Revista Rraditii nr.1 / 2015

Fig. 4 Consemnări din relatările sătenilor Traian Todea şi Iosif Dirbo din Dealu Negru

Fig. 5 Barajul de la Blăjoaia care a folosit la plutăritul lemnului, disponibil pe
http://mihaic.blogspot.ro/2010_08_01_archive.html

49

COLINDATUL „CETEI JUNILOR” DIN MĂRIȘEL

Prof. IOAN MARIȘ, Dr. MIRCEA CÎMPEANU

În prezentul articol vom trata unul dintre subiectule cele mai
importante din punct de vedere tradițional din zona montană, și anume,
colindatul de Crăciun al cetelor de juni și ficiori ai satului, obicei tradițional
care a intrat de curând în registrele patrimoniului mondial.

„Cetele de feciori au fost considerate dintotdeauna ca aducătoare de
belşug, sănătate și prosperitate în fiecare casă colindată. Prin colindele lor,
veritabile incantaţii de propiţiere se certifică păstrarea din îndepărtatele
mitologii ale lumii mediteraneene şi tracice ale unor străvechi obiceiuri.
Desfășurate prin adevărate ceremonialuri, colindele încă vii în memoria
colectivă a satelor demonstrează vechimea extraordinară a spiritualităţii
româneşti şi împletirea atâtor credinţe şi ritualuri într-un tot sincretic, care
cuprinde înseşi treptele istoriei nostre multimilenare. Între pământ şi cer,
între om şi Dumnezeu, este colinda!” (dr. Maria Bocşe)

Îar în cele ce urmează abordăm acest subiect de importanță
națională și internațională cu unul dintre principalii noștri colaboratori, dl.
Mariș Ioan, pentru a-l face cunoscut cititorilor, deoarece câteva dintre filele
importante ale impresionantului dosar depus la UNESCO în vederea
recunoașterii internaționale au fost susținute cu filmări făcute în comunele
Mărișel și Măguri-Răcătău.

Așadar, ne vom referi la obiceiul de colindat al “cetei junilor”, al
căror ritual unic a fost acceptat în 6 decembrie 2013 în patrimoniul cultural
mondial al UNESCO, organism internațional ce consemnează în registre
speciale, după selecții severe, cele mai importante valori patrimoniale
imateriale din întreaga lume. Iată cum arată descrierea, pe scurt, a acestui
obicei:

„Colindatul are loc de-a lungul satului, ceata formată din 8-10
feciori, însoţiţi de un „taroste” (conducător, orator) şi un „cal” (fecior
tomnatic destinat să care greutăți), intrând peste tot acolo unde porţile
curţilor sunt lăsate înadins deschise. După cântarea unei „corinde” pe
trepte, și alte câteva în casă, cu tematică precum: „a mesei”, „a fetei”, „a
gazdei”, colindătorii vor fi serviţi cu cozonaci, vin şi pălincă.

50

Ceata junilor - Mărișel

În același mod este descris acest obicei de către specialiștii
Institutului de Folclor al Academiei Române – filiala Cluj: “Cel mai viu şi
mai bogat în repertoriu, apoi mai interesant ca obicei este în zonă
Colindatul. Constituirea cetei de colindători, numiţi „Juni”, se face în
şezătoare (habă) sau la casa unui fecior, cu două săptămâni înainte de
Crăciun. Conducătorul – taroste, birău, grăitor,– ales după un anumit cod,
este investit cu mari responsabilităţi: să vegheze la buna comportare a
tineretului pe toată perioada sărbătorilor, să organizeze repetiţiile, să
angajeze şi să asigure masa la diferite case şi să plătească muzicanţii, să
organizeze jocul, să adune banii de la tineret, să „grăiască” colacul etc.
Numărul tinerilor care alcătuiesc ceata este diferit de la sat la sat, aşa după
cum şi numărul cetelor diferă după mărimea satelor. În Morlaca sunt
împărţiţi de exemplu în josani, susani şi văleni.

După ce toate cetele colindă împreună personalitățile satului (popa,
primarul), ele se despart îndreptându-se spre partea de sat convenită. La
fiecare casă se colindă la fereastră, la uşe, la intrare (a feciorului-
”Veseleşte-te domn bun” sau ”Slobozâ-ne gazdă-n casă”) şi în casă, unde
este fată, ”colinda fetii” numită local şi ”Fecioriţa gazdii” (Brăişor, Finciu,
Mărgău): Duminecă dimineaţa,/Linu-i linu-i rozmalinu,/Fată dalbă s-o

51

sculat/Şi pă obraji s-o spălat,/Vase-n brânci o d-apucat,/La fântân-o
d-alergat,/La fântână su‟ Muncet,/Unde bate vântu-ncet/Sus pă ptiatra
fântânii/Cu tri voinici să-ntâlni/Unu-i luă inelu‟,/Unu-i luă măr din
sân,/Unu-i luă muruna,/Fata rău îi blăstăma./ - Taci fată nu blăstăma,/De te
roagă de părinţi,/Să-ţi dea doi, trei zloţi d-argint,/Şi-apoi hai după
murună/Şi-o poartă cu voie bună (Brad Catrina, 63 ani şi Brad Ioan, 71 ani
din Mărgău). Gazda răsplăteşte colindătorii cu „colacul fecioresc”, „un
picior de porc”, „groşiţa fetii” (bani). Tarostele grăieşte pe rând, colacul,
banii, apoi fata şi femeile din casă sunt jucate de către feciori (învârtită rară
şi deasă sau bătută). La plecare feciorii colindă în chip de mulţumire”
(Subzonarea etno-folclorică a județului Cluj).

Mărișel

În continuare, urmează descrierea obiceiului: Tarostele intră în casă
şi salută, întrebând: Gazde bune, primiţi Junii? După răspunsul afirmativ,
acesta se adresează junilor: Ziceţi, mă! Și astfel începe colindatul:

52

Veseleşte-te, Domn bunu Ca nişte meri înfloriţi
Flori dalbe de măr Dară, dară ce-şi aducu,
Că vă vin şi junii buni. Crucea sfântă-n mâna stângă
Junii buni a lui Crăciunu,
De-a direapta busuiocu,
Câte unu câte doi
Câte tri‟ de-alăturele, Spice de grâu la mijlocu
Dară, dară cui le dară,
Cu penele-asemenele Busuiocu‟ feteloru,
Mândri, mândri-mpdobdiţi,
Spic de grâu nevesteloru,
Crucea sfântă, tuturor.

Corinda mesei
Junii însoţiţi de muzicanţi, intră în casă, aşezându-se după masă.

Ici-şi Doamne-n iasta casă, Finuţu lui Dumnezeu.
florile dalbe Hei, Ioane Sântioane,
Suntu-şi Doamne mese-ntinse, Vinde-mi mie aiest paharu
Cu lumini Doamne-ni aprinse Ori mi-l vinde, ori mi-l schimbă.
Cu pahar de vin pe dânse.
Fii-mi Doamne iertătoriu
A-ntâilea corn de masă, N-avem pahar vânzătoriu,
Şede gazda jupâneasă Da v-om da de la nănaşu
A doilea corn de masă, Să ominim oameni mariu.
Şede zău cu Dumnezeu.
Oameni mari la zâle mariu
A treilea corn de masă, Cum sânteţi Doamne-ni şi voiu,
Şede Petru cu Sâmpetru Să-nchinăm cu sănătate
A patrâlea corn de masă, Şi la gazdă şi la masă.
Şede Ion Sâmtionu

53

Tarostele: Jupâne gazdă, ai fată de corindat?
Dacă răspunsul este afirmativ, tarostele întreabă: Cum o chiamă?
Se adresează junilor: Corindaţi-o pe Maria!
Dacă răspunsul este negativ: Muzicanţi, zice-ţi un joc!

Corinda fetei

Facu-şi turcii de-o cetate, Pă guleru fraţiloru,
Haida lele romioară Pumnărei cumnaţilor
Da pă nume cum o cheamă,
Turcii-o fac şi sprânci-o (Maria )-i de-a bună samă
Ia roagă-te tu te roagă,
sparg Tată‟ tău şi mama ta
Iar de-a dorulea şi-o facu, Doară te-or împrumuta,
Tri bolduri în cinci colţuri Cu voi doi tri d‟arginţei
Da-ncetate cine şede, Să-ţi plăteşti tu corinda,
Şede-o fată de-mpărat De la junii lui Crăciun.
Şede-o fată de-mpăratu,
Cu păr galbăn retezat
Da de lucru ce lucrează,
Împleteşte, popinstreşte

Conform obiceiului, la fiecare casă se “grăiește” colacul, cozonacii,
băuturile şi bucate primite în dar, tarostele junilor rostind„mulţămitele”
pentru omenia arătată. Colacii erau purtaţi de juni, care adunau 3-4 pe
“botă”, iar cealaltă cinste (mai puţin banii), de “cal”, care ducea cu el
întotdeauna o pereche mare de desagi.

Tărostitul la masă

Ia, ascultaţi, măi, oameni buni
La Junii lui Crăciun,
Că s-o pornit la corindat

54

Pă la tăte căsile din sat
Şi de ieri, de-alatăieri
Ciocănesc pe la tiotori.
Unu nici-i botă n-are
Altu‟ abia o duce de mare.
Unu-i cu pipa-ntre dinţi
Altu-i cu ochii zgâiţi.
Jupânu‟ gazdă, bine s-o purtat
Şi pă noi ne-o aşteptat

Cu mese-ntinse

Cu lumini aprinse
Şi cu multă, multă cinste.
Jupânu‟ gazdă, aici în casă ne-o adus
Şi pă masă ne-o pus

Prima cinste:
Un colac mândru şi frumos
De zici că-i faţa lui Cristos.
Nouă nu ni se pare că-i un colac de grâu
Nouă ni se pare că-i stogul jupânului gazdă cu tătu‟
Da‟, de-ar fi, nici un bine n-ar fi pântru noi,

Pântru junii satului.

În paie ne-am împedica

Cu pleava ne-am îneca
Şi numa‟ bine, n-am umbla.
Jupânu‟ gazdă nu se mulţumeşte cu prima cinste.
Ne pune pe masă a doua cinste:
Un şoloboc mare de porc
Cel mai mult la gazdă-n pod
Să-l mănânce sănătos!
Nouă nu ni se pare că-i un şoloboc de porc,
Nouă ni se pare că-i porcul jupânului gazdă cu tătu‟

Da, de- ar fi, nici un bine n-ar fi pântru noi,

pântru ficiorii satului.

55

Cu flitu‟ ne-ar râma,

Cu unghiile ne-ar ghera,

Cu coada ne-ar plesni
De şi ochii ne-ar sări.
Jupânu‟ gazdă nu se mulţumeşte cu a doua cinste.

Vine cu a treia cinste:
Un blid de brânză
Care să ne facă bine la rânză.
Asta-i brânză de la oi
Mulse pă dinapoi
Brânză de la vaci,

Mulse pântre craci.
Până să vie cu a patra cinste,
Să vedeţi ce s-o întâmplat:
Jupânu‟ gazdă de dimineaţă s-o sculat,
Cu apă rece pe faţă s-o spălat,
Doi cai mândri-o ţesălat
Şi la căruţă i-o-nhămat.
Le-o pus la grumaz şi ţângalău
Că doară mere la târg la Gilău.

Când fu gata de plecare,
Îi sări jupâneasa gâzdoaie în cale.
- Mă, jupâne!
Fă bine ie-mă şi pă mine.
Că ma-ş duce şi io la piaţă,
Să-mi cumpăr batăr o raţă.
Jupânu‟ gazdă să-nvoi
Şi jupâneasa găzdoaie în căruţă să sui.
Şi când ajunseră pă la Haldarău,
Pă la locul cela rău
Bătutu-l-ar fi Dumnezeu
De să nu-l fi cunoscut nici el, nici tatăl său,
Sări jupânu‟ gazdă bată-l credinţa,

56

Să-mpiedice căruţa.
Da, jupâneasa găzdoaie,
Învelită într-o piele de oaie,

De numa ochii i se vedea,
De-acolo cotcodăce‟
- Împiedică caii, că doară caii duc căruţa!
Luă jupânu‟ o aţă de lână,
Că aia îi fu mai la-ndemână,
Şi-mpiedică caii,
Că doară caii duc căruţa.
Şi apăi să vezi:
Cât căruţa peste cai,
Cât caii peste căruţă.
Cât jupânu‟ pă jupână,
Cât jupâna su‟ jupânu‟.
Nu ştiu cum să nimere‟
Că tăt jupânu‟ era pă ie!
Dumnezeu din cer trăzni,
Şi butea cu bani plesni.
Numa‟ doaje şi priloaje,
Numa‟unduri, numa funduri.

Da, prilej mare nu s-o întâmplat,
Că, ei cu tăţii o scăpat,
Şi nişte bani la jupânu‟ gazdă-n fogaş i-o mai rămas.
Băgă jupânu‟ gază o mână soponită,
Ca o tânje‟ pălită,
O băgă în fogaş, până-n cot,
Şi ne scoasă şi nouă un zlot,

Da, nu-i un zlot cum cred ei,
Că-i a patra cinste:
O sută de lei!
Jupânu‟ gazdă s-o-ndurat
Şi pă masă o aşezat,

57

A cincea cinste:
O duşcă de băutură,
Să ne udăm pă la gură,
De la unul la altu‟,
De la Cristos, la tăţi.
- Jupâne gazdă.
Ia şi-nghiţeşti
La mulţi ani să ne trăieşti!
Fă bine şi ne dă povaţă
Şi pă tăţi din casa asta ne-nvaţă.
Pă unde uiaga s-o desfundăm
Şi tăt jinarsul din ie, cu tăţii să-l bem.

Se mai zice un joc sau două, după care plecarea are loc tot cu o
colindă, intitulată „a uşii”, feciorii pornind spre alte gospodării care-i
aşteaptă. Satul este mare şi la înţelegere, după ce colindă casa preotului,
junii parcurg până a doua zi, când se vor întoarce la slujba de amiază din
biserică, întreg numărul mare de case al aşezării, inclusiv al celor din
cătunele aparţinătoare.

Corinda ușii (la plecare)

Hai să zicem şi-a uşirii Ominească-i Dumnezeu

Flori dalbe de măr Cu spicuţul grâului,

C-am fost zâsă şi-a mesii Cu bunul pământului

Că bine ne-o ominitu, Şi te-ntoarce rujă-n masă,

Rămâi gazdă sănătoasă!

58

Tarostele mulţumeşte, invitând gazdele la “conac” (jocul satului) ce
va fi organizat de junii colindători în zilele de Crăciun.

„Conacul” de Crăciun
În zilele următoare ale Crăciunului junii organizează joc popular la

căminul cultural, unde, de obicei participă cu mare drag toţi sătenii, de
mare cinste ajungând să fie consideraţi cei întorşi acasă, foşti localnici care
vin „de sărbători” pentru a se bucura împreună cu consătenii lor de
frumuseţea tradiţiei.

Cetele junilor din Mărișel și Măguri-Răcătău se suprapun perfect
tiparului cetelor de colindători din Munții Apuseni, care ne-au cântat

minunatele colinde ale satelor lor, conservate de secole, construind în jur
atmosfera unui Crăciun vechi. Desigur, Crăciunul nu poate fi nicăieri mai
frumos petrecut, decât la ţară, printre oamenii satului şi colindele lor
străbune…

Valoarea colindelor românești a fost subliniată de numeroși
specialiști români și străini. Cităm o apreciere, cea a profesorului Titus
Moisescu, din „Postfața” volumului „Colinde” a lui George Breazul: “În
circuitul valorilor de artă populară, colindele vor rămâne zestrea cea mai de
preț pe care trebuie să o salvăm de la dispariție și să o transmitem nealterată
generațiilor ce ne vor urma. Datorită tiparelor, circulația acestor bijuterii
muzicale va împlini unul dintre marile noastre deziderate și anume, acela al
păstrării unității de limbă și cântare românească în rândul tuturor românilor,
indiferent de locul unde-și duc viața pe acest pământ”. Concentrarea de
forme și stiluri vădește un îndelungat proces de evoluție, selecție și
elaborare a expresiei poetice”.

Tradiția colindatului s-a transmis pe cale informală, din generaţie în
generaţie, în mod sistematic, de la părinţi la copii, de la bunici la nepoţi,
într-un circuit continuu; tinerii satului, ataşaţi de valorile dobândite, nu vor
avea prea curând tendințe de schimbare a cutumelor locale. “Acest obicei

este întâlnit la mai multe popoare europene: la poloni, cehi, slovaci,
moravi, croați, sloveni, sârbi, ruși și bieloruși” – scrie la 1933 Petru
Caraman în cartea sa „Colindatul la români, slavi și la alte popoare”.

“Pretutindeni este acest obicei de colindat, însă ceea ce este diferit
aici la noi, este obiceiul „junilor”. L-am mai văzut şi la Măguri, dar cred că
este împrumutat. La noi, cel mai important şi aşteptat grup de colindători
este cel al „junilor”. În ce constă particularitatea obiceiului? Cred că
sărbătorirea Crăciunului de-a lungul a patru zile, într-un mod cu totul

59

deosebit, deşi Crăciunul ţine numai trei. Se colindă trei nopţi şi două zile,
deci, primele două zile de Crăciun şi primele trei nopţi, aproape continuu,
cu pauze destul de mici, după care „junii” adună tot satul într-un loc unde
organizează joc. Este un fel de răsplată pentru faptul că au fost primiţi în
casă. Timp de două nopţi, a treia seară de Crăciun şi următoarea, ce-a de-a
patra, se sărbătoreşte Crăciunul cu joc, indiferent în ce zi din săptămână cad
ele. Anul acesta se potriveşte să fie sâmbătă şi duminică, iar până la Anul
Nou mai rămân două zile, în care tinerii se pregătesc pentru o altă

petrecere.
În afară de ei, umblă şi copiii cu steaua, oamenii maturi îşi colindă

vecinii şi rudele, umblă „crai”, mergând doar pe zone mai restrânse, în
comparaţie cu „junii”, care colindă aproape tot satul. În ultimii ani, la noi
colindă patru echipe de „juni”, pentru că sunt mai multe cătune. Cei mai
organizaţi sunt cei din Ruseşti, Stăneşti, Mărişel-Mărişel şi Costeşti.

În prima zi de Crăciun se adună la biserică şi acolo, publicul, care
vine în număr foarte mare – îi apreciază: cine a cântat cel mai frumos în
biserică (şi este o luptă serioasă aici, pentru întâietate), cine cântă cea mai
frumoasă colindă, care are grupul cel mai bine reunit, şi apoi, afară, care
are muzica cea mai bună. Pentru că, în faţa bisericii, grupurile de „juni” se
întrec din nou, care ştiu să joace cel mai frumos. A doua zi, cam aste-s
discuţiile în sat: care dintre grupuri a fost mai bun, care a avut muzică bună,
deşi nu le dă nimenea nici o diplomă, chiar dacă cheltuiesc bani mulţi
pentru angajarea orchestrelor. Ei nu umblă să câştige, nu rămân cu bani de-
aicea, deci nu acesta este scopul lor, ci doar să poată plăti muzicanţii, să
dea oamenilor un pahar de ţuică şi să le ofere două nopţi de distracţie.

Ţin minte, când eram copil, că tuturor participanţilor li se oferea şi
mâncare. Se dădeau sarmale la masă, ca la nuntă. La Costeşti li se dădea şi
brânză fiindcă aici gospodarii sunt proprietari de oi. Ciolanul afumat,
farfuria de brânză şi un colac, asta era plata colindătorilor. Toate acestea
erau puse în cârca „calului”, un fecior tomnatec, neînsurat care mergea cu
„junii” la colindat doar în acest scop şi le căra până la o casă unde adunau
toate aceste daruri, la casa „conacului”, ducând în spate bunătăţile şi colacii
pe o bâtă căreia i se spunea „cioacă”.

Colindatul prin sat începe de la părintele şi întotdeauna de acolo
pleacă. Cel puţin două cete, care sunt din zonă, se adună la casa preotului,
şi după colinda spusă aici, se dă semnalul începerii colindatului în tot restul
satului. În principiu, sunt patru „conace” la Mărişel, Stăneşti, Costeşti şi
Ruseşti, la şase, şi respectiv doisprezece kilometri de aici, fiindcă după cum

60

ştiţi, comuna noastră este una dintre cele mai mari din România” (Ioan
Mariș).

Cu memoria tradiţiei viu păstrată în suflet, aşteptăm mereu
sărbătoarea Crăciunului sperând de fiecare dată să fie mai bun, mai darnic
și mai îmbelşugat, păstrând cu sfințenie datinile şi colindele neamului
nostru.

Conacul din Mărișel

61

CROMATICĂ ŞI DECOR ÎN COSTUMUL POPULAR FEMEIESC
DIN RĂCHIŢELE

CONSUELA BENDEA

Satul Răchiţele aparţine comunei Mărgău şi face parte din zona
etnografică a Bazinului Huedinului, alături de alte sate precum: Călăţele,
Mărgău, Poieni sau Negreni.

În comparaţie cu alte localităţi, interesul pentru tradiţie, implicit
pentru portul popular, este mai ridicat în Răchiţele, acest fapt datorându-se
într-o oarecare măsură şi efortului intelectualilor satului întru păstrarea
acestor valori. În acest sens, există o colecţie găzduită în una din sălile
şcolii, cuprinzând piese de port popular, ţesături, obiecte de uz casnic şi
gospodăresc, dar vorbim totodată şi de unul din cazurile fericite în care
sătenii îmbracă vechi costume populare în anumite ocazii.

Întâlnirea cu sătenii din Răchiţele în iunie 2015, în timpul
cercetărilor de teren, a însemnat o ocazie minunată de a le admira
costumele. Acestea nu sunt identice, fiecare în parte având unele detalii
unice. Mai important este că aceste costume sunt autentice, persoanele
intervievate cu ocazia întâlnirii spunând că le-au moştenit de la bunici şi
părinţi.

Costumul femeiesc se încadrează în specificul portului întâlnit şi în
zonele alăturate, adică subzonele Gilăului şi Hăşdatelor.

Cămaşa care se purta în trecut era cea cu ciupag (broderie densă,
rigidă aflată deasupra pieptului), tip de cămaşă foarte răspândit pe o arie
mai largă în Transilvania, la care ulterior s-a renunţat din cauza rigidităţii
ciupagului. Această cămaşă a fost înlocuită de spăcel, cu deschidere în faţă,
având broderie pe guler şi de o parte şi alta a deschizăturii. Mâneca este
largă şi are ţesută o trăsură peste cot, adică o bandă strâmtă, lată de
aproximativ 4 cm aflată deasupra cotului. Broderie avem atât deasupra
trăsurii cât şi sub aceasta, în 2-4 linii sau benzi, numite şire peste cot,
respectiv şire pe mânecă, mai mult sau mai puţin late. Sub trăsură, mâneca
continuă cu fodori (pliuri), apoi banda lată decorativă (pumnaşi) şi se
termină cu dantelă, numită cipcă.

62

Broderie pe mânecă Cămaşă cu spăcel şi pieptar deschis

63

Ciupag

Combinaţie cromatică vie la cămaşă

64

Mânecă cu trăsură şi pieptar Detaliu pe pieptar

Pumnaşi şi cipcă la o cămaşă femeiască

65

Cromatică pe un şorţ

66

Panglică şi broderie la şorţ Model geometric pe şorţ

Motive florale la şorţ

67

Suportul broderiei

Dacă în trecut, în întreaga zonă, femeile purtau zadie cu trup vânăt,
începând cu a doua jumătate a sec. al XIX lea, zadia a fost treptat înlocuită
cu şorţul de mătase, încreţit, cu bocori coloraţi. Bocorii sunt decorul
geometric sau floral, brodat, realizat pe muchia creţurilor şorţului, coborând
până la marginea inferioară a şorţului. Şorţul cu bocori, introdus din motive
practice, căci zadiile erau incomode, se pune peste poalele de pânză albă
realizate din mai mulţi laţi. Piesa este preluată din portul maghiar din zona
Călatei, unde este mai colorată: roşu, verde, albastru, fiind confecţionat din
glot, satin sau mătase. La şorţul maghiar, de-a lungul celor trei laturi libere
se aplică o panglică colorată, lată de 3-4 cm, formând un soi de
ancadrament, panglică pe care am găsit-o în două cazuri şi pe şoţurile de la
Răchiţele.

Pe cap femeile poartă năframă neagră, prinsă la ceafă şi cu colţurile
aduse în faţă. În câteva cazuri, aceste năfrămi au flori galbene sau albastre
pe fond negru.

Motivele decorative folosite sunt: geometrice (romburi, x-uri),
vegetale (flori - trandafiri, clopoţei, albăstrele, frunze sau crenguţe),
respectiv vegetale stilizate. Toate aceste detalii sunt dispuse simetric.

68

În general, culorile erau diferenţiate pe vârstă, adică culori vii şi mai
mult roşu la fete şi femei tinere, culori închise şi mult negru la femeile în
vârstă. În costumul de Răchiţele, predomină tot combinaţia alb-negru, însă
regăsim o bogată gamă cromatică la broderia cămăşii şi a şorţului.

Astfel, broderia cămăşii are o culoare de bază, care la Răchiţele este

cel mai adesea albastru (închis - indigo sau mai deschis), urmat de negru,
mov, verde sau portocaliu. Această culoare de bază se găseşte la spăcel, pe
şirele de pe mănecă, la trăsura de peste cot şi la pumnaşi. Pe această culoare
de bază se aşează motivele decorative, brodate adesea în culori vii şi
combinaţii tari, cum ar fi verde cu portocaliu şi mov. Cipca este la Răchiţele
albă sau gri. Cel puţin o culoare de pe broderia cămăşii se găseşte şi la şorţ.

Şorţul este negru la Răchiţele, cu unele excepţii: vişiniu, verde
închis. Există documente care arată că în trecut culoarea de bază a acestor
piese era predominant albastră, ceea ce în prezent mai găsim la Negreni,
Râşca sau Bologa, dar şi la maghiarii din Izvoru Crişului şi Mera. Şorţul are
o bandă orizontală decorată, amplasată la nivelul pântecelui, de unde pleacă
2-4 benzi sau rânduri mai subţiri, pe muchiile frontale ale şorţului şi care
coboară vertical până la marginea inferioară a acestuia.

Pe banda orizontală şi pe cele două verticale se regăseşte în general
acelaşi tip de decor, care poate fi geometric sau floral. În cazuri mai rare,
pe banda orizontală apar motive florale, iar pe cele verticale apar romburi.
În alte cazuri, benzile verticale geometrice şi florale alternează, pe acelaşi
şorţ. Broderia are pe spatele şorţului cartonul moale folosit ca suport. Pe
unele piese, motivele decorative sunt realizate în combinaţii de culori mai
potolite, de exemplu vişiniu cu galben, pe altele în combinaţii extrem de vii,
de cinci-şase culori.

Panglicile colorate, cusute pe şorţ, prezente în câteva cazuri şi la
Răchiţele, au apărut pe parcurs, influenţate de muszuly (muszuj) - sorţul
plisat, prins în brâu specific portului femeiesc maghiar din zona Călatei,
care a influenţat şi portul românesc din zonele menţionate mai sus.

Peste cămaşă se purta pieptarul. La Răchiţele, femeile au moştenit
pieptare scurte, deschise în faţă, confecţionate din piele de oaie, albe sau
maro, cele albe având broderie realizată din lână colorat㸠cu motive
vegetale, flori şi vrejuri. Culorile broderiei pieptarului sunt realizate într-o
gamă cromatică mai sobră: negru, verde, roşu, mov.

Relativ sobru de la distanţă, dar plin de culoare în detaliu, portul
popular femeiesc din Răchiţele încântă ochiul privitorului prin eleganţa sa,
prin cromatica şi varietatea motivelor brodate, putând fi o veritabilă sursă

69

de inspiraţie pentru designerii actuali, tot mai interesaţi de elementele
portului popular românesc.
Bibliografie :
1.A.Bodiu, S.Munteanu, Costumul tradiţional românesc din judeţul Cluj, Editura
Tradiţii Clujene, Cluj-Napoca, 2012
2.A.Bodiu, M. Golban, Portul popular românesc şi maghiar din judeţul Cluj,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012

Cămăşi cu trăsură şi fodori

70

COLECȚII ETNOGRAFICE CLUJENE:
MĂRIȘEL ȘI RĂCHIȚELE

CONSUELA BENDEA
Încet, încet, satele româneşti încep să-şi redescopere trecutul,
înfiinţând mici muzee etnografice, în care adună o multitudine de obiecte
vechi, salvate de prin podurile bunicilor şi care împreună ne spun despre cât
de inventiv, practic, dibace şi iubitor de frumos era ţăranul român. Astfel de
colecţii săteşti se găsesc şi în judeţul Cluj la: Frata, Răscruci, Ceanu Mare,
Căşeiu, Mărişel, Răchiţele şi în alte câteva localităţi.
Participarea în tabăra de cercetare desfăşurată în iunie 2015 la Beliş
şi în satele din zonă, alături de echipa de cercetare a Centrului Judeţean
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj şi de
cercetătorii mureşeni, a prilejuit o vizită şi la muzeul etnografic din
Mărişel, acesta mândrindu-se cu una dintre cele mai bogate colecţii de
acest fel, reprezentativă pentru această localitate aparţinând etnografic
Subzonei Mocănimea Gilăului.

Răchiţele - primirea invitaţilor

71

Clădirea care adăposteşte colecţia se află în zona centrală a
comunei, în curtea vechii case parohiale. Având cam 150 de ani, fosta casă
parohială a funcţionat vreo 66 ani ca dispensar al comunei. Aici o găsim pe
doamna Maria, care ţese şi astăzi zadii şi coase alte obiecte de port popular.
Actuala colecţie este găzduită într-o casă de lemn din fundul curţii, de fapt
o magazie, toată decorată la exterior cu roţi de car şi cu un jug de boi.

Până acum colecţia a fost expusă în 3 locuri: în vechea casă
parohială, apoi într-o magazie lângă biserică şi ulterior aici, unde o găsim în
prezent. La câteva sute de metri se găseşte o frumoasă casă, proaspăt
restaurată, având 2 încăperi, care se doreşte a fi locul final al colecţiei, în
cadrul unui nou muzeu al satului. Proiectul aparţine Parohiei Ortodoxe şi
Asociaţiei Pelaghia, aici fiind deja expuse icoane şi ştergare vechi, precum
şi un război de ţesut, vechi de peste 100 de ani.

Vechea casă parohială din Mărişel Intrarea în muzeu

Revenind la magazia care încă mai adăposteşte colecţia etnografică
a comunei, aceasta se dezvăluie celui ce-i trece pragul asemeni unei cutii cu
comori, cuprinzând «nestemate» lucrate în trecut cu migală şi dragoste de
mâinile celor din Mărişel. Sunt obiecte care şi-au trăit viaţa, şi-au îndeplinit
menirea şi care, din grija unor oameni pasionaţi, se odihnesc aici gata să
depene împreună poveşti din trecut oricui este dornic să afle mai multe.

Ghid ne-a fost doamna Viorica Şortan, fosta preoteasă din sat, acum
în vârstă de 70 de ani, cea care ştie totul despre istoria acestei colecţii.
Doamna este un veritabil dicţionar ambulant de regionalisme, cunoscând
atât destinaţia fiecărui obiect din colecţie cât şi denumirea locală a acestora.
Pasiunea pentru acest domeniu, dar şi constribuţia avută la realizarea acestei
colecţii explică faptul că doamna ne poate dezvălui istoria fiecărui obiect.

72

Obiectele care formează colecţia au fost adunate începând cu
anii ́90, până prin 2007. Iniţial, directorul şcolii împreună cu preotul Andrei
Şortan au început să adune obiecte vechi, pe care oamenii vroiau să le
arunce. Multe dintre lucrurile cu care s-a început colecţia au fost
achiziţionate din Roşeşti, Costeşti, Copcea, Stăneşti, dar şi din Mărişel,
adică din aşa numita vatră a satului, altele provenind de la o femeie din
Cărămbeşti, un cătun-cartier al Mărişelului. Pentru obiectele pe care le
cedau, oamenii primeau o masă caldă sau o sticlă de ţuică. Pentru obiectele
mai mari, proprietarii au fost despăgubiţi în bani. Unele piese au fost
salvate la timp, tocmai când urmaşii celor decedaţi vroiau să le pună pe foc.
Pe o frumoasă şubă expusă azi în muzeu, dormea un câine în momentul
când a fost descoperită şi apoi adusă în cadrul colecţiei.

Clădirea noului muzeu din Mărişel

În interior, colecţia bogată cuprinzând câteva sute de obiecte dintre
care cele mai vechi au peste 150 de ani, a fost aranjată pe etajere, laviţe şi
pe pereţi şi împărţită pe două secţiuni: obiecte de uz casnic, respectiv
costume şi ţesături. Mobilierul este vechi de aproximativ 100 de ani. O
parte din obiecte sunt însoţite de câte o etichetă explicativă, ca urmare a
prezenţei într-o expoziţie tematică, găzduită de şcoala din comună.

73

Pe peretele opus intrării sunt expuse câteva vechi costume de
sărbătoare cu piesele specifice. Costumul femeiesc este format din cămaşa
de cânepă care putea să fie lungă, unită cu poalele sau separată de acestea,
având deschizătura în faţă şi broderie neagră. O piesă importantă este zadia
roşie cu trup vânăt, având o bandă lată neagră în partea superioară iar pe
suprafaţa roşie avem benzi cu motive geometrice, numite vrâste. Costumele
din colecţie au pieptar deschis în faţă, negru cu şiret roşu sau alb, din piele,
cu broderie neagră. Un al treilea costum are un suman din pănură gri

deschis.
Cele câteva piese de costum bărbătesc prezente dezvăluie linii mai

simple: o cămasă cu clini şi cioareci din pănură, altă cămaşă de pânză şi

pieptar înfundat.
În ceea ce priveşte încălţămintea, opincile erau purtate de cei mai

modeşti, împreună cu cioarecii din lână şi învârtitorile. Gazdele, adică cei
mai înstăriţi, aveau cizme cu turiac fix, ceilalţi purtau bocanci cu turiac

mobil, dintr-o piele mai moale.

Bocanci cu turiac mobil Opinci

În mica colecţie de costume vechi, observăm şi şorțul cu bocori,

care, potrivit ghidului nostru, doamna Viorica, ar fi prins un timp în
Mărişel, atunci când o femeie din Mănăstireni s-a stabilit prin căsătorie în
sat. Altfel, costumul femeiesc din Mărişel este cel cu zadii cu trup vânăt. De
asemenea, vedem expusă şi o buică – haină cu mărgele, fiind şi aceasta, la
fel ca şorţul, piese de inspiraţie maghiară, generalizate în zonă datorită
prezenţei populaţiei maghiare.

În rest, pereţii sunt decoraţi cu ştergare, blide, icoane, un colţar din
lemn pentru acte, un blidar etc. Alături, vedem un leagăn de copil mic cu
tălpi, numit belceu. Dosoiul (ştergarul de pânză de calitate inferioară, folosit

74

la bucătărie), ţoale şi lipideauă, toate lucrate de femei la război întregesc
colecţia.

Port popular-Răchiţele

A doua secţiune a muzeului te
invită în lumea meşteşugului tradiţional,
pe etajere fiind expuse în ordine tematică
o multitudine de obiecte de uz casnic şi
gospodăresc. Cofiţe de apă, buteiaş de
ţuică, ploscă de chemat la nuntă, untar,
ciubere, mojar, solniţă, pecetea pâinii,

mai, tel, pieptene pentru cules afine,
butoi pentru murături, troacă pentru
animale, covată pentru cozonac, site
pentru făină albă şi pentru făină de mălai
sunt doar câteva. În colecţie un loc
important îl ocupă donicuţele şi

ciuberele, produsele specifice locului,
realizate de meşterii din zonă, care aveau la îndemână materia primă pentru
confecţionarea acestor obiecte necesare, prelucrarea lemnului fiind
principala ocupaţie. În Mărişel nu s-a practicat olăritul, prin urmare vasele
de ceramică pentru uzul zilnic, implicit cele aflate în această colecţie, erau
cumpărate din târg sau de la vânzătorii ambulanţi.

Un alt sector este format din uneltele din metal folosite în
gospodărie sau la munca câmpului. Custura – fierăstrău pentru scânduri,
cârligul de scos fânul, ilăul – nicovala pentru bătut coasa, tarniţa de măgar -
pentru adus apa, clopote pentru animale, sape, târnăcop, săpăligi, tocilă
pentru ascuţit cuţite, unelte pentru fierărie – potcoave şi foale, nicolavă,
ticlazăul – fierul de călcat, toate aşezate pe etajere sau mese, uimesc prin

diversitate. Un compas de lemn, un lingurar cu linguri, un bici împletit
întregesc bogata colecţie reprezentativă. Inventiv, ţăranul din Mărişel a
ştiut să realizeze obiecte pentru toate nevoile.

Pe un raft se văd câteva lampioane, dintre care cele dreptunghiulare
erau folosite la căruţe, în timp ce cele rotunde au apărut mai târziu.

Un alt sector important în micul muzeu este cel dedicat prelucrării
lânii şi cânepii, cu toate obiectele folosite de femei pe întreg parcursul

acestui proces atât de laborios. Este vorba de un capitol important deoarece

75

toate textilele din casă împreună cu piesele de îmbrăcăminte erau
confecţionate de către femei, în timp ce uneltele folosite erau confecţionate
din lemn de către bărbaţi.

Obiecte de lemn din muzeu

Covată Buhai

Cu ajutorul doamnei Viorica, aflăm care era întregul proces şi la ce
se folosea fiecare piesă. După ce o cultivau, oamenii culegeau cânepa, o
duceau la topit, apoi la spălat şi ulterior cu ajutorul meliţei se obţineau

76

câlţii. Aceştia se pieptănau, se heşleau cu heşla, după care urma torsul. Firul
tors se trecea peste răşchitor, ca să se obţină jirebii. Aceştia se tratau cu
cenuşă şi cu apă fierbinte în ciubăr, apoi se duceau la râu pentru a fi spălaţi.
La final se albeau. Apoi se depănau, se făceau ghem şi se foloseau la ţesut.
Cânepa era vopsită în culori naturale. Sunt expuse în muzeu şi diverse piese
care făceau parte din războiul de ţesut.

Doamna Viorica le înşiră denumirile pe nerăsuflate, nume care sună
pitoresc şi pentru care uneori este nevoie de explicaţii suplimentare. Chiar
dacă este săteancă doar prin adopţie, a prins mare drag de această colecţie.
Unor astfel de oameni, preţuirii pe care o arată valorilor trecutului, le
datorăm faptul că aceste obiecte nu s-au pierdut ci formează în prezent
valoroase colecţii de artă populară.

Mărişelul este un caz fericit datorită existenţei în cadrul comunităţii
a unor oameni pasionaţi, care respectă tradiţia. În lipsa unor astfel de
oameni, alte sate au pierdut astfel de contacte cu trecutul lor şi implicit cu

ceea ce le definea.
Colecţia etnografică din Răchiţele, sat reprezentativ pentru zona

etnografică a Huedinului, este găzduită într-o sală a şcolii, fiind încă la
început de drum. Începând cu 2004, la îndemnul preotesei Mărioara Boc,
sătenii au adus obiecte vechi pe care nu le mai foloseau, pentru a pune
bazele unei colecţii care să spună mai multe despre satul lor. Programul
fiind derulat prin intermediul şcolii, copii au fost şi ei implicaţi, aducând
obiecte vechi de la bunici. Chiar dacă numărul pieselor care formează
colecţia este încă mic, există dorinţa de a dezvolta acest proiect şi a înfiinţa
un muzeu al satului. Ca şi în cazul muzeului din Mărişel, şi aici iniţiatorii

unui astfel de proiect provin tot dintre intelectualii satului.
Colecţia din Răchiţele, cuprinde câteva piese de port popular

femeiesc şi bărbătesc de sărbătoare, precum şi ţesături expuse pe perete, dar
şi obiecte de uz gospodăresc prezentate pe o etajeră, alături de câteva
obiecte de mobilier tradiţional.

Femeile purtau o cămaşă cu trăsură peste cot şi cusături pe mânecă
şi în jurul gâtului, mânecile terminându-se cu cipcă. Culorile broderiei la
nivelul spăcelului, adică deschizătura din faţă, dar şi cele de pe mânecă sunt
mai deschise la femeile tinere şi mai închise la cele mai în vârstă. Peste
cămaşă se purta vesta, apoi poale albe mai mult sau mai puţin încreţite.
Peste poale se poartă sorţul de mătase cu bocori, încreţit, care în timp a
înlocuit zadia, prezentând o bogăţie cromatică pe muchia creţurilor.

77

Varianta cu panglici colorate şi dantele portă şi numele de musui. Năframa
neagră pe cap şi opincile în picioare întregesc portul.

Bărbaţii purtau cămaşă din pânză cu croi drept, gaci de pânză albă
dar şi un pieptar din piele şi căciula neagră din piele de miel. La Răchiţele,
pieptarul bărbaţilor are trei nasturi în faţă dar este înfundat, adică se închide
în lateral şi este brodat cu lână colorată, într-o gamă cromatică în care
regăsim: negrul, verdele, roşul şi movul. În faţă, pe două buzunare este
brodat numele proprietarului şi/sau anul confecţionării. Pentru iarnă, atât
bărbaţii cât şi femeile purtau sumane.

Mica colecţie ne ajută să avem o imagine asupra îndeletnicirilor pe
care le aveau femeile şi bărbaţii din Răchiţele, pe lângă treburile zilnice.
Astfel, femeile, ţeseau, coseau, brodau iar bărbaţii prelucrau lemnul pentru
a obţine diverse obiecte de uz zilnic.

Alături de costume, pereţii mai sunt împodobiţi cu ştergare brodate.
De fapt, femeile ţeseau şi coseau toate cele necesare pentru casă: feţe de
masă, cearşafuri, ştergare, covoare. Modelele, spune Sabina Bălaş, o
localnică, erau împrumutate de la ţesături mai vechi, de la alte consătene
sau erau inventate de fiecare femeie în parte, după propria inspiraţie. Tot
Sabina Bălaş a adus în colecţie şi un covor ţesut, vechi de 70 de ani, care
este expus acum pe o frumoasă ladă de zestre.

Femeile lucrau şi cipca (denumirea locală a dantelei), cu care
împodobeau ştergarele, feţele de masă sau cămeşile şi poalele sau care se
puneau la fereastră. Fiecare femeie învăţa aceste tehnici încă de mică de la
mama şi bunica sa.

În schimb, bărbaţii prelucrau lemnul, realizând o multitudine de
obiecte necesare în gospodărie. Pe o etajeră sunt expuse diverse obiecte
precum: pieptene pentru cânepă, lopată de scos aluatul, roată de tors, buhai,
compas etc. Câteva vase de ceramică întregesc colecţia. În Răchiţele, la fel
ca în Mărişel, nu se producea ceramică, blidele fiind cumpărate din târg sau
de la vânzătorii ambulanţi care treceau prin sat cu obiecte de vânzare.

Mica colecţie de piese de port popular şi obiecte de uz gospodăresc

este un bun punct de început pentru realizarea unui muzeu etnografic
reprezentativ pentru satul Răchiţele. Sătenii ne-au primit cu multă căldură,
îmbrăcaţi în straiele moştenite de la părinţi şi bunici, ne-au vorbit despre
obiceiurile şi meşteşugurile lor, făcând dovada preţuirii pe care o au pentru
tradiţiile lor.

78

BISERICA DE LEMN DIN BELIŞ

CONSUELA BENDEA
Pe un dâmb din centrul satului Beliş, comuna cu acelaşi nume,
înconjurată de brazi şi izolată de restul clădirilor, străjuind astfel
împrejurimile, găsim o biserică de lemn veche, având hramul „Sfinţii
Mihail şi Gavril”. Edificiul este de secol XIX, dar nu se găseşte pe lista
monumentelor istorice.
Monumentul este mărturia unui sat dispărut recent, Giurcuţa de Jos,
sat care a aparţinut comunei Beliş, inundat în 1973 în momentul realizării
lacului de acumulare Beliş-Fântânele. Întreaga populaţie, împreună cu
biserica de lemn au fost atunci strămutate în Belişul de astăzi.
Istoricul monumentului. Potrivit preotului paroh ortodox Cristian
Muntean, localnicii din Giurcuţa de Jos au construit în 1820 o biserică de
lemn, folosind propriile materiale, beneficiind de ajutorul unor meşteri din
zona Albacului. Edificiul ar fi ars în timpul revoluţiei din 1848, refăcut prin
1862, apoi strămutat în Beliş în urma inundării satului. Documentele ne
arată că reparaţii s-au mai făcut prin 1935, când parte din pereţii exteriori au
fost acoperiţi cu şindrilă.

Vedere generală, iunie 2015

79

Descriere. Biserica a fost construită din bârne de brad în sistemul
Blockbau îmbinate în cheotoare dreaptă, pe o fundaţie de piatră, folosindu-
se cuie de lemn. Edificiul este înconjurat pe latura de vest şi de nord de
pridvor, accesul în pridvor realizându-se prin colţul sud-vestic, în timp ce
accesul în biserică se face pe latura de nord. Acoperişul este unitar pentru
pronaos şi naos şi separat pentru altar. Biserica are un plan dreptunghiular
unitar pentru pronaos şi naos şi separat pentru altarul poligonal, existând şi
un cor în partea vestică a pronaosului.

Pridvorul Pridvorul pe latura de vest

Pe latura de vest, pridvorul are nouă stâlpi care, împreună cu
consolele şi cu cununa, formează arcade semicirculare. Profiluri sculptate
găsim la arcada pridvorului, la console, la arcada ce separă pronaosul de
naos precum şi la parapetul turnului clopotniţă. Ferestrele, de dimensiuni

medii, au câte opt ochiuri.
Naosul este boltit în timp ce pronaosul este tăvănit, de pe grinzile lui

ridicându-se stălpii turnului clopotniţă. Turnul are la nivelul coamei
acoperişului o galerie cu parapet, având câte trei arcade semicirculare pe
fiecare latură şi un coif octogonal. Accesul în pod se face din pridvor, pe o
scară din colţul nord-vestic

80

Console Cuie de lemn

Latura de sud înainte de restaurare Șindrila veche

Vedere din cor
81

Starea de conservare. La iniţiativa preotului, edificiul a fost supus
unor refaceri începând cu anul 2013, biserica fiind degradată mai ales la
nivelul acoperişului şi la baza de piatră. Astfel, s-a înlocuit şindrila
acoperişului, cea de la nivelul arcadei pridvorului, pridvor care protejează
latura nordică şi vestică, precum şi şindrila de pe întreg peretele sudic al
edificiului şi altar. În iunie 2015, se lucra încă la înlocuirea şindrilei
turnului clopotniţă. În interior, pereţii nu au primit niciodată pictură şi sunt
acoperiţi cu scânduri.

Patrimoniul. Înainte de strămutare, în inventarul bisericii de lemn
din Giurcuţa de Jos figurau trei icoane vechi pe sticlă (probabil din sec. al
XVII-lea), precum şi câteva cărţi liturgice vechi din secolele XVIII şi XIX,
ajunse apoi la Cluj, în inventarul Mitropoliei. Biserica mai păstrează doar
câteva cărţi vechi de secol XIX şi început de secol XX, dintre care amintim
o Evangelie din 1844 şi un Apostol editat la Sibiu în 1900. Patrimoniul
bisericii mai cuprinde un clopot, un candelabru mobil şi un picior de masă
de altar din lemn.

Evanghelie - Biserica din Beliș

82

RITUALUL DE NAȘTERE ȘI BOTEZUL
ÎN MUNȚII APUSENI, JUDEȚUL CLUJ

IOANA MORAR

Conform studiilor de specialitate făcute asupra existenței oamenilor
pe pământ, reiese că cele mai importante evenimente și momente din viață,
le constituie nașterea, nunta și înmormântarea. Acestea marchează profund
și incontestabil viața și destinul fiecărui om pe lume. Existența pe
pământ,”viața de aici de jos a omului” este încadrată de două mari hotare
biologice: nașterea și moartea. La venirea omului pe pământ din altă lume,
din preexistență10, noul născut este un străin lipsit de identitate.

Cei care ajută la realizarea integrării celui nou venit în lume din
preexistență până la trecerea în postexistență11 sunt moșii (moașa de neam),
nașii (nănașa și nănașu), părinții și preotul, iar dintre instituțiile care iau
parte la toate demersurile de integrare sunt: familia, neamul, comunitatea
(satul) cetele de feciori și de fete și nu în ultimul rând biserica, cea care are
un rol foarte important în educația individului, neuitând faptul că școala și-a
format bazele în biserică.

Cu ajutorul chestionarului VI al lui Ion Mușlea, despre naștere,
botez și copilărie, am cules informații de la oamenii muntelui din jud. Cluj,
date exacte cu referire la datina și obiceiurile care s-au practicat și încă se
mai practică la importanul eveniment din viață. Oamenii au fost foarte
deschiși, mi-au vorbit despre acest subiect cu lux de amănunte, bineînțeles,
evitând pe cât a fost posibil, momentele de stânjeneală, unele întrebări fiind
adresate cu exclusivitate femeilor deoarece bărbații erau privați de unele
„greutăți” care erau considerate a fi mai sensibile, care nu îi privesc direct.

Cercetând acest fenomen pe care am ales să-l descriu în această
lucrare, mi-a rămas în minte un proverb foarte frumos pe care oamenii
locului îl relatau cu mult drag ,,dar care parcă, face parte din altă eră”,(nu-l
mai putem integra în actualitate), deoarece lumea s-a schimbat foarte mult,
iar concepția pe care o transmite pentru lumea de astăzi este una
primitivă:”Mulțimea copiilor, bucuria românilor sau mulțimea copiilor
averea românilor”. După cum menționam mai sus, proverbul transmite o

10Credințaîntr-o existențăanterioară a sufletului
11Postexistență ≠ preexistență

83

idee foarte profundă dar care nu se mai leagă deloc cu viața contemporană a
oamenilor. Până și în arealul munților, acolo unde tradiția și credințele
despre numerozitatea copiilor în familie constituia cel mai sublim și mai
sfânt lucru pe care omul trebuia să-l realizeze pe pământ, până și aici s-a
denaturat. În trecut lucrurile nu erau deloc așa, a avea un copil reprezenta
atât pentru familie, cât și pentru întreaga colectivitate, o mare realizare,
împlinire și fericire. Acest lucru constituia o obligativitate a tinerei familii
față de comunitate dar cel mai mult față de neam, care trebuia să se
înmulțeacă, să crească și să prospere. Condiția fiind doar, ca instituția
familiei, să fie consfințită ceremonial și ritual, de către obște. Copiii născuți
înafara căsătoriei se numeau copii din flori (bitangi –în spațiul montan al
Apusenilor) lucru care nu era deloc considerat a fi firesc, de către întreaga
comunitate. Nașterea copilului reprezenta un semn de bun augur. Firescul
era împlinit când soții își doreau urmași care să le moștenească numele și
munca pe care au agonisit-o de-a lungul vieții, pe care o vor lăsa ca
moștenire. Așadar aducerea pe lume a urmașilor devenea o responsabilitate
a oricărei familii dar și a comuității din care face parte. Toate acestea se pot
vedea ușor din suma de credințe, obiceiuri și practici care se făceau încă de
la debutul sarcinii (care acum nu se mai practică sau oricum nu mai au
aceeași amploare, devenind foarte sporadice, sensul, funcția și semnificația
lor pierzându-se aproape în totalitate. Precum și prin amploarea sărbătorii
care celebra nașterea (care astăzi a devenit un simplu prilej de a face bani).

”Pă vremea noastră era alfel... relatau lelea Florica Lopâștea (83
ani) și Maria Roșu (83 ani) din Mărișel, considerând că omul este dator să
crească, să ofere educație, și să facă nuntă la toți copiii care rezultau din
căsătorie.

Credințe și practici care preced nașterea

Femeile povestesc cum că, viitoarea mamă, de cum află că este
gravidă, trebuie să aibă grijă, să fie foarte atentă la multe lucruri, care de
cele mai multe ori, constituiau o sumă de credințe și superstiții, pentru că de
la lucru nu era scutită. Mergeau la sapă, la fân, la cules, la orice treabă care
era de făcut în gospodărie. Se spunea că dacă muncește până la împlinirea
sorocului, sarcina nu crește foarte mare și va putea naște ușor și datorită
condiției fizice. Se mai spune că dacă nu are de lucru, trebuie să-și facă...,
să arunce apa din videre si să aducă alta de la fântână, să șurluiască (să
frece podelele), să spele haine...etc.

84

Printre cele mai uzitate credințe și superstiții în munții Apuseni, legate de
perioada prenatală sunt:

 ”Să nu adune poame (fructe) sau pene (flori) în poală, că îi ies
semne pe trup și pe față copilului - Bălaș Sabina (63 ani) din
Răchițele

 ”Să nu fure vre-un lucru pe care să-l ascundă în poală că pățește la
fel, dacă, totuși îi poftă tare în aceasă perioadă, și se întâmplă să
fure, să pună fructul, pentru a nu ieși nou-născutul cu semne pe
față. ” – Purcel Angela (56 de ani)

 Să mănânce tot ce are poftă, altfel pierde copilul, de altfel pe unde
merge în această perioadă și pentru a nu stârpi12, este îmbiată13 cu
tot ceea ce poftește.

 Să lucreze pentru a naște mai ușor, dar să nu ridice greutăți;
 Să nu poarte diferite obiecte la brâu sau în poală.
 Să umble încinsă cu brăcila14, ca să nu crească prea mare copilul,

să-l poată naște ușor;
Oamenii de la munte mai cred că prin realizarea unor ritualuri
superstițioase, se putea afla sexul copilului, evident, nu existau alte metode
cum sunt în zilele noastre.

La Mărișel femeile ziceau că dacă femeia a rămas grea15 în zi de
post (miercuri sau vineri), aceasta urmează să nască fată, iar dacă a rămas
grea în zilele de luni, marți, joi, sâmbătă, urma să nască băiat. O altă metodă
prin care se specula sexul copilului, se realiza cu ajutorul sării (considerată
de către oameni condimentul principal și indispensabil într-o gospodărie).
Se punea sare în capul viitoarei mame fără ca aceasta să observe, și:

 dacă ridică mâna - era băiat
 dacă se apleca - era fată
 dacă punea mâna la gură - era fată
 dacă punea mâna la nas - era băiat
 dacă punea mâna la spate - era băiat
 dacă punea mâna la față - era fată;

12A pierde sarcina;
13 A îndemna, a pofti, a invita ;
14Brâu, Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase, etc
15Însărcinată, gravidă

85

Nașterea

În zilele noastre nașterea nu mai are loc acasă, femeile gravide se
internează în spital, cu o zi – două înainte de marele eveniment, bineînțeles
după o lungă perioadă de supraveghere medicală. În trecut în schimb
lucrurile erau foarte diferite, (noi femeile moderne le considerăm chiar
periculoase, atât pentru mame cât și pentru nou - născuți), actul nașterii era
vegheat doar de către o moașă, care nu avea studii de specialitate.
”Medicina modernă probabil s-ar îngrozi dacă ar afla condițiile medicale și
igiena în care avea loc nașterea.”16

Când sosea sorocul nașterii, moașa era anunțată de către tatăl nou –
născutului, care avea să purceadă pe lume, să vină la moșit. Pentru aceasta,
moașa își pregătea, două scutece, o fașă, o pernă, o cârpă albă de acoperit și
eventual un foarfece și ață. Se foloseau întotdeauna pânze albe, necusute.
Scutecele se făceau de obicei din pânză mai veche, curată (pentru
sterilizare, pânza se fierbea) aceasta mai putea fi obținută și dintr-o cămașă
bărbătească, de obicei a tatălui. Trebuie specificat faptul că deși cămașa era
aspră, deoarece era confecționată din cânepă, prin desele spălări, aceasta
devenea mult mai moale, numai bună de înfășat copilul. ”Cămașa tatălui
mai putea avea, în mentalitatea tradițională și semnificația protecției, fiind a
doua piele a omului. Ca obiect de vestimentație, este foarte intim legată de
trup, fiind un substituent al persoanei care o poartă, de unde și prezența
cămășii în ritualurile vrăjitorești, în acte de magie albă sau neagră. Cămașa
este prezentă în toate riturile de trecere și ceremoniile de inițiere.17

Când are loc momentul nașterii, în familie se declanșa o serie de
reguli care trebuiau resprectacte cu strictețe. Copilul care era încă
„necurățat” (nebotezat – care este încă sub influența păcatului strămoșesc)
era închinat de către moașă unei icoane, așezată deasupra mesei. În acest
timp moașa rostea „Cuvântul – Tatăl Nostru întors”18,pentru a fi ferit de
pericol și a nu fi expus unor entități malefice. Accesul era foarte limitat în
odaia lăuzei și a proaspătului născut. Copiii familiei, cei mari erau trimiși
de acasă, la vecini sau pe la neamuri, ca să se joace, cei mai mici, de regulă
erau scoși și ei din odaie sau în funcție de condiții, rămâneau acolo.
Bărbatul putea să participe la naștere, dar de obicei nu își dorea să fie acolo

16Ceremonialul riturilor de trecere – Nașterea – Căliman Ion, Excelsior, pag. 69
17Idem pag. 74
18Cuvântul-reprezenta– un fel de descântec, care săaperenouvenitulpelume de
spiritelemalefice, oameniilocului spun căacestaține ca protecție spiritual până la botez.

86

în acele momente, (în unele locuri bărbaţii sunt încurajaţi să asiste la
naştere, în altele nu) doar în cazul în care unele femei ziceau că nu pot
naște, dacă bărbații lor nu vin să asiste la naștere. Tradiția mai spune că atât
moașei cât și tatălui nu le este iertat19 dacă vor spune cu lux de amănunte
despre cazurile nenorocite care se nășteau în familia respectivă.

Imediat după ce avea loc ritualul de închinare a nou născutului în
fața icoanei, copilașul este spălat cu apă călduță și înviorat cu apă rece,
pentru a crește mare și voinic. Pentru a avea glas frumos, copilașului i se
dădea să bea apă din clopoţel.

Prima scaldă - băița

O funcție foarte importantă, atât din punct de vedere social, cât și
medical, dar în special spiritual, îl are prima băiță a copilului „prima
scaldă” care, deasemenea, era realizată de către moașă. Aceast ritual
constituie o practică cu mai multe scopuri: de purificare - apa în care se
făcea prima băiță trebuia să fie curată, neîncepută, luată cu oală nouă. În
apă se puneau plante, în special busuioc și bănuți de argint pentru ca viața
pruncului să fie curată și plină de noroc. De altfel argintul era des utilizat și
în descântece, tocmai în dorința ca cel descântat „să rămână curat ca
argintul strecurat”, iar după înbăiere datina era împlinită doar dacă apa a
fost aruncată într-un loc curat, acest loc fiind de obicei la rădăcina unui pom

roditor.

Lăuzia

Perioada după naștere se numește lăuzie. În trecut (în unele zone
este valabil și acum), această perioadă dura partuzeci de zile, timp în care
proaspăta mămică era supusă la o serie de restricții, din pricina faptului că
era considerată „necurată”. Deasemenea, până la botez (care se făcea după
sașe săptămâni) copilul „fără injer păzâtor” era extrem de expus, ca atare,
vulnerabil; pentru a fi ferit de „uătirăi”, copilului i se leaga la mână un fir
de aţă roşie (practicat și în zilele noastre în zona de munte) culoarea roșie
joacând un rol foarte important în credințele despre deochi. Scopul era ca
prin această culoare bătătoare la ochi, să se distragă privirea invidioasă sau
răutăcioasă a individului care, cu voie sau fără să-și dea seama, ar fi putut
provoca deochiul. În această perioadă, proaspăta mămică era vizitată

19De neiertat, condamnabil;

87

frecvent de neamuri și cunoștințe, atât pentru a vedea pruncul cât și pentru
a-i aduce mâncare, considerându-se că această perioadă este una dificilă în
a găti.

Rudele și vecinele femeii care a născut veneau cu plocon20 (supă de
găină, plăcinte, cozonac, bomboane și bere de casă – să facă lapte mămica
și o glajă21 cu vinars22 pentru tătic și oaspeți).

În toată această perioadă, sub niciun fel de pretext, copilul nu avea
voie să fie lăsat singur în casă, se credea că dacă îl găseşte singur, în
primele şase săptămâni, Muma Pădurii îl schimbă cu unul de-al ei, cu o
pocitanie.23 Voi enumera mai jos câteva dintre cele mai populare credințe
legate de interdicțiile lăuzei:

 nu avea voie să iasă din curte până când i se făcea molitfa24 de către

preot;
 să nu treacă peste apă curgătoare (pentru a nu pierde laptele);
 să nu aducă apă de la fântână (să nu spurce25 fântâna și să nu piardă

laptele);
 să nu trecă pragul altei case până nu îi era făcută molifta,

deasemenea orice femeie care avea menstruație (considerată ca
fiind necurată), nu avea voie să viziteze lăuza, sau, cu atât mai
mult copilașul nou-născut, deoarece acesta putea să capete boala
numită, roșață sau rofii26, dar și alte boli care se manifestă prin
bube roșii.
 Nu avea voie să pună în gură „nici un fir de vinars sau vin” sau să
mănânce mâncăruri care puteau deranja stomacul copilului (varză

sau fasole).
 Când trebuia să facă ceva se spăla cu apă sfinţită pe mâini;
 Nu frământa pâinea;
 Nu să culca cu bărbatul - să nu să ieie laptele pă el… Abrudean

Ana (41ani) Mărișel

20Daruri ce constau în mâncare și băuturi pentru familia proaspetei mămici;
21 Recipient de sticlă pentru băuturi;
22Țuică de poame (prune, mere, pere, cireșe, etc.)
23Ființă schimonosită, diformă, monstru;
24Rugăciuni specifice de dezlegare și curățarea a păcatelor;
25 A compromite, a dezonora, a pângări, a murdări, a întina;
26Nume date unor bube care apar uneori la copii, pe cap sau pe față, îndată după naștere. –
„ciupit de vărsat”.

88

 Lehuza trebuia să poarte câteva săptămâni după naştere, un ştergar
peste burtă;

Botezul

În localitățile zonei de munte unde am realizat cercetările, răspunsul
pentru întrebarea cu referire la botez, a fost în unanimitate, același. Și
anume: dacă nou născutul nu prezenta nici un fel de probleme de sănătate,
acesta era creștinat după o perioadă de șase săptămâni de la naștere, dar
dacă copilul era mai firav și prezenta semne că nu ar trăi, i se făcea cât de
repede cu putință, botezul. Copiii care mureau nebotezați ... să zicea, că să
fac strâgoi cu coadă sau se fac vârcolaci „de ăia care mâncă luna”.–
Mariș Maria Ana (45 ani) din Mărișel.

Ca eveniment, botezul era și este printre cele mai importante din
viața omului, acesta constituie taina prin care omul este mântuit de păcatul
strămoșesc. Manifestarea reprezenta o sărbătoare pentru întrega familie și
era pregatită din timp. La înfăptuirea botezului, cel mai important rol îl
aveau nănașii27 (părinții spirituali ai copilului). De obicei, aceștia erau nașii
de cununie – cel puțin pentru primul copil care apărea în familie, acest lucru

era absolut obligatoriu. Un lucru, deasemenea foarte important, îl constituia
alegerea numelui, care, de cele mai multe ori, se hotăra după numele
nașilor, dacă era fată primea numile nănașii, dacă era ficior primea numile
nănașului – Bălaș Sabina (67 ani) din Răchițele. De menționat însă, faptul
că, acest lucru nu era general valabil. Unele interlocutoare au susținut, că
părinții copilului erau cei care hotărau numele acestuia, dar care, de obicei,
era stabilt după cineva din familie: mamă, tată, bunică, bunic, moașă, nași
etc. De asemenea, pe lângă nași, un rol aproape la fel de importamnt îl avea
moașa, care în perioada de lăuzie îi este foarte aproape mămicii, o ajută la
lucrul gospodăriei, curățenie, pentru că lăuza este neputincioasă, îi face
prima scaldă (băiță) pruncului etc.

În ziua evenimentului – moașa și nănașa împreună cu soții acestora
(moșul și nănașul) mergeau la casa finului, respectiv nepotului – nou
născutului, cu daruri și cu obiectele necesare pentru realizarea botezului,
după cum spune tradiția. Moașa ducea o pernă mare și un rând de haine
pentru cel mic iar nănașa ducea o lumânare, o cantă cu apă și busuioc, o

27Termen regional pentru cuvântul nași;

89

bucată de pânză albă, un rând de haine, și până nu foarte demult, nănașa îi
oferea prima pereche de cercei de aur finuței (dacă era fetiță).

Atribuțile festive pe care le avea moașa față de acel copil, era și
ducerea acestuia de acasă la biserică pentru a fi botezat și participarea
acesteia la masa pe care o organiza familia după botez. Pe drumul spre
biserică moașa ducea copilul în brațe, iar la intrarea în biserică îl prelua
nănașa, ținându-l în brațe pe tot timpul desfășurării slujbei de creștinare. La
slujba religioasă de botez, preotul oficia (la fel se întâmplă și acum), molitfa
mamei (curățirea de păcate). De abia apoi, botează copilul cu apă, iar
nănașa rostește împreună cu preotul Simbolul credinței (rugăciunea -
Crezul). Nănașa era și este principalul martor al creștinării, și alături de
nănaș sunt modelul și protectorii spirituali ai copilului. Prin botez, copilul
își capătă propria identitate, devenind un membru recunoscut al neamului.
Moașa duce la biserică un păgân, iar după botez, nănașa aduce acasă un
creștin. Oamenii de la munte, susțin, că atât moașa cât și nănașa se
moștenea, pe familie și pe neam. Altă familie de nași se alegea numai în
cazuri foarte speciale, prin stingerea familiei respective, prin renunțarea la
credința creștin - ortodoxă sau prin degradarea ei morală.

După ce a avut loc botezul și datina s-a împlinit, familia celui
botezat organiza o masă festivă pentru cinstirea moașei și a nănașei, unde
nu participau decât familiile acestor persoane, care au avut un rol și au fost
implicați la actele ceremoniale din cele patruzeci de zile. În prezent, acest
eveniment este sărbătorit cu mult fast, cu mulți invitați, cincizeci, șaizeci
sau chiar peste o sută.

Informațiile depre ritualul relatat în lucrare au fost preluate de la
următorii interlocutori:

Mărișel Bălcești
- Bâlc Maria – 88 ani
- Abrudan Ana - 41 ani - Dobra Dumitru – 72 ani
- Hetea Ana – 73 ani
- Iuliana Mariș – 57 ani - Gheran Ioan - 71 ani
- Lopâștea Florica - 83 ani - Rus Verona – 65 ani
- Mariș Maria Ana – 45 ani - Rusu Petru – 72 ani
- Purcel Lenuța – 65 ani Răchițele
- Roșu Maria - 83 ani - Balaș Sabina – 67 ani
- Șorțan Viorica – 70 ani - Boc Marioara – 62 ani,

(proteasa)
- Purcel Angela – 56 ani

Suciu Maria – 35 ani

90

Bibliografie

 Arnold Van Gennep – Riturile De Trecere, ed. Polirom , Iași, 1992
 Căliman Ion – Ceremoniaul Riturilor De Trecere, Nașterea, ed. Excelsior Art,
Timișoara, 2008
 DEX – Dicționar Explicativ al Limbii Române – online web;
 Dicționar de Regionalisme din Ardeal -
 S. Fl. Marian – Nașterea la Români, Studiu Etnografic, Ediție criticată de Teofil
Teaha, Ioan Șerb și Ioan Ilișiu, Ed. Grai și Suflet- Cultura Națională, București,
1995
 Vasile Tudor Crețu, Existența Ca Întemeiere, Perspectivă Etnologică, ed,
FACLA, Timișoara 1988.

Mărișel

Bălcești

91

JOCUL SATULUI
„Bătuta” („Tropotita”) din Mărișel și „Roata mare” din

Răchițele

BOTH JÓZSEF

Descrierea elementelor acestor jocuri populare se află la baza
culegerii din 22-26 iunie 2015, organizată de către Centrul Județean pentru
Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj în zona Mărișel și
Răchițele. Culegerea a fost una complexă, având mai multe teme abordate,
cum ar fi: portul, muzica și jocul tradițional, evenimentele vieții (nunta,
înmormâtarea etc...), casele de locuit, bisericile, agricultura în zilele
noastre, fotografii vechi despre momentele importante ale vieții, și altele.

Pentru studierea jocurilor din această zonă am cules informații
mai mult verbale, tradițiile vechi nefiind continuate de către tineri. Funcția
jocurilor s-a schimbat, ele nu mai sunt principalul izvor de distracție, de
alegere a perechilor. Jocurile sunt practicate de grupuri organizate, de către
asociații folclorice (de exemplu la Mărișel) sau de către cei de la căminul
cultural (ex.: Răchițele). Informațiile culese despre jocurile zonei le-am
completat cu culegeri din Dealu Mare, com. Râșca – filmări realizate cu
ocazia Jocului de Crăciun, din anii 2008 (culegător: Sepsi Csaba) și 2012
(culegător: dr Mircea Cîmpeanu) respectiv o culegere din Mărcești, com.
Râșca (culegător: dr Mircea Cîmpeanu) – “Corinda ficiorilor”. Descrierea
jocurilor din comuna Râșca poate să fie baza unui nou articol, folositor din
punct de vedere al comparației cu jocurile practicate în zona Mărișel,
acestea din urmă fiind:

- Învârtita rară – „împiedicata”
- Învârita deasă – „desul”
- Roata
- Bătuta – „Tropotita”
- Țarina (din județul Alba)
- Crișeneasca (din Bihor).
Pentru a descrie cu ajutorul kinetografiei Laban câteva mișcări
reprezentative, dintre jocurile din Mărișel am ales „Bătuta”, denumită de
localnici și „Tropotita”. Aceste figuri de joc apar pe filmul atașat la
următorul minutaj: fig. 1. - min. 16.49 (perechea din partea dreaptă a

92

imaginii); fig.2. - min. 16.55 (a doua pereche din partea dreaptă a imaginii).
Acompaniamentul muzical este realizat de către Mariș Alexandru (n. în
anul 1941) - vioară (”teceră”). Am completat cu o figură de pe o culegere
anterioară, fig. 3.: min. 10,02 (perechea din partea stângă a imaginii) de pe
filmarea „CLUJ, Colindători XI”, „Junii Mărișelului”, reconstituire,
Mărișel, jud. Cluj” (youtube), culegere făcută de către dr Mircea Cîmpeanu
în ianuarie 2015, la Beliș.

Descriera șirurilor de mișcare mai sus amintite:
fig. 1.a. Ritmul figurii:  l  :ll
Poziția inițială: bărbatul (notat în continuare cu B) stă în spațiul nr. 6, pe
piciorul stâng, față-n față cu femeia (F), greutatea corpului este pe piciorul
stâng și este direcționată în spațiul nr. 2. Mâna dreaptă a B, respectiv mâna
stângă a F, se sprijină pe umerii celuilalt. Mâna dreaptă a F este ținută în
față de către mâna stângă a B.

fig.1a
B și F au mișcare simetrică, pașii lor sunt la fel. Pas lateral la dreapta cu
piciorul drept – prima pătrime  + pas pe loc cu piciorul stâng  + pas lateral
dreapta cu dreptul  + pas cu piciorul stâng, pe loc, fără sprijin, greutatea
rămâne pe piciorul drept .
Figura se repetă simetric.

93

fig. 1.b. Altă variantă a poziției inițiale pentru figura anterioară – min.
16.53, aceeași pereche. Singura diferență este între cele două modalități de
prindere: B și F se țin cu amândouă mâinile de umărul celuilalt.

fig. 1b
fig.2. Ritmul figurii:
bărbatul (reprezentat de coloana din stânga imaginii):  l  l  l  ll
femeia (coloana din dreapta):  l  l  l  ll
Poziția inițială: B stă în spațiul nr. 3, pe piciorul drept, față-n față cu F,
decalat cu jumătate de pas la stânga. Greutatea F este pe piciorul drept. Ea
este direcționată în spațiul nr. 7. Mâna stângă a B, respectiv mâna dreaptă a
F, este pe umerii partenerului. Mâna stângă (notată în continuare st) a F este
ținută în fața de mâna dreaptă (în continuare dr) a B.

fig 2
94

B: pas cu st lateral st  + pas cu dr pe loc  + la fel, dar de două ori mai
repede  + pas cu st pe loc, în timp ce mâna dr prinde mâna st a F și o
ridică și mâna st se desprinde de F  + pas cu dr lateral dr, pas cu st pe loc,
pas cu dr lateral dr, în acest timp mâna dr o rotește pe F pe sub mână  +
greutatea rămâne pe piciorul dr, în timp ce st atinge pămâtul 
F: pas cu st la st, pas cu dr pe loc și pas cu st la st  + greutatea rămâne pe
st în timp ce piciorul dr atinge pământul pe loc, în poziția a 3-a, mâna st
este ridicată de B și mâna dr se desprinde de F  + pas cu dr în direcția st
față, F ajunge în spațiul nr. 4  + pas cu st pe loc, ușor st, ajunge în spațiul
nr.1  + pas cu dr în direcția st față, F ajunge în spațiul nr. 7  + pas cu st pe
loc, fără geutate .
Repetare identică.
fig. 3. Ritmul figurii: bărbatul (coloana din stânga):  l  l  l  l
 l  l și femeia (coloana din dreapta):  l  l  l  l  l  l
Poziția inițială: B stă în spațiul nr. 3, pe piciorul st, față-n față cu F, decalat
cu puțin la dr. Greutatea F este pe piciorul st. Ea este direcționată în spațiul
nr. 7. B și F se țin cu amândouă mâinile de umerii celeilalte persoane.

Joc la Mărișel

95

fig. 3

B: pas cu dr în față și câlcâiul st atinge pământul pe loc, piciorul fiind în
poziția a 3-a  + pas cu st în față, câlcâiul dr atinge pământul pe loc  +
această fază se repetă de încă două ori, cu rotire în direcția st  l  +
pas cu dr pe loc  + săritură pe piciorul dr pe loc, în timp ce piciorul st se
ridică puțin și se schimbă poziția perechii: față-n față, ușor decalat la st  +
pas mic cu st la st și câlcâiul dr atinge pământul în poziția st față  + pas cu
dr pe loc și câlcâiul st atinge pământul la st față  + pas st pe loc  + dr
atinge pământul pe loc în poziția a 3-a . În timpul ultimei patru pătrimi B
se rotește la dr.

96

F: pas cu dr în față, puțim la dr și pas înainte cu dr; toată faza de încă 2 ori
 l  l  l + pas cu dr în direcția dr lateral dr  + greutatea rămîne pe
piciorul dr în timp ce piciorul st închide mișcarea și mâna dr a F se
desprinde  + pas cu st în față, usor la st, piciorul în poziția a 3- a  + pas cu
dr în față. Ușor spre st. În timpul ultimei patru pătrimi F se rotește la dr.

Pe baza culegerii verbale și filmate în satul Răchițele, comuna
Mărgău, la data de 25 iunie 2015, jocurile satului sunt următoarele:

- Roata mare (similară cu Busuiocu din Chișcău-Beiuș)
- Hondrologul
- Crișeneasca
- Moțește
- Învârtita rară („Rara”).
Grupul folcloric al Casei de Cultură din Răchițele a jucat primele
trei jocuri și a fost acompaniat de către Pașca Iosif (n. în anul 1955) la fluier
și d-na Marioara Boc, conducătoarea grupului, la percuție. Pentru descriere
în sistem Laban (fig. 4.) am ales pașii de bază ai jocului “Roata mare”, care
apar pe filmul atașat, începând cu minutul 26.11 (perechea mixtă).
Descriera șirurilor de mișcare:
fig. 4. Ritmul figurii:  :ll
Poziția inițială: B și F stau pe piciorul dr, lateral unul lângă altul, B fiind
puțin mai în spate. B cu mâna st (antebrațul în direcția dr) ține mâna st și cu

97

mâna dr ține mâna dr a F. Ambele brațe a F sunt lângă corp și antebrațele
ridicate. Poziția perechii față de cercul mare: cercul este situat în st perechii.

fig. 4
B și F: pas cu st în față, apoi pas cu dr în față  + pas cu st în față .
Repetare simetrică.

„Roata mare” se joacă în perechi înșiruite, într-un cerc mare. Roata
este dirijată prin chiuituri, în felul următor:

- direcția mișcării : „Foaie verde baraboi / Roata se-ntoarce-napoi.”,
- poziția perechilor „Foaie verde de secară / Cel din-untru vii afară.”
schimbarea perechilor: „Foaie verde ș-o lalea / Fiecare-o fost a mea.”

Prin complexitatea și frumusețea lor, jocurile muntenești din județul
Cluj se disting, ca elemente de bază în repertoriul coregrafic al zonei.

98