Ion Pribeagu - Poezii

Aş dori ş’un biscuit!

(Ion Pribeagu)

Scandal în familie
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

În oraşul – nu spun care – 
 Nu departe de aici,
Locuia un om cu stare,

Domnul Natan Smilovici.

Şi, pe lîngă prăvălie
Şi o casă cu balcon,
 Natan mai avea soţie
Şi un singur fiu, Aron.

Tînăr, cu purtări alese,
Elegant şi studiat,
El era mîndria casei,
O podoabă de băiat.

Despre tatăl său – de Natan – 
Fabricant de jaluzele,
Se spunea că-n tinereţe
A fost mare pui de lele!

A făcut el multe pozne
Cînd era mai tinerel.
Dar cum vîrsta potoleşte,
S-a cam potolit şi el.

Într-o după amiază vagă,
Vine Aron, îmbietor,

Şi îi spune : - Tată dragă,
Vreau cu Ester să mă-nsor!

- Care Ester? – sare Natan,
Parcă prins de-o amintire – 
- Fata Blimei de pe Carmel,

Una blondă şi subţire.

- Nu se poate! E o taină
Si mi-e greu a-ţi relata
Că…de mult…adică Ester,

Ester este sora ta!

A plecat Aron, da’n suflet
Clocotea ca un vulcan.

Şi încet, încet, de-atuncea
S-a mai scurs aproape-un an.

Şi-ntr-o seară, Aron aduse
Tatălui, o veste proastă:
- Aba, o iubesc pe Leia
Şi-am s-o iau chiar de nevastă!

- Vai de mine! – exlamă Natan,
Iartă-mă de-ţi stau în cale – 
Însă, şi de data asta,
Fi-voi contra vrerei tale!

Fiindc’odată, mama Leiei – 
Crede şi nu cerceta – 

M-a convins, pînă la urmă,
Că… şi Leiai-i sora ta !

Turburat de cele-aflate,
Bietu’ Aron s-a dus distrus

La mămica lui iubită,
Şi i-a spus:

- Mamă, îmi vine să-mi iau viaţa
Toată lumea s-o împac.
Dă-mi, mămico, o povaţă
Şi mă-nvaţă ce să fac?

Cînd am vrut s-o iau pe Ester – 
Floare, fir de micşunea,

Tata m-a oprit, spunîndu-mi
C-ar fi Ester sora mea.

Azi, cînd o-ndrăgesc pe Leia,
Stea scăldată de auroră – 
Tata iarăşi se opune,
Că şi Leia-mi este soră.

Mama a rămas furată
Parcă de un gînd ascuns,

Şi-apoi, după o clipă,
Foarte veselă-a răspuns:

- Ia pe care vrei din ele!
Si nici n-o să-ţi pară rău,
Fiindcă am să-ţi spun o taină:

 Natan nu e tatăl tău!

“Vila Bombonica“
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Se ştia-n Constanţa toată,
Cã artiştii, toatã clica,

De tenori, soprane, comici
Trag la “Vila Bombonica”.

Cã veneau actori de unde
 Nici cu gândul nu gândeşti,

De la Iaşi şi din Craiova
Şi mai mulţi din Bucureşti.

E adevărat cã vila
Este cea mai arătoasã,
Dar şi doamna Bombonica
Tare-i dulce şi frumoasã.

“Naltã, trupeşã, vioaie,
Chipul bun de pus în ramã,

Ochi adânci şi o privire,
“Ce te-ndamnă şi te cheamă!”

Veselã şi primitoare
Şi cu sânii rotofei,
Mulţumea vizitatorii
Ce treceau la vila ei.

Dar şi vila, o plăcere,
Un miraj, un colţ de vise,
Cu prea multe somiere
Şi prea multe uşi închise.

Bombonica cu turiştii
Era foarte ocupatã,
Forfotea mai toatã ziua,
Ba şi noaptea câteodată.

Soţul ei, domnul Popescu,
Filozof de meserie,

Mai îndeplinea o slujbã,
Arhivar la primărie.

El punea la acte timbre,
Vize, toatã ziulica,

Pe când treburile vilei
Le-aranja doar Bombonica.

- Ştii – mi-a spus el într-o searã,
Când şedeam sub un umbrar 
Şi sorbeam, aşa-ntr-o doară,
Un pahar de “Murfatlar” -:

“Orice prunc care se naşte,
Moşteneşte-n timpul “dramei”

Cele de pe urmã mofturi
Şi capricii ale mamei.

Am şi probe evidente:
Mai de mult, dintr-un hazard,

Locuia la noi în vilã
Prinţul scenei : Leonard !

 N-o sã crezi, dar Bombonica,
Când mi-a dăruit feciorul,

Pe Socrat, - fã-ţi cruce, Ioane !
Seamănă, leit tenorul !

Ba, mai mult: are şi voce,
Toatã ziua se smuceşte
Şi tot cântã : - “Zii, Ţigane !”
“Cine-n lume nu iubeşte !”

Altã probã! Vremea zboară,
Anii trec vreo cinci sau şase

Şi-ntr-o varã vine-n vilã,
 Nici n-ai sã ghiceşti: Tănase !

Bombonica deh, gravidã,
Cum se-ntâmplã, a rămas
Şi mi-l naşte pe Horaţiu,
Cu un nas, dar ce mai nas !
Ei, sã-l vezi cum zice snoave

Şi cuplete savuroase,
Sã te strâmbi de râs, nu alta,

Mot-a-mot, leit Tănase !

Ca sã vezi cã am dreptate,
Când susţin cã-n timpul dramei,

Pruncul moşteneşte ticuri
Din afecţiile mamei !

Mai ales, Ionicã dragã,
 Nu uita de crezul meu:
Tot ce se întâmplã-n viaţã
E, c-aşa vrea Dumnezeu !

Ei, anii trec de-a valma
Şi nutrind mereu speranţa,
Trei sau patru ani de-a rândul,
 N-am mai dat pe la Constanţa.

Şi-ntr-o zi, mergând pe stradã,
Fără sã prevăd nimica,

Mã-ntâlnesc cu dom’ Popescu,
Soţul doamnei Bombonica.

- Ce faci nene? Unde-mi umbli?
Cã te caut pe la ziare – 
Zice şi mă-mbrăţişează – 
Sã-ţi aduc o veste mare !

Ţi-am vorbit eu într-o searã,
Ţi-aminteşti? La nişte şpriţuri…

Cã copilul moşteneşte
Ale mãsei mici capriţuri?

După ce-ai stat tot sezonul
Şi ne-ai delectat, hazliu,
Bombonica mea cea dragã,
Iar mi-a dăruit un fiu.

Ş-acum ţine-te, Ionicã,
Sã nu cazi cu trupu-n jet :

Seamănă leit cu tine,
Tot aşa: bondoc şi creţ !

Vesel şi vorbeşte-n rime,
Cã ţi-e zău, mai mare dragu’

Dacã-i pui şi ochelarii
Pot sã jur cã e Pribeagu!

Ei, mai pui la îndoialã
Crezul şi prinţipul meu ?
- Ba de loc, domnu’ Popescu,
Totu-i de la Dumnezeu !

Când m-am despărţit de dânsul,
Mă-ntrebai şi eu ca proasta:
- Ce amestec poate s-aibe
Dumnezeu în chestia asta?

Ultima dorinţă
[Necategorisit] de Ion Pribeagu [alte lucrari ale acestui autor ]

S-au întâlnit la Poşta Mare – 
La poştã-n Allenby – fireşte – 

Şi cum erau şi buni prieteni,
Avram lui Smil îi povesteşte :

Remizier la Bursã, Bibkes,
Deştept şi făr-asemănare,
Se pricepea să descifreze
Oricare ‘ncurcături bancare.

Întâi, credeam că e o glumă.
Pe urmă ne-am mai dumirit,
Dar nimeni nu putea să creadă
Că domnul Bibkes a murit.

Voinic şi sănătos ca tunul,
Şi cu pomete în obraz,

Un om de lume, plin de viaţă,
Şi totdeauna plin de haz.

Valorile din toată lumea
Şi a Finanţei cavalcadă,
El prevedea când or să urce
Şi presimţea când or să scadă.

Când Geţii au cedat petrolul
Unui consorţiu Cuto-Vlah,
El a zvârlit acţiuni pe piaţă,
Fiindcă i-a bănuit în crah.

Şi când lansa o “bombă” Bibkes,
Despre un trust îndepărtat
La zeci de mii de kilometri,
Se împlinea imediat.

Chiar şi “Afacerea Stravitzky”,
“Banca-Fantomă” din Paris,
Şi falimentul din Bayonne,

Tot domnul Bibkes le-a prezis.

Şi, cum şedea în cabinetu-i,
Citind “Finanz Post”, în ivrit,
Deodată, a simţit că moare,

Şi ce să facă? A murit !

Lucrând atâţia ani, alături,
 Ne îndrăgeam ca nişte fraţi,
Şi el murind, noi patru, sigur,
Că am fost foarte-ndureraţi.

În testament, cu bună ştire,
A scris dorinţa lui cea mare:
Ca în sicriu să-i punem lire,

Câte o mie fiecare.

Şi cum “De Gustibus” înseamnă
Precis, “Non Disputandum Est”,

Am căutat să-l satisfacem,
În termeni financiari…”pă şest!”.

Au pus Milică, Jean şi Samy,
Şi când să pun şi eu, mi-am zis:
- Ce-i trebuiesc în groapă, banii?

Ce? Parcă pleacă la Paris?

Şi cu conştiinţa împăcată,
A unei sacre datorii,

Luai cele trei mii de lire,
Ş-am pus un cec de patru mii.

(Ioan Pribeagu)

Dacă poţi?
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Se despart la bursă Iancu
De amicul Smil Ceacâr – 
Smil e gras şi gros ca tancu’
Pe când Iancu-i ca un ţâr.

Pot să spun că Smil Ceacâru,
 N-are fabrici nici moşii
Dar se ţine doar de şotii,
De drăcii şi ghiduşii.

- Iancule, i-a spus Ceacâru,
Dacă poţi şi-ţi este bine,
Sâmbătă să-mi faci hatârul
Şi să iei masa cu mine !

Să mai stăm puţin de vorbă
De frumoasa văduvă

Şi să mai mâncăm o ciorbă
Sau un borş cu măduvă.

Ţuici şi ficăţei de raţă
Sau sardele cu ridichi,
Vin Bordeaux şi miel la tavă
Antricot de la rinichi !

- Viu ! Mersi ! Trăiască-ţi neamul
Cu mătuşi şi cu nepoţi!

- O să-mi facă chiar plăcere !
Vino dragă, dacă poţi !

Sâmbătă, la ora două
Iancu, ca un pui de lele
Îmbrăcat în haină nouă
Intră în strada Turturele.

Casa lui Ceacâru – în treacăt,
Ferecată-i ca în poveşti,
Uşile au câte-un lacăt
Şi obloanele-s la fereşti.

Iancu-i galben ca pucioasa
Ş-o sudoare rece-l trece
 N-a greşit ! Aici e casa
Turturele 15.

Bate încetişor la uşă…
Poate doarme şi e în pat?
Cum o să se culce ziua
Când aşteaptă un invitat?

Bate înc-odată, tare
Tot cu gândul la bairam
Şi ca prin minune-apare
Şmil, nedumerit la geam.

- Ce baţi mă? Ce baţi în uşă?
Eşti nebun sau imbecil?
Parca-i fi la tat-tu-acasă…

- Eu sânt, Iancu, dragă Smil !

- Ei şi ce-i dacă eşti Iancu?
- Vai de mine? Ai uitat
Că m-ai invitat la masă
Şi să viu neapărat?

- Eu te-am invitat? Pe tine?
Ce eşti chior, lovit de glonţ?

Ce, la mine e cantină
Pentru orice holodronţ?

- N-ai spus tu, să viu la masă?
Sâmbătă? Îmi pare rău!
Că m-aştepţi la tine-acasă
Şi sunt musafirul tău?

- Dragă, eu ţiu minte bine
Si ţi-am spus s-audă toţi :
“Vino să mănânci la mine

“Dacă poţi!”
Ei, parcă poţi?

(Ion Pribeagu)

Garda împăratului
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Partea întâia
În palatul

Cu trei steme de granit,
 Neclintit stã împăratul,
Şi cu ochiu-i neclintit,
Taie-n douã depărtarea

Şi pustiul de oţel.
Lângă el, împărăteasa,
Veşmântată-n foi de laur,
Şi un paj cu straie albe,
Cu ochi mari şi pãr de aur,
Blând privesc, tăcuţi, la el.

Sprijinindu-şi dreapta-n sceptru,
Şi cu ghioaga-n mâna stângã,
Şi-aminteşte cã duşmanul,
Cearcă ţara sã-i înfrângă,
Şi îi sapã împărăţia,
Moştenită din bătrâni.
Şi, cum sta privind întinsul
Plin de flori şi de rubine,
Vede garda lângă dânsul,
Şi măreţ întreabă: - Cine
O sã-mi apere hotarul
De ghiauri şi de păgâni?

Şi-atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,

Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

Partea doua
Diademe

Strălucesc pe sub portaluri,
Iar prostimea se strecoară
Prin cerdacuri, valuri-valuri.
Toţi beau vin, căci împăratul,

A scăpat de-o boalã grea.
Trâmbiţaşii cântã-n prispe,
Şi se-ntinde hora-n grabã,
Când, deodată, împăratul

Ia o cupă şi întreabă:
- Cine-i răsplătit cu aur,
Si bea vin din cupa mea?

Şi atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,

Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

Partea treia
Jale mare

E la Curte şi furtună.
Plânge Doamna împărăteasă

Şi curtenii toţi se-adună,
Când, deodată, împăratul,

Intră-n sală tremurând,
Şi întreabă plin de ură,
Că se-ncinge toată casa!
- Care câine a fost azi noapte,
În alcov la împărăteasă?
Cine e? Să-l trag în ţeapă!
Haideţi, spuneţi mai curând!

Şi-atunci garda credincioasă,
Doi străjeri, feciori de sclave,

Şase lăncieri cu scuturi,
Opt arcaşi cu latiglave,
Zece ieniceri scutelnici,
Trei gonaci şi-un vistavoi,
Au răspuns deodată: - Noi!!

 Nici acum nu ştiu misterul!
[Necategorisit] de Ion Pribeagu [alte lucrari ale acestui autor ]

Privea pe Ben Iehuda-ntr-o vitrină
Şi eu eram c’un pas în urma ei…
Avea un trup superb, de Messalină
Ş-un picioruş sculptat parcă de zei.

Să-mi depărtez din gînd melancolia,
Setos de noutăţi ca orice om,
Mi-am scos, cu politeţă, pălăria
Şi i-am şoptit surâzător: Salem!

M-a măsurat din cap pînă-n picioare
C’o nonşalanţă ce mă-ncătuşa
Şi parcă a zîmbit sau mi se pare

Că mi-a şoptit candid: Bevakasa!

Cum flerul niciodată nu mă-nşală
Ştiam precis că o să-mi cadă în laţ,
Şi am plecat cu ea la’nvălmăşeală,
Ca Julieta şi Romeo, braţ la braţ.

Simţind că din priviri am înţeles-o,
Şi fericit de-această aventură

 Ne-am aşezat la masă-ntr-un Espresso
Eu, o cafea şi ea, o prăjitură.

La tot ce-i îndrugam:-Mamzel,duduie!
C’o frază mai de ici, mai de colo,
Guriţa-i dulce nu ştia să spuie
Decît o vorbuliţă, una: Lo!

Şi cum sălta din umeri, ştrengăreşte
Şi îmi zîmbea, pe loc m-am lămurit:

Ea nu ştia o boabă româneşte,
Eu nu ştiam nici un cuvînt ivrit.

Pe masă, şerveţele-mpăturite
Şi ea, ca eu să nu stau ca un bleg

Îşi însoţea cuvintele rostite
Cu cîte-un mic desen, s-o înteleg…

Mi-a desenat cuţit, farfurioară
Şi cum m-ardeau privirile-i adînce,
Am înţeles, că dulcea mea comoară
Ar fi dorit să mergem să mănînce.

În restaurant intrarăm şi îndată
Un chelner ne-a servit, ca din senin,

Un forspaiz, o friptură şi-o salată
Şi am ciocnit şi un pahar de vin.

Mînca cu mlădieri de porumbiţă
Cu dinţişori de-un alb mărgăritar,

A mai cerut ficat şi o costiţă,
Ş-am mai ciocnit cu ea înc’un pahar!

Apoi a început să deseneze
O tobă, saxofon şi-un clarinet

Ş-am înţeles că vrea să se distreze
Şi am intrat cu ea la cabaret.

Program, femei, orchestră mexicană,
Parfum de mosc, velour şi ametist
Şi drăgălaşa mea, pe nume Brană,

Mi-a acordat o porţie de twist.

După aceea, foarte’nfierbîntată
De dans, de coca-cola şi cafea,
Iubita mea cuminte ş’adorată,
Mi-a desenat frumos, o canapea.

De-atunci îmi chinui mintea să-mi pleznească
Şi nu pot dezlega acest mister:
De unde a putut ea să ghicească
Că sînt de meserie tapiţer?

 Ion Pribeagu

Cu banii mei ?

De la domnul Katz bancherul
Cerşetorul Moise Floi
Căpăta – ca o ofrandă
Zece lire în orice joi.

Cum intră numai pe uşe
Casieru-în mod intim
Îi da zece lire în mînă
Şi-i spunea discret: poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă
Casierul supărat

 Nu i-a spus nimic şi-n grabă
 Numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără şi rece
A întrebat ca un milog:
- Totdeauna mi-a dat zece
De ce astăzi cinci mă rog?

- Pentru că-şi mărită fata,
Domnul Katz cu socoteală,

A dat ordin să reducem
Orice fel de cheltuială.

- Îşi mărită fata?
Domnul verse-şi haru-asupra ei!

Înţeleg să şi-o mărite

Dar de ce cu banii mei?

(Ion Pribeagu)

Cu banii mei ?
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

De la domnul Katz bancherul
Cerşetorul Moise Floi
Căpăta – ca o ofrandă
Zece lire în orice joi.

Cum intră numai pe uşe
Casieru-în mod intim
Îi da zece lire în mînă
Şi-i spunea discret: poftim!

Da-ntr-o joi, venind la bancă
Casierul supărat

 Nu i-a spus nimic şi-n grabă
 Numai cinci lire i-a dat.

Floi îi numără şi rece
A întrebat ca un milog:
- Totdeauna mi-a dat zece
De ce astăzi cinci mă rog?

- Pentru că-şi mărită fata,
Domnul Katz cu socoteală,

A dat ordin să reducem
Orice fel de cheltuială.

- Îşi mărită fata?
Domnul verse-şi haru-asupra ei!

Înţeleg să şi-o mărite
Dar de ce cu banii mei?

(Ion Pribeagu)

Mare păcat …
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

De la Adjud, o văduvioară,
Frumoasă, şi pe nume Henţa,
Să plece trebuia’ntr-o seară,
Înspre Focşani, cu diligenţa.

Şi s-a-ntâmplat ca-n seara-aceia,
Că n-au plecat nici marchidani,
 Nici boccegii, ci doar femeia

Cu diligenţa spre Focşani.

Porniră căişorii-n goană,
Vreo zece poştii, după ceas,
Şi tocma’n valea lui Sondroană,

Făcură’n silă, un popas.

- ‘Mânem aici, Bade Avrame?
Întreabă Henţa cu sfială – 
- Aici – răspunse vizitiul -
Că-s caii rupţi de oboseală.

Însă, să nu ai nici o teamă,
Din noapte vin miresme dulci,
Ce te-nvelesc ca o năframă,
Că poţi, în tihnă, să te culci.

Ea n-ar fi vrut, dar de departe
Ţâşneau văpăi şi reverie,
Şi vizitiul zdravăn foarte,
Fir-ar al naibei el să fie!

Iar Luna-n mantă de paradă
Şi plină de indiferenţă,

Ş-ascunse-n nori ca să nu vadă
Ce se-ntâmplă-n diligenţă…

Ajunsă-a doua zi în cetate,
S-a dus la târg cu trebuinţă,
Şi după ce-şi luă de toate,
Avu mustrări de conştiinţă…

 Nici nu mai vru să-şi amintească
De faptu’n taina nopţii strâns,
Şi-apoi, ca să se pocăiască,
S-a dus la Rabin şi s-a plâns:

Păcătuit-am greu, Prea Sfinte,
Fiindu-mi frică de strigoi,
Eu, tânără şi fără minte,
Şi el, simpatic şi vioi…

- Mare păcat! – a spus Rabinul -
Cu Dumnezeu să te împaci,
Voi implora tot Sanhedrinul,
Voi da ofrandă la săraci,

Din tfilimi ţi-oi citi misterul,
Ce iartă oamenii’ntre ei,
Şi, ca să se-ndure Cerul,
Vei da şi cinci sute de lei!

- Primesc! – răspunse ea cu sete.

Si cu emoţii neştiute,
Oiţa păcătoasă de-te
Două bancnote a 500.

Se uită rabinul la sumă,
Şi-i zice plin de duioşie:
- Eu ţi-am pretins să dai 500,
Şi văd că tu ai dat 1000!

- Ti-am dat o mie, Rabi! Lasă…
Că nu-i nici o greşeală. Stiu!

Dar, vezi că…eu mă-ntorc acasă
Tot cu acelaşi vizitiu!

(Ioan Pribeagu)

Să mă-nsor? Să nu mă-nsor ?
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Moşke Fafer, cam în vârstă
Şi c’o faimă oarecare,

 Nici bigot, nici apicoirăş,
Ş-a pus gând să se însoare.

Şi fiind om cu angarale,
 Nici puţine şi nici multe,
S-a gândit c-ar fi cu cale
Şi c’un Rav să se consulte.

Şi s-a dus la rabi Sloimke,
Tadicul din Sărărie,
Venerat de toţi evreii

Din întreaga Românie.

- Rabi dragă, viu la tine
Ca la un învăţător,

Ca să-mi spui, la vârsta asta
Mai se cade să mă-nsor?

Mi-am găsit o văduvioară,
Seină-Beilă, care-ar vrea,
De aceea, spune-mi, rabi,

Pot să mă însor cu ea?

Rabinu’-a deschis o carte
Ş-a citit plini de fiori:
“Dacă Cel Inalt ţi-arată

Drumul presărat cu flori,

Trebuie să-i faci pe voie,
Fiindcă-n Thora-i toată seva

Şi să te uneşti cu Seina,
Cum făcu Adam şi Eva.”

- Mulţumesc, dar spune-mi, rabi,
Ce mă fac dacă muierea
Vrea să se mărite, numai

Pentru a-mi moşteni averea?

- De socoţi că gându’-acesta
Viaţa-îţi va turbura – 

Zise prea-înţeleptul Sloimke – 
Atunci, nu te însura !

- Da, dar nici un trai de pustnic-
Zice Moske – nu-i kidai,

 Nimeni nu-ţi dă bună ziua,
 Nimeni nu-ţi prepară un ceai.

Eşti bolnav şi n-ai un doctor,
Până vine, poţi să mori…

- Ai dreptate! – aprobă rabi -
Atunci, musai să te-nsori!

- Da, dar dacă femeiuşca -
Mult mai tânără ca mine – 
Are-un văr cu care nu ştiu
 Nici când pleacă, nici când vine.

- Fiule, - a spus rabinul -
 Neştiind ce să mai creadă – 
 Nu poţi da o condamnare

Până nu ai o dovadă!

Dacă presupui de-acuma
C’o să-ţi facă viaţa grea,
Calea cea mai bună este
Ca să nu te-nsori cu ea!

- Ti-e uşor matale, rabi,
Fiindcă nu ştii ce văpaie
Te cuprinde când eşti singur 

Cu pereţii din odaie,

Când visezi femei şi chefuri,
Iar în faptul dimineţii

Te trezeşti vorbind cu perna,
Că te râd pân’şi pereţii…

- Bine, ca să-nvingi pustiul,
Care sufletu-ţi doboară,

Dacă nu ai altă breiră,
Atunci du-te şi te-nsoară!

- Da, dar vezi c’aici e buba:
 Nu pot vrerea să-mi împac,
Să mă-nsor? Poate mă-nşeală…

Să rămân din nou burlac?

Va putea ea să mă-mbie?
Voi avea eu vr’un succes?

Din dilema asta, rabi,
Spune-mi, dragă, cum să ies?

- Dacă vrei să ai scăpare
Si în mine te încrezi,

Cât mai grabnic – zice rabi – 
Trebuie să te botezi !

- Eu, să mă botez, reb Soimke
 Nici nu pot să cred, prea sfinte,

Că din gura dumitale
Ies asemenea cuvinte!

- Da! Botează-te, chiar mâine,
Si cum scrie-n Pericopă,

 Nu-mi vei cere mie sfaturi,
Ci ai să te duci la popă.

În acest fel, dragă Moşke,
Devenind creştin fidel,
Ai să mă scuteşti pe mine
Ş-ai să-l plictiseşti pe el!

(Ion Pribeagu)

Efect neaşteptat
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Sami Katschke cu Lefteros
În voiaj s-au întâlnit.

Şi în tren, din vorbă-n vorbă,
S-au şi împrietenit.

Ca să le mai treacă vremea,
Şi-au spus snoave, şi-au spus glume.

Voiajoru-i totdeauna,
Cel mai vesel om din lume.

- Domnu’Samy, - a spus Lefteros -
 Noi, deşi lui Christ adepţi,

Totuşi, v-admirăm poporul,
Că sunteţi oameni deştepţi!

Biblică să fie taina?
Că mă-ntreb adeseori:
Cum se face, că în multe
 Ne sunteţi superiori?

- Dragul meu, - răspunse Samy -
Este un secret, fireşte!

 Noi, să fim la minte ageri,
 Ne hrănim numai cu peşte!

În alimentarea noastră,
 Nu numai la restaurant,

Peştele prăjit deţine
Locul cel mai important.

- Peşte? Asta-i culmea! Peşte?
Am umblat din ţară-n ţară
Şi-am văzut minuni, dar asta
O aud întâia oară!

- Totuşi, m-am convins! De pildă
Să am gândul limpezit,
În voiaj îmi iau provizii
Şi puţin peşte prăjit!

 Nu c’aş fi un ipohondric,
Dar, pe cât îmi amintesc,
Când mănânc peşte, e sigur 

Că-n afaceri reuşesc!

Ca să-ţi dovedesc că nu mint,
Şi să nu ai vreo surpriză,
Vezi şi dumneata, cât peşte
Am cu mine în valiză.

- Dacă e, cum zici matale,
C’are o astfel de tărie,
Fii amabil, domnu’Samy
Şi oferă-mi o felie!

- Cu plăcere! Iţi dau şi două,
Si de vrei, îţi dau şi trei,
Dar, te fac atent, că una
Costă douăzeci de lei.

Las’ să coste, că şi face!-
Zise el, cu veselie – 

Şi, cum am proces cu Iani,
Taie-mi încă o felie!

Şi, în trenul care zboară,
Şi mai stă, şi mai porneşte,
Samy povesteşte snoave,
Iar Lefteros, gustă peşte.

După ce-a mâncat vreo patru,
Şi-a plătit şi una’n plus,

 Nu ştiu cum, însă Lefteros
A rămas pe gânduri dus.

- Ia ascultă, domnu’Samy,
Iţi vorbesc prieteneşte:
Ce afacere făcut-am?

Dar, cât costă un kil de peşte?

Mi-ai luat o sută-n grabă
Pentru nişte felioare…
Ce? E peşte cu briliante?
Are solzi, mărgăritare?

- Ai văzut? – exclamă Samy
Eu ţi-o spun cu tot respectul,

C-a şi început să-şi facă
Peştele prăjit, efectul!

(Ion Pribeagu)

Contract legal
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Mergând cu-amicul Luki
Către casă

Să mai uităm de-al străzilor tumult,
Mi-a amintit de-o chestie hazoasă
Pe care o ştie foarte de demult.

Avram şi Leibiş
Mistuiţi de focul
De a cunoaşte lumea din poveşti
Porniră ca să-şi caute norocul
În marea metropolă: Bucureşti.

Ajunşi în Capitală
Vântul toamnei
I-a despărţit pe o margine de drum.
Avram se pironi pe strada Doamnei
Iar Leib porni spre uliţa Parfum.

Văzând că înaltă-i Banca Blank 
Şi mare

Cu turnuri şi frontoane stil francez
Avram îşi spuse mut de admirare:
-De-aici încep şi eu să mă lansez!

Şi repede Avram
Cu firea blândă
Şi-a cumpărat un căzănel pe loc
Cu crenvirşi calzi şi începu să vândă:
“Un franc bucata marfă de la foc!”

La prânz
Ca nişte stoluri de lăcuste
Ce poposesc pe drumul de smarald
Se-oprea potop de pietoni, să guste

De la Avram, c-un leu
Un crenvirşi cald.

Aşa că într-o vreme
Foarte scurtă

Din ambulantul searbăd şi umil
Avram făcu parale, făcu burtă
Şi mai făcu cu Berta ş-un copil.

Şi tot vânzându-şi
Marfa lui vestită:
“Un franc un crenvirşi bun ca un salam”
Avram trăia o viaţă fericită
Întocmai ca în sânul lui Avram.

Pe câtă vreme bietul Leib
Ca dracu

Din zi în zi cădea mereu mai jos
Şi-n orişice negoţ intra săracul

Afacerile îi ieşeau pe dos.

Se apucase omu
În disperare

Şi-a fost actor, profesor de balet
Ceauş la Templu, agent de asigurare

Altfel, trişer la cărţi agent secret.

Dar în zadar 
Îi fuse truda toată
Că-l urmărea un ghinion infam
Şi cum mergea într-o zi-îl văzu deodată
Cu “dever”-ul de crenvirşi pe Avram.

Avram
Văzându-i faţa pământie
L-a întrebat: - Ia spune-mi Leib, te rog:
Te-ai însurat? Ai stat în puşcărie?
Că eşti aşa de supt şi slăbănog?

Şi-i spune Leib:
- Am fost hamal în piaţă
Maseur şi tal şi am muncit din greu
Dar n-am putut să-mi fac un rost în viaţă
Şi viu la tine ca la Dumnezeu.

Tu eşti bogat
Ai marfă în desagă
Şi ai şi clientelă cu temei
Aşa c-am să te rog Avrame dragă
Să mă împrumuţi cu trei sute de lei.

- Regret, dar n-am să pot
Iubite Leibiş

Că am contract legal cu d-nul Blank:
Eu nu-i dau voie lui să vânză crenvirşi,
El nu-mi dă voie să împrumut un franc!

(Ion Pribeagu)

Testament
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Stã sã moarã, bietul Lazăr,
Din moment în alt moment

Şi nevestei îi dictează,
Punct cu punct, un testament:

- Las lui Sandu, casa noastră…
Dar femeia îi replică:

- Pentru ce tocmai lui Sandu?
Casa i-o lăsăm lui Lică!

- Bine! – zice muribundul -
Insă, ceasul şi-un inel,

Cel cu monogram cu aur,
Îi las lui Aurel!

- Aurel? E prea obraznic,
Plin de ifos şi ambţiii.
Juvaerurile astea,

Toate, le lăsăm lui Mitzy!

- Fie! – spune bietul Lazăr -
Dar covoarele şi banii

Le lăsăm, să aibe zestre,
 Nepoţicăi noastre, Fanny!

- Toanta aia? – sare soaţa -
 Nu admit şi nu dau voie,

Partea asta de avere,
O prescriem pentru Zoie!

- Pentru ea! – suspină Lazăr -
Cum zici tu, aşa să fie,
Însă, marfa din dughiană,
O va moşteni Oişie !

- Lui Oişie, marfa noastră?
Asta nu admit deloc
Decât el s-o irosească,

Eu, mai bine, îi dau foc!

- Vechea noastră prăvălie…?
Imposibil! Soaţa plînge – 
Asta i-o lăsăm lui Victor,
Care mi-e nepot de sânge.

Muribundul, scos din fire,
Ţipă la nevastă: - Nu !

Vreau să ştiu, în casa asta,
Cine moare: Eu sau tu??

(Ioan Pribeagu)

Putea să fie să mai rău!
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

În Iaffo, printre străzile asfaltate,
Într-un sicun luxos cum altu nu-i,
Şedea de-aproape-un an şi jumătate,
 Naftule Flom cu nevestica lui.

El, voiajor la fabrica de aţă,
Pleca la Sdom, la Tfat şi la Herzlia
Iar Greta, nevestica lui frumoasă,

Stătea acasă, cu gospodăria.

Avea un păr de aur, frunte’ naltă,
Doi ochi de-azur, albaştri şi adânci,

Trupşorul de hortensie invoaltă
Şi gura, dulce fragă, s-o mănânci.

Deşi avea televizor pe masă,
Dar cum Naftule-al ei mereu lipsea,

Frumoasa Greta, singură în casă,
Se plictisea, grozav se plictisea.

0 vizitau arare nişte tineri.
Cu neamuri, verişoare şi cumetre,

Şi mai ales câte-odată, Vineri,
Se adunau la ea să joace pietre.

Dar lumea-i rea şi-i place să vorbească.
Şi astfel, după vechiul obicei,

Vecinii-au început să clevetească
Diverse născociri pe seama ei.

Ba, c-au văzut-o noaptea la un bar 
Dansând Sirtaki-n sunet de mandule
C-un domn turist din Nis sau Zanzibar 

Care, desigur, nu era Naftule.

C-a fost în monokini la Eilat
În barcă c-un francez, să prindă peşte.

Dacă o fi sau nu adevărat,
Chestiunea asta chiar nu ne priveşte.

Şi cum vă spun:
Sub cerul înstelat,
Ce scaldă tot oraşul în safire,
La Sloime vine Oişie, disperat,

Şi povesteşte:
- Vai, nenorocire !

Aseară, pe la şapte, pe’nserat,
Venind Naftule-acasă, cu şareta,
Găseşte pe nevastă-sa, pe Greta,
Cu Avrămică Goldenspronţ, în pat

Şi furios că scumpa lui soţie
Îi terfeleşte numele-n noroi,
Fără să-şi deie seama ce-o să fie,
A tras cu revolveru-n amândoi.

- Tu ce zici de această tragedie,
Care-a produs atâta tămbălău?
- Eu, ce să zic? Răspunse, grav Oişie,
Eu zic: putea să fie şi mai rău!

Pe Greta au dus-o la spital, degrabă,
Să-i scoată-un glonte’nfipt în sânul drept.

Iar bietu’Avram e-n stare foarte gravă,
C’o rană-n cap ş’o gaură în piept!

Stă Sloime’ rezemat, cu fruntea-n palmă,
Absent la cele spuse şi molău.
Apoi a îngânat, cu vocea calmă:
- Ar fi putut să fie şi mai rău !

- Eu nu-nţeleg deloc, cum se explică
Cinismul tău? – a ripostat Oişie – 
Dacă l-a împuşcat pe Avrămică,
Cum ar putea ca şi mai rău să fie ?

- Putea! Precis–răspunse Sloime-n şoapte,
Cu vorbele-necate în suspine – 
Dacă venea alaltăieri, la şapte,

Era mai rău, că mă-mpuşca pe mine !

Inocenţă personificată
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

În oraşul – nu importă
Dacă-n Haifa sau în Ciuc – 

Trebuia să se mărite,
Fata lui Ifrim Bursuc.

‘Naltă, nostimă, zglobie,
Ochi albaştri ş’un năsuc
Cam impertinent, şi toată
S-o mănînci ca p’un coltuc.

Tatăl ei, sărac cu duhul,
Caracter de cauciuc,

Cunoscînd bine proverbul
“Cum vin banii, - aşa se duc”.

I-a găsit un ginerică,
Junele Avram Flaimuc,
Căruia i-a promis ca zestre,
Lire, zece mii buluc.

- Insă cu o condiţiune,
Ca să n-avem balamuc,
Banii-a doua zi de nuntă,
În persoană ţi-i aduc.

S-a făcut o nuntă mare,
Cu şampanie şi frustuk,
Şi pe miri i-a dus sub hipă,
Rabi Meiri Goldensmuk.

Chiar a doua zi la zece,
Tata socru’, tăvăluc,

I-a adus în dinţi toţi banii,
C’a rămas Avram năuc.

Fata, foarte fericită,
I-a spus: - Scumpul meu tătuc,

 N-aş vrea nici o supărare,
C-o-ntrebare, să-ţi produc:

Cum ai reuşit matale – 
Eu te ştiu sărac din fire – 
Chiar a doua zi de nuntă,
Să-i dai zece mii de lire?

- Păi să vezi, fetiţa tatei,
Cum sînt om cu socoteală,
Am făcut la uşa voastră,

Din odaia nupţială,
Zece găuri potrivite,
Ş-am chemat ca un oracol,
Zece-amici dornici să vadă,
Un asemenea spectacol.

Fiecare dintre dînşii,
Au plătit o mie vamă,
Să se uite înăuntru,
Tocmai ca la panoramă.

- Vai, cum te-ai pretat tăticu’
La asemenea desfrîuri?
Dar de ce – adaugă fata – 

 N-ai făcut mai multe găuri ?

(Ion Pribeagu)

Mărturisiri reciproce
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Ca un fulger trece trenul
Cu viteza cunoscutã
Şi înghite kilometri,
Cîte zece pe minută

Din Sătmar spre Valea Cernei,
Drumu-i presărat cu flori

Şi-n vagon-bar stau de vorbă
Doi simpatici călători.

Unul are părul roşu,
 Nu-i prea înalt nici mărunţel,

După vorbă se cunoaşte
Că-i din neamul Israel.

Celălalt, c-o frizură rară,
Că poţi firele să-i numeri,

Şade ca o mogîldeaţă
Şi cu capu-ascuns de umeri.

Şade adunat întrînsul
Ghemuit şi meditează
Şi cu-atenţie ascultă
Cum roşcatul perorează:

- Singurul Stefan Cel Mare
A înţeles mirajul slovei
Şi a învins trufia turcă
Pe cîmpiile Moldovei.

Şi de n-ar fi fost unirea
Să ne înfrăţim cu toţii,
Cine ştie dacă ş-astăzi
 Nu domneau fanarioţii.

- Bravo domnule!
Îmi place

Că vorbeşti c-o artă rară!
Precum văd, istoria ţărei
O cunoşti pe dinafară!

- Asta nu-i nimic ! - Adaugă
Roşcovanul elocvent – 

Ştiu ce-a scris Banul Neculce,
Ştiu şi Noul Testament.

Ştiu Cazania găsită
De-un profan, sau Peregrino,

Şi psaltirea tipărită
De Serban Cantacuzino

Ştiu ce-au spus evangheliştii
Marcu, Luca, Ion, Matei,

Însă vreau să-ţi spun o taină
Poate nu crezi?
Sînt ovrei !

- Fiindc-ai fost atît de sincer -
Spune celalt afectat – 

Un secret şi eu ţi-oi spune…
- Ce secret?

- Sînt cocoşat !
(Ioan Pribeagu)

Când Clăruţa-i indispusă
[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu [ alte lucrari ale acestui autor ]

Cînd – de la spitalul “Colţea”
Cu tramvaiul de porneşti-
Maximul în cinci minute
Eşti la pompa din Dudeşti

Traversezi “Crucea de piatrã”,
Care-i lîngã farmacie,
Ceainăria Griin şi gata,
Intri în hanul lui Oişie.

Hanu-i plin cu case joase
Şi cu rufe pe uluci, -

Care-n Cantemir începe
Şi termină-n Campoduci.

Dacă treci spre fundătură,
Trebuie neapărat,

Ca să guşti la “Madam Betty”
Knises cu ficat tocat.

Iar de-apuci spre Zanvi Bibke
Pe la “Porţile de fier”

 Nu se poate ca să nu iei
Cîte-un pletzi cu piper 

Şi-n această ambiantă – 
Cum au hotărît edilii – 
Stau cu anii, laolaltă
Cam vreo sută de familii

Chelneri, boccegii, vădane,
Covrigari, văcsuitori,

Foşti atleţi la circ, vandeuze,
Ambulanţi şi cerşetori.

Madam Braun cu panorama
Ce se plimbă cu maimuţa
Şi mai stă şi Sami Pişke
Cu nevastă-sa, Claruta.

Sami-i gospodar de treabă,
 Nu-i samsar, nici peţitor.

 N-are nici o meserie
Dar o duce binişor.

Cu Claruta-o duce bine – 
Bine, însă, nu prea-prea – 

Dintr-o singură pricină:
Cînd vrea Sami, nu vrea ea!

Chestia asta se întîmplă
Şi în clasa mai sus-pusă,
El să vrea şi ea să nu vrea
Pe motiv că-i indispusă…

Dar Claruta, înţeleaptă,
I-a spus: - ce să mai discut?
Du-te-n centru şi găseşte-ţi

Vreo iubită din trecut…

Ba, main vort, că nu mă supăr 
Şi petrece cît îţi place

Cu oricine, numai, dragă,
Să mă laşi pe mine-n pace!

Bietul Sami, cum să scape
De încurcătura asta?
A făcut tot ce-i posibil,

Să nu-şi supere nevasta.

A lipsit vreo patru ore
Şi apoi bine dispus,
A venit frumos acasă,
Ca un mieluşel supus.

După ce-au vorbit de fleacuri,
Care nu au nici un rost,

Scumpa lui Claruta-ntreabă:
- Ei, şi spune-mi, unde-ai fost?

- Unde vrei să fiu? - exclamă
Sami Pişke şugubăţ– 

Cînd să ies din han, m-opreşte
Aia blondă: Liza Băţ!

M-a poftit la ea în casă,
Mi-a vorbit de soţu-i Smil,
Că-i incult, ş-acum cu stămburi

E la bîlciul din Mizil.

Dicutînd apoi de criză,
M-a tratat c-o cafeluţă.

A pus ivărul la uşe
Şi a fost foarte drăguţă.

- Nu te superi, dragă Sami,
Fiindc-ai petrecut cu ea – 

A-ntrebat Claruta dulce – 
Spune-mi drept, i-ai dat ceva?

- Sigur că i-am dat! Stii bine
Că-s galant, ca de-obicei!

- Si cam cît? – Nimica toată!
Două piese de cinci lei!

- Dar-ar dracii-n ea de hoanţă! -
A ţipat Claruta-n van – 

Dar cînd Smil mă vizitează
Parcă eu îi iau vreaun ban?

(Ion Pribeagu)

Tatăl şi fii săi iubiţi

[Poezii şugubeţe] de Ion Pribeagu

De mult – aşa spun unii doctori – 
Pe lume nu era ivită,

O boală, care se numeşte,.
“Letargica Encefalită”.

Şi oamenii mureau cu zile,
Lăsaţi în plata Domnului.
Că nu se inventase încă,
Un leac la boala somnului.

Tîrziu de tot, au dat savanţii,
O explicaţie excelentă:

“C-această stare nu-i mortală,
Ci numai moarte aparentă.

Că, dacă pulsul nu mai bate,
E doar căzut în inerţie

Şi s-ar putea – în cazuri rare – 
Ca mortul, dup-o zi să-nvie!”

Şi s-a-ntîmplat ca într-o seară,
Cînd nimeni nici nu s-a gîndit,
Ca Pincu Rozenthal să moară

Fără vreo pricină subit.

Durerea ce-a cuprins oraşul,
Pe foarte mulţi – a îndoliat,
Că domnu’ Pincu, bogătaşul,

Era iubit şi respectat

Şi-n ziua-doua, trişti, feciorii,
Chiar lîngă mort se consultară,

În ce fel să se desfăşoare,
Ceremonia funerară.

Întîiul fiu a zis: - Cum tata,
E cunoscut, şi om cu stare,

Cortegiul trebuie să fie,
Cu fast şi gardă de onoare.

Coroane, coruri şi cocarde,
Aşa cum rangul lui o cere,
Şi pentru-averea ce ne lasă,
De ce să n-aibe o plăcere?

Al doilea zise: - Eu sînt contra!
Tăticu’a fost un om stimat,
Dar nu-i plăcea să ştie lumea,
Cîtă avere-a adunat.

De ce să ne afişăm cu muzici,
Cordoane, steaguri şi paftale,

E-o cheltuială inutilă,
Şi costă-o groază de parale.

Un dric modest, de mîna doua,
Eu cred că-i foarte potrivit,
Că n-o să-i fie, nici mai rece,
Şi nici mai cald, dac-a murit.

- Ce tot atîta vorbărie! -
A spus al treilea – şi basta!
Avem o Societate Sacră,
Care-i creată pentru asta!

De n-o să ne convină preţul,
Pe care l-a statornicit,
Prin lege este obligată,
Ca să-l îngroape gratuit!

Ş-atunci, parc-a venit din ceruri,
Miracolul neaşteptat,

Că “mortul” cu encefalita,
Din somnu-i, brusc, s-a deşteptat.

S-au speriat toti trei feciorii,
Dar mortul, astfel le vorbi:
- De ce să vă certaţi întruna,
Pentru nimic, iubiţi copii?

Averea mea, e toată-a voastră,
 Nu iau cu mine, nici un fir,

Şi ca să nu vă coste-un piastru,
…Mă duc pe jos la cimitir.

(Ioan Pribeagu)

Mici confidenţe…
[Poezie satirică] de Ion Pribeagu

Dizengoffu’-i plin de farmec,
Trotuarele sînt pline.

Flori, bijuterii, mătăsuri
Se răsfaţă în vitrine.

Baruri, consumaţii, chelneri
Şi clienţi pretenţioşi,
Şi la mese, cuconiţe,

Zîmbete şi ochi frumoşi.

Lîngă masa noastră, plină
Cu Cointreau-uri şi cafele,
Stau de vorbă două doamne,

Tinere şi frumuşele.
Una, platinată, şade
Cu picior peste picior,
Iar cealaltă, brună, are
Un surîs ispititor.

- Pari cam indispusă, Lola,
Si sub ochi ai pronunţate
Două cearcăne închise…

- Nu se poate!
- Ba, se poate!

Lola scoate oglinjoara
Şi c-un aer mulţumit,
Zice: - A! Nimic! Se-ntîmplă!
Poate fiindcă n-am dormit!
Precum ştii, alaltăseară,
Cînd plecam de la Elis,
Mă-ndreptam, încet spre casă,
Fără vreun program precis.

Cînd să intru-n Ben Yehuda,
Din instinct am presimţit,
Că un domn străin se ţine
După mine-n pas grăbit.

Cum mă ştii că sînt cuminte
Şi persoană cu prestanţă,
L-am privit în treacăt, fără

Ca să-i dau vreo importanţă.