1 CĂMAȘA ÎN BROCI povestea unei comunități Un proiect Sponsor Aurelia Cășaru, Silvia-Valentina Zamfir Ana Ursescu
2
3 CĂMAȘA ÎN BROCI POVESTEA UNEI COMUNITĂȚI
4 Acest album face parte din proiectul „Cămașa în broci- povestea unei comunități, proiect derulat de Asociatia Zestrea Bisoceana si cofinantat de Administratia Fondului Cultural National, editia a II-a 2023. Aurelia Cășaru, membru fondator al Asociației Zestrea Bisoceană, s-a născut și a crescut în comuna Bisoca. Din dragoste și pasiune pentru cultura și arta populară învățate în familie, a urmat cursuri de master în etnologie, antropologie culturală și folclor. A realizat numeroase cercetări pe teren în spațiul natal și în împrejurimi, culegând informații care se regăsesc în Hubul Țărănesc Zestrea Bisoceană, o gospodărie tradițională ce aduce la un loc meșteșugul, patrimoniul local, poveștile și gastronomia. Silvia-Valentina Zamfir, cu studii în etnologie, etnografie și folclor, lucrează la Muzeul Municipiului București din 2016, unde și-a descoperit pasiunea pentru descifrarea obiectelor de artă populară. Cercetarea ei științifică se concentrează pe studiul esteticii obiectelor de artă populară și a funcționalității acestora în mediul tradițional. Cel mai recent studiu publicat este dedicat ceramicii – Ceramica Atelierelor Domeniilor Coroanei Regale (repertoriu de ceramică) din colecția Muzeului de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, Editura MMB, 2022. Ana Ursescu - matematician, mama a șase copii și absolventă a masterului de Etnologie, antropologie culturală și folclor, este pasionată de textilele tradiționale și realizarea lor. Promovează cunoașterea și conștientizarea patrimoniului ca fondatoare a grupului Facebook Meșteșugul vopsitului cu plante, prin reconstituirea unor rețete vechi de vopsit, prin proiectarea și realizarea unor grădini tinctoriale, prin implicarea în activitățile Șezătorii București. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. @ Toate drepturile de autor sunt rezervate Asociației Zestrea Bisoceană și orice utilizare sau reproducere fără permisiune este strict interzisă. Buzău, 2023
5 Pe valea superioară a râului Râmnic, la poalele munților Vrancei, în fostul județ Râmnicu Sărat, costumul popular a avut o dezvoltare unitară. Povestea lui a plecat de la broci, planta a cărei rădăcină a fost folosită cu multă îndemânare în a vopsi firul de lână cu care se cosea cămașa femeii. Brociul a scris o poveste cu fir de lână pe pânză țesută în casă, o poveste scrisă cu mâinile femeilor dibace, mâini crăpate de muncă, ce au lucrat neîncetat la lumina lămpii, lumina lunii sau la gura sobei.
6 Acest album este dedicat tuturor celor care, cu sudoarea frunții, au creat din lumea satului un spațiu cu rost și așezare, un loc al credinței și al cinstei. Sunt generații de femei și bărbați, fiecare cu povestea sa, ce ne-au lăsat o moștenire cu sens, un sens marcat profund de traiul lor de zi cu zi. Cu inima deschisă, să pătrundem în tainele poveștilor dintr-o lume pe cale de dispariție.
7 Povestea lui „de ce” 9 Râul Râmnic și comunele Bisoca, Vintileasca și Jitia 12 Îmbrăcămintea cea de toate zilele… 15 Broci – planta cu rădăcini roșii 18 Unde erau purtate hainele de sărbătoare? 20 O scurtă radiografie a secolului trecut 22 „Lungul drum” al cămășilor în broci - din zestrea localnicilor - din colecția muzeelor 24 Mulțumiri 171 CUPRINS
8
9 Povestea lui „de ce” De-a lungul istoriei, cercetătorii au studiat ceea ce se întâmplă în jurul lor. Au început mai întâi în a se uita la ceilalți, de peste mări și țări, dar treptat s-au apropiat de casă, ajungând să-și studieze vecinii. Până când și-au dat seama că își pot studia propriul popor, propriul neam sau comunitate. Să te uiți la ai tăi, pe cât de ușor, pe atât de greu este. Dar cine ar înțelege mai bine decât tine, cel ce ai trăit acolo, cel ce vezi mai departe decât ce se scrie și auzi mai mult decât ce se spune?! În acest context și sub această influență am creat Asociația Zestrea Bisoceană. A fost creată din nevoia de a contribui la păstrarea patrimoniului material și imaterial pe valea superioară a râului Râmnicului Sărat, la poalele Carpaților de Curbură, în satele izolate din comuna Bisoca și împrejurimi. În spatele acestei povești stau oameni născuți și crescuți pe aceste plaiuri. De-a lungul anilor, încă din anul 2016 contribuim la dezvoltarea sustenabilă a zonei prin punerea în valoare a patrimoniului și resurselor locale: de la peisaje la povești, de la obiecte de muncă și obiecte de decor la tradiții și obiceiuri, de la meșteșuguri la bucăți de viață. Una dintre resurse importante ale acestor meleaguri o reprezintă însă costumul popular specific păstrat până în zilele noastre. Poate unul dintre cele mai cunoscute elemente de patrimoniu specifice zonei este reprezentat de cămașa femeiască din portul tradițional, cusută cu fir de lână vopsit în rădăcina unei plante denumite local broci. Acest element de port și-a primit denumirea în timp de cămașă în broci. Cămașa în broci a fost cusută cu multă îndemânare de femeile satului. Perioada ei de glorie a fost poate perioada de până la mijlocul secolului trecut, însă cămășile care încă există astăzi sunt păstrate și îmbrăcate cu multă grijă și respect de către oamenii locului.
10
11 Cămașa în broci și-a scris povestea pe pânză, cu precădere, în comunele Bisoca, Vintileasca și Jitia, de pe valea superioara a râului Râmnic, comune care se aflau odată în același județ. Râurile au fost acel motor pe apă al comunităților. Pivele, morile, fierăstraiele și vâltorile erau locurile ce dădeau viață așezărilor. Iar aceasta a fost un factor important al modului cum dezvoltările culturale și sociale se realizau pe văile râurilor. Costumul popular este cel care păstrează atât de bine această mărturie peste timp…
12 Harta cu râul Râmnic Izvorând de la Vâna groasă, de sub vârful Furu, râul Râmnic curge șerpuit printre dealurile subcarpatice pe unde odinioară moșnenii își pășteau turmele de oi. Satele din comunele Bisoca, Vintileasca și Jitia se află la izvoarele Râmnicului, în depresiunea numită intuitiv „Între Râmnice” pe locuri cu multe povești ascunse. Însuși Alexandru Vlahuță în România Pitorească, Alexandru Odobescu în Pseudo-Kinegetikos și Nicolae Grigorescu în picturile sale au așezat în opere bucăți de viață din aceste meleaguri.
13
14
15 Îmbrăcămintea cea de toate zilele… Distinse prieten, Știu cât de mult iubești costumul național. Știu, și din câte te cunosc și eu, dar mai ales din felul cum mi-a înfățișat fratele Alecu (Alexandru Vrahuță-n.n), cu care adesea ai străbătut plaiurile Râmnicului. Pentru acest motiv ți-am reținut „Bisoceana”. Este o inspirație a D-tale. Este tot așa de frumoasă, naturală cum am cunoscut-o și eu, mai demult, D-ta. Am imortalizat prin asta costumul județului D-tale și un tip de munteancă. Cred că-ți va plăcea. Al D-tale cu tot dragul, N. Grigorescu Portul popular, un important document de viață al poporului român, s-a dezvoltat odată cu istoria și tradițiile oamenilor de pe aceste meleaguri. Reprezintă un adevărat ansamblu artistic, realizat din diferite materiale și tehnici, fiecare femeie punându-și amprenta personală în realizarea sa. Astfel că, pe lângă rolul predominant utilitar pe care l-a avut dintotdeauna îmbrăcămintea, are și un important rol estetic, cultural și social ce descrie specificul etnografic al regiunii din care provine. Portul bisocean se încadrează în zona etnografică de pe valea Râmnicului, având un costum specific regiunii subcarpatice de sud montane și submontane, dar cu puternice elemente proprii care îi crează specificitatea. La fel ca în restul regiunilor, distingem și aici elemente specifice în ceea ce privește portul bărbătesc și cel femeiesc. Portul bărbătesc este format din cămașă și fustă, brâu de lână și ițari, opinci,
16 ciorapi și obiele, veste de cioarec și cojoace. Portul femeiesc este alcătuit din cămașă încrețită la gât, poale, fota dintr-o singură bucată, bete, batic sau maramă, ciorapi de lână și opinci. Aici, regăsim piesa de port emblematică, elementul central al costumului popular, o cămașă specială, cu o cusătură specială. Cămașa în broci, cusută cu fire de lână vopsite cu această plantă poate fi considerată o marcă identitară locală. Cămașa, se realiza din pânză țesută în casă din fibră vegetală (bumbac, cânepă sau in). Cămașa specifică zonei este cea de tip carpatic, purtată direct pe corp, ce se croiește din foi dreptunghiulare, respectându-se sisteme simple, de veche tradiție, datorate unui principiu de economie bine împământenit în mintea țăranului român. Bucata de pânză, cu o lățime de 50 cm, era cu chibzuință împărțită, fiind folosită în totalitate. Cămășile în broci au fost cusute până spre jumătatea secolului trecut fiind treptat înlocuite de cămășile/iile cusute cu bumbac. Fața și spatele cămășii purtau numele de stan. Stanul sau ciupagul din față prezintă la mijloc gura cămășii, o deschizătură ce poate ajunge până la jumătate din lungimea feței, încheiată prin ghiunghiurică, prinsă apoi cu croșetul sau acul cu o altă culoare. Ultimii 5-7 centimetri ai gurii cămășii pot fi lăsați liberi sau prinși la capăt cu două șnururi croșetate terminate printr-un canaf (ciucure). De o parte și de alta a gurii cămășii sunt cusute râuri cu motive florale sau geometrice. Tot pe stanul din față, în partea laterală a gurii cămășii, se găsesc și cele două „table cu flori”, care îmbină motivele florale cu cele geometrice (rombul fiind motivul cel mai des întâlnit în întreg ansamblul vestimentar). Stanul din spate are cusute „table” mai puțin ornamentate, de obicei diferite de cele din față. Mâneca prezintă în partea de sus altița (croită la început separat), ornamentul principal al iei, plasat în locul cel mai vizibil- pe umăr. Altița, cusută din culoarea dominantă a iei, prezintă ocazional inserții de bumbac, fir metalic, mătase. Aici regăsim câteva registre orizontale cu broderie. Primul rând de broderie este detașat de următoarele două sau trei rânduri. Este urmată de încreț sau „creață” cusut cu fir de mătase albastru, sau ocazional roz, alb, crem, galben. Pentru cămășile care au altița croită separat, încrețul are rolul de a strânge lărgimea mânecii la dimensiunea altiței, care întrerupe câmpul decorativ al cămășii prin crearea unui spațiu de culoare neutră (alb), dar și prin
17 simplitatea motivelor decorative reprezentate de motive geometrice (din care se remarcă rombul). Apoi, pe restul mânecii, decorul este grupat și dispus astfel: șiruri verticale, râuri oblice sau verticale, râuri dispuse în alternanță cu șiruri de motive care pot fi dispuse vertical sau oblic. Mâneca se termină în partea de jos cu un volan, cu bentiță sau manșetă. În ceea ce privește ornamentarea cămășilor în broci, broderia are la bază punctul bătrânesc, denumit local și “cusătura în puncturi”. Acesta se realizează printr-un tighel la care firul nu este tras complet, rămânând puțin buclat și dând cusăturii un aspect în relief. Cusătura în puncturi este înlocuită treptat la cămășile mai noi cu punctele de cusătură în cruce și butuci. Cu cât aceste puncte se cos mai mărunt și mai îngrijit, cu atât broderia obținută este mai compactă (acoperind albul pânzei mai bine) și mai reușită/distinsă/frumoasă. De asemenea regăsim si alte puncte de cusătură precum: punctul pe dos (folosit la încreț), punctul pe crețuri (folosit la volanul mânecii) si lănțișorul (la aplicarea firului metalic). Ornamentele dispuse pe mâneci, fața și spatele cămășii sunt simple, geometrice, fitomorfe, poate pentru că erau cel mai des întâlnite și mai ușor de executat pe pânză. Ceea ce este de remarcat este perpetuarea tipului local al cusăturii cu lână, într-o singură culoare, care este obținută prin vopsirea vegetală a firelor de lână – un tip de cămașa prea puțin cunoscut azi....
18 Vopsirea firelor de lână a reprezentat pentru femei o adevărată artă. Fiecare femeie deținea secretele vopsitului cu plante: de la momentul când trebuiau adunate, la cunoașterea părții din planta din care se obține o anumită culoare, până la realizarea rețetei de vopsit, respectând pașii de preparare a vopselei, vopsirea efectivă și împietrirea culorii. Printre plantele utilizate amintim: drobița (Genista tinctoria), vârfurile de salcia tânără (Salix fragilis), coaja de gutui; coaja de măr pădureț, frunze de măr pădureț (Malus silvestris), sovârf înflorit (Origanum vulgare) din care se obțin nuanțe de galben; frunzele sau cojile de nuc, drobiță cu frunze fiartă anterior în borș, mojdrean (Fraxinus ornus), frunze de mesteacăn (Betula), coajă de arin (Alnus incana), toate utilizate pentru obținerea nuanțelor de verde; negrul se obține din învelișul verde al nucii, cules toamna odată cu adunarea nucilor. Însă, ne îndreptăm atenția spre obținerea culorii roșii cu ajutorul unei plante care se găsea și încă se mai găsește în Bisoca. Brociul sau roiba (Rubia Tinctorum) este o plantă perenă, tinctorială care face parte din familia Rubiaceae. Planta prezintă tulpini firave care adesea devin târâtoare, cu ghimpi și frunze grupate în vertici, cu flori galbene care apar primăvara, în perechi, de la axilele frunzelor. Rădăcinile sunt cele care conțin o substanță ce determină culoarea roșie, și care este utilizată în vopsire. De-a lungul timpului, roiba a avut nenumărate întrebuințări: etruscii antici o utilizau în scopuri religioase. De asemenea, se presupune că a fost folosită și în cosmetică. Cu toate acestea, pentru locuitorii din Bisoca, cea mai importantă proprietate a plantei a fost culoarea roșie a rădăcinilor pe care au folosit-o pentru a vopsi lâna. Însă, nu este atât de simplu, ci totul implică un proces despre ale cărui etape azi, puțini dintre locuitori își mai aminteBroci – planta cu rădăcini roșii
19 sc. Femeile cultivau în gospodărie această plantă iar toamna mergeau și scoteau din pământ rădăcinile mai mari (de aproximativ 1 cm diametru) pe care le puneau la uscat și le foloseau iarna, la prepararea vopselei. După ce erau scoase din pământ, rădăcinile de broci erau spălate, puse la uscat, apoi pisate și plămădite în apă, după cum ne povestește Ioana Târhoacă (n. 1934). „Se aduna toamna. Rădăcina o punia la uscat șî de acolo chisai când aviai nevoie. Chisai rădăcinile așa ca sî iasî din ele. Avea gogonelul d’ală de piatră șî în chiuă, le chisa. Șî așa le-au făcut. Plămădiea brociul ălă rădăcină în apa caldă să stia mai mult timp și din rădăcina aia ieșea așa o culoare. Cam 3 zile se ținea la plămădit ca sî iasî din el. Șî băga firele acolo în clocojeală (despre vopseaua preparată pe foc - n.n.). Stătiea în fierghințealî, dar nu clocotea, stătea caldî cât sî bagi degetul în ea. Sî se vopsiea. Șî le scoteai, le puniea la uscat, și dacă nu-i plăcea culoare le mai puniea acolo oleacă, mai adăuga rădăcină și până la urmă se făciea așa roșii. Pe urmă spălam lâna bine cu apă șî săpun să nu se curețe, până rămânea curat firul.” Firul de lână tors subțire și răsucit în două era pus în zeama roșie pentru a se colora, apoi era spălat și pus la uscat pentru a fi folosit la cusutul cămășilor. Pentru a crea diversitate în decorarea cămășilor, dar păstrând caracterul uni/unicolor al cromaticii acestora, o altă culoare folosită pentru lână era și lolachiu, adică bleumarin, care rezulta din folosirea unui colorant numit lolaci (se cunosc puține detalii despre acesta). Cu toate acestea, culoarea roșie a plantei broci este cea dominantă în cusătura cămășilor cusute cu un fir de lână tors subțire. Firele obținute poartă denumirea de „fire-n broci”, iar cămașa a primit și ea această denumire de cămașă în broci. Coloritul vegetal presupunea multă răbdare, dar și talent și îndemânare. De aceea, odată cu apariția vopselurilor chimice, acestea au fost cu ușurință preluate și utilizate. Astfel femeile au uitat numeroase rețete de vopsit pe cale naturală sau nu au mai cultivat anumite plante precum brociul.
20 Hainele de sărbătoare au fost împodobite și lucrate cu multă migală. Ele erau un bun prilej pentru săteni de a-și afirma statutul social în comunitate. Odată purtate sau deteriorate, „hainele ale bune” erau înlocuite de altele noi, ajungând în continuare să fie purtate în zilele de muncă. Hainele de muncă proveneau pe de o parte din înlocuirea hainelor de sărbătoare sau, pe de altă parte, putea fi haine lucrate special, acestea având o ornamentică foarte simplă și ușor de realizat. Cu ocazia sărbătorii pascale, femeile mergeau la biserică în noaptea de Înviere cu haine noi cusute și țesute în casă. Această tradiție s-a păstrat până în anii ‘60. Obiceiul spunea că trebuie să fii înnoită din cap până în picioare pentru a întâmpina cum se cuvine acest mare praznic. Cămașa era cusută „pe furiș” de fiecare femeie astfel încât nimeni să nu știe modelul ce va fi realizat. Fiecare țărancă dorea ca ia sa să fie cea mai frumoasă în noaptea de Paște, după cum chiar sătenii mărturisesc: „când să lăsa sec o începeam șî di Florii era spălatî, era gata”. Odată cu trecerea anilor, acest obicei a suferit transformări, însă a rămas în mintea oamenilor chiar și în ziua de astăzi obligația morală de a te înnoi de Unde erau purtate hainele de sărbătoare?
21 Paște. Dacă pe de o parte „cămașa a bunî” necesita atât de multă migală, de cealaltă parte, cămașa folosită la muncă era simplă, cu doar câteva elemente decorative. Fie era realizată doar din cânepă, în special în perioada după cel deal doilea război mondial, fie erau folosite cămășile cele vechi realizate pentru zilele de sărbătoare. Mâneca acelora cusute special pentru muncă se terminau în zona încheieturii mâinii cu o bantă, strânsă, pentru a permite femeia să poată lucra mai ușor. De asemenea, un bun prilej de a-și etala cămașă cusută era, în trecut, și hora satului, unde fetele abia așteptau să-și întâlnească alesul, iar pentru cele care le însoțea (mame, mătuși, vecine) era un prilej de socializare. Și azi unele cămăși lucrate cu fir de lână vopsite cu broci s-au mai păstrat cu sfințenie în lăzile de zestre, moștenite de la mame sau bunici și sunt purtate la biserică sau la sărbători locale.
22 O scurtă radiografie a secolului trecut Construcția portului popular a fost influențat atât de relief, ce a favorizat o anumită climă și o anumită ocupația de bază a locuitorilor (păstoritul și creșterea animalelor), dar și de poziționarea într-un punct de trecere între cele trei regiuni istorice: Muntenia, Moldova și Transilvania. Pe valea superioară a Râmnicului, până la jumătate secolului al XX-lea, o mare parte a produsele textile realizate în casă erau folosite pentru confecționarea articolelor vestimentare. Începând cu a doua jumătate a secolului trecut, hainele orășenești au început să intre treptat în viața satului înlocuind mai întâi tipul de pânză din care se realizau iile, firul cu care se cosea și mai apoi înlocuind portul în întregime. Până în prima jumătate a secolului trecut hainele realizate în casă erau aproape singurele existente, ele având un puternic rol social. Într-o perioadă de numai treizeci de ani, o perioadă ce s-a suprapus colectivizării și industrializării României, costumul popular a devenit din obiect vestimentar necesar un element purtat mai întâi în zilele de sărbătoare, după cum își amintesc bătrânii. În perioada festivalului „Cântarea României” ( sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80) costumul era folosit în zilele festive de concursuri și demonstrații culturale în marile municipii de județ ale țări. Astfel că în anii ‘80-’90 au ajuns să poarte costum popular doar „moșii ăi bătrâni”. “Era bunicul meu, Gheorghe Cășaru pă cari așa l-a înmormântat.
23 Mai era nea Toader Cernat, Neacșa și Ionică Borcăiaș, amândoi purtau costum. Numa’ moșii mai purtau costum atunci (în anii ‘80-n.n )” Cășaru Ionel Putem să spunem că sistemul comunist a schimbat funcția textilelor populare și în special a celor vestimentare. Rolul lor estetic a început să predomine în favoarea celui utiliar. Odată cu schimbarea regimului comunist, producerea și purtarea costumului popular s-a realizat din ce în ce mai puțin și doar în contexte organizate precum serbările. Anii din urmă însă, au readus în mentalul colectiv portul popular, dându-i o nouă valoare, diferită însă de toate celelalte.
24 „Lungul drum” al cămășilor în broci - din zestrea localnicilor Frunzuliță de pe fagi Bunicile noastre dragi Cu opaițul și lampa N-au pierdut vremea degeaba. Au crescut copii la sân Lucrând la portul străbun. Toate florile din vale Le-au cusut pe ii și poale. Ne-au lăsat zestrea frumoasă Ce se află-n orice casă, Noi doar s-o păstrăm cu drag Că-i de pe-al nostru meleag. Trandafir la stâlpul porții Azi bunica și nepoții Au venit aici cu toți. Floricică din poiană Azi la Zestra Bisoceană Am venit să ne vedem Cu drag să vă prezentăm Portul nostru popular De pe plaiul bisocean. Frunză galbenă de toamnă Fetele purtau maramă. Subțire e ca și spuma Din ladă de la străbuna.
25 Iar femeia măritată Purta basmaua-nflorată. Frunzuliță de-o crăiță Avem cămăși cu altiță Cusute cu mulți boboci, Cu fire vopsite-n broci. Fota-i tot din fir de lână De la bunica bătrână, Strânsă-n brâu cu bete lungi C-așa se poartă pe-aici. Poalele-s cu colțișori Ca să fim dragi la feciori. Frunzuliță trei urzici În picioare-avem opinci, Opinci din piele de porc Ieșim cu ele la joc. Ciorapi din lână plăviță De pe plai de Mioriță Împletiți de-o bunicuță. Haideți că ne-am luat cu vorba Despre portul din Bisoca Și-ați văzut și dumneavoastră Ce se poartă-n zona noastră Acum la încheiere Vă spune „la revedere!” Și de-o fi să mai venim Sănătoși să vă găsim. Anicuța Cojanu (n. 1953)
26 “Am primit costumul de pomană. Îl cerusem de la tanti Veta de la Jitia să mi-l împrumute ca să mă îmbrac la serbare la Lacurile și când am vrut să i-l trimit înapoi mi-a trimis vorbă că mi-l dă de pomană, să zic bogdaproste. Era prin 2001. Aveam copiii mici. Era demult.” Rodica Dobroiu
27
28 Proprietar: Rodica Dobroiu Realizată în prima jumătate a secolului al XX-lea, în comuna Jitia de către Grama Veta. Model: Gabriela Dobroiu (fiica Rodicăi Dobroiu)
29 Gura cămășii Râu față Râu spate Altiță și încreț Tablă pe mânecă Terminație mânecă
30 “Costumul îl am de când eram fată acasă la mama. Ea l-a făcut. Ea a tors, a vopsit lâna, a țesut și a cusut. Să fi avut vreo 15 ani. Îl lua pe la evenimente. Nu prea se mai purta atunci național. L-a luat și fata mea, l-am împrumutat și fetei nașei. Și când a împlinit mama 100 de ani, am îmbrăcat-o în costumul ăsta și i-am făcut poză. A mai trăit încă 3 luni după. Pe mama o știa lumea de țața Ioana, dar ea avea două nume, unul de botez și unul pe buletin. În acte era Nica.” Georgeta Popa
31
32 Proprietar și model: Georgeta Popa (n. 1945) Realizată în jurul anului 1960, în comuna Bisoca, de Ioana Nica Mănoiu
33 Gura cămășii Râu față Râu spate Altiță și încreț Terminație mânecă Tablă pe mânecă
34 “Când nepoatele se făceau de ieșit la horă, bunica Ioana a cusut fiecăreia câte o cămașă. Aceasta a fost a surorii mele Marioara. A purtat-o mai întâi la horă, apoi a avut-o de zestre când s-a măritat. Pentru că eu am fost cea mai mică, iar mie bunica nu a mai apucat să îmi coasă cămașă, mi-a lăsat-o mie. Iar eu o dau mai departe acum fetei mele.” Dobrița Țicleanu
35
36 Proprietar: Dobrița Țicleanu Realizată în jurul anului 1970, în comuna Bisoca, de Ioana Cășaru. Model: Nicoleta Țicleanu, strănepoata Ioanei Cășaru
37 Gura cămășii Râu față Râu spate Terminație mânecă Tablă pe mânecă Altiță și încreț
38 “Cămașa o am de la mama Stana Cernat. Și ea o are de la bunica de la Recea. Mi-a rămas mie, iar eu o dau mai departe fetelor mele.” Ioana Popa
39
40 Proprietar: Ioana Popa Realizată în prima jumătate a secolului al XX-lea de către Dobrița Țicleanu de la Bisoca (n. anii ‘30) Model: Irina Bâra
41 Gura cămășii Râu față Râu spate Terminație mânecă Tablă pe mânecă Altiță și încreț
42 “Cămașile sunt cusută de mama la Vintileasca. Le avea de acasă când a venit aici la Bisoca. Le-a cusut când s-a învățat să coasă. Cred că era prin ‘930-’935. Cu ele țin minte că se ducea la evenimente. Mama purta cămăși… cămăși de purtare, fotă, așa se purta. Punea colțul la fotă în brâu și mergea. Așa era p-atunci. Îi și placea tare să le poarte. A avut multe (n. aut.? cămăși). Să fi avut vreo 10. Câte le-a rupt…! Cămăși, fote, bete. Mama ei țesea bete, fote și a avut multe. S-a purtat așa până târziu. Mai încoa’ a purtat și ea fustă. A murit când avea 96 de ani. Fusese măritată cu nea Anton care a murit în război. Apoi s-a măritat cu tata care avea moară și piuă pe gârlă.” Stana Bâra
43
44 Proprietar și model: Stana Bâra (fata Mariei Noapteș) Realizată în jurul anilor 1930-1935, în comuna Vintileasca, de Maria Noapteș (n. 1915)
45 Gura cămășii Râu față Râu spate Detaliu încreț Tablă pe mânecă Altiță și încreț
46 “Sunt niște cămăși foarte vechi. Sunt făcute de străbunica la Lopătăreasa. Nu știu cum o chema. Pe bunica o chema Floarea Olteanu, dar nu mi-o aduc aminte. E moartă de vreo 50 de ani. Sunt cămăși moștenite din generație în generație. Străbunica i le-a dat bunicii, bunica i le-a dat mamei. Mama ni le-a dat nouă. Leau purtat toate surorile mele. Iar acum rămân fetelor mele.” Ecaterina Borcăiaș
47
48 Proprietar: Ecaterina Borcăiaș Realizata, probabil, în prima jumătate a secolului al XX-lea, în comuna Bisoca. Model: Aurelia Cășaru
49 Gura cămășii Râu față Râu spate Tablă pe mânecă Altiță și încreț Terminație mânecă
50 “Cămașile sunt cusută de mama la Vintileasca. Le avea de acasă când a venit aici la Bisoca. Le-a cusut când s-a învățat să coasă. Cred că era prin ‘930-’935. Cu ele țin minte că se ducea la evenimente. Mama purta cămăși… cămăși de purtare, fotă, așa se purta. Punea colțul la fotă în brâu și mergea. Așa era p-atunci. Îi și placea tare să le poarte. A avut multe (n. aut.? cămăși). Să fi avut vreo 10. Câte le-a rupt…! Cămăși, fote, bete. Mama ei țesea bete, fote și a avut multe. S-a purtat așa până târziu. Mai încoa’ a purtat și ea fustă. A murit când avea 96 de ani. Fusese măritată cu nea Anton care a murit în război. Apoi s-a măritat cu tata care avea moară și piuă pe gârlă.” Stana Bâra