
arhitectul Răzvan Iliescu, eveniment la care am avut
onoarea și plăcerea să particip și eu, alături de alți
camarazi de arme.

Menționez faptul că, atât în armată, cât și în
viața civilă, camaradul meu, comandorul Vasile-Ioan
Iliese s-a bucurat de o înaltă apreciere, precum și de
stimă din partea camarazilor săi și a comandanților. A
știut întotdeauna să-și împartă timpul între familie și
serviciu, astfel încât toți să fie mulțumiți. A fost un
om cald la suflet și săritor, a susținut dezinteresat pe
oricine i-a cerut ajutorul.

A iubit tare plaiurile natale. În fiecare vară, în
preajma sfârșitului de august, atunci când este hramul
bisericii Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” (29-31
august) din Arbore, biserică zidită de hatmanul Luca

110

Arbure cel Tânăr, pârcălab de Suceava, fiului
pârcălabului Luca Arbure cel Bătrân, pârcălab de
Neamț în aprilie-august 1502. Nu de puține ori a
condus noaptea mașina pentru a ajunge la timp soția
sa la serviciu, în București, dar nu lipsea de la această
sărbătoare.

În final nu ne rămâne decât să ne luăm rămas
bun de la el. Rămas bun, prietene Vasile ! Domnul să
te aibă în pază, la fel cum ai făcut și tu pază aici, pe
pământ, și să știi că noi nu te vom uita niciodată !
Dumnezeu să te odihnească în pace !”

NOTĂ: aceste rânduri emoționante au fost
compuse și rostite de col.(r) Ionel Ilinca,camaradul de
arme al defunctului, la înmormântarea lui Vasile-Ioan
Iliese în cimitirul Ghencea 3 Militar din București.

111



De același autor:

 „Arbore, străveche vatră de etnografie și folclor”,
în colaborare cu Avramia Dolinski, Editura
„Eficient”, București, 2001, 336 pagini;

 „Biserica Arbure cu hramul Tăierea capului Sf.
Ioan Botezătorul”, 2002, 32 pagini;

 Revista „Năzuințe” a Cenaclului Literar „Luca
Arbure”, Arbore, Editura „Septentrion”, 2003,

32 pagini;
 Revista „Chemarea străbunilor”, a Fundației

„Episcopul Grigorie Leu - Mișcare pentru
Progresul Satului Românesc”, Filiala Suceava,
Editura „Septentrion”, 2003, 32 pagini;
 „Povestiri pentru copiii astronauților”,
colaborator, Editura „Coresi”, București, 2005,

264 pagini;
 „Limba și literatura română - cursuri opționale”,

colaborator, Editura „Nomina”, 2009, 192 pagini;
 „La sfat cu semenii mei”, Editura „Prelipcean”,

Horodnic de Sus, 2015, 306 pagini;
 „La gura sobei cu badea Toader”, Editura

„Septentrion”, 2017, 540 pagini;
 „Din an în an” – culegere de urături din Arbore,

Editura „Septentrion, 2018, 144 pagini.

„Scriu această carte nu
dintr-o ambiție personală
sau, vorba din popor «să mă
dau mare», ci pentru a-i
scoate din uitare pe cei care,
prin tot ce-au realizat, au
slujit comunitatea arboreană
și nu numai pe ea, au
acționat în numele acesteia și s-au bucurat foarte
mult atunci când auzeau vorbindu-se laudativ și cu
admirație despre plaiul lor natal și oamenii lui,
oriunde s-ar fi aflat și s-au mândrit că sunt arboreni.
Viața trăită la Arbore (și sunt chiar șapte
decenii în cap) mi-a format și întărit convingerea, din
păcate, dar asta-i viața, că ești bun pentru comunitate
numai după ce treci în luma drepților. Păcat!”

Gheorghe Dolinski

ISBN-978-606-8075-54-9