PND_Aventuri cu Pettson si Findus_Interior_small_res

Această carte aparține lui
……………………………………………..

EDITORI: TITLUL ORIGINAL:
Magdalena Mărculescu På äventyr med Pettson och Findus
Silviu Dragomir
AUTOR: Sven Nordqvist
FONDATOR:
Ion Mărculescu, 1994 Copyright © Sven Nordqvist, 2021
Copyright © Bokförlaget Opal AB, 2021
DIRECTOR EDITORIAL:
Bogdan-Alexandru Stănescu Original Swedish edition published by Bokförlaget
Opal AB, 2021.
DIRECTOR PRODUCȚIE:
Cristian Claudiu Coban Toate drepturile rezervate. Nicio parte a acestei cărți
nu poate fi reprodusă, transmisă, difuzată sau
DTP: păstrată cu ajutorul unui sistem de stocare, în nicio
Faber Studio formă și în niciun mod, grafic, electronic sau mecanic,
inclusiv prin fotocopiere, înregistrare și multiplicare,
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României fără acordul prealabil scris al editorului.
NORDQVIST, SVEN
Aventuri cu Pettson și Findus/Sven Nordqvist; trad. Copyright © Pandora Publishing, 2021
din lb. suedeză de Gabriella Eftimie. – București: pentru prezenta ediție
Pandora Publishing, 2021
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
ISBN 978-606-978-394-8 Tel.: +4 021 300 60 90
Fax: +4 0372 25 20 20
I. Eftimie, Gabriella (trad.)
www.pandoram.ro
821.113.6
Pandora M face parte din Grupul Editorial Trei.

Sven Nordqvist

Aventuri cu
Pettson si Findus

Traducere din limba suedeză de Gabriella Eftimie

Cine e Pettson?

Când era mic, Pettson locuia la o fermă, alături de mama și tatăl
său, alături de cinci frați și surori. Aveau acolo vaci și porci și
capre și găini și doi cai.
Mai apoi, în tinerețe, și-a împărțit viața cu o logodnică. Ea a
întâlnit până la urmă un celebru cântăreț danez mustăcios și au
plecat împreună în Australia.

Lui Pettson nu-i prea place să vorbească, ba dimpo-
trivă, îi place să fie singur. Dar asta era înainte ca
Findus să se pripășească prin preajma lui. Apoi,
lucrurile s-au schimbat. De atunci, Pettson n-a mai
gustat niciodată singurătatea.

Părinții lui Pettson

El nu are mare lucru de făcut; trebuie
doar își facă timp ca pisica și găini-
le să fie îngrijite cum trebuie. Dar îi
cam place să piardă vremea în ate-
lier, unde îi vin în minte tot felul
de meștereli. Cea mai ingenioasă
dintre ele a fost un Moș Crăciun
mecanic, care mai și vorbea pe
deasupra. Habar n-are cum a
reușit să-l construiască.
Lui Pettson îi place să cultive
legume. Și găinilor le place,
pentru că atunci când el sapă
ele stau prin preajmă și adu-
nă râmele.
Câteodată, Pettson și Findus
se duc să pescuiască în lac.
Uneori merg în pădure, de
unde adună lemne pentru
sobă și brazi pentru Crăciun.
Seara, Pettson stă în bucă-
tărie și ascultă la radio, bea cafea și dezleagă
cuvinte încrucișate, în timp ce Findus se tolă-
nește pe canapea.

Cine e Findus?

Pettson a spus că Findus i-a fost dat cu mult timp în urmă.
A venit într-o cutie de carton încă de când era pisoiaș.
Findus nu-și amintește viața de dinainte să fi venit
în casa lui Pettson, dar nici nu-i trece prin cap s-o
schimbe cu traiul în altă parte. Pettson e cel mai bun
prieten al lui Findus. Ei sunt tot timpul împre-
ună. Când Pettson vrea să fie singur, Fin-
dus se joacă de obicei cu găinile. Nu sunt
ele prea pricepute la joacă, pentru că uită
tot timpul regulile. Dar se joacă alergatea
și pititea.
Pettson e singurul om care pricepe ce spune
Findus. Findus, pe de altă parte, înțelege ce spun

oamenii. Și mai poate să vorbească cu flecăreții, care-s peste tot.
Pettson nu poate, de fapt, nu-i vede cu niciun chip.
Lui Findus îi place să pescuiască cu Pettson. Îi e frică tare de
știuci, mai ales de cele mari, dar n-ar recunoaște nici să-l tai.
Odată i-a fost așa de frică, încât mai-mai să fugă acasă. Dar tot
răul spre bine: văzuse cea mai mare știucă din lume.
Îi mai place și să sară în pat, să piardă vremea în pod și în ate-
lier, să se joace cu orice-i cade în mână, să se joace cu flecăre-

ții, să hoinărească prin pădure cu Pettson,
să adune ciuperci, dar și să se tolă-
nească pe canapeaua din bucătărie,
unde Pettson ascultă emisiunile de
la radio.

Dac-ar fi după capul lui, Findus l-ar ține pe
moș numai pentru el. Ba chiar face în așa fel
încât găinile cred că el e cel mai bun prieten
al lor. Dacă prin preajmă își face apariția
cineva mai gălăgios sau mai cu vino-ncoa,
pe Findus îl apucă invidia. Odată Pettson a
venit acasă cu un cocoș care cârîia de-ți lua
auzul. Și, ca și când n-ar fi fost de-ajuns, gă-
inile erau tot cu ochii după cocoș, uitând de
Findus. Asta la înfuriat teribil și a pus la cale
ceva ce mai apoi l-a făcut să regrete.
Findus nu știe câți ani are, dar nu pare să-m-
bătrânească. Îi place ziua lui, așa că o săr-
bătorește de trei ori pe an. Și atunci cei doi
mănâncă tort de clătite.
În afară de știucile mari, pe Findus nu-l
sperie nimic, poate doar vulpile. Crede că
ele mănâncă pisici. Dar Pettson i-a spus că
probabil nu mănâncă. PROBABIL!? Nu-i
prea liniștitor probabil ăsta, e mai bine să te
ții departe de ele sau să le sperii.

Părinții lui Findus

Da, Pettson și Findus sunt cei mai buni
prieteni. Dar ce s-a întâmplat cu adevărat

când Findus s-a mutat în casa lui
Pettson? O să aflați acum.

Când Findus era mic
si a disparut

Moș Pettson stătea pe lavița din bucătărie și dezlega un rebus, cu motanul Findus
pe genunchi.
— Povestește‑mi cum a fost când am dispărut, spuse Findus.
— Cum adică „ai dispărut“? Doar ești aici, spuse Pettson.
— Nu. Când eram mic.
— Aaah. Dar p‑asta o știi deja. Ți‑am spus‑o de o sută de ori.
— Nu contează, mai spune‑mi‑o o dată.
— Bine, fie, spuse Pettson și lăsă deoparte rebusul. Vrei toată povestea sau doar
partea în care ai dispărut?
— Spune‑o pe toată, ceru motanul cu un aer satisfăcut și se făcu comod în brațele lui.
— Atunci ți‑o spun pe toată, spuse moșul. Uite cum a fost:

10

A fost odată ca niciodată un moș pe nume Pettson. El locuia într‑o căsuță la țară
și avea aproape tot ce‑și putea dori un bătrân. Singura problemă era că, uneori,
se simțea cam singur. E drept c‑avea câțiva vecini cu care putea să schimbe câte‑o
vorbă, dacă musai simțea nevoia, dar și vecinii le‑aveau pe‑ale lor.
Mai avea și câteva găini care îi mai țineau de urât, cât de cât. Dar găinile astea ale
lui erau destul de zăpăcite. Când îi era lumea mai dragă și discuta de zor cu ele, se
trezea c‑o luau la sănătoasa, pentru că vreuna dintre ele găsea vreo râmă sau ceva
asemănător. De vreo discuție mai serioasă nici nu putea fi vorba.
Când se însera și găinile se duceau la culcare, căsuța îi părea dintr‑odată goală. I se
încuiau urechile de atâta liniște și totul îi părea trist.

11

Într‑o zi, pe moș Pettson l‑a vizitat Beda Andersson, să‑i dea binețe și să stea puțin
la taclale. I-a adus melci cu scorțișoară, așa că Pettson a invitat‑o la cafea. Dar prea
multe n‑a zis. Beda Andersson își dădu seama că moșul nu era deloc în toane bune.
— Ție ți‑ar trebui o nevastă, să te mai înveselească puțin! spuse ea.
— Neeeh, spuse Pettson. Dacă mi‑ar fi trebuit, aș fi făcut rost de o nevastă demult.
Acum sunt prea bătrân, m‑am obișnuit să mă descurc și singur. Nu aș face față
unei muieri în toată firea. Neeeh… n‑am eu nevoie de nimeni…
— Nici măcar o amărâtă de mâță n‑ai.
— Nu, spuse Pettson și căzu pe gânduri. O pisică n‑ar fi așa mare bătaie de cap.
Poate c‑ar trebui să‑mi iau o pisică…

12

Săptămâna următoare, Beda Andersson îl vizită din nou. De data asta aducea o
cutie de carton.
— Uite, ca să‑ți țină de urât, spuse ea și‑i înmână cutia lui Pettson.
— Ce‑i asta? întrebă moșul și citi inscripția de pe cutie. „Findus. Mazăre
verde.“ Chițăie.
Deschise cutia și în ea, pe o bucățică de pânză cu dungi verzi, văzu un motănel.
Puiul de pisică îl privea pe Pettson drept în ochi și mieuna.
— Salut, Findus‑mazăre‑verde, spuse Pettson și avu impresia că tocmai ridicase
jaluzelele într‑o dimineață de vară și razele calde ale soarelui se revărsau asupra
lui. Pe mine mă cheamă Pettson și asta‑i bucătăria mea. De‑acum încolo o să stai
aici, dacă vrei. Nu dorești niște cafea?

13

— Nu bea cafea, spuse Beda Andersson. Vrea lapte. Și cred că poți să‑i dai
și altceva.
— Și altceva…, îngână Pettson absent, complet fascinat de puiul de pisică.
Îl ridică din cutie, încăpea perfect în palma lui. Pettson pipăi blănița pufoasă.
Findus își înfipse ghearele în degetul lui și‑l mușcă.
— Aoleu, mușcă, spuse Pettson zâmbind și‑l lăsă să‑și facă de cap.
Apoi o privi neliniștit pe băbuța Andersson.
— N‑o să‑i fie dor de maică‑sa?
— Câteva zile, poate, după care o să uite. O să trebuiască să ai grijă de el și să‑i fii
tu mamă.
— Maaamă…, spuse Pettson prostește și se uită fericit la motănelul care îl mușca
de deget. Au!

14

Zilele erau de‑acum mult mai ușoare pentru Pettson. Casa nu mai era goală.
Findus stătea mai mult în bucătărie și moșul îl încuia în casă de câte ori ieșea să
taie lemne sau să lucreze în grădină.
„Se descurcă el și singur un timp“, își spuse în sinea lui. „E lucru știut că pisicile
se descurcă foarte bine și singure.“
Dar poate c‑ar fi bine să intre puțin și să bea o cafea.
Niciodată nu mai băuse atâta cafea ca atunci.

15

Pettson avea acum un partener de discuție, cineva care n‑o lua la sănătoasa când îi
era lumea mai dragă. Vorbea cât nu mai vorbise niciodată până atunci. Îi povestea
despre copilăria lui, despre toate vacile pe care le‑a cunoscut și despre cum creș-
teau cartofii. Scurt, despre tot ce‑i trecea prin cap. Îi părea cam rău că Findus nu
putea să intervină deloc, că doar mieuna și atât. Pettson se gândea că, dacă‑i turuia
întruna, putea să‑l învețe să vorbească.

16

În fiecare seară îi citea povești. Sau, mă rog, nu prea le putem numi povești. Une-
ori se nimerea să fie vreun articol de ziar despre o combină nouă sau un foileton
despre o infirmieră îndrăgostită, ori un paragraf despre roți dințate și leviere, din-
tr‑o carte de‑a lui cu invenții. Dar Findus stătea liniștit în brațele lui și‑l asculta sau
se uita la poze, dacă era o carte cu poze.
Într‑o zi, în timp ce frunzăreau revista Sfaturi practice, Findus se postă în mijlocul
revistei și se uită îndelung la o poză ce înfățișa un clovn îmbrăcat cu
o pereche de pantaloni largi, cu dungi.
— Uite, niște pantaloni din ăștia aș vrea și eu, spuse Findus.
Pettson se holbă la el. Erau primele cuvinte ale lui Findus.
— Atunci o să‑i primești, spuse moșul. Îți cos o pere-
che imediat.
Și Pettson zâmbi fericit când scoase trusa de cusut. Cu ce
pisică năzdrăvană se alesese!

17

Zilele treceau, săptămânile treceau și ele. Findus creștea. Acum alerga singur
aproape peste tot. Când voia să se ducă puțin mai departe, până la magazia de
lemne, de pildă, Pettson îl lua pe umeri. Findus voia să‑și bage nasul peste tot.
Și turuia tot timpul. Casa tăcută și goală răsuna acum de atâtea vorbe și alergat.

18

Pettson se trezea în fiecare dimineață cu Findus țopăind pe el. Ori îl trăgea de nas,
ori se lua la trântă cu degetul lui mare de la picior. Diminețile în care moșul voia
doar să tragă pătura peste nas și să dispară nu mai existau. Simplul gând c‑ar pu-
tea să trăiască din nou singur îl întrista, așa că a încetat să se mai gândească la așa
ceva. Și de ce s‑ar fi gândit, când îl vedea pe motănelul său cu pantaloni largi să-
rind în sus și‑n jos pe burta lui și strigând: „Trezește‑te Pettson! Hai să ne jucăm!”

19

Într‑o dimineață însă, Pettson s‑a
trezit și a simțit că ceva nu era
în regulă. A recunoscut imediat
liniștea de pe vremea când n‑avea
un motan care să țopăie pe el și
să‑l scoale din somn. S‑a trezit nu-
maidecât, aproape că s‑a aruncat
din pat.
— Findus, unde ești? strigă el și
căută sub pătură, sub pernă, sub
pat și în pantofi.
Afară, în bucătărie și pe hol.
— Findus! Ești aici?
Cotrobăi peste tot și strigă cât putu
de tare.
Alergă desculț în șopron și în
magazia de lemne și intră în
cotețul găinilor.

20

Trânti ușa de perete, astfel că găinile o tuliră
care încotro, cotcodăcind.
— L‑ați văzut cumva pe Findus?! gâfâi Pettson.
— Ajutor! Hoțul!
— Vine taurul!
— Unde e Findus?!
— Pettson n‑are pantaloni! cotcodăciră
găinile în cor.
— Ține‑ți‑vă pliscul! se răsti Pettson.
Găinile amuțiră.
— Findus a dispărut. A fost cumva pe aici?
— Mnuu, cot, cot, cot… azi… nu, nu cred,
ridică din umeri Fulguța. Tu ne iei ouăle
în fiecare zi?
Pettson ieși fără să‑i răspundă.
Găinile astea habar n‑aveau pe ce
lume trăiau. La fel cum nici el n‑avea
habar că motănelul se afla la doar
zece metri de el și tremura de frică.

21

Findus pornise să exploreze casa în timp ce Pettson dormea. Găsise o gaură în
perete într‑un ungher de sub scara care ducea spre pod și se ascunsese acolo. Nu‑i
era deloc frică de întuneric, ba chiar devenea mai curios.
Nu pătrundea prea multă lumină acolo, dar ochii i se obișnuiseră repede. Din când
în când, prin crăpături se strecura câte o rază slabă de lumină, îndeajuns cât să dis-
tingă lucrurile din jurul lui. Se afla în lumea șoarecilor și a insectelor. Aici trăiau și
adunau tot ce pierduse Pettson. Era un loc plin de praf și lemne vechi, rumeguș și
pânze de păianjen. Findus se strecură mai departe pe după pereți, sub podea și în
pasaje înguste. Uneori simțea scânduri sub lăbuțe, alteori pământ umed și răcoros.
Dintr‑odată se făcu lumină după un colț și, în curând, Findus fu orbit de razele
soarelui care se strecurau printre pietrele din fundația casei.

22

Ieși în iarba înaltă din fața casei.
Printre urzici se vedeau o grămadă de gu-
noaie și vechituri ruginite. Nu știa unde e.
Nu mai fusese niciodată aici.
În clipa următoare auzi ceva foșnind și gro-
hăind prin iarbă. Ceva mare, chiar în spatele
lui. Se întoarse și văzu un bulgăre mare și
blănos care tocmai se îndrepta spre el.
Lui Findus i se ridică fiecare fir de păr de
frică. Plonjă ca un arc de oțel printre gunoa-
iele vechi și ateriză într‑o lădiță veche.

23

Printr‑o gaură lăsată de un nod în lemn
zări monstrul înfricoșător. Era rotund
și gri și pe cap avea dungi albe și ne-
gre. Adulmeca iarba în timp ce tropăia
și făcea ditamai tărăboiul. Findus avea
impresia că vorbește singur. Căuta
de mâncare. „Pui de pisică, mai mult
ca sigur“, își spuse în gând Findus.
Tăcea chitic și spera că monstrul n‑o
să‑l descopere.
În clipa următoare îl auzi pe Pettson
strigându‑l. Asta însemna că era aproa-
pe de casă. Măcar atât. Dar cum să‑l
atragă încoace pe moș? Nu îndrăznea
să îi răspundă de frica monstrului.
Minutele se scurgeau și monstrul de
blană cenușie ajunsese lângă lădiță.
Findus începu să plângă.

24

— Ce de plânsete se aud pe‑aici, spuse o voce.
— Probabil că‑i o pisică supărată, spuse o altă voce.
Erau două animăluțe dintre cele care locuiau în casa lui Pettson. Findus le mai văzuse
înainte. Puteau să apară din senin peste tot, așa că nu i s‑a părut deloc ciudat că brusc
se aflau în lădița lui.
— Nu îndrăznesc să ies, se smiorcăi Findus. Am văzut un animal uriaș și înfricoșător
care vrea să mă mănânce. Pettson n‑o să mă găsească aici în veci!
Cele două animăluțe se înghesuiră să arunce o privire prin gaura din lemn.
— Aoleu, chiar pare periculos. Sigur o să ne mănânce pe toți. Mai bine rămâi aici.
— Nu vreau! scânci Findus. Vreau acasă la Pettson!

— Nu, nu. Poți să stai aici. Aici e bine. Nu fi supărat. Pot să‑ți spun povești, spuse
unul dintre animăluțe.
— Eu spun povești și mai frumoase, spuse celălalt.
Și începură să‑i spună povestea în cor.
— A fost odată ca niciodată, a fost odată un flecăreț1.
— Care era foarte drăguț și cumsecade…

— Mare și puternic…
— Și era deștept și frumos!
— Era cel mai tare din lume…
— Chiar era! Îl chema Vorbă‑Lungă…
— Ba nu, Bun‑de‑Gură…

1. Muckla (în sued.) – cuvânt inventat de autor,
vb. att muckla – a vorbi neîncetat (n.tr.).

25

Povestea era despre un flecăreț care găsise o pisică într‑o lădiță. Dar era
vorba mai mult despre cât de deștept era flecărețul și aproape deloc despre
săraca pisică. Findus se sătură în curând de bravadele lor.
— Nu vreau să mai ascult poveștile voastre plictisitoare. Vreau să vină
Pettson, se smiorcăi el. Nu puteți să‑l chemați aici?
— Ar fi cam greu. Nu cred că ne știe limba. Nici măcar nu ne vede.
— Așa e. E cam prostuț Pettson ăsta. Dar putem să‑i dăm niște indicii. Nu fi
supărat. Rezolvăm noi cumva.
— Rezolvăm totul!
Și cu asta dispărură.
Findus se liniști numaidecât. „Dacă erau așa de deștepți cum spuneau,
sigur puteau să‑l ademenească până aici pe Pettson“, se gândi el.
Se așeză lângă gaura lăsată de nodul din lemn și nu‑și luă ochii de pe
monstrul de afară. Moșul urma să vină în curând.

26

Pettson răscoli casa din nou. De data asta chiar i se făcuse frică. Trebuia să iasă și
să caute în jurul casei, în grădină și chiar pe drum.
Dar când dădu să‑și pună ciorapii și pantofii… ia‑i de unde nu‑s. Fir‑ar să fie! Așa
pățea tot timpul! Îi dispăreau șuruburi, creioane, unelte și tot felul de lucruri, deși
știa unde le lăsase. Le găsea abia mai târziu într‑un cu totul alt loc. De parcă ar fi
avut chiriași invizibili care îi împrumutau lucrurile. Îi plăcea să creadă că exista
un spiriduș în casa lui. În felul ăsta nu se simțea așa de singur. Dar acum n‑avea
nevoie de nici un spiriduș. Doar îl avea pe Findus. Poate că el era cel care inventase
un joc nou. „Ascunde pisica.“ Sau „Păcălește‑l pe moș“. Dar oricât s‑ar fi scărpinat
în cap și s‑ar fi tras de barbă, pantofii și ciorapii tot nu‑i găsea. Dispăruseră, exact
ca și Findus.

27

Își trase cizmele și ieși ca să caute în jurul casei. Când colo, ce să vezi? Pantofii lui!
Chiar în fața casei și păreau că vor s‑o ia spre grădină. Și apoi își zări și ciorapii
întinși ca niște săgeți pe jos. Dispărură după colțul magaziei de lemne. Se apropie
și își găsi bretelele în iarbă, îndreptate spre spatele magaziei. Acolo atârna un tel de
un fir de oțel care ieșea dintr‑un morman de gunoaie. Și tot acolo zări și un bursuc.
Bătrânul bursuc! Îl vedea uneori adulmecând pe acolo odată cu lăsarea serii. Prima
oară când l‑a văzut a încercat să stea departe, deoarece auzise că bursucii pot ataca
oamenii dacă se sperie. Dar ăsta părea să aibă aceeași impresie despre oameni,
pentru că o lua la sănătoasa de fiecare dată când îl vedea pe Pettson.
— Salut, bursucilă! spuse Pettson.
Bursucul ridică privirea și, când îl văzu pe moș, o luă la fugă bălăbănindu‑se
și se făcu nevăzut printre copacii de pe deal.

28

— Findus! strigă Pettson. Ești aici?!
— Daaaaa! Sunt aici! se auzi o voce din mormanul de gunoaie.
Și acolo, într‑o ladă veche și umedă, plină de vechituri ruginite și frunze
ofilite îl văzu pe micuțul Findus țopăind de bucurie.
Pettson îl scoase de acolo și motanul se agăță de gâtul lui.
— Oh, Pettson! se smiorcăi el. M‑ai salvat de monstrul ăla înfricoșător!
Du‑mă acasă! Nu vreau să stau aici. E pericol de moarte.
— Ei, hai, spuse Pettson. Era doar bătrânul bursuc. Nu mănâncă pisici.
Dacă nu‑l enervezi, nu‑i deloc periculos. Și nu‑i deloc periculos nici aici.
Mai bine înveți fiecare crăpătură, ca să știi unde să te ascunzi dacă te întâl-
nești cu vreo vulpe sau vreun câine prost. Hai, dă o tură pe aici. Eu mă așez
frumos și te aștept.

29

Findus privi în jur speriat și se agăță de degetul mare al lui Pettson, dar moșul se
eliberă și puse motanul pe un butoi ruginit.
— Aici n‑are de ce să‑ți fie frică, spuse el. Sunt lângă tine.
Findus privi în jur bănuitor. Apoi făcu un salt spre un ferăstrău vechi și apoi spre o
bicicletă ruginită. Până la urmă îndrăzni să coboare pe pământ.
Se furișă peste tot și cercetă minuțios fiecare locșor. Din când în când scotea capul
de undeva și striga: „Salut, Pettson!”
Moșul stătea în același loc și îl privea pe motanul care încerca să învețe fiecare co-
tlon din spatele magaziei de lemne și o bucată din panta dealului, în timp ce soare-
le urca peste vârfurile copacilor.

30

Mai târziu se duseră să ia micul dejun. Pettson îl întrebă de pantofii și de ciorapii
care îi indicaseră drumul.
— Ah, nu eu le‑am pus acolo, spuse Findus. M‑au ajutat flecăreții. Sunt prietenii
mei. Și ei stau aici.
— Așa, deci, spuse Pettson nu foarte mirat. Dacă zici tu… Înseamnă că n‑o să tre-
buiască să mă simt niciodată singur de acum încolo. Am și vecini, și găini, și flecă-
reți. Și‑l mai am și pe motănelul ăsta.
Și apoi… apoi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, termină povestea Pettson.

31

Findus zâmbi mulțumit pe burta lui Pettson.
— Motănelul ăla sunt eu, spuse el.
— Nu mai spune, zise moșul. Ce noroc am avut că te‑am găsit înainte să te
mănânce bursucul.
— Ei, nu, nu‑i deloc periculos, spuse Findus. Suntem prieteni acum. E cumsecade.
— Păi, tu reușești să te împrietenești cu toată lumea.
— Daaa…, spuse motanul și căzu pe gânduri. În orice caz, tu ești prietenul meu cel
mai bun.
— Îhâm, spuse moșul zâmbitor. Așa este.

32

Dacă-l întrebi pe Pettson, va spune că nu vede niciunul. Dar asta se întâmplă probabil pentru că nu-i poate vedea. Dacă însă Findus e cel
care numără, va spune că sunt 23 de flecăreți. Așa că el trebuie întrebat, nu? Numărați și voi. O să găsiți, cel mai probabil, 5 la început, dar
apoi o să-i vedeți pe flecăreții din copac și-o să ajungeți la 9. Dacă ajungeți la 10, sigur ați numărat unul de două ori și trebuie să-l scădeți.

Flecaretii pe care Findus abia i-a cunoscut traiesc
la ferma lui Pettson si se pot arata oricând si oriunde.

Câti flecareti vedeti în gradina?

Iată ce s-a petrecut când pisica s-a mutat în curtea
moșului. Acolo trăiește ea acum și pune la cale
o grămadă de năzdrăvănii. Asta dacă în spatele

lor nu e chiar Findus. Știți de povestea aia în care
a născocit un joc pentru Pettson?

Îi cunosti pe
Pettson si Findus?

36

Gospodăria lui Pettson se afla între pajiști și câmpii.
Pe lângă căsuță, Pettson și motanul lui, Findus, aveau
și un șopron, un coteț pentru găini, o magazie pentru
lemne, o toaletă în curte și o grădină.
Într-o zi, Findus a inventat un joc nou.
— Pettson, spuse el. Am ascuns niște lucrușoare și
vreau să le cauți. Primul obiect se află într-o casă de
unde se aud cotcodăceli.

37

38

— Așa, zici… Ia să vedem. De aici se aud tot timpul
cotcodăceli, spuse Pettson și vârî capul în cotețul
găinilor.
— Cot-cot-codac! Noi știm unde e! cotcodăciră găinile.
— Șșșt! Țineți-vă pliscul! spuse Findus.
Într-unul din cuiburi, Pettson găsi un bol.
— Foarte bine! Ai găsit ce trebuia! Următorul obiect
se află undeva unde se bat cuie.

39

40

În atelierul de tâmplărie, Pettson meșterește tot
timpul la felurite invenții care mai de care mai
năstrușnice. Cei doi porniră într-acolo.
— Dar aici țin o grămadă de lucruri, spuse
Pettson.
— E ceva ce, de obicei, n-are ce căuta aici, spu-
se Findus.
Pettson se puse pe căutat. Până la urmă găsi
trei ouă.
— Exact! spuse Findus. Pune-le în bol. Următo-
rul obiect se află acolo unde cresc chestii lungi
sub pământ.

41

Moșul căzu pe gânduri, apoi se duse la seră.
Motanul țopăia în fața lui și găinile după el.
În seră cultivau ei morcovi, fasole, cartofi
și rubarbă și câte și mai câte. Printre toate
legumele astea, Pettson dădu peste o cană
pentru lapte.
— Bine! spuse Findus. Deși ar trebui să fie
lapte în cană. Al patrulea lucru se află într-o
cameră cu un cuptor.
— Hm, oare unde o fi camera asta cu cuptor?
se gândi Pettson cu voce tare.

42

43

Cei doi intrară în bucătărie.
— E ceva în care se pot prăji chestii rotunde,
spuse Findus.
— Îhâm, spuse Pettson. Cred că încep să mă
prind…
Găsi tigaia pe un scaun.
— Nu cumva ți-e poftă de clătite? îl întrebă
moșul pe Findus.
— Ba, da! Cum de-ai ghicit?

44

45

Cei doi amestecară lapte, făină, ouă și puțin zahăr în bol.
În timp ce Pettson pregătea clătitele, Findus îi citi cu
voce tare dintr-o carte:
— A fost odată ca niciodată, a fost odată un motan care
avea un moș și moșul ăsta făcea clătite.
Dar, de fapt, erau doar născoceli. Findus nu știa
să citească.

46

47

48

După asta, cei doi s-au așezat în grădină, au băut cafea
și au mâncat clătite cu dulceață.
Păsările ciripeau în tufa de liliac. O vacă începu să
mugească. Altfel, era liniște deplină.
— Ce bine că și tu locuiești aici, spuse Findus.
— Și eu mă bucur că locuiești cu mine, zise Pettson.
— Da, asta fiindcă suntem prieteni, spuse Findus.
— Așa e! zise moșul.

49

Tort de clatite

50