PND_Aventuri cu Pettson si Findus_Interior_small_res

VIai ttsoa-r actuf damceusctelapftaoictfteeadcdeinlemlcualamitebit!u!e!n?

Clătitele sunt pentru Findus cel mai bun lucru
din lume. Și e atât de norocos că nu e vulpe, căci,
dacă ar fi fost, ar fi trebuit să mănânce pui. Însă
Pettson și Findus nu vor ca vulpea să vină să le
mănânce găinile, așa că s-au hotărât să-i tragă o

sperietură soră cu moartea…

Vânatoarea
de vulpi

Moș Pettson și motanul lui, Findus, stăteau la țară, într‑o casă cu gră-
dină și curte. Aveau câteva găini într‑un coteț, destule lemne pentru
foc și tot ce le trebuia în șopron. Nu primeau ei cine știe ce musafiri,
dar asta nu‑l deranja câtuși de puțin pe Pettson. Ba dimpotrivă.

54

Într‑o zi însă, se treziră cu vecinul Gustavsson, însoțit de câinele său și cu pușca
pe umăr. Supărat foc. Cel puțin așa părea.
— Hai noroc, Pettson! spuse Gustavsson. Pe tine nu te‑a vizitat vulpea?
— Nu, pe aici n‑a călcat nicio vulpe. Cel puțin, din câte am văzut eu, spuse Pettson.
— Ai fi văzut sigur dacă ar fi trecut pe‑aici, șuieră printre dinți Gustavsson. E o
hoață de găini, cumătra vulpe. Pe mine m‑a vizitat azi‑noapte și mi‑a furat o găină.
Dar n‑o să se mai repete, fii sigur. Data viitoare, dacă o văd, o împușc. Ar trebui să‑ți
cauți și tu pușca, Pettson. S‑ar putea să te viziteze dacă‑și dă seama că mi‑am încuiat
toate găinile.
Și zicând astea, Gustavsson plecă.

55

— Aha, carevasăzică, diseară vulpea o să vină pe la noi, mormăi în sinea lui Pett-
son și aruncă o privire după Gustavsson. Mai bine am încuia găinile în coteț chiar
acum, nu‑i așa, Findus?
Motanul se cățărase pe pălăria lui Pettson când îl văzuse pe Gustavsson venind cu
câinele lui.
— Mai bine l‑ai încuia pe Gustavsson, spuse Findus, cu o privire furioasă. Eu,
unul, n‑am niciun pic de încredere în moși înarmați cu puști.
Pettson râse.
— Păi, de ce, nu vrei să împuște vulpea? întrebă el. Dacă n‑o împușcă, o să vină
la noi și o să ne mănânce toate găinile.
— Vulpile nu trebuie împușcate. Trebuie păcălite. Eu le păcălesc tot timpul, spu-
se Findus.

56

— Pun pariu, râse pe înfundate Pettson. Ai dreptate, Findus. E păcat să împuști
vulpi. Și Pettson începu să se gândească, să cugete. Din când în când mai scotea
câte un icnet în clipa în care îi venea vreo idee genială sau își dădea seama că,
dimpotrivă, nu era chiar așa de genială cum crezuse. Până la urmă înghiți în sec,
mârâi, scoase un „hăăă?!“ speriat, chicoti încet și spuse:
— Avem piper acasă?
— Vreo câteva kile, spuse Findus.
— Atunci hai să construim o găină, zise Pettson. Mai bine vii cu mine în șopron ca
să nu te fure vulpea și pe tine.
— Pfff, să îndrăznească numai, spuse Findus, dar îl urmă pe Pettson.

57

În șopronul pentru unelte găseai tot
ce‑ți trebuia ca să sperii o vulpe. Pett-
son căută un balon alb, mic și o rolă de
sârmă în cutia de pantofi. Apoi începu
să cotrobăie într‑o geantă veche aflată
pe un raft.
— Unde‑i piperul, Findus? întrebă el pe
un ton fioros. Ar trebui să fie chiar aici.
Nicăieri altundeva.
— Noi nu ținem piperul în geanta aia,
din câte știu eu, răspunse calm Findus.
Piperul e în coșul bicicletei, la locul lui.
Ar cam fi cazul să știi și tu.
— Așa e, ai dreptate, spuse Pettson și
scoase o pungă mare de piper din coșul
bicicletei.
Trase balonul pe o pâlnie, îl umplu cu
piper și umflă balonul. Cât pe‑aci să‑l
spargă.

58

— Așa, și‑acum ne‑ar trebui niște pene. Ai tu niște pene, Findus?
— EU? Nu, uite că n‑am nici pene, spuse motanul. Întreab‑o pe Fulguța.
Fulguța era șefa găinilor. Stătea în crăpătura dintre șopron și cotețul găinilor și îi
urmărea cu atenție, curioasă să vadă ce se petrece.
— Fulguțo! Avem nevoie de niște pene ca s‑o speriem pe vulpe. Va trebui să sacri-
ficați câteva pene fiecare dintre voi. Spre binele vostru.
Fulguța își înălță ciocul în vânt și se duse la celelalte găini. În timp ce cotcodăceau
și discutau, Pettson înfășură o bucată de sârmă în jurul balonului și o îndoi în așa
fel încât să semene cu un gât și două picioare.
În cele din urmă, Fulguța se întoarse cu o pungă de pene.
— Dar să știți că le vrem înapoi, spuse ea cu o expresie îndârjită.
— Da, da, stai liniștită, vi le dăm înapoi, răspunse Pettson.
Apoi începu să lipească penele de balon. Făcu un cioc, o creastă și o coadă din
pene cu ajutorul lui Findus. Când în sfârșit terminară, balonul semăna aproape leit
cu o găină adevărată.

59

— Ce găină drăguță, spuse Findus. Dar la ce ne trebuie?
— E momeala pentru vulpe, îi zise Pettson vesel. Diseară o să se furișe-
ze tiptil în curte, uite‑așa, „pâș‑pâș“, o s‑o vadă pe găina noastră, singu-
ră‑singurică, o să se repeadă la ea și „MMMRRRRR“, o să‑și înfigă colții și
„BUUUMM!“, găina o să explodeze și‑atunci dumneaei o să se sperie de
moarte și, când o să‑și tragă sufletul, o să‑i vină tot piperul în nas și‑n gură,
și coana vulpe o să‑nceapă să strănute și să scuipe. O să vezi că n‑o să mai
poftească niciodată la găini.
Găinile aplaudară și Findus îl privi cu mândrie pe moșul lui.
— Ce idei geniale ai tu, Pettson, spuse.

60

Cei doi mutară găina în curte, după care în-
cepură să‑i dea târcoale, cercetând‑o din toate
unghiurile.
— E frumoasă, spuse Findus.
— Da, știu, zise mândru Pettson.
Preț de câteva secunde, se făcu liniște.
— Dar mă întreb dacă o să fie de ajuns, spuse
Findus. N‑ar fi bine să și bubuie puțin? Ca să
știm și noi o treabă. Ca să se prindă că nu e
deloc bine‑venită.
— Ție îți cam plac bubuiturile, nu‑i așa? spuse
Pettson și aruncă o privire piezișă spre motan.
— Ei, nu neapărat, zise motanul indiferent. Dar
mă gândeam la bietele găini…
— Da, da, știu că te gândești la binele lor, spu-
se Pettson.
Apoi se trase de nas și se mai gândi puțin.
— Da, poate că ai dreptate. Nu ne costă nimic
dacă mai punem și câteva pocnitori, în caz că e
înceată la minte și nu se prinde. Mai bine vii cu
mine, să nu‑ți explodeze găina aia în cap.
— Pfff, dar eu nu sunt vulpe, spuse Findus,
urmându-l totuși pe moș.

61

Pettson se duse înapoi în șopron și începu să cotrobăie prin cutiile vechi de vopsea pe
care le ținea pe sobiță.
— Unde‑s pocnitorile, dacă‑mi permiți să te întreb? spuse, aruncându‑i o privire
fioroasă lui Findus. Alaltăieri era plin de pocnitori pe aici și acum ia‑le de unde nu‑s.
Findus???
— Din câte știu, pocnitorile le ținem în cutia pentru pălării de lângă ușă, zise Findus
pe un ton răbdător.
— Da, tot ce se poate. Ai dreptate, bâigui Pettson și își umplu buzunarele cu pocni-
tori, fitil și focuri bengale.

62

Cei doi ieșiră și puseră focuri de artificii în toată curtea. Pettson le cuplă pe toate cu
fitilul și trase firul pe sub crăpătura de sub ușa casei, prin hol, în dormitor și până
la pat. Apoi puse o cutie de chibrituri la îndemână.
— Uite‑așa! Cred că am pus destule cât s‑o speriem, spuse el. Uite cum facem: la
noapte, când vulpea vede găina făcută din balon, o să se repeadă la ea și o s‑o muș-
te și găina o să explodeze. În clipa în care aud bubuitura, o să aprind fitilul și o să
înceapă să tune și să fulgere prin toată curtea cât ai zice pește. Dacă nici ATUNCI
nu se sperie, înseamnă că‑i o vulpe năzdrăvană sau așa ceva.
Findus stătea și se uita la fitil fără să spună nimic.
— Vulpile astea‑s cam prostănace, dacă ne gândim mai bine. Crezi c‑o să se prindă
de la câteva pocnitori că n‑are voie să fure găini? N‑am putea s‑o speriem și cu o
fantomă? Să știm și noi o treabă.

63

— OOOOF, tu cu fantomele! cârâi moșul. Eu zic că ajunge.
Dar în clipa următoare, începu să se gândească la cum ar putea să facă o fantomă
să arate cât mai adevărată. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai
amuzant. Așa că, în curând se duse din nou afară și începu să mormăie singur,
aruncând câte o privire în sus, ba la stânga, ba la dreapta. Până la urmă, hotărî:
— O să construim un funicular. Mai bine vii cu mine, Findus, să nu cumva să‑ți
explodeze pocnitorile astea în dos.
— Țț‑Țț, auzi la el, spuse Findus, dar se duse după moș.

64

Pettson se opri în fața șopronului.
— Parcă AVEAM o sfoară LUNGĂ aici. Pe care AM ADUNAT‑O frumos și AM
AGĂȚAT‑O, uite, acolo, de cuiul ĂLA. De care acum atârnă o VIOARĂ! Tu ai făcut
VRĂJI pe‑aici, Findus?
Findus căscă plictisit.
— Ba n‑ai agățat tu nicio sfoară de niciun cui, Pettson. Ai pus‑o în anvelopă.
— Daaa, s‑ar putea, dar… hmm, mormăi moșul și scoase sfoara din anvelopă.
Apoi găsi un cearșaf potrivit pentru o fantomă și o rotiță atașată de o bară de fier.

65

După care ieși din șopron și prinse frânghia de acoperișul casei mari și de
copacul din capătul celălalt al curții. Apoi potrivi rotița pe frânghie.
— Vino aici, Findus, spuse el. Hai să te dai cu funicularul.
Motanul se urcă pe scară și Pettson îl acoperi cu cearșaful de fantome, după
care îi arătă cum să se țină și‑i făcu vânt.
IUHUUUUUUU! Pisica‑fantomă zbură peste ogradă și câteva secunde mai
târziu ateriză în copacul din capătul curții.

66

— E bine așa, spuse Pettson. Așa rămâne. La noapte când aprind fitilul, tu
te urci repede în pod, tragi cearșaful pe tine și când începe să bubuie și să
fulgere cel mai rău, sari pe geam, te prinzi de funicular și când ajungi dea-
supra vulpii, strigi cât poți de tare și de înfricoșător: „N‑AI VOIE SĂ FURI
GĂINI!“ Eu zic c‑ar trebui să se prindă.
— Da. Ar cam trebui, zise Findus.
Acum era chiar mulțumit. Avea parte de focuri de artificii, de o fantomă
și chiar și de un funicular, ca bonus.
— Gata, ajunge pe ziua de azi, spuse Pettson. Hai în casă, la cafea.
Zis și făcut.

67

Seara care urmă se dovedi a fi foarte palpitantă.
Înainte să se întunece, Pettson duse toate găinile în bucătărie. Le instrui să nu scoa-
tă niciun sunet și să facă de gardă cu schimbul, pitite în spatele ghiveciului cu flori
de pe pervaz. Iar în caz că vedeau vulpea, le spuse să‑l trezească numaidecât.
În seara aceea, Pettson ieși de mai multe ori ca să verifice dacă găina făcută din
balon stătea cum trebuie, dacă fitilul era în regulă și dacă roata atârna pe frânghie.

68

După ce s‑au dus la culcare, cei doi
repetară planul: la miezul nopții, când
o să le fie somnul mai dulce, o să vină
coana vulpe. O să se repeadă la găina
făcută din balon și o s‑o muște. Găina o
să explodeze. Explozia o să‑i trezească
pe toți. Pettson o să aprindă fitilul, Fin-
dus o să se urce repede în pod și când o
să bubuie cel mai tare în curte, o să sară
pe funicular și‑o să zboare și‑o să strige:
„N‑AI VOIE SĂ FURI GĂINI!“ Și vul-
pea o să se sperie, o să dispară și n‑o să
se mai întoarcă în veci.
Așa o să fie la noapte, se gândiră
Pettson și Findus. În câteva ore, după ce
o să adoarmă.
Sau în câteva minute?
Sau chiar în secunda următoare?

69

Încetul cu încetul, Findus, obosit de la atâtea emoții, adormi. Dar Pettson nu putea
să doarmă. Zăcea în pat pe întuneric, trăgea cu urechea și aștepta. Însă de afară nu
se auzea nimic.
Sau… da? Ba da, parcă auzise ceva. Sau era doar o părere? Chiar era cineva acolo
afară, în întuneric?
Pettson se dădu jos din pat, ieși tiptil în camera mare și se uită cu grijă pe geam.
Vulpea! Se furișa pe lângă cotețul găinilor cu botul în vânt. Părea speriată. Era o
vulpe mică și slabă, și mai și șchiopăta pe deasupra.
„Poate de asta fură găini“, se gândi Pettson. „Probabil că nu‑i în stare să prindă un
iepure de câmp. Săraca, o să facă infarct dacă începe tărăboiul cu focurile de artifi-
cii. Lasă, mai bine nu aprind niciun fitil.“

70

În clipa următoare, vulpea zări găina făcută din balon care stătea singură‑singurică
în mijlocul curții. Se furișă mai aproape de ea încet, foarte încet… apoi o rupse la
fugă și…! Se opri brusc chiar în fața ei. O adulmecă prudent, după care o zbughi
de lângă ea și dispăru în spatele casei.
Pettson se duse la geamul din spate ca să vadă ce se întâmplase. Când colo, vulpea
sărise peste gard și se uita spre casă. Moșului i se făcu milă de ea. Ar fi păcat s‑o
împuște Gustavsson, se gândi. Vulpea nu se clintea din loc. Abia se mai vedea în
întuneric. Ceasul de pe perete ticăia încet. Era liniște peste tot.

71

În clipa următoare se auzi BUBUI-
TURA! Balonul explodase. Cineva
începu să strănute și să scuipe zgo-
motos. Findus sări în sus ca și când ar
fi dormit pe o trambulină și țipă cât
putu de tare:
— APRINDE FITILUL, PETTSON!
Dar când văzu că moșul nu era în
dormitor, îl aprinse singur și, câteva
secunde mai târziu, toată curtea înce-
pu să bubuie și să scoată scântei.
Findus se năpusti spre pod, trase pe
el cearșaful de fantome, deschise gea-
mul, se aruncă pe pârghie și strigă:
— N‑AI VOIE SĂ VÂNEZI VULPI!

72

Ce? Nu asta ar fi trebuit să spună. Greșise
replica.
Ba nu, nu greșise deloc. Abia când termină
de țipat, își dădu seama că nu vulpea era
cea prinsă în harababura aia, ci Gustavsson!
Vecinul lor venise cu pușca și cu câinele.
Animalul scheuna și Gustavsson se holba la
fantoma care zbura spre el cu cearșaful flu-
turând. Gustavsson aruncă pușca și începu
să chițăie cu o voce slabă:
— Nuuu, nu, promit că n‑o să mai împușc
nicio vulpe! Gataaa! Lasă‑mă în pace!

73

În clipa următoare, se așternu o liniște de mormânt. Pocnitorile explodaseră și
pisica‑fantomă dispăruse în copac. Câinele fugise și Gustavsson se uita în jurul lui,
rămas singur. Părea complet năuc.
Doar o pocnitoare mică mai fâsâia încet pe jos. Nu apucase să explodeze încă.
„Sfffffffârrr! PUFF!“ Gustavsson icni speriat, o zbughi spre potecă și se făcu
nevăzut.

74

După ce lucrurile se liniștiră, Findus sări din copac și fugi în bucătărie. Pettson
stătea pe un scaun și râdea în hohote.
— Ai făcut o treabă bună, Findus, spuse el. N‑a ieșit chiar cum am vrut, dar poți fi
sigur că vulpea n‑o să mai pună piciorul aici.
— Care vulpe? N‑a fost vulpea, a fost Gustavsson, spuse Findus. Și pot să‑ți spun
că părea foarte dezamăgit.
— Da, am văzut. Dar să știi c‑a fost și vulpea aici. Când dormeai. Dar nu s‑a atins
de găina noastră. A stat în spatele gardului și a urmărit îngrozită focurile de arti-
ficii. Cred c‑a văzut și când a explodat balonul, pentru că, după ce s‑au terminat
bubuiturile, a intrat în bucătărie și a dat nas în nas cu zece găini care se holbau la
ea. Dar nu s‑a atins de ele. S‑a speriat și a făcut imediat stânga‑mprejur. Cred că‑i
era frică să nu explodeze și ele. În orice caz, a reușit să șterpelească budinca de
ciocolată pe care o pregătisem pentru mâine.
— Ce vulpe șmecheră, spuse Findus. Ei, lasă, să‑i fie de bine. Pe tine oricum nu te
deranjează să mai faci una, nu‑i așa, Pettson?
Nu, pe Pettson nu‑l deranja deloc.

75

Ce poti tu construi?

Nu-i ușor să construiești un coteț de găini ca al lui Pettson
și Findus, dar sunt o grămadă de alte lucruri pe care le poți
meșteri. Lui Findus îi place la nebunie să lucreze alături de
Pettson în atelierul de tâmplărie. Iată câteva idei pe care
le-ați putea pune în aplicare:



După marea sperietură pe care
a pățit-o vulpea, găinile trăiesc acum
în pace la ferma lui Pettson, vulpea
nu le mai deranjează. Într-o zi, însă,

altcineva le tulbură liniștea. Poate
că acel cineva e chiar Findus.

Cocosul lui Pettson

80

Pettson avea o căsuță cu grădină, magazie de lemne, atelier de tâmplărie și o po-
iată cu zece găini. Când se plictisea și nu găsea nimic de făcut, motanul Findus le
enerva grozav și apoi se juca de-a prinselea cu ele. Pettson credea că găinile erau
cele mai bune prietene ale lui Findus.

81

Într-o zi, Pettson sosi acasă cu o cutie de carton.
Intră în poiata găinilor și închise portița după el.
— Tu mai bine stai afară, Findus.
Moșul deschise cutia, din care ieși zburătăcind
ceva mare și multicolor.
— Ajutor! O bufniță! țipă Findus.
— Nu vezi că-i cocoș? îi replică Pettson. De acum
încolo o să stea la noi.
Cocoșul ateriză într-un colț al poieții și privi în
jur bănuitor.
— Serios? Dar de ce? La ce e bun? N-avem deja
destule găini? îl întrebă Findus.
— M-am gândit c-ar fi păcat să ajungă în ciorba
lui Gustavsson, așa că l-am luat de acolo, spuse
Pettson. Să vezi ce-or să se bucure găinile.

82

Găinile alergară să vadă ce se întâmplă.
— Ia uite, avem un cocoș! Ce elegant e! cotcodăciră
ele. Era și timpul, Pettson. E tocmai ce ne trebuia.
Findus le aruncă o privire încruntată.
— Cum adică „vă trebuia“? Nimănui nu-i trebuie
un cocoș. Mie nu mi-a trebuit un cocoș în viața mea.
Nici măcar o secundă.
— Ție, nu, spuse Pettson. Dar zăpăcitele astea au
nevoie de cineva care să mențină ordinea pe-aici.
— Oh, nu! Te înșeli, moșule! spuse Fulguța. Dacă
e cineva zăpăcit aici, ăla ești tu, nu noi! Și, oricum,
nu despre asta era vorba.

83

Cocoșul cântă pentru prima oară. Scoase un „cucuriguuuuu“ puternic,
de toată lauda. Cel puțin, după părerea lui Pettson și a găinilor. „Ăsta o
să-mi spargă timpanele“, își spuse Findus.
— A cântat frumos, zise Pettson. Eu zic să-l numim Jussi, după tenorul
Jussi Björling.
— Nu cred că-i cazul să-i mai dăm și nume, spuse îmbufnat Findus.
Găinile aplaudară și se adunară în jurul cocoșului. Acesta se simți flatat,
așa că se încordă și mai cântă o dată.
— Uită-te la el ce frumos e când se încordează așa în fața găinilor, spuse
Pettson. Mândru ca un cocoș.
— Sss! Frumos?! Ăla?! șuieră Findus. Mie mi se pare ridicol. Nu vezi cât
își întinde gâtul? Găinile trebuie să fie mai plate, mai turtite. Sper să
crape de-atâta întins.

84

Cocoșul cântă din nou.
— Pettson, zi-i să-și țină pliscul! se lamentă Findus. Doar n-o s-o țină în-
tr-un zbieret de dimineața până seara?! Chiar îl lăsăm să-și facă de cap?
— O să te obișnuiești tu în curând, spuse Pettson. Mie mi se pare fru-
mos să aud cântatul cocoșului, din când în când. Oricum e așa de liniște
la noi…
Îmbufnat și furios, Findus le urmări pe găinile care se țineau după cocoș.
Acesta ciugulea pământul și le arăta unde era ceva de mâncat. De parcă
ele n-ar fi văzut. Și uneori râcâia pământul, cu toate că nu era nimic de
mâncare acolo. Găinile păreau la fel de încântate.
— Nu vezi cum le prostește? se răsti Findus la Pettson. E clar că nu-i
nimic de mâncare acolo! Mda… Așa-s cocoșii. N-ai
cum să te bazezi pe ei.
— De unde știi tu cum sunt cocoșii? Ai mai
văzut vreunul până acum?
— Las’ că știu eu cum sunt, mormăi motanul.

85

Trecură câteva zile. Dar nimic nu mai părea distractiv. Totul era diferit. Și asta din
ziua în care a venit cocoșul, se gândi Findus. Găinile n-aveau deloc chef să se mai
joace cu el, cu toate că încerca să inventeze tot felul de jocuri haioase.
Ca atunci când a încercat s-o ajute pe Grăsuța să zboare. Pusese o scândură peste
un lemn de foc, după care așezase un sendviș pe partea sprijinită de pământ și se
cățărase pe creanga care atârna deasupra scândurii. Și când Grăsuța s-a urcat să
ciugulească din sendviș, Findus a sărit pe capătul celălalt al scândurii, catapul-
tând-o la câțiva metri de pământ.

86

Lui Findus i se păruse foarte amuzant. Așa sus nu mai zburase niciodată. Ar fi
trebuit să se bucure, dar Grăsuța nu s-a bucurat deloc și asta cu siguranță din vina
cocoșului. Dacă n-ar fi venit val-vârtej ca să-l certe pe Findus, Grăsuța ar fi murit
de râs, se gândi Findus.
Lucruri de genul ăsta se întâmplau tot timpul. Acum, de îndată ce Findus se apro-
pia de ei, cocoșul îl alunga numaidecât. Și găinile nu scoteau un sunet ca să-l ape-
re. Dimpotrivă.
Nu mai era de glumă, ca atunci când le alerga pe găini. Cocoșul îl ciupea
zdravăn dacă nu reușea să scape de el. Și nu mai era deloc distractiv.

87

Dar cel mai mult îl deranja totuși cântatul.
Cocoșul începea să cânte chiar înainte să se trezească Findus.
El, care înainte dădea deșteptarea! Și cocoșul cânta iar și iar,
toată ziua, bună ziua.
După trei zile de cântat, Findus avea impresia că o să-și piardă
mințile. La început, încercă să țipe imediat ce cocoșul începea
să cânte, dar nu reuși să-l facă să tacă.
Apoi puse toate capacele din bucătărie într-un lighean și trase
ligheanul după el prin curte. Când cocoșul se puse pe cântat,
Findus începu să țipe din toți rărunchii și să scuture ligheanul.
Era un tărăboi de nedescris. Dar nu reuși decât să le enerveze
pe găini și pe Pettson, care ieși din casă alergând și-i spuse
să înceteze.

88

— Ai zis că-i prea liniște aici! țipă Findus. Nu e drept! Ăla are voie să țipe cât vrea, dar
eu n-am voie nici măcar să fac muzică!
Se auzi un cucurigu ascuțit.
— LINIȘTEEE! țipă Findus. Hai, zi-i să termine, Pettson! Dacă nu, eu mă mut de aici!
Apoi alergă în casă, urcă în pod, se ascunse în cutia lui secretă, își astupă urechile și era
atât de supărat și de furios, încât nu mai știa încotro s-o apuce.
Și cocoșul cântă din nou.

89

De data asta, Pettson se îngrijoră și el. Nu i se părea deloc amuzant să-l vadă pe
Findus tot timpul supărat și prost dispus. Și, în plus, începea să se cam sature și el
de atâta cântat. Cocoșii cântau când și când, cel puțin așa își închipuise. Dar ăsta
era de-a dreptul isteric. Și faptul că Findus încerca să-l acopere cu țipetele lui nu
îmbunătățea deloc situația.
Seara, după ce s-au culcat găinile, Findus a ieșit și el din cutia lui. S-a așezat lângă
Pettson în umbrarul cu lilieci, morocănos și pleoștit. Mai ales acum, de când coco-
șul făcea parte din gospodăria lor, acesta era cel mai frumos moment al zilei. Era

ora la care rămânea doar cu Pettson, și rândunelele zburau ca niște săgeți dea-
supra lor, iar ei nu făceau altceva decât să stea pe bancă și să se bucure
de liniște.

90

— Crezi c-o să-și țină la un moment dat pliscul? întrebă Fin-
dus.
— Da, acum e liniște, spuse Pettson.
Aerul părea încremenit. De undeva de departe se auzi un mu-
get de vacă.
— Nu prea vă înțelegeți voi doi, spuse Pettson într-un târziu.
— Nu prea, zise Findus. Chiar trebuie să stea la noi până în…
vecii vecilor?
— Hai, să-i mai dăm o șansă. O să-l rog să nu mai cânte așa
de des.
— O dată pe zi ajunge, își dădu cu părerea Findus.
— Asta nu cred c-o să-i convină. Dar poate de câteva ori?
Să vedem ce se mai întâmplă și mâine.

91

În dimineața următoare, Pettson luă cocoșul cu el. Îl duse în magazia de lemne ca
să nu deranjeze pe nimeni. Îi aruncă o privire serioasă lui Jussi, drept care acesta
începu să cânte atât de tare, încât dărâmă tot mormanul de lemne.
— Ești un cocoș frumos și te pricepi foarte bine la cântat, spuse Pettson. Singura
problemă e că… tu cânți prea des, sincer să fiu. Nu mai suportăm. Cocoșii cu ade-
vărat profesioniști cântă doar când și când. Aș vrea să faci și tu așa. Altfel cred că
va trebui să te duc înapoi la Gustavsson.
Cocoșul știa ce soartă îl aștepta la vecinul lui Pettson, așa că fu nevoit să cadă la în-
voială. Dar ca să-i arate că nu accepta orice compromis, i-a zis că vrea să cânte din
oră în oră, timp de cinci minute. Pettson fu de acord.

92

Moșul agăță un ceas cu cuc în poiată. De fiecare dată când cucul sărea din căsuța
lui, cocoșul avea voie să cânte. La început se propti sub ceas și se holbă la el tot
timpul, așteptând să-i vină rândul. Găinile erau cam neliniștite, pentru că se sim-
țeau nevoite să se adune în jurul lui și să se uite la ceas, deși nu știau de ce.
Cocoșul începu să cânte în secunda în care se deschise ușa cucului. Scoase un
cucurigu ascuțit și asurzitor și nu se opri din cântat timp de cinci minute. Cântă cu
atâta ardoare, încât până și găinile începură să se agite, să cotcodăcească și să fugă
care încotro.
Pettson intră în șifonier și trase ușa după el. Findus era deja în cutia lui din pod, cu
perna peste cap, astupându-și urechile.

93

Cocoșul cânta câte cinci minute, toată ziua, din oră în oră. Uneori cinci minute
pot însemna destul de mult. Spre sfârșitul zilei, toată lumea se ducea să se uite la
ceas. Nimeni nu mai făcea nimic, știind că se apropia clipa în care cocoșul trebuia
să cânte. Cu un minut înainte să cânte cucul, toți fugeau să se ascundă, astfel încât
cocoșul rămânea singur și se holba la ceas.
La cinci după-amiaza, era deja sătul de atâta cântat. Abia aștepta să se facă șase, să
se culce. Mai încercă o ultimă dată, deși era complet răgușit. Nu fu în stare să cânte
mai mult de un minut și vocea i se frânse.
Nu se simți deloc bine. Intră la culcare cu moralul la pământ, fără să-i mai pese
că trebuia să le adune pe găini.

94

Pettson ieși din șifonier chiar în clipa în care Findus cobora din pod.
— Crezi c-a terminat deja? întrebă motanul.
— Așa se pare, spuse Pettson. Cred că-i obositor să țipi atât. Doar nu-l obli-
gă nimeni să cânte cinci minute în cap. O să mă duc să stau de vorbă cu el.
— Da, du-te, spuse Findus. Zi-i să sară în oala de ciorbă.
Dar ziua următoare n-a adus nicio schimbare, cu toate că Pettson îl rugă pe
cocoș să cânte puțin mai discret și mai scurt. La fiecare oră, Jussi izbucnea
într-un cucuriguuu asurzitor și isteric, ce răsuna prin tot satul. Nu la fel de
lung ca înainte, dar lui Findus i se părea oricum destul.

95

Se săturase până peste cap de tot ce însemna „cocoș“. Stricase totul. Toată lumea
se gudura pe lângă el, tot pământul se învârtea în jurul lui. Dacă uita vreodată să
cânte, Pettson își făcea imediat griji și, bineînțeles, ieșea să vadă ce-a pățit. O dată
i-a dus și o râmă. S-a gândit că poate era bolnav și de aia nu mai cântase de câteva
minute. Dar nici vorbă să-i aducă vreo râmă lui Findus! Motanul se hotărî să stea
de vorbă cu cocoșul chiar în seara aia.

96

Desenă câteva x-uri pe o hârtie, așa cum văzuse că făcea și Pettson când scria ceva.
Intră în poiată, la cocoșul cocoțat pe o stinghie, înconjurat de găini.
— Am un mesaj de la Pettson, spuse Findus pe un ton oficial. Pettson s-a îmbolnă-
vit de la atâta cântat, așa că mi-a lăsat mie hârtia cu mesajul, să ți-l transmit.
Findus despături foaia și începu să citească:
— Începând de mâine, domn’ cocoș n-are voie să cânte mai mult de un minut di-
mineața și un minut seara. În caz contrar, îl așteaptă oala de ciorbă.
Urmă un cotcodăcit revoltat. Găinile protestară. Cocoșul părea disperat. Nu se mai
auzise niciodată de un cocoș care să cânte doar de două ori pe zi. Era de-a dreptul
ne-cocoșesc să nu cânte cât era ziua de lungă.
Dar Findus nu se lăsă înduplecat, și Jussi îi promise c-o să se străduiască.

97

Ziua următoare fu cea mai grea din viața lui Jussi. Cântatul de dimineața decurse
conform planului, scosese un „cucurigu“ puternic și ascuțit, ca o alarmă antiaeriană,
încât se treziră toți, până și cei de pe strada cu prăvălia. Dar după aceea începu greul.
Nu îndrăzni să scoată mai mult de un cârâit amărât. Se plimbă singur de colo-colo și
nu putu să se gândească la altceva decât că trebuia să-și țină pliscul.
Găinilor li se părea aiurea că se plimba și se tot chinuia să nu cânte, în loc să le facă
lor curte. Pettson habar n-avea ce se întâmplase. Un pic mai mult ar fi putut, totuși,
să cânte. Nu l-ar fi deranjat deloc, dimpotrivă, dar nu îndrăzni să-l tot diriguiască în
fiecare secundă, așa că nu îi zise nimic.

98

Lui Findus îi convenea de minune că putea să se răzbune pe Jussi. Dar după-masă i se
făcu milă de el, dându-și seama cum se chinuia, săracul. Se simți vinovat c-a mințit și
se gândi c-ar fi fost mai bine dacă-i spunea adevărul despre „scrisoarea lui Pettson“.
Dar nu era suficient de curajos.

99

În seara aceea, l-au auzit din nou pe Jussi cântând. Era un cântec
puternic, abătut, ca o reclamație. Găinile l-au privit cu uimire, bucu-
roase că Jussi al lor revenise. Așa trebuie să cânte un cocoș, își spuse
în gând Pettson. Până și lui Findus i s-a părut frumos, mai ales că
terminase de cântat după doar trei „cucurigu“.
Apoi se făcu liniște deplină.

100