Revista Rraditii nr.1 / 2015

Consiliul Judet,ean Cluj / Centrul Judet,ean pentru Conservarea s,i Promovarea Culturii Tradit,ionale Cluj((

- studii de identitate culturala - CD
INCLUS
Editura Tradit,ii clujene



Editura Tradiţii clujene
2015

Consiliul Judeţean Cluj
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj
Manager: Maria Marinela Istici
Coordonator proiect: Mircea Cîmpeanu
Redactor: Adriana Andrei
Grafica: Nicolae Nerţan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Tradiţii : studii de identitate culturală. - Cluj-Napoca : Tradiţii clujene,
2016
ISBN 978-606-8334-03-5
398(498)

Foto copertă: „Flori de leac”, Mircea Albu, Mărișel, 2015

2

CUPRINS

Dr. MIRCEA CÎMPEANU 5
Tabăra de cercetare a culturii tradiţionale, ediţia I-a.
Subzona montană a judeţului Cluj

Dr. AUREL BODIU 9
Personalitatea construcţiilor ţărăneşti din judeţul Cluj

ANGELA POP, LIVIA MARC 23
Artă populară în zona Beliş. Date despre împodobirea locuinţei,
dantelărit şi alte îndeletniciri artistice

DR. DOREL MARC

Coordonate ale unor străvechi ocupaţii tradiţionale. Pădurăritul şi plutăritul

lemnului pe Someş. Studiu comparativ etnografic în zona Beliş 39

Prof. IOAN MARIȘ, Dr. MIRCEA CÎMPEANU 50
Ceata junilor

CONSUELA BENDEA 62
Cromatică şi decor în costumul popular femeiesc din Răchiţele

CONSUELA BENDEA 71
Colecţii etnografice clujene: Mărişel şi Răchiţele

CONSUELA BENDEA 79
Biserica de lemn din Beliş

IOANA MORAR 83
Ritualul de naştere şi botezul în Munţii Apuseni, judeţul Cluj

BOTH JÓZSEF 92
Jocul satului. „Bătuta” („Tropotita”) din Mărișel și „Roata mare” din

Răchițele

Dr. MIRCEA CÎMPEANU 99
„Chemarea moţilor”

3

4

TABĂRA DE CERCETARE A CULTURII TRADIȚIONALE.
EDIȚIA I-A

SUBZONA MONTANĂ A JUDEȚULUI CLUJ

În perioada 22–26 iunie 2015, Biroul Conservare Cultură
Tradițională din cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea și
Promovarea Culturii Tradiționale Cluj a desfășurat o campanie intensă de
prospectare și culegere a culturii tradiționale, în zona localităților montane
din județul Cluj: Beliș, Poiana Horii, Bălcești, Mărișel, Dealu Negru,
Dealu Botii și Răchițele. Constituiți într-o echipă compactă și complexă,
alcătuită din specialiști ai diverselor domenii de cercetare, precum cel
etnologic, etnografic, etnomuzicologic, etnocoreologic, istoria artelor și
istoria meșteșugurilor, cu toții reuniți într-un singur scop, acela al
identificării stadiului actual de existență al culturii populare din aceste
localități.

Alături de componenții Biroului Conservare Cultură Tradițională, în
tabără au fost invitați să participe câteva somități din domeniul culturii
tradiționale, pentru ca rezultatele cercetării să câștige un înalt caracter
științific. Au răspuns invitației, fără ezitare, toți specialiștii solicitați.
Prezentăm așadar, componența echipei de cercetare:

Conf. Univ. Dr. Aurel Bodiu – Universitatea “A. Iancu” Cluj-Napoca,

etnolog
Angela Pop – Șef secție, Muzeul Județean Mureș, etnograf
Cercetător Dr. Dorel Marc – Muzeul Județean Mureș, antropolog,

istoric
Prof. Mircea Albu – Asociația Art-Image Cluj-Napoca, specialist în

artă fotografică
Dr. Mircea Cîmpeanu – organizator tabără, etnomuzicolog
CA Consuela Bendea – consultant în specialitatea istoria artelor
CA Adriana Andrei – consultant în artă fotografică
CA Ioana Morar – consultant etnolog, etnomuzicolog
CA Jozsef Both – consultant etnocoreolog
Adm. Ioan Bruchental – personal tehnic, conducător auto

Tabăra instalată la Beliș, a avut ca puncte de lucru satele mai sus
prezentate și mai multe întâlniri cu locuitorii acestor așezări. Într-un

5

program organizat până în cele mai mici amănunte au fost proiectate
cercetări asupra obiceiurilor folclorice tradiționale de muncă și sărbătoare

ale zonei. În acest fel au fost redescoperite îndeletniciri vechi precum
plutăritul și prelucrarea manuală a lemnului, au fost rememorate cu ajutorul
mărturisirilor unor oameni în vârstă aspecte ale vieții comunitaților rurale –
șezători, clăci și alte munci casnice și agricole, obiceiuri legate de viața
omului - naștere, căsătorie, moarte, au fost repertoriate sărbătorile mari din

calendarul popular al anotimpurilor, cântecele rituale, jocurile populare,
poveștile vechi ale satului, au fost scanate mai multe documente importante
din arhivele personale ale sătenilor, s-au făcut fotografii și filmări pe întreg

parcursul zilelor de lucru în teren.
Despre pasiunea cu care oamenii au dezvăluit aspecte inedite din

trecutul satului și al obiceiurilor trebuie să remarcăm faptul că au venit cu
drag să-și spună poveștile și cântecele, să-și prezinte jocurile și portul
tradițional, bucuroși că cineva se interesează asupra acestor laturi ale vieții
lor, demult uitate. Și cum memoria obiceiurilor practicate în aceste locuri
este încă proaspătă, cei înrolați cu misiunea de a consemna toate aceste
fapte nu au avut prea multe momente de pauză în activitatea lor. Au scris
mereu, au întrebat și au primit răspunsuri, au filmat și imortalizat tot ceea ce
au considerat că prezintă importanță pentru arhivele Centrului, adunând o
mulțime de materiale a căror destinație a fost deja hotărâtă, și anume, că ele
vor servi, și după cum se vede o fac cu prisosință, la alcătuirea conținutului
științific al prezentei publicații, intitulată atât de simplu, „Tradiții”, ce apare
sub patronajul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea
Culturii Tradiționale Cluj.

Dintre cei intervievați, merită să-i amintim pe cei care ne-au spus
lucruri interesante și au contribuit la întregirea imaginii asupra obiectivelor
urmărite, ale căror mărturii vor rămâne pentru foarte mult timp de aici
înainte în arhivele specializate ale instituției noastre, ca documente-reper
pentru cultura creată de comunitățile montane ale zonei:

Poiana Horii:

Pavel Petru, 94 ani; Pavel Ana, 87 ani; Petran Ioana, 21 ani, Jurj Eufemia,

65 ani;
Mărișel:

Mariș Ioan și Iuliana, Mariș Alexandru, 74 ani; Mariș Niculae, 72 ani; Roșu
Mărie, 83 ani; Lăpuște Sabina, 63 ani; Purcel Sabina - a Huschii, 60 ani,
Hetea Ana, Purcel Lenuța și Lăpuște Floarea

6

Dealu Negru:
Giurgiu Mărioara, Giurgiu Samson, Trif Mariana, Todea Traian, Giurgiu
Viorel, Zirbo Iosif, Nicola Angela, Giurgiu Lucreția, Zirbo Lucreția, Jurj
Leontina

Bălcești:
Cheța Eufemia, 62 ani; Gheran Ioan, 71 ani; Rus Verona, 69 ani; Bâlc
Maria, 87 ani (care cosește și bate coasa singură!), Crainic Viorel.

Dealu Botii:
Neag Dan Nicușor, 47 ani; Neag Ana, 73 ani și Neag Niculae, ceteraș, 78
ani.

Răchițele:
Boc Marioara; Pașca Iosif – fluier, 60 ani; Neag Ispas, 80 ani; Pleșa
Cristina, 29 ani; Pavel Ioana Manuela, 29 ani; Moldovan Livia, 60 ani;
Brad Dorian și Cristina; Bălaș Sabina; Rășinar Sânziana; Mihuț Sorina;
Șaitiș Cristina;

Am avut ocazia să admirăm în toate aceste localități cercetate
minunatele costume tradiționale ale sătenilor, scoase din ladă doar la marile
evenimente; tabăra de cercetare a Centrului Județean de Conservare și
Promovare a Culturii Tradiționale Cluj a fost unul dintre ele. Bucuria
întâlnirilor cu specialiștii taberei a fost importantă pentru toată lumea, iar
materialele audio-video-foto colectate, inedite.

Un proiect unic de protejare a patrimoniului tradițional imaterial din
județul Cluj va lua naștere în anul 2016 prin susținerea unor demersuri
adresate direct instituției noastre de către locuitorii satelor, în scopul
stimulării iniţiativelor comunitare de revitalizare a manifestărilor de cultură
tradiţională, ce pot constitui o importantă sursă de dezvoltare locală. Despre
acest proiect la care încă se lucrează vom afla mai multe amănunte în
numărul următor al publicației noastre.

Să intrăm acum în conținutul sintezelor de specialitate ce au rezultat
în urma importantului proiect de cercetare și conservare a culturii
tradiționale, desfășurat în zona montană a județului Cluj, și să ne bucurăm
de rezultatele lui. Lectură plăcută!

Dr. Mircea Cîmpeanu

7

Echipa de cercetători la Crucea Iancului, Beliș
8

PERSONALITATEA CONSTRUCȚIILOR ȚĂRĂNEȘTI DIN
JUDEȚUL CLUJ

Conf. Univ. Dr. AUREL BODIU –
Universitatea “A. Iancu” Cluj-Napoca, etnolog

Pornind de la cercetare în Țara Hațegului, R. Vuia fixează criteriile
de bază în stabilirea tipurilor de sate, pe care le extinde la scara întregii
Transilvanii: planul satului, structura internă, modul de grupare a
gospodăriilor, raportul dintre ulițe și case, ocupația locuitorilor, poziția
geografică a satului, mărimea satului, raportul vatră – hotar.

În funcție de criteriile utilizate, se ajunge la definirea tipurilor și
variantelor de sate, astfel:
1. satul cu case izolate;
2. satul răsfirat;
3. satul de vale, adunat de-a lungul văii;
4. satul îngrămădit;
5. satul de-a lungul drumului;
6. satul geometric;
7. satul adunat sau compact;
8. satul circular;
9. satul polip.

Această clasificare este contestată de mulți etnografi, printre care și
Vintilă Mihăilescu, Ion Conea, care fac o clasificare în sate neregulate, sate
lungi, sate ramificate (radiare), sate poligonale.

Satele din zonele județului Cluj se încadrează în general în trei tipuri
principale, conform tipologiei mai sus prezentate:
a) sate de tip risipit;
b) sate de tip răsfirat;
c) sate de tip adunat.

În funcție de aceste criterii, tipurile de casă au o anumită
personalitate, o unitate socială distinctă.

În vechiul sat românesc, casa este văzută într-un mod deosebit de
cel al populației urbane, deoarece mentalitatea generală a satelor arhaice
refuză modul citadin de a concepe locuința. Omul vechilor noastre așezări

9

vedea în casă un element nu numai material, ci și spiritual, nu numai în
întreținerea vieții cotidiene, ci și de promovare a unor valori spirituale
tradiționale. Pentru acest om, casa este însăși materialitatea familiei, a
acestei unități sociale care poate fi socotită celula generatoare a
colectivității.

Casa și locul ei sunt îmbinate atât spațial (în suprafață), cât și
temporal, în adâncime, de un fond moral pe care lumea orășenească nu-l
mai păstrează și nu-l mai înțelege. Factorul important prin care se explică
aceste calități deosebite ale casei și locului este tradiția, este moștenirea
părintească. Înaintașii au trăit acolo și au ales locul bun al casei, rodnic și
sănătos, transmițând în acest fel o seamă de valori din care se alimentează
prezentul. Față de schimbările continue ale locuinței, așa cum impune viața
urbană modernă, ei au o atitudine critică, deoarece fiecare mutare –
consideră ei – este o rupere de trecut, pierderea unui tezaur de familie, de
neam, așa cum fiecare mutare este și o suferință de adaptare, de înstrăinare,
de rupere a rădăcinilor, de rupere de trecut.

Așadar, considerăm casa ca fiind construcția cea mai importantă din
cadrul unei gospodării, locul în care se desfășoară atât cea mai mare parte
din viața citadină a unei familii, cât și cele mai importante momente din
viața unui individ, precum nașterea, nunta, moartea, dar și obiceiurile de
peste an: Crăciunul, Paștele, Rusaliile etc.

Casa e prima construcție care se ridică în cadrul unei gospodării,
având identitate proprie. Termenul de casă provine din lat. casa, cu sensul
de locuință în care oamenii dorm, pregătesc mâncarea, mănâncă, lucrează,
adăpostesc alimentele, hainele etc. Alături de acest termen, mai avem și alți
termeni de origine latină care denumesc elemente ale casei: perete < lat.
parietum; acoperiș < lat. cooperio; fereastră < lat. fenestra; ușă < lat. ustia;
scară < lat. scala; cheie < lat. clavis.

Sub numele de casă se află și încăperea de bază a locuințelor
țărănești, respectiv „odaia curată” sau „camera din față”, „odaia rece”, „casa
mare”, „casa de paradie”.

În Transilvania, și nu numai, termenul de casă poate fi înlocuit cu
cel de curte, referindu-se aici la o casă impunătoare, frumoasă, „cu multe
ferestre și fațadă tencuită” (Bonț, jud. Cluj). Uneori termenul are sens
metaforic în cadrul unor obiceiuri de nuntă, la colindat, pentru a gratula
familiile mirilor sau gazda colindată:

„Jupâne, birău domnesc
Am venit să te vestesc,

10

Am venit la curtea ta

M-aflai în poiata ta,
Acolo nu încăpui
Mă miram de ce văzui
Tot de cai și tot de boi (...)” (Hodiș, jud. Cluj)

„Am ajuns la curțile d-voastră
Și-am văzut o floare frumoasă,
Care creștea, îmbobocea
Și nu înflorea” (Dealu Botii, jud. Cluj).

Termenul curte e folosit tot metaforic de Lucian Blaga pentru titlul
volumului de poezii La curțile dorului.

Termenul curte era des folosit pentru a desemna casele, clădirile
mari și mai arătoase din târguri și orașe sau ale unor proprietari de moșii.

Casa are un trecut multimilenar pe teritoriul Transilvaniei și al
întregii țări. Tipurile inițiale de case au fost cele monocelulare,
confecționate din materiale locale în tehnici diferite. Încăperea de bază a
locuințelor țărănești este încăperea originară a casei, când avea o singură
odaie. Ea păstrează un rol însemnat chiar atunci alături de ea apar alte
încăperi cu preiau unele din funcțiunile ei.

Casele monocelulare din zona Huedin s-au dezvoltat în timp, sub
impulsul cerințelor de a asigura, de a îmbunătăți habitatul, condițiile de
viață, de muncă și de adăpostire a diferitelor bunuri. Evoluția caselor se
integrează într-un proces complex de dezvoltare a tipurilor tradiționale și de
îmbunătățire a acestora prin influențe din alte zone, cu legături cu orașele și

prin contactul cu alte popoare.
Tipologia caselor românești din Transilvania, studiată de Romulus

Vuia (1975: 363), distinge două tipuri vechi de case, pe lângă casa
unicelulară (monocelulară), casa cu cămară și casa cu tindă, diferențiate
prin detalii arhitecturale și organizarea interiorului. În județul Cluj cel mai
frecvent tip este casa cu tindă, tipul inițial mai vechi și mai des întâlnit al
planului cu două încăperi (termenul tindă provine din lat. tinda).

Tinda este o încăpere care servea în primul rând ca odaie de trecere,
protejând „casa” de pătrunderea frigului și oferind în plus un spațiu de
depozitare a principalelor produse, cereale și unelte agricole mai de preț. La
originea tindei se situează un șopron obținut prin prelungirea acoperișului
casei monocelulare, un spațiu deschis pentru adăpostirea uneltelor

11

principale și chiar a animalelor de muncă. Vechimea tindei ca anexă a
„casei” se situează în perioada de formare a poporului român (R. Vuia,
1975: 386), având asemănări cu arhitectura romană de pe meleagurile
Daciei.

Planul casei cu tindă fără târnaț

„casă” ușă tindă
fereastră
fereastră

ușă

Casa cu tindă, ca și cea cu cămară, a evoluat în timp datorită
cerințelor generale de a asigura o tot mai bună adăpostire și un spațiu
confortabil pentru activitățile cotidiene, dar și pentru amplasarea unor locuri
potrivite pentru instalațiile de încălzit.

Casa cu cămară este considerată a fi cea mai veche și mai puțin
evoluată dintre tipurile vechi românești. Aria ei de răspândire în județul
Cluj este partea de vest a acestuia, respectiv zona muntoasă a Huedinului
(Călata), zonă săracă în produse agroalimentare, și în special cereale, pentru
a căror păstrare trebuia să se acorde o mai mare grijă, deoarece se procurau
cu greu prin munci „în parte” sau prin schimb de produse.

Planul casei cu cămară și târnaț

„casă” ușă Cămară
fereastră
fereastră ușă
târnaț

ușă

La începutul secolului XX casele cu cămară se aflau în stadii diferite
de dezvoltare. Unele păstrau elemente de tradiție veche, două încăperi: una
mai mare, în care se locuia, și una mai mică, o cămară în care se țineau
rezerve de hrană, haine etc. Cele două încăperi aveau intrări separate și o
talpă liberă (talpă).

12

Pereții caselor mai vechi erau construiți din bârne rotunde, ai celor
mai noi din bârne cioplite în patru fețe, cu șoși scobiți, acoperișul înalt, cu
paie, clădite în strat gros. În același timp, multe case erau acoperite cu
șindrilă și construite pe temelii de piatră.

În timp, cămara a fost transformată în tindă sau în locuință,
mărindu-și spațiul și fiind prevăzută cu ferestre. Odaia veche de locuit a
devenit camera curată, „casa dinainte”. Cămara de alimente a fost scoasă în
afara casei, la fel și cuptorul pentru pâine, într-un spațiu numit „cuptoriște”.

În depresiunea Călățele și în alte părți ale zonei Huedin, cea mai
răspândită casă a fost casa cu tindă simplă sau cu tindă rece, care a
supraviețuit de prin secolele al XVII-lea – XVIII-lea. Vatra pentru
pregătirea hranei se afla în casă, unde în multe părți a existat și cuptorul
pentru copt pâinea. În multe părți coșul cuptorului a fost scos în tindă,
având deasupra un „corlan” sau o „băbură”, „boboșcă” în formă de trunchi
de piramidă, din grinzi sau din nuiele lipite cu lut, pentru a opri focul sau
scânteile. Cămara se afla într-o construcție aparte din bârne, cu acoperiș

înalt de paie.

În dezvoltarea planului casei din zona Huedin tinda a fost
transformată într-o a doua cameră de locuit, iar cuptorul s-a mutat într-o
bucătărie de vară (cohe). Este cazul casei din Bedeciu din cadrul Muzeului
Etnografic din Cluj-Napoca. Același fenomen a avut loc și în subzona

estului Câmpiei Transilvaniei.
În evoluția planului casei cu tindă rece au apărut mai multe încăperi

sub influența cerințelor pentru lărgirea spațiului de locuire, de desfășurare a
activităților casnice, de păstrare a produselor. Tinda și-a păstrat funcțiile
inițiale de bază, ca loc de intrare în tot mai multele camere ale casei.
Cămara a fost transformată într-o a doua cameră, iar spațiul pentru păstrarea
produselor a fost obținut prin împărțirea tindei. Intrarea în cămară se făcea
printr-o ușă direct din „bucătărie” pentru a restrânge circulația interioară.

Casa cu o cameră și tindă cu cuptor

În județul Cluj acest tip de casă a fost mai frecvent în zonele din
centru, subzona dealurilor Clujului și vestul Câmpiei, și a supraviețuit până
în timpuri apropiate, când cuptorul a fost mutat în altă parte sau a fost scos
în afara casei într-o cuptoriște.

Tindele caselor din estul și centrul județului aveau o organizare de
tradiție mai veche. Acestea nu erau văruite în interior, nici podite. Vatra pe

13

care se afla cuptorul de pâine ocupa un spațiu destul de mare, deoarece pe
ea se păstrau anexele pentru foc, vase etc. în vederea gătitului și coptului
pâinii. Tot aici se păstrau unelte, ciubere, scara de urcat în pod. Activitățile
casnice se desfășurau tot în tindă: spălatul haielor, gătitul.

Tinda caselor mai vechi din Câmpia Transilvaniei are un stadiu de
organizare mai avansat. Exemplul îl dă casa din Geaca, din secția în aer
liber a M.E.T. Deasupra cuptorului se află un corlean în formă piramidală,
pentru a opri scânteile și fumul de la cuptor, precum și din casă de la
camniță.

Casele cu cuptor în tindă au fost frecvente până la mijlocul secolului
XX și în Dealurile Clujului, unde arheologii atestă prezența casei cu două
încăperi încă din secolul al IX-lea. I. Toșa (1968 – 1970: 75 – 76) arată că
planul unei case construite la Călacea în 1783 se aseamănă cu planul
locuințelor descoperite la Dăbâca de către arheologi. Etapa Dăbâca s-a
întins pe o mare perioadă de timp. Casa de la Călacea e construită din bârne
rotunde și are două încăperi: una mai mare, cu o vatră în colț, și o tindă.

Casă tradițională reconstruită în curtea Mănăstirii "Sfânta Troiță" din Feleacu

Cele mai vechi case din Feleac aveau și ele două încăperi: una
pentru locuit și o tindă cu cuptor. Deasupra cuptorului se afla un corlan din
bârne sau din nuiele lipite cu lut, care aduna fumul din tindă și din casă și

14

nu permitea scânteilor să ajungă la acoperișul de paie al casei. Tinda nu era
podită pentru a permite fumului să se evacueze prin acoperiș. În casa de
locuit se afla o „camniță” cu cahle pe o vatră de circa 50 cm. înălțime (Itu
1965: 515). Tinda caselor din Feleac avea două uși: una în față și alta în
spatele casei, prin care se făcea trecerea spre anexele gospodăriei sau spre
grădina de legume. Cândva această ușă dosnică avea rolul de refugiu în caz

de pericol.
Case cu o cameră și o tindă au existat sporadic în Feleac până la

începutul secolului al XXI-lea. O asemenea construcție a fost adusă de la
capătul din jos al satului și așezată în curtea mănăstirii din localitate.

Case cu o cameră și o tindă din secolul al XVIII-lea au existat și în
Câmpia județului Cluj, alături de case cu planuri mai dezvoltate. Casa de
lemn sau de nuiele lipite cu pământ și paie sau pleavă a fost înălțată pe
zidărie de piatră sau pe bolovani.

Ridicarea caselor de pământ răspândite în zona Câmpiei, după
dispariția multor păduri prin tăieri excesive, s-a făcut prin procedee diferite
ale năglagurilor lipite pe împletiturile de nuiele sau îndesate cu mâna cub
formă de bulgări între leațurile care formau scheletul unor construcții (mai

ales al unor anexe).
Compoziția năglagului consta dintr-o pastă argiloasă amestecată cu

mari cantități de paie tocate, clădite apoi cu furca, iar mai târziu bătută cu
maiul între cofraje de lemn. Tehnica de construcție s-a îmbunătățit prin
apariția cărămizilor nearse (văioage) și a celor arse. Descoperirile
arheologice de la Țaga au scos la iveală două locuințe din secolele al VII-
lea și al VIII-lea d.Ch., formate dintr-o singură încăpere, cu urme de
cuptoare pentru copt pâinea, construite în exteriorul pereților (Protase
1960). Acest lucru dovedește că în zona Câmpiei casa unicelulară a fost
răspândită în toate satele. Cu timpul, a apărut și aici încă o încăpere, tinda
cu cuptor, cu funcții bine precizate în economia spațiului atât în epocile mai
îndepărtate cât și într-o epocă mai nouă.

Planul pe două încăperi, ale cărui prime începuturi s-au cristalizat
din timpul celei de-a doua jumătăți a primului mileniu din era noastră, a fost
deosebit de răspândit în Câmpia Transilvaniei și s-a menținut până târziu în
zona amintită. Primele case bicelulare au fost construite din bârne de brad
cu tehnica „în cheotori”.

Acest tip de casă se caracteriza printr-un oarecare confort, obținut
din preocuparea de a adăuga sub streașina acoperișului de la fațadă o
porțiune de pământ bătătorit numită „prismă” sau „polmol”. În zona de

15

munte se numea „talpă”. Procesul de evoluție a prismei a continuat cu
apariția târnațului, construit pe una sau două din laturile casei. La început
târnațurile erau „desfundate”, singura podoabă a lor fiind stâlpii ciopliți în

forme geometrice.
Planul casei cu două încăperi din Soporul de Câmpie

...................casa dinainte ușa tindă
fereastră

ușă

___________________________prispa__________________________

Planul casei cu târnaț

târnaț casa dinainte tindă
târnaț ușă

„Toate casele vechi aveau numa două încăperi, dintre care una era
casa în care ședea și cealaltă era tinda” (informație pe teren, inf. Soporan

Dumitru, 67 ani, Iacobeni).
Creșterea producției agricole, condiționată de introducerea unor

procedee mai avansate de cultivare a pământului, a dus la apariția celei de-a
treia încăperi, cămara, ca spațiu suplimentar pentru depozitarea surplusului
de alimente și a cerealelor care nu mai aveau loc în lăzile din tindă sau în

podul casei.

ulița

cămara tinda casa dinainte

ușă
prispa

16

În cămară se țineau cerealele, în lădoaie, coșuri sau hambare, apoi
butoaie și ciubere, precum și unelte de muncă. În unele localități ale zonei
Câmpiei au început să apară găbănașurile încă din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, loc de depozitare special pentru păstrarea surplusului

de produse agricole.
Casa cu trei încăperi devine tot mai frecventă în secolul al XIX-lea,

cu adăugarea la casa bicelulară a unei noi încăperi de locuit. Casa din față,
casa curată, devine un spațiu permanent (nelocuit) pentru primirea
oaspeților, pentru etalarea textilelor, mobilelor, costumelor tradiționale.
Casa cu trei încăperi a apărut și din necesitatea degajării spațiului locuibil
pe măsura creșterii numerice a membrilor familiei.

ulița

casa de locuit tinda casa din față

târnaț

târnaț ușă

Problema obținerii unui spațiu mai mare locuibil s-a rezolvat pe la

începutul secolului XX, când marea majoritate a cuptoarelor pentru copt
pâinea a fost scoasă și din tindă, ceea ce a dus la apariția bucătăriilor de
vară care le-au adăpostit. Eliberarea caselor de cămări prin construirea
găbănașurilor a creat premise transpunerii planurilor caselor pe trei
încăperi spațioase.

Casa cu două camere și tindă cu cuptor a rezultat prin construirea
unei a doua camere alături de tindă. Cămara pentru păstrarea rezervelor de
hrană și a altor bunuri s-a obținut prin împărțirea camerei de locuit. Ușa de
acces în cămară a fost uneori în tindă, alteori în casă, pentru a fi mai ușor
accesibile alimentele de uz casnic. Cea de-a doua cameră, construită lângă
tindă, este mai spațioasă, cu intrarea din târnaț uneori, și de cele mai multe
ori cu o cămară mică în dos.

Tinda veche cu cuptor și vatră de gătit, cu corlan sau babură, prin
care se evacua fumul din cele două încăperi, a fost transformată în
bucătărie, iar cuptorul de pâine a fost scos în bucătăria de vară (cohe) sau în
colnă. Multe case de acest tip aveau, printre anexele gospodărești,
găbănașul, care avea funcția celei de-a treia încăperi, de a putea depozita
produse alimentare, textile și unelte gospodărești.

17

Casele cu trei încăperi se înmulțesc de la mijlocul secolului al XIX-
lea, la început având în față o prispă (prismă) la înălțimea fundației, mai
lată în față și mai îngustă pe cele două laturi. La începutul secolului XX
această prispă de veche tradiție este lărgită și închisă cu o balustradă de

scânduri cu stâlpi de forme variate. (Am întâlnit stâlpi de forma Coloanei
fără sfârșit a lui Brâncuși.)

Inițial târnațurile au fost mai scurte, doar în fața tindei sau a
încăperii mai mici, apoi s-au extins pe întreaga fațadă a casei. În fața intrării
apare un foișor (filigorie) cu acoperiș separat în două ape. În planul
locuințelor cu trei încăperi, „casa din față” („casa bună”) devine permanent
„odaia curată” în care se păstrează mobilierul, textilele, piesele de
îmbrăcăminte și în care se primesc oaspeții.

Astăzi, în majoritatea satelor din județul Cluj, ca de altfel în toată
Transilvania, predomină casele noi cu profil și planuri asemănătoare celor
de la oraș, încadrate totuși în peisajul rural, căpătând trăsături noi. În planul
acestor case tinda a dispărut, fiind înlocuită cu un antreu din care se poate

avea acces în toate camerele casei.
Bucătăria a fost scoasă din planul central al locuinței, fiind

amplasată în partea dinspre interiorul curții. Apare acum o anexă nouă a
locuinței, baia, necunoscută în lumea satului de altădată.

Au apărut și s-au dezvoltat casele cu două sau mai multe niveluri,
fie pe planuri dezvoltate pe linie tradițională din casele pe un rând, fie pe
planuri apărute în cadrul procesului general de urbanizare a așezărilor
rurale. Inovațiile, transformările care apar în arhitectura locuinței au variat
de la zonă la zonă în funcție de factorii economici sociali și culturali, prin
materialele și tehnicile de construcție în planimetria și elevația caselor.

Locuințele noi din secolul XX au apărut sub presiunea schimbărilor
care au dus satele de la viața închisă, izolată, la cea de schimburi economice
din ce în ce mai intense și sub imperiul dorinței de a avea un confort, de a
trăi mai bine. Oamenii au părăsit vechile forme de construcții, adoptând
altele mai rapide, mai igienice. Se adoptă noi materiale de construcție
(cărămida, piatra, cimentul, țigla), care permit construcția unor case care
suportă etajul. Adoptarea noilor materiale a fost provocată de dispariția
lemnului, de tăierea masivă a pădurilor.

Fiind o regiune de contact, subzona Beliș, cercetată de noi în luna
iunie 2015 a fost locuită din cele mai vechi timpuri de o populație
sedentară, masiv românească (străromânească), față de populațiile
migratoare care se scurgeau pe culoarele văilor mari (K. Horedt 1958: 24 –

18

89), și constituită de timpuriu în organizații specifice sub autoritatea unor
voievozi și cneji.

Caracterul românesc predominant al subzonei e subliniat de afirmața
lui Rösler care recunoaște că ungurii, ca popor de stepă, preferau pusta,
locurile netede, plane, evitând Dacia cu munții și podișurile, mulțumindu-se
cu supremația politică asupra acestei țări (Ion I. Nistor 1942: 23). Ca atare,
așezările din această subzonă se constituie ca sate de munte, structura
acestora ca și a gospodăriilor care le compun sunt determinate de factori
multipli de natură economică, geografică, istorică ce se întrepătrund și de
care trebuie să ținem seama în studierea lor.

Tipul așezărilor e cel risipit, unde exploatarea spațiului agricol-
pastoral întâmpină greutăți datorită întinderii mari a hotarului satelor, pe de
o parte, și văilor înguste cu versanți abrupți, pe de alta. Agricultura
neputându-se practica pe cursul văilor înguste și nici pe coastele abrupte
lipsite de soare și de cele mai multe ori împădurite, s-a trecut la cultivarea
platourilor înalte, drepte și însorite (Mărișel, Dealu Negru, Poiana Horii).

Aceste așezări se caracterizează prin apariția unor nuclee noi și
gospodării tot mai mult spre culmi, pe locul de hotar pe care perechile
tinere l-au primit ca moștenire de la părinți. În acest fel, vatra satului nu mai
este delimitată de restul hotarului, ea acoperind întreg hotarul. Astfel,
gospodăriile sau grupurile de gospodării (crângurile) sunt așezate la distanțe
mari unele de altele, cum e cazul localității Mărișel.

Un element specific satelor risipite este acela că construcțiile
economice sunt amplasate în mijlocul proprietății. De cele mai multe ori
gardurile despărțitoare lipsesc, la fel și curțile sau ocolul, casele fiind
așezate direct în terenurile cultivate (Mărișel, Bălcești, Dealu Botii). În
localitatea Dealu Negru structura așezării se constituie din nuclee compacte
și din actele dispersate în așa fel încât acestea sunt așezate în raport cu
îngistarea treptată a parcelelor. Cele mai multe gospodării din vatra satului
sunt organizate pe o singură linie în care casa este așezată întotdeauna cu
frontul sau latura mai îngustă spre uliță, spre răsărit.

Tipul tradițional al casei pentru cadrul muntos al subzonei Beliș a
fost casa cu cămară, în timp ce în zonele mai joase (Depresiunea Călățele)
tipul frecvent a fost casa cu tindă.

În evoluția fiecăreia dintre aceste două tipuri surprindem etape
proprii de dezvoltare. La casa cu cămară, aceasta din urmă se transformă în
casă de locuit, pe când cea cu tindă primește încă o cameră în spate, tinda
rămânând ca odaie de trecere.

19

În localitatea Mărișel mai există case cu două odăi, camera curată și
cămara cu intrări separate din târnaț.

Casa din Mărișel cu intrări separate

Casa lui Mariș Aurel este un exemplu semnificativ pentru tipul de
plan de la jumătatea secolului trecut, care a evoluat în timp spre o variantă
în care cămara se transformă într-o a doua cameră de locuit, cu aceeași
intrare din târnaț, în scopul păstrării în permanență a unei camere curate.

Casa din Mărișel este construită din lemn de brad, care se tăia
primăvara, se curăța de coajă, se cioplea. Bârnele de brad, lungi de 8 – 8,5
m și late de 55 cm, sunt încheiate în cheotori.

Îmbinarea bârnelor în sistemul cheotorilor “în coadă de rândunică”

20

Îmbinarea bârnelor în sistemul cheotorilor consolitate cu “melciuri”

Încăperea de locuit, „casa” unică în economia acestui plan, era locul
în care se desfășura întreaga activitate și viață a familiei. Cămara lată de 3
m și lungă de 4 m avea o funcție depozitară a obiectelor de uz gospodăresc
a unor alimente și îmbrăcăminte. Casa este acoperită cu șindrilă. Atât casa,
cât și cămara erau pardosite cu pământ bătut care se muruia cu un strat de
lut. În timp, pardoseala este podită cu scânduri de brad. Tavanul e din
„grinzele” de brad cioplite și podelele din scânduri de brad.

Înbinarea grinzilor tavanului

Casa e construită pe pietre mari (pietroaie) pe care e așezată talpa de
lemn și apoi pereții din bârne. La marginea dinspre curte a casei s-a adăugat
o talpă suplimentară în care s-au fixat mai mulți stâlpi numiți „brâncări” cu
mucurile de sus introduse în scobiturile frântarului, transformându-se astfel
într-un „târnaț desfundat”. Acoperișul de șindrilă are panta de proporțiile
caracteristice vechilor case din această subzonă.

Casa bicelulară a lui Oneț Samson din aceeași subzonă etnografică
(Poiana Horii) are acoperișul în două ape, acoperită cu șindrilă, consolidat
la coamă împotriva vântului cu două bucăți de lemn. Construcția e așezată

21

pe picioare de lemn, în pantă, ce permite așezarea sub casă a unor obiecte,
lemne sau a căruții.

În prezent cele două încăperi au rolul de „case” de locuit. Rolul
tindei s-a schimbat devenind odaie de locuit. Intrarea în casă se face din
târnațul „înfundat cu hiredie” din scânduri de brad lungi de 1 m, prinse de
talpă și brâu ce se extinde de-a lungul peretelui dinspre curte. Fiecare
cameră are intrare separată din târnațul al cărui capăt servea ca intrare în
pod. Fiecare cameră are două geamuri (obloace) de dimensiuni mici, care
nu se deschid. Casa nu are nici curte, nici ocol, nici gard. Ieșirea din casă se
face direct în mijlocul holdelor, a terenurilor de coasă. Casele bicelulare
sunt caracteristice perioadei de dinaintea primului război mondial. După
război se pot constata modificări ale casei cu tindă, când apare o nouă
încăpere de locuit alături de tindă. Apare astfel casa cu trei odăi, ce capătă o
frecvență tot mai mare până ce aproape se generalizează.

După al doilea război mondial se schimbă materialele de construcție
tradiționale și apar casele „întoarse” sau „în vinclu”, precum și casele tip
vilă, cu influențe orășenești.

În subzona noastră de cercetare, astăzi, arhitectura populară se
păstrează doar în sistemul tradițional cu privire la independența acareturilor
de casa propriu-zisă, la casele așezate perpendicular pe stradă și târnațul de
veche tradiție, dar mai lat așezat pe cele trei părți ale casei.

Casă din Poiana Horii nr. 93, Jurj Eufemia

22

ARTĂ POPULARĂ ÎN ZONA BELIŞ. DATE DESPRE
ÎMPODOBIREA LOCUINŢEI, DANTELĂRIT ŞI ALTE

ÎNDELETNICIRI ARTISTICE

ANGELA POP, LIVIA MARC

În luna iunie a.c. Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale Cluj a iniţiat o campanie de cercetare de teren zona
Beliş, judeţul Cluj.

Echipa de cercetători, folclorişti, etnografi, etnologi clujeni,
coordonată de dr. Mircea Cîmpeanu, cercetător ştiinţific în cadrul instituţiei
mai sus amintite a fost completată şi de specialişti ai Muzeului Judeţean
Mureş, din cadrul Secţiei de Etnografie şi Artă Populară din Tg. Mureş.

Având în vedere faptul că în acest an Muzeul de Etnografie şi Artă
Populară din Târgu Mureş a găzduit expoziţia Dantele Transilvănene
(2015) realizată de dr. Gazda Enikő de la Muzeul Naţional Secuiesc din Sf.
Gheorghe, în parteneriat cu Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj
Napoca, preocupările noastre s-au aplecat mai mult spre studierea acestui
meşteşug ajuns la rang de artă a dantelăritului, a pieselor aflate în
patrimoniul muzeului, a tehnicilor folosite pentru realizarea lor, a modului
în care au contribuit la îmbogăţirea valorii estetice a textilelor de interior
sau a portului tradiţional.

Cercetătoarea Gazda Enikő, afirma că cele mai vechi centre de
dantelărit apar în Transilvania în secolul al XVII-lea. Putem aminti aici de
dantelăresele din Rimetea care au avut comenzi şi din zonele Câmpiei
Transilvaniei, aşa apar produsele acestui centru şi în portul românesc din
această zonă sau în portul maghiar din zona Călata. Dantela nobiliară a avut
o influență mare în practicarea dantelăritului atât în arta populară, în
general, dar și în această zonă în particular.1

Acest fenomen manifestat şi în alte zone etnice mixte pune în
evidenţe o serie de elemente de interferenţe etnoculturale în ceea ce priveşte
materialele folosite, tehnici, procedee de lucru şi instrumentar, structuri
compoziţionale, ornamentică şi decor.

Asupra moştenirii străvechi în organizarea interiorului locuinţei şi
asupra portului, o deosebită influenţă au avut-o legăturile cu mediul urban

1 Szőcsné Gazda Enikő, Erdelyi csipkek, Ed. T3 Sfântu-Gheorghe, jud Harghita, 2013

23

aristocratic, de asemenea cu târgurile unde sătenii intrau în contact nu doar
cu negustori români ci şi străini, în zona noastră de referinţă cu negustori

maghiari, de unde preluau materiale, tehnici, ornamente pe care le adaptau
apoi locului2. Astfel, pe acest fond unitar al artei populare româneşti, ca
urmare a condiţiilor social-economice şi istorice diferite, a orientării
schimburilor culturale în direcţii deosebite în cadrul provinciilor istorice, s-
au cristalizat „stilurile zonale” pe care le întâlnim şi astăzi în locuinţa
ţărănească.

O tehnică deosebită, cea a dantelei de plasă sau filet-ului, s-a format
dintr-o tehnică similară executării plasei de pescuit, această plasă fiind
brodată ulterior prin puncte variate şi fire de aţă de diferite grosimi.
Termenul de “fileu” preluat din limba franceză “filet”se referă la ţesătura
sub formă de reţea, cu ochiuri înnodate sub formă de pătrate sau romburi. În

Transilvania, unul dintre cele mai renumite centre ale acestei tehnici era
curtea scriitoarei maghiare Árva Bethlen Kata din zona Făgăraşului, în
secolul al XVIII-lea. Tehnica dantelei de plasă a jucat un rol important în
portul popular săsesc din diferite regiuni transilvănene, dar a fost prezentă
şi în Călata, în Zona Mureşului şi zona Trei Scaune (actualul judeţ
Covasna). Dantela de plasă reprezintă un gen de trecere între dantelă şi

broderie.
La răscrucea sec. XIX-XX, dantela de plasă a devenit o modă în

interioarele burgheze şi în bisericile din Transilvania. În zona Călata,
tehnica de dantelărit ”fileu” era foarte cunoscută și răspândită, aceasta
punându-și amprenta asupra artei populare din zonă: era folosită mai ales la
capete de pernă, dar și în port, pe cămăși, pe cepse regăsite (specific) cu
prioritate în această zonă.3 Fetele din satul Mănăstireni din jud. Cluj erau
specializate în executarea dantelei de plasă folosind pentru ornamentarea
motivelor, fire de aţă în culori vii. Denumirea în limba maghiară de
„rececsipke” a fost preluată în satele învecinate, de către români, care
foloseau pentru aceste produse denumirea de „cipcă în rețe” sau mai des „în
rețe” și mult mai rar „dantelă”.

Astfel, cercetarea noastră de teren desfăşurându-se în această zonă cu
o populaţie etnic mixtă, cu influenţe atât în port cât şi în modul de realizare
şi amenajare a interioarelor caselor tradiţionale, trebuie să ţină cont şi de

acest aspect.

2 Georgeta Stoica, Paul Petrescu, Dicţionar de artă populară, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, p. 283.
3 Szőcsné Gazda Enikő, op.cit

24

Interiorul locuinţei aşa cum îl cunoaştem astăzi, a suferit pe parcursul
timpului un proces de transformare mai lentă sau mai rapidă în funcţie de
condiţiile economice, sociale, istorice, a contactelor cu zonele învecinate,
schimburilor culturale între diferite grupuri de populaţie precum şi
influenţei relaţiilor dintre mediul rural şi cel urban.4 Observând acest
fenomen pe parcursul descinderilor noastre în localitățile cercetate, am
hotărât să ne concentrăm atenția asupra unor obiecte și tehnici mai puțin
luate în seamă de cercetători, considerate un fel de accesorii ale portului,
textilelor, dar nefiind nicidecum neînsemnate.

În localitatea Mărişel interiorul locuinţei este amenajat asemenea
caselor ţărăneşti specifice Transilvaniei prin folosirea ceramicii decorative,
a icoanelor pe sticlă dar şi a tindeelor la blide, tindee care sunt prevăzute cu
cipcă la capete, prin folosirea unui anumit stil decorativ al ţesăturilor
(Fig.1).

Fig.1 Interior tradițional din Mărișel, aspect din Muzeul sătesc

4 Georgeta Stoica, Arhitectura interiorului locuinţei româneşti, Ed. Muzeul din Râmnicu
Vâlcea, 1974, p. 41.

25

Colţul cu patul apare mai bogat datorită rândurilor succesive de
lepedee din lână şi bumbac, ornamentate cu motive realizate din năvăditură
sau „puse cu mâna în război”5 având în partea de deasupra două şiruri de

perne aşezate una peste alta. La toate
aceste ţesături de pe patul încărcat
le-au fost ataşate elemente de decor

realizate în alte tehnici decât cele
executate la războiul de ţesut. Astfel,
foile covoarelor ţesute erau întâlnite
la mijloc printr-o „pânză tăiată în
ciur”. La unele lepedee tăiate în ciur
apare şi „cipca” făcută cu acrelul,
dantela croşetată care se aplica la
capetele de ştergare, lepedee sau feţe
de masă (Fig.2).

Mult mai veche și mai rar
întâlnită, realizată doar de câteva
femei din sat este aşa numita dantelă
„în rețe”, fileul, cu care se realizau

în special perdele, draperii, capete de
perine dar uneori şi „cipca în reţe”
mult mai fină, realizată „domneşte”.

Fig. 2. Patul împodobit
- aspect din Muzeul satesc din Mărișel

Printre femeile intervievate cu ocazia cercetării amintite, este şi
Todorica Mateş (n. 1936) din Poiana Horea, pe care am găsit-o lucrând la o
faţă de masă. Ne-a relatat despre diferitele tehnici de lucru, de ţesut, cusut şi
dantelărit pe care femeile le cunoşteau şi le practicau în gospodării, acestea
fiind confirmate ulterior în cadrul cercetării noastre de către celelalte
interlocutoare: „Când eram mai tânără coseam, torceam, ţeseam în război,
cu cânepă şi in. Mai târziu făceam şi dantelă, cu acrelul sau lucram „în
tăietură” şi le puneam la cearceafuri, tindee, prosoape, sau pe mâneca de la
cămăşi. Când lucram în tăieturi, coseam modelul la început şi pe urmă
tăiem”.

5 Lucia Apolzan, op. cit. p.80.

26

Şi Giurgiu Mărioara din Dealu Negru, care a învăţat țesutul, cusutul și
dantelăritul de la mama şi de la bunica sa, ne enumeră cele mai cunoscute şi
răspândite tehnici de dantelărit pe care le-a folosit: “În general perdelele le
făceau în reţe, cipca cu colţi se punea la capete de cearceafuri şi ştergare, iar
feţele de masă le coseau în tăietură”.

În legătură cu cipca Lenuţa Purcel (n. 1950), din Mărișel, cunoscută
în sat ca Lenuţa „Goii” ne-a povestit că a învăţat să croşeteze cipcă cam
prin anul 1960, de la o femeie din Mănăştur: „Tot umblam pe la Tomoşoaie
să ne înveţe dar ea nu prea vroia să ne arete. Atâta aţă am înnodat, atâta am
stricat, atâtea am făcut până am învăţat!...” După ce o croşeta o punea la
„şterguri şi la lepedee”.

În Poiana Horea Anuţa Toader (n. 1927) ne-a amintit că a ţesut
preşuri, lepedee, prosoape, din cânepă şi in, iar cipca cu acrelu o punea la

prosoape sau la lepedee (Fig 3,4,5).
Acrelu era făcut de căoaciu satului pe care îl chema Nelucu: “El făcea

acul, noi puneam mânerul din lemn. Când eram mai tânără făceam cipcă din
fuior, mai târziu am făcut din aţă cumpărată; aţa care avea pe etichetă
desenat un pui de pisică era mai bună şi plăteam pentru un scul 5 lei, cum
erau banii pe atunci. La dantelă îi spuneam cipcă şi o puneam la tindee, la
ţoale, la port, la mâneca de la camaşă. Tindeul se punea pe perete după
tablouri”.

Giurgiu Mărioara, din Dealu Negru ne-a povestit că în acest sat, mai
demult, acrelul îl făceau bărbații, dintr-o sârmă sau dintr-un cui, dar îşi
aminteşte că „era unul mai priceput în sat pe care-l chema Curoce Iosif, era

meşter, mai făcea câte o coadă
de greblă, câte o cursă de
hârciogi, îi dădeam 1 leu cum

era mai demult. El era mai
bătrân şi mai slab, nu avea
slănină că nu ţineau porci,
vaci, găini, nimic nu ţinea în
gospodărie şi atunci oamenii
din sat îi duceau: ouă, lapte,
smântână, slănină şi pentru
alea lucra la oameni”.

Fig.3 Acrel şi cipcă - Toader Ana, (Poiana Horii)

27

Mai demult, bunica ei de abia îşi căpăta materialul, torcea, tort de
canepă şi in şi făcea aţa pentru cipcă. „Dantela la noi s-a făcut numai după
anii ‟40 încoace, după război o început să se facă cipcă şi perdele din astea.
Înainte se făceau ştergare cu ciucuri puşi”. Ne-a mai specificat faptul că
modelele pentru dantelă le tipărea pe hârtie: “Modelele erau luate de la
mama mea (Lucreţia, n. 1932), de la bunica mea Floarea (n.1910) sau de la
mătuşi”.

Fig 4, 5 Cipcă croșetată, Toader Ana, Poiana Horii

Despre modelele realizate, Anuţa Toader ne relata că acestea nu se
luau în satul ei de pe hârtie ci se luau direct de pe un model gata făcut şi
mai des de pe ţesături. „Aveam modele luate de la una la alta. Modele mai
des realizate cu acrelul erau: laleaua, ghiocelul, trandafiri, paianjeni, păsări
sau cu struguri”. Deseori cipca era realizată de către cele mai pricepute
femei din sat pentru vânzare sau schimbul cu alte mărfuri: „Bunica mea din
Râşca, acum de 80 de ani, făcea cipcă de vândut, lucra zi şi noapte pentru
bani, că atunci era rău, iar care erau mai înstăriţi cumpărau, cu cât dădea- cu
2 lei, cu 3 lei- făcea şi pentru femei din Mănăstireni sau mergea în piaţă în
Huedin iar sâmbăta în Mănăstireni, mergeau săracele femei și vindeau și își
făceau bani pentru cheltuiala căsi”.

Despre circulaţia modelelor, femeile din Mărişel ne-au înfăţişat
diferite modele folosite ca decor, reprezentând cerbi, păsări, măruţ, strugure
acestea fiind realizate cu acul şi cusute cu fuior de in sau cânepă şi ne-au
confirmat că majoritatea acestora erau aduse din Mănăştur (Mănăstireni).

28

Plansa I. Cipca. Fig. 6 - 15
29

Fig. 6 - 15. Diverse modele de cipca cu acul de pe stergare, lepedee, fete de masă
aflate in Muzeul satului din Mărișel - modele cu ghiocei, romburi, flori, trandafiri,

struguri, cu clopotei, cu păsări)

Descifrând fotografiile scoase din albumul familiei, Giurgiu Mărioara
din Dealu Negru şi-a amintit cum „în această poză (poza de la nuntă, din
faţa casei părinteşti) perdelele sunt făcute cu acrelul, de mâna mea, le
croşetam, le făceam ca şi cipca, doar că erau mai late. Îs făcute de vre-o 45
de ani, eram domnişoară când am învăţat. Le ziceam „perdelele de
macrameu”, sunt făcute din bumbac de Sibiu (cu capul de pisică)”. Acest
bumbac îl alegea pentru că era mai bun, îl cumpăra de la magazinele din
Huedin sau din Cluj, costa 1 leu, 1 leu 50 de bani. „Îl luam scul, îl puneam
pe depănătoare, îl făceam ghem, după care croşetam cu el. Prima dată
făceam un şnur după care făceam pătrăţele, găuri, un rând sau două, şi apoi
începeam modelul cu o floricică mai mică pe urmă cu modele mai mari.
Mergeam în sus cu rândul până la gata, cât era de mare geamul” (Fig. 16).

Cu ocazia cercetării noastre am cules informaţii şi despre fileu.
Acesta, a fost folosit iniţial pentru confecţionarea plaselor de pescuit. Cu
timpul fileul simplu - o împletitură din fire textile, cu ochiuri egale în formă
de pătrate sau romburi - a început să fie ornamentat cu diferite puncte şi
modele, devenind fileu artistic sau brodat folosit la confecţionarea unor
obiecte decorative de uz casnic, textile de interior, elemente de port sau
unelte.6 În cadrul cercetarii de teren l-am regăsit și în câteva gospodării, atât
prin relatări orale cât și între textilele realizate și păstrate în gospodărie,
denumit „în rețe”. Lenuţa Cuceu din Mărişel (n. 1950), despre dantela „în
reţe”, ne-a spus că o întindea pe o ramă de lemn, făcută de soţul. Alexandru

6 Doina Silvia Marian, Fileuri, macrameuri, împletituri croşetate; Ed. Ceres”, Bucureşti,
1975.

30

şi că nu realiza piese foarte mari, doar perdele pentru ochiurile mici de la
geamuri şi căpătâie pentru feţele de pernă.

Fig. 16 Giurgiu Mărioara, mireasă, în fața casei părintești, Râșca,1977

Giurgiu Marioara, ne-a mai relatat că perdelele în reţe erau mai vechi:
„O tors maica-mea fuior din cânepă şi am făcut reţe: l-am întins pe o ramă
mare (cum coseam plapume) şi acolo l-am croşetat pe urmă cu indreaua.
Modelul l-am căpătat de pe la rudenii, ne „ortăceam” mai multe femei
laolaltă şi apoi fiecare îşi cerea părerea despre un trandafir, despre o frunză,
despre o ramură. Se făceau și peretare de pus pe pereţi”.

Despre tehnica de realizare a dantelei ”în rețe” mai aflăm: „Prima
dată începeam cu o gaură, agăţam o bumbişcă la picior, în mană aveam un
cui, îl ţineam între degete, peste el dădeam cu acu mare şi aţa, înodam şi
iaraşi, continuam tot aşa, la capete înmulţeam, la fiecare capăt cu câte o
gaură ca să iasă lată; măsuram cât vrem să facem capătul de lat, continuam
așa până terminam. La fiecare gaură faceam nod. După ce făceam rețele, o
spălam, o întindeam pe ramă și pe urmă o umpleam, făceam modelul.”
Rama una–două (imediat-n.n) o făceam din 2-3 leţuri”. Pentru reţe se
folosea aţa albă de Sibiu, scul, iar umplutura era cu melană, cu bumbac. „Se

31

folosea alt material ca să iasă mai plină umplătura, să se vadă mai bine
modelul”. La reţe, totdeauna se folosea alt material la umplut, „era mai
pufos”. Modelul, umplutura, putea fi „ţesut” - o tehnică de umplere cu acul,
cu acelaşi material, aţă de Sibiu, cu două părţi urzeală şi bătătură sau
„brodat”, o umplere mai groasă datorată atât tehnicii cât si materialului

folosit, melana.
Pentru modele, la dantela în reţe, deşi se folosea mai frecvent acul

pentru umplutură, în loc de acesta, se mai folosea o suveica mică din sârmă,
denumită navetă. Aceasta era folosită pentru că „era mai bine cu ea, era mai
multă aţă, o făceam aşa mai lunguţă, mai lungă ca acul, suceam două sârme
pe după olaltă, la capete lăsam un pic de spaţiu, înfăşuram aţa pe ea”.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele explicaţii „Uneltele

folosite la realizarea fileului sunt: naveta de metal - instrumentul pe care se
înşiră aţa cu care se lucrează; naveta are diferite dimensiuni, în funcţie de
grosimea firului de aţă cu care se lucrează şi de mărimea ochiurilor de la
plasă. Apoi mai este nevoie de un bastonaş neted de lemn sau os, care are şi
el diferite mărimi, potrivite cu naveta şi materialul ce se lucrează. Iar pentru
fileul brodat este nevoie de un gherghef care să întindă cât mai bine plasa,
un ac de canava lung (fără vârf) şi de aţă de diferite grosimi, dar cât mai
rezistentă. E de preferat să se lucreze cu aţă de in atât pentru plasă cât şi
pentru fileul brodat.” 7 Pe fileul simplu se pot broda variate modele florale,

zoomorfe sau geometrice, acestea se pot realiza doar pe gherghef (rama) iar
fixarea fileului trebuie să se facă cu mare atenţie.

Despre evoluţia modelelor aflăm că „le-am copiat de pe dantela
croşetată şi erau motive vegetale: frunza, mărul, diferite flori sau struguri.
Modelele le făceam noi, de la femei, ne „ortăceam” mai multe femei
laolaltă, tipăream pe o hartie cu pătrăţele. La reţe foloseam şi modele de la
cipcă, dar mai nou era revista „Femeia”, apărea în ea (modele) şi aveam fel

de fel de modele, din care ne inspiram (inf. Popa Minerva, n. 1939, -
Râşca). Interlocutoarea noastră ne mai relata că în Mănăstireni se facea mai
mult dantelă în reţe, cu modele de la maghiari: „Noi le făceam plase din
rafie, sacoşe de bumbac şi de acolo, în schimb, aduceam modele noi:
modele cu lalea, trandafiri, struguri, ghiocel, păsări, paianjeni, măr.
Modelele aduse erau ascunse, să fie care mai de care mai frumoase, cu altfel
de model”. Modelul de pernă „cu prescura” pe margini model cu lalele s-a
adus tot de pe la Mănăstireni. „În reţe” se făceau perdele, draperii, feţe de

7 X. Nicolau, E. Ciortan, Abecedarul lucrului de mână, Ed.Tineretului, Bucureşti, 1957 .

32

perină; „...la capetele de perină puneam ceva roşu pe sub ele ca să se vadă
modelul, la mort se punea negru. Se mai punea la lipideauă, la cearşafuri se
punea aşe, numa‟ în faţă”. (Fig. 17 -23)

Planșa II. În rețe.

Fig. 17 Faţă de pernă în reţe - model: prescura, pe margini cu lalele (Dealu Negru)

33

Fig. 18 Perdea în reţe - model cu lalele (Dealu Negru)

Fig. 19 Ștergare, model „cu strugure” preluat de pe cipca cu acul, pe cea în reţe

Fig. 20. Ștergar cu cipcă în reţe, model cu clopoţei, Mărișel

34

Fig. 21 Capăt de lepedeu, cipcă în reţe, Mărișel
Fig.22 În rețe, motive florale. Mărișel

Fig.23 Cipcă în reţe, model cu clopoţei, Muzeul satului din Mărișel

35

D-na învăţătoare Minerva Popa (76 ani) ne-a descris şi câteva
elemente de port specific zonei, folosindu-ne de o fotografie realizată în
1920 la o sărbătoare de vară. (Fig. 24)

Fig. 24 Familia Oneț, 1920

. „... În poză e Nana (o chema Rafila şi era soţia lui Oneţ), Oneţ Traian,
Gaftia (fata lui Nana), Anica Ţainii din Poiana Horea (ea i-o crescut pe toţi
şi era sora mai mare a lui Nana) şi Costea Sava nepoata Anicăi”. Fosta
învăţătoare a satului ne relata că „Bărbaţii erau cu izmene din pânză,
cămeşă peste izmene şi căbat deasupra; femeile au portul care trage spre
unguri, au şorţuri cu bocuri. Anica era cu rochie fără şurţ, neagră din
mătase, cămeşă cu mâneca largă, peste care are pieptari şi în cap năframă cu
ciucuri din oarece stambă. Fetele nu purtau nimic pe cap iar româncele nu
purtau şurţ”. Pozele erau realizate de obicei de fotografi care veneau în sat
la serbări câmpeneşti.

La portul luat de la Mănăstireni unde majoritatea erau unguri, şorţul
era cu bocuri, culorile erau mai mult albastru, verde, roşu. „La brâu se
purtau batiste cu care nu se ştergeau la nas, erau folosite pentru descântece
şi pentru a se flutura în aer la petreceri, la nunţi, la joc. Erau facute dintr-o

36

bucata de giolgi, tivite pe margini şi cusute cu iniţiale pentru a se deosebi
una de alta. În picioare purtau cizme şi ghete înalte. Nu erau magazine, erau
făcute la un meşterul cizmar la Mănăstireni.

Din datele succinte prezentate se observă ca şi în alte zone etnografice
prezenţa unui gust estetic elevat la sătencele din zona Beliş, că valenţele
artistice regăsite în portul popular, în textilele de interior care împodobesc
locuinţa, în alte manifestări artistice, prezintă atât asemănări cât şi elemente

de specificitate.
Atenţia deosebită dată acestor elemente de artă preluate din alte medii

decât cele tradiţionale, au înnobilat şi mai mult gustul asupra frumosului;
faptul că unele piese nu erau întâlnite în uzul curent, le măreşte
preţiozitatea, le conferă valenţe deosebite, patrimoniale, dar şi de respect
pentru munca migăloasă, creativă, ingeniosă şi ne obligă la o mai mare
atenţie asupra studiului şi conservării lor. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
creaţiile artistice populare nu sunt produse de serie industriale, sunt unicat
şi odată risipite nu vor mai putea fi puse în valoarea lor autentică.

Aceste explorări comparative dintre zone etnografice diferite dar ale
aceluiaşi extins areal transilvan sunt necesare pentru o mai bună plasare a
unor fenomene artistice populare în contextul culturii noastre naţionale

populare.

Planșa III. Gazde primitoare ...

Giurgiu Marioara - Dealu Negru Popa Minerva - Râşca
37

Mateș Teodora (Todorica) - Poiana Horii Toader Ana - Poiana Horii

Lenuţa Purcel - Mărişel

38

COORDONATE ALE UNOR STRĂVECHI OCUPAŢII
TRADIŢIONALE.

PĂDURĂRITUL ŞI PLUTĂRITUL LEMNULUI PE SOMEŞ.
STUDIU COMPARATIV ETNOGRAFIC ÎN ZONA BELIŞ

Dr. DOREL MARC
CS II, Muzeul Judeţean Mureş

Preliminarii. La iniţiativa Centrului Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj şi prin coordonarea dr. Mircea
Cîmpeanu, cercetător ştiinţific în cadrul instituţiei amintite, în luna iunie
a.c., specialişti etnografi ai Muzeului Judeţean Mureş, Secţia de Etnografie
şi Artă Populară din Tg. Mureş au realizat în parteneriat o cercetare în teren,
zona Beliş a Someşului. În ceea ce ne priveşte, provocarea a sosit într-un
moment foarte oportun, când traseul unor investigaţii ale noastre anterioare
ne-a condus la necesitatea clarificării unor aspecte legate de pădurăritul şi
plutăritul lemnului pe Valea Gurghiului din Mureşul Superior, aspecte
importante ale culturii şi civilizaţiei noastre tradiţionale. În acest context al
cercetării, am căutat surse arhivistice de informare în legătură cu construcţia
haiturilor, adică bazinelor de acumulare a debitului apelor râului pentru a
face posibil transportul plutelor de buşteni din amonte în aval, până în
apropriere de localitatea Reghin. Astfel, documentele de arhivă şi
bibliografia parcursă au evidenţiat faptul că lucrătorii specializaţi în
construcţiile hidrotehnice silvice au fost italieni aduşi din imperiu la
sfârşitul secolului al XIX-lea, la fel cum au fost aduşi la construirea
„tăurilor” (denumire locală a barajului, haitului, opustului) din zona Beliş.
Aceasta ne-a determinat să sondăm şi surse analoage venite din alte zone
etnografice ale Transilvaniei. Astfel, premisa cercetărilor noastre asupra
fenomenului plutăritului pe Someş a plecat de la necesitatea unor abordări
comparative, urmărindu-se similitudini, analogii dar şi deosebiri în ceea ce
priveşte tehnica construcţiilor, materialele folosite, structură şi
amplasament, tehnici de lucru şi de folosinţă a apei pentru activitatea de
transport prin mijloace tradiţionale a lemnului.

Perspectivă diacronică a studiului. Evolutiv, practicarea plutăritului
în epoca modernă a cunoscut mutaţii importante după ce Austria, şi din
1867 Austro-Ungaria, a încurajat comerţul printr-o politică fiscală

39

favorabilă. Avântul comerţului cu plute s-a petrecut în secolul al XIX-lea,
fiind mai redus în perioada revoluţiei de la 1848-1849, când locuitorii
Transilvaniei erau preocupaţi cu refacerea caselor şi gospodăriilor distruse
în timpul evenimentelor. Dezvoltarea plutăritului şi comerţului cu lemn a
fost favorizată însă după 1867 în sistemul dualist austro-ungar, de
încheierea mai multor tratate comerciale de reformare a sistemului vamal şi
al comerţului interior, de reorganizarea camerelor de comerţ şi industrie.
Sporesc astfel pe apa Mureşului numărul plutelor, care coborau înspre
Reghin şi Tg. Mureş, cu lemn provenit din Munţii Giurgeu, Călimani şi

Gurghiu.
Tabloul peisajului etnografic al Mureşului Superior, în această relaţie peisaj
forestier-peisaj cu ape flotabile, nu ar fi complet fără prezentarea aşa
numitului „plutărit uriaş”, diferit de cel întâlnit în alte zone, practicat de-a
lungul Văii Gurghiului, afluent important al Mureşului. Precizăm că statul
maghiar a aprobat printr-un ordin al Ministerului de Agricultură, Industrie
şi Comerţ Ungar nr. 3242/ 1873 concesionarea plutăritului şi construcţiilor
aferente pentru o perioadă de 30 ani (1873-1903). Ordinul a fost emis după
ce în anul 1870, statul maghiar a decis exploatarea în regie a pădurilor
Domeniului Gurghiu, punând la dispoziţie suma de 217 000 florini8, în
special pentru lucrările de regularizare a râului Gurghiu, de construire a
stăvilarelor (barajelor, opusturilor, haiturilor), greblelor, depozitelor de
lemne, drumurilor şi locuinţelor - toate modificând fundamental peisajul

etnografic forestier.
Perspectiva etnografică abordată privind Valea Mureşului

Superior. Prin aşa zisul plutărit „scurt”, se transportau de obicei buşteni de
dimensiuni mai mici, pe o singură tablă de plută, dar prin procedeul
plutăritului „uriaş”, se puteau transporta buştenii de brad şi molid de
dimensiuni foarte mari, în convoi. Acest sistem s-a impus şi datorită
faptului că plutăritul liber al buştenilor şi plutăritul scurt al lemnului de foc

provoca mari pagube malurilor tocmai regularizate, amenajate pentru
navigaţie, solicita mai mulţi oameni pe traseul Văii Gurghiului, desprinşi de
la alte activităţi gospodăreşti şi care dirijau de pe mal alunecarea plutelor cu
ajutorul cangelor. Plutăritul uriaş însă antrena mai puţini oameni dar bine
pregătiţi, versaţi în acest sistem de transport, care cerea aptitudini speciale.
Pentru aceasta, au fost angajaţi 64 lucrători germani din Baden pe timp de 3
ani, specializaţi în plutărit şi amenajările hidrotehnico-silvice, cărora li se

8Aurel Gociman, Industria şi comerţul lemnului din basinul Mureşului Superior, Cluj, Tip.
Scoala de Arte şi Meserii Principele Carol, 1929, p. 107.

40

vor adăuga alţi plutaşi italieni aduşi din Tirolul de Sud. Aceştia, deşi se pare
că au stat o perioadă scurtă în zonă (cca 3 ani în echipe mari, apoi doar
câtorva li s-au mai prelungit şederea), au transmis pe lângă specializarea în
plutăritul uriaş pe ape repezi, o serie de obiceiuri, jocuri populare pe
Mureşul de Sus - încă insuficient studiate, au introdus unealta de bază
„ţapina” pentru manevrarea lemnului, generalizată apoi în tot arealul care
practica lucrări şi activităţi forestiere.

În legătură cu pădurăritul şi ocupaţiile desfăşurate în convergenţă cu
acesta, desprindem aşadar existenţa strânselor legături reciproce ale
pădurii cu agricultura şi cu păstoritul, precum şi legăturile aşezărilor
omeneşti respective cu pădurea, acestea determinând continuitatea istorică
şi stabilitatea etnoculturală a satelor din vecinătatea patrimoniilor
forestiere. Interdependenţa acestor trei ocupaţii principale tradiţionale a mai
fost determinată şi de statutul obştesc, comunitar, al utilizării ocupaţionale
din zonele agricole şi pastorale din raza patrimoniului forestier, precum şi
de dreptul utilizării pădurii condiţionat uneori de participarea la îndatoririle
comune şi de a avea casă şi gospodărie în vatra satului. Acestora li s-au
asociat întotdeauna ocupaţiile tradiţionale secundare: culesul, albinăritul,
pescuitul, vânătoarea, cărbunăritul, precum şi meşteşugurile, industriile
ţărăneşti (jogăritul, morăritul), dar şi cărăuşitul.

Peisajul etnografic forestier de pe Valea Gurghiului mai cuprindea şi
amenajările de construcţii silvice reprezentând ulucuri (jgheaburi, jilipuri)
uscate, umede (cu apă), sau îngheţate, care transportau în special lemnul de
foc fasonat care se vindea în metri steri. Această activitate se desfăşura mai
ales primăvara, înainte de pornirea plutăritului uriaş, când, lemnul de foc,
tăiat se despica, stivuia în pădure, de unde se cobora la pâraie şi râuri prin
aceste instalaţii. Unele jgheaburi au transportat lemnul şi după construirea
căii ferate forestiere Reghin-Lăpuşna, care apropiau lemnul la rampele de
încărcare în vagoane. Introducerea acestei linii ferate înguste cu locomotivă
în anul 1905 va da treptat o lovitură grea plutăritului. În mod similar, odată
cu construirea barajului de la Fântânele lângă Beliş, va lua sfârşi plutăritul
pe Someşul Cald şi afluenţi.

Perspectiva etnografică abordată privind Valea Someşului. Din
bibliografia etnografică restrânsă avută la îndemână referitoare la Beliş şi
împrejurimi, dintr-un mic studiu monografic9 aflăm date importante
referitoare la plutăritul cu ajutorul haitului („tăului”). Petru Bâlc, fost plutaş

9 V. Nicolae Șteiu, Ioan Marius Trif, Beliș. Vatră străbună. Studiu monografic, Cluj-
Napoca, Ed. Casa Cărţii de ştiinţă, 2007.

41

declara: „Din 1958 până în 1972 am fost plutitor şi acest lucru îl simt din
greu în picioarele mele”. Aminteşte că în bazinul Ic Ponor zeci de oameni
doborau lemnul, îl curăţau şi-l manevrau până la opustul Mic din Obârşia
sau de la Bătrâna. De acolo, cei din crângurile Pârâul Băii, Miluanu, Boros
aparţinătoare de Giurcuţa de Jos dar şi din alte sate din zonă dirijau lemnul
la Opustul Mare de la Ic Ponor. Acolo era oprită apa într-un baraj numit
„tău” pentru a se acumula debitul necesar pentru plutirea lemnului.
Ridicarea celor două porţi („uşi”) se realiza cu dispozitive acţionate de
pârghii, locul respectiv numindu-se la „Purec”. Apa eliberată din amonte
mâna buştenii în aval până la Beliş de unde erau scoase şi predate la gatere
pentru a fi debitate în cherestea. Lemnul pornea către Smida, iar 5-6 echipe
a 4-5 lucrători fiecare se luptau cu apele, cu stâncile şi cu viforul de afară;
„…Trebuia să intervenim pe o distanţă de peste 25 km, la marile cotituri din
Smida, Bilogi şi din alte locuri deoarece se produceau „bride”
(încleştări)…”. Cu ţapinele în mână şi cu picioarele în apa rece interveneau
apoi pentru a dirija lemnele până la ieşirea din Giurcuţa de Jos la „Greblă”,
unde erau dirijate pe canal şi selectate pe mai multe categori, astfel: cel cu
volum mai mare mergea la fabrica de cherestea, cel subţire era trimis la
mină, cel strâmb sau deteriorat era trimis la celuloză. Plutaşul intervievat
mai relata că la un moment dat au fost aduşi la această activitate şi oşeni la
Ic Ponor, dar aceştia se pare că nu au putut practica plutăritul lor obişnuit cu
plute lungi, întrucât apa Someşului aici avea multe cotituri, prea apropiate

unele de altele.
Cu prilejul ultimei descinderi în zonă am luat câteva interviuri de la

localnici care mai puteau furniza informaţii în legătură cu practicarea
acestor ocupaţii în zonă. Ultimul „plutitor” în viaţă de la Poiana Horea,

Toader Petru în etate de 93 de ani (n. 1922) ne-a relatat o serie de aspecte
inedite legate de acest sistem de transport tradiţional cu ocupaţiile sale
anexe. El ne informează că a fost plutaş la Tăul de la Apa Caldă şi
transporta buştenii de 4 m lungime pe apa Someşului până la Beliş, unde
erau debitaţi la un gater cu 12 custuri (tăişuri, pânze). A lucrat la pădure, în
ultima perioadă comunistă la IFET (Intreprinderea Forestieră de Exploatare
şi Transport), până când plutăritul nu se va mai practica datorită constririi
barajului de la Fântânele, finalizat în 1972. În ceea ce priveşte organizarea
muncii, ni se relatează că lucrătorii erau grupaţi în echipe care ajungeau
uneori până la 10 membrii, conduse de maiştri şi şefi de brigadă. Despre
iniţiativa construirii haitului (tăului) ne relatează că a fost edificat de grofi,
„de cei care aveau putere”, sau de „chiaburi”. În memoria colectivă se

42

păstrează amintirea unor italieni specializaţi care care au fost aduşi anume
în perioada austro-ungară pentru aceste construcţii silvo-hidrotehnice. La
acest tău se coborau lemnele pe câte un canal numit „jilip”, montat în plan
înclinat, după ce erau trase cu boii, mai târziu cu caii „lipiţani” din
parchetul de exploatare. Aceste jgheaburi numite local „cetelne” (cetârnă,
denumire care derivă probabil din cuvântul maghiar csatorna = jgheab)
erau amplasate la locurile numite Apa Caldă, Drăgoiasa, Călneasa ş.a. şi
transportau lemnul prin cădere liberă pe o distanţă de cca 6 km până la Tăul
Mic (Tăul cel mare fiind la Ic Ponor). Apa acumulată în tău, era eliberată pe
două porţi („uşi”) de aprox. 2,5 X 2,5 m, „puricele” fiind eliberat cu
ajutorul „rudelor” (pârghilor). Apa umflată în debit transporta apoi lemnul
până la „greble”.

Principalele unelte folosite erau securea, toporul şi „ţapinul”,
ultimul fiind unealta de bază introdusă se pare tot de italienii din Tirolul de
Sud în Transilvania, indispensabilă la manevratul buştenilor. Plutarii din
Poiana Horii lucrau cu unelte făurite la forjă de fierarul satului pe nume

Purcel Gheorghe.
Principalele faze de lucru erau: tăierea (doborâtul) lemnului,

fasonarea, corhănirea, decojitul trasul la rampă, datul la „cetelnă” (la jgeab,
jilip) apoi transportul prin plutire de la tău până la greblele amplasate în

apropierea gaterelor fabricilor de cherestea. Lemnele variau ca dimensiuni
între 16 şi 20 ţoli (1 ţol = aprox. 2,54 cm). Cea mai importantă fabrică de
cherestea o deţinea groful Urmanczy Janos, originar din Topliţa Mureşului
Superior, care dobândise prin tot felul de mijloace dubioase suprafeţe mari
de exploatare a pădurilor şi de prelucrare a lemnului în zona Belişului. Alţi
proprietari importanţi din Beliş au fost după spusele intervievatului nostru
Kondor, Abrudan şi Mihai „a Ienului”.

În paranteză fiind spus, amintim în acest context faptul că familia
Urmanczy de care am pomenit şi-a dobândit un oprobiu public datorită
implicării sale în măcelul de la Beliş din noiembrie 1918, când au fost
executaţi şi apoi arşi un număr de aproape 40 de români (nici până azi nu s-
a clarificat numărul victimelor). Un obiectiv al cercetării noastre a fost şi
sondarea mentalului colectiv în legătură cu amintirile, naraţiunile legate de
aceste evenimente reprobabile desfăşurate la sfârşitul Primului Război
Mondial, păstrate în memoria colectivă a sătenilor. Spre regretul nostru, nu
am reuşit să obţinem prea multe informaţii noi de la cei intervievaţi. Am
remarcat o mare reţinere aparent inexplicabilă în legătură cu repovestirea

43

celor auzite de la cei bătrâni din sat, cu referire la aceste orori. Doar
monumentul reconstruit în nou Beliş mai aminteşte de aceste victime.

Revenind la pădurărit şi plutărit, plutaşul Toader Petru îşi aminteşte
de tovarăşii săi de muncă: Neag Solomon, Neag George, Mateş Gheorghe,
Mateş Niculae - toţi locuitori din Poiana Horea. Aceştia, pe timpul pregătirii
lemnului - în fazele de tăiere, decojit, corhănit, tras la rampă - locuiau în
colibe sezoniere din cetină, unde, pe lângă hrana asigurată din gospodărie,
mai primeau de la IFET raţia forestieră constând din 1 kg de slănină, 1 kg
zahăr, 1 l de ulei, după listele-tabel întocmite în acest sens pentru fiecare
persoană. Femeile nu participau de obicei la activităţile legate de pădurărit,
rămâneau acasă „la rântaş”- ne spune soţia plutaşului nostru, Toader Ana
(n. 1927). Plata pentru munca prestată diferea în timp, în ultima perioadă de
activitate primind pentru munca prestată în două săptămâni 1000 lei şi
alimente. Mai aflăm că cel mai mare tău era cel de la Ic Ponor unde
ajungeau buştenii „cu sutele şi miile” într-o singură zi. Traseul pe apă între

aceste opusturi (bazine) era consolidat cu bârne îmbinate între ele cu cuie
de lemn şi ermetizate cu muşchi de pădure. Informatorul nostru Toader
Petru a lucrat însă şi în alte zone de pădurărit şi plutărit pe Valea Arieşului
şi Sebeşului (mai ales la fasonat) - ceea ce dovedeşte o anumită mobilitate a
acestor ocupaţii complementare. În afara sezonului plutăritului, pe perioada
de îngheţ se ocupa cu cărăuşia, transportând cherestea, nu doar în apropiere
la pieţile din Huedin sau Cluj, ci şi pe trasee îndepărtate ca cele de la Carei,
Sopor, Crasna, Sărmăşag. Cu banii dobândiţi pe cheresteaua vândută
aducea acasă cereale. Deşi transporta până la 1000 de ţoli de cherestea cu
boii, de multe ori în perioada de criză de după război, se întorcea doar cu
câte un sac de mălai, pe un traseu care dura două săptămâni.

Interviurile noastre au continuat la gospodăria văduvei Mateş
Teodora (Todorica, n. 1936), tot în Poiana Horea, care ne relatează şi ea
despre aceste ocupaţii tradiţionale legate de pădurărit şi plutărit, confirmând
că soţul său Mateş Nicolae a fost tovarăş de plutărit la Tăul IFET-ului cu
Toater Petru. Familia sa avea însă şi moară pe apa Someşului, dar de la
aceeaşi roată se acţiona şi un ferăstrău pentru debitat grinzi şi cherestea
(amintim că în vecinătăţi mai există şi azi toponimul Firizu lui Mihăuţ
(firez = fierăstrău, joagăr)- care atestă ocupaţia veche a jogăritului). Moara
era administrată de familie şi avea un randament de cca o „jacă” (= 25-30
kg/ 2 ore de măcinat). Din spusele informatoarei, o moară funcţiona şi pe
pârâul Roşu, afluent al Someşului.

44

La Mărişel am continuat investigaţiile obţinând câteva interviuri în
casa muzeu avându-l ca iniţiator şi custode pe prof. Mariş Ioan, un mare
pasionat de folclor, de tradiţii locale şi etnografie, întâlnire organizată tot de

coordonatorul taberei de cercetare dr. Mircea Cîmpeanu. Aici, într-o
adevărată atmosferă creată de şezătoare, am stat de vorbă cu câţiva săteni,
obţinând noi informaţii legate de aceste ocupaţii pierdute legate de plutărit.
Astfel, de la Mariş Niculae („al Habi”), printre altele şi un bun fluieraş,
aflăm că existau odinioară jgheaburi cu apă, amplasate în plan înclinat pe
culmile dealurilor din vecinătatea Mărişelului, care coborau buştenii până în
apropiere de zona gaterelor din Beliş, la cele trei fabrici de cherestea, în
ultima parte a traseului fiind transportat lemnul în plute până la „Greblă”.
Jilipul (jgheabul) era proprietate a IFET-ului, iar până la acesta buştenii
erau traşi cu boii, mai târziu cu caii, folosindu-se legători specifice ca
„fiare” (adică cioflânge) alcătuite din 2, 3, sau 4 cuie sau „pene” forjate
fixate în zale de lanţ prin inele şi „vârtej”. Acestea se băteau la capetele a 2,
3 sau 4 buşteni şi se puteau trage pe rând sau deodată, în funcţie de
circumferinţă. „Fiarele” erau legate fie la tânjala de la jugul boilor sau
vitelor, fie de crucea legată la harnaşamentul cailor. Aurel Nistor (n. 1957)
cu Mariş Toderaş („Horju”) ne oferă unele informaţii legate de plutăritul
practicat de generaţia părinţilor lor la cel mai important hait (tău ) construit
la Ic Ponor. Lemnele ajungeau din pădurile munţiilor învecinaţii pe apă la
„Grebla” din avalul tăului o parte prin plute, altele fiind coborâte de pe
vîrful Monoşei până la Gura Pârâului Mărişelului, după ce erau trase la
rampă cu caii (de unde erau preluate mai recent o parte de camioane, adică
cele care nu erau debitate în gater, lemnul lăsat rotund). După fasonatul lor,
erau corhănite, rostogolite pe „bălănci” cu ajutorul uneltei de bază
„ţapinul”. Uneltele necesare pădurăritului şi plutăritului precum şi
potcoavele boilor sau cailor de tracţiune erau prelucrate şi călite la forja
fierarilor din sat: „Mutu”, „ al Roiului”, „al lui Avram”. Carele şi săniile de
tracţiune de asemenea erau construite şi întreţinute de un rotar al satului „ al
lui Giorgicuţă”.

O altă zi de campanie s-a derulat la Dealu Negru, la familia Giurgiu
Mărioara. La această locaţie, de la Traian Todea (n. 1930), originar din
Râşca aflăm date mai concrete referitoare la numărul gaterelor care
funcţionau cândva în zonă: 12 în Belişul Vechi, 12 la Smida. Şi din satele
din preajma comunei lor, lemnul era transportat prin plutărit până la Ic
Ponor. Ni se relatează şi modul de lucru: se închideau porţile de la baraj, în
aval se clădeau plutele; în momentul când se acumula un debit suficient de

45

apă în tău, se deschideau porţile cu ajutorul unor pârghii speciale („rude”) şi
apele umflau lemnul aranjat în plute sau cel format din buşteni singuratici
şi-l mâna până la „Greblă”, de unde era scos cu ajutorul unor căngii, sub
forma unor cârlige. Se pare că cei mai buni plutaşi, specializaţi, erau de la
Giurcuţa de Sus. Şi aceştia adunau lemnul până la Someşul navigabil pe
traseele jilipurilor cu apă sau îngheţate pe timpul iernii. O „cumpănare” (un
jgeab) se realiza din 12 - 13 bucăţi din bârne care se ciopleau pe 3 feţe şi se
găureau cu sflederul şi îmbinate cu „melciuri de lemn”, apoi etanşate cu
muşchi de pădure. Lungimea unui ansamblu de scocuri de acest fel varia de
la 700-800 m până la 2000 m. În ceea ce priveşte uneltele, pe lângă
folosirea fierăstrăului, securei, toporului şi ţapinului la tăierea, fasonarea,
corhănirea lemnului, la manevrarea acestuia în apă, pe lângă „ţapin” mai era
folosită „sula cu cîrligul” în special la „descurcatul” grămezilor („brige”)
încâlcite. Plutaşii amintesc cu toţii de momentul neplăcut, dificil şi deosebit
de riscant când se adunau plutele în aşa-zisa „glugă” uneori „cât o casă” şi
trebuiau „pişcate” cu ţapinul. Aceste manevre presupuneau curaj, forţă,
tărie de caracter şi nu oricine rezita la astfel de încercări, necesitând o
cunoaştere empirică a legilor fizicii, ale navigabilităţii, rezistenţă deosebită
la efort fizic şi la lucrul în apa rece. Din acest motiv plutaşii sunt consideraţi
printre cei mai destoinici şi vrednici lucrători din lumea satelor montane.
Plutaşii mai aveau în echipamentul din dotare şi „mâţe”, nişte potcoave de
nelipsit de pe încălţămite (opinci, bocanci, cizme) pentru a nu aluneca de pe
lemne în timpul manevrelor. Plutaşul Traian Todea ne oferă şi câteva
informaţi legate de coborâtul lemnului cu funicularul, unde lucrau echipe de
câte 7-8 persoane conduse de un „valcazău”, şef de brigadă, urmat ierarhic
de şeful parchetului de exploatare. Interlocutorul nostru ne mai spune că „la
plutire era şi mare pierdere, risipă calculată până la 30%; se rupea mai ales
lemnul subţire” şi nu mai ajungea întreaga cantitate de buşteni la gater. În
încheierea interviului, plutaşul ne-a mărturisit că a lucrat în tinereţe şi pe
pâraiele afluente ale Sebeşului, mai cu seamă la corhănit şi fasonat pentru
Tăul de la Oaşa de Sus.

Cu ocazia campaniei noastre de cercetare, Dirbo Iosif (n. 1945) ne-a
informat că a lucrat ca alimentator la un gater acţionat de un motor cu abur,
până la închiderea fabricii de cherestea din Beliş odată cu construirea
barajului de la Fântânele. El ne-a mărturisit despre experienţa tragică a
locuitorilor satului în timpul Dictatului de la Viena când şi familia sa a fost
nevoită să se refugieze la Mărişel, din cauza nedreptei graniţe vremelnic
trasată aici. Erau nevoiţi să străbată distanţe mari pentru a ajunge la

46

parcelele de lucru în satele desprinse de noua frontieră, pentru practicarea
diferitelor ocupaţii de subzistenţă.

În loc de concluzii preliminare putem afirma că există atât analogii
cât şi deosebiri în practicarea pădurăritului şi plutăritului pe Valea
Gurghiului şi pe Valea Someşului, zona Beliş, astfel: metodele, tehnicile
uneltele folosite la pădurărit au fost aproape identice; tehnicile constructive
ale jheaburilor de coborât buştenii au fost asemănătoare; plutaşii
intervievaţi în zona Beliş au confirmat construirea primelor baraje sau tăuri,
ca şi pe Valea Gurghiului, de către italienii din Tirolul de Sud în perioada
austro-ungară, extinse şi întreţinute apoi de localnici; sistemele constructive
ale barajelor şi mecanismele de manevrare a porţilor au fost asemănătoare;
alternativ, pe Someşul Cald şi afluenţi s-a practicat plutăritul „sălbatic” al
buştenilor pe apa deversată din tău şi plutăritul lemnului cu plute scurte
închingate, mai rar; pe Gurghiu s-a practicat atât plutăritul „sălbatic” cât şi
cel „uriaş”, cu plute închingate în mai multe tăblii; materialele ş.a.

Pe viitor, cercetări similare ar fi de dorit a se continua, coroborate cu
alte surse pentru o mai bună cunoaştere a uneia dintre cele mai importante
ocupaţii tradiţionale, pădurăritul în convergenţă cu plutăritul, acesta din
urmă fiind un transport specializat, parte componentă a culturii şi
civilizaţiei noastre tradiţionale, desfăşurat cândva în satele montane, despre
care astăzi avem doar sporadice amintiri.

Fig. 1 Toader Petru din Poiana Horea,
manevrând ţapina

47

Fig. 2 Interviu cu morăriţa Mateş Teodora din Poiana Horea

Fig. 3 De vorbă cu Mariş Toderaş, Mariş Niculae şi Nistor Aurel din Mărişel

48