Dumbrăveniul Cultural - Anul 2011

Nr.1 Anul I

“ dar cioburi de cer mai sunt printre noi şi cu ele ne gândim uneori că am
putea da câte un răspuns lumii”
Constantin Noica - Carte de înţelepciune.

Nr.1 Anul I

1. Timotei Cipariu şi oraşul Dumbrăveni ................................................. pag. 2
2. La comemorarea unui an de existenţă .................................................. pag. 3
3. La primul număr ................................................................................... pag. 4
4. La aniversară .......................................................................................... pag. 5
5. Activitatea didactică a lui Timotei Cipariu ........................................... pag. 6
6. „Biruit-au gândul” la Dumbrăveni .................................................... pag. 10
7. Zi de sărbătoare la Ibăşfălău ................................................................ pag. 14
8. Acasă la Dumbrăveni .......................................................................... pag. 16
9. Octavian Şchiau - 81 ........................................................................... pag. 19
10. Despre Dumbrăveni la Constanţa ........................................................ pag. 22
11. Anton Cosma – In memoriam .............................................................. pag. 24
12. Domnului profesor Cosma cu … .......................................................... pag. 26
13. Medalion ................................................................................................pag. 28
14. Anton Cosma şi o sinteză a romanului românesc contemporan ......... pag. 29
15. Anton Cosma - dramaturg .................................................................. pag. 32
16. Viziunea lui Eminescu asupra poeziei - poezia între cântec ................ pag. 38
17. Pe treptele fiinţei spre ziguratul iubirii ................................................ pag. 41
18. Istoria – o ştiinţă pusă de prea multe ori sub vremi, ........................... pag. 45
19. Sesiune omagială – Emil Cioran ........................................................... pag. 47
20. Protecţia mediului înconjurător – prioritate ptr. Oraşul D-veni ........ pag. 49
21. Un reazim al naţiunii ........................................................................... pag. 52
22. Anton Cosma inedit (proză) „Masa cu nouă popi” .............................. pag. 58
23. “Trei aşi… şi-un juvete” (proză) ..........................................................pag. 71
24. Educaţia pentru frumosul artistic în şcoală ......................................... pag. 75
25. Armonia culorilor (pag 76 – 79) ............................................................... pag. 76
26. Redacţia revistei .................................................................................... pag. 80

81

Nr.1 Anul I

TIMOTEI CIPARIU ŞI ORAŞUL DUMBRĂVENI

„Când trăieşti ani de zile, chiar o viaţă întreagă, în vecinătatea unui nume celebru, începi să
te simţi, treptat, contemporanul lui, chiar dacă între tine şi omul care i-a dat strălucire, aşează timpul
distanţă măsurată în decenii şi secole.”

Cu aceste cuvinte evoca scriitorul, poetul şi ambasadorul Ion Brad, în toamna anului 1987,
trecerea unui veac de la stingerea lui Timotei Cipariu, cărturarul născut în Pănade în anul 1805.

Tot aici, în satul Pănade, de pe Târnava Mică, a fost adus pe lume Ion Brad, scriitorul care în
acest an va împlini pe 8 noiembrie, frumoasa vârstă de 82 de ani, omul de înaltă cultură care
împreună cu fratele său, poetul Alexandru Brad, au făcut cunoscute viaţa şi opera marelui cărturar
blăjean, Timotei Cipariu.

Cum să nu faci cunoscută opera ilustrului cărturar, şi dacă te-ai referi numai la concepţia lui
despre ceea ce are un popor mai scump- limba.

Iată ce spune Timotei Cipariu la 23 septembrie 1861, într-un discurs ţinut cu ocazia inaugurării
Asociaţiunii transilvănene pentru literatura şi cultura poporului român, referitor la limba
română:

„Însă din toate aceste ruine, Providenţa ne-a consacrat, în aceste durări cumplite, un tezaur
nepreţuit, pe care nu l-au putut răpi nici sabia învingătorului, nici cruzimea tiranului ce domnea pe
pe corpurile noastre, nici puterea fizică, nici politica infernală - un tezaur născut cu noi, de la ţâţele
maicii noastre, dulce ca şi sărutările măicuţelor când ne aplecau la sânul lor, tezaur mai scump decât
viaţa, tezaur care, de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva cu puterea au
cu înşălăciunea, au cu mamele să ni-l răpească, din mâinile noastre - atunci mai bine, mai bine să ne
înghită mormântul de vii, să ne adunăm la părinţii noştri cu acea mângâiere că nu am trădat cea mai
scumpă ereditate, fără de care nu am fi
demni de a ne numi fiii lor: limba
românească.”

Opera marelui cărturar al Blajului nu se
rezumă însă numai la acest aspect şi sper ca
ceilalţi colegi astrişti, să evoce în scrierile
lor, aspecte din viaţa şi opera marelui om de
cultură. Ne propunem ca, în paginile acestei
reviste, să facem cunoscute cât mai multe
amănunte din viaţa şi opera lui Timotei
Cipariu. Ideea ca în oraşul Dumbrăveni, să reînceapă activităţile culturale, mi-a venit răsfoind
paginile cărţii Pănade întotdeauna, concepută de trei intelectuali ai Pănadei: Traian Brad, Titus

1

Nr.1 Anul I

Orian şi Ioan Raţiu, toţi trei profesori în acest sat. Cartea este o monografie a satului Pănade, oferită
participanţilor la festivităţile prilejuite de sărbătoarea „întâlnirii fiilor satului” din luna august 2009.

Ca fiu al satului Pănade, mi s-a oferit şi mie un astfel de dar semnificativ atât pentru mine, cât şi
pentru familia mea. În paginile acestei cărţi, găsesc şi câteva referiri la oraşul nostru de pe Târnava
Mare. În ziua de 5 septembrie 1937, au avut loc, la Pănade, serbările semicentenarului morţii lui
Timotei Cipariu, unde au participat delegaţii din toată ţara şi intelectuali din marile centre de
cultură. Din partea Dumbrăveniului a participat o delegaţie formată din Dr. Ilarie Holom, fost
prefect, Nicolae Negruţiu, directorul Liceului Timotei Cipariu, împreună cu profesorii Ion
Domnariu şi Eugen Garda însoţiţi de o delegaţie de elevi.

Profesorul Ion Domnariu a vorbit în numele liceului, evidenţiind marea personalitate a
cărturarului Timotei Cipariu care a schimbat mentalitatea de concesiuni ce începuse să
înstăpânească în Blaj în acea epocă. Acest valoros profesor de limba şi literatura română, al
Liceului Timotei Cipariu din Dumbrăveni, a promis că liceul va ridica în părculeţul din faţă, o
statuie a lui Timotei Cipariu şi va respecta cu sfinţenie pilda lui de activitate.

Promisiunea profesorului Domnariu n-a putut fi dusă la îndeplinire în acele vremuri, motivul
principal fiind declanşarea, la 1 seprembrie 1939, a celui de-al doilea război mondial.

Dorinţa profesorului Ion Domnariu urma să fie dusă la îndeplinire abia anul trecut, în ziua de 4
decembrie, când în faţa fostului liceu Timotei Cuipariu, s-a ridicat un bust din bronz al părintelui
filologiei româneşti- opera sculptorului sibian, prof. Ioan Cândea.

Pentru realizarea acestui măreţ act de cultură au pus umărul oameni de suflet care, până să fie
aleşi în fruntea Despărţământului ASTRA Timotei Cipariu Dumbrăveni, încă din octombrie
2009, au făcut parte din grupul de
iniţiativă. Radu Tempianu, Isaia Oprişor,
Nicolae Suciu, Costică Stafie, Lucia
Szombaty, Ioan Meteş, Virgil Sas, Mircea
Paşca, Viorel Nistor şi alţii.

Despărţământul ASTRA Timotei
Cipariu Dumbrăveni şi-a propus în planul
de activităţi, să întreprindă o serie de
acţiuni care urmează să se realizeze cu
sprijinul celor peste 50 de membrii pe
care-i numără organizaţia.

Ion Irimie,
preşedinte Despărţământ ASTRA Dumbrăveni.

2

Nr.1 Anul I

LA COMEMORAREA UNUI AN DE EXISTENŢĂ

La revenirea, în ziua de 4 decembrie 2010, în orăşelul- leagăn al adolescenţei
mele- mărtueisec că m-au cuprins emoţii la fel de mari ca în urmă cu zeci de ani
când am păşisem împreună cu tatăl meu, în incinta liceului care urma să mă
formeze ca om.

Dezvelirea bustului marelui cărturar însemna, pentru mine, ca şi pentru
aţlii poate, un moment unic, cu atât mai mult cu cât acesta era legat de activitatea
Asociaţiei ASTRA , al cărei vicepreşedinte Cipariu fusese încă de la înfiinţarea
acesteia. În sfârşit, în acea zi văzură ochii mei minunea pe care în zadar o
aşteptasrăm în anul 1949, toţi absolvenţii Liceului Timotei Cipariu.

Dacă regretatul profesor Ion Domnariu promisese în 1937 să ridice un bust
al lui Timotei Cipariu în faţa liceului care-i purta numele- în anii prmergători
reformei învăţămâtului din 1948, îmi aduc aminte că în podul casei unui coleg de
clasă, pe nume Horaţiu Bitea, se afla un bust al cărturarului blăjean, conceput de
Virgil Fulea. Dar acel bust n-avea cum să fie aşezat la locul cuvenit, deoarece
„timpul care nu mai avea răbdare” urma să desfiinţeze faimosul nostru liceu şi toate
tradiţiile lui urmau să intre deja în derută.

Aşadar, participarea la dezvelirea bustului, a fost pentru mine cu atât mai
mare, cu cât speranţele de altădată, îmi erau nule.

În acea zi, am simţit că ASTRA a biruit din nou: nu şi-a uitat ctitorul. Nu
şi-a uitat înaintaşii. Mă bucur mult pentru frumoasele realizări ale
Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Totodată, la
aniversarea unui an de la înfiinţare, le doresc tuturor inimoşilor membrii, din toată
inima, mult succes în toate activităţile pe care le vor întreprinde.

Cu cele mai frumoase gânduri,

Prof. univ. dr. Octavian Şchiau.

3

Nr.1 Anul I

LA PRIMUL NUMĂR

Cultura înseamnă creaţie dar şi continuitate iar unul dintre releele acestora
este recuperarea trecutului, fie sub formă de monument – şi dezvelirea tardivă însă
plină de semnificaţii, a bustului lui Timotei Cipariu îl consemnez ca pe un moment
exemplar – fie printr-o altă memorie, aceea a hârtiei acum, la reînfiinţarea
Despărţământului Astra Timotei Cipariu – Dumbrăveni (1869-1948). Dacă
monumentul rămâne mărturia trecutului, documentul instruieşte prezentul şi ne
vorbeşte despre viitor.

Periodicul anunţat cu prezentul număr va aduce fără-ndoială noul suflu, în
mod necesar programatic, vertebrat de cel puţin două dimensiuni complementare. E
vorba, pe de o parte, de prezentificarea vechiului Despărţământ, incluzându-se aici
şi portretele corifeilor (Alexandru Morariu, Dionisie Chendi, Ilarie Holom, Nicolae
Negruţiu ş.a.) ; reflectarea, pe de altă parte, în noul Despărţământ a
comandamentelor, unele clasicizate în arealul transilvan. Existenţa Liceului
centenar Timotei Cipariu, cu generaţiile sale de profesori şi absolvenţi străluciţi
obligă la acest gest colectiv şi recuperator, la fel cum „marele Cipar” (în evocarea
poetică a lui George Coşbuc) în Memoriile din 1855 şi-a prelungit – ca într-un
legatum sui generis – existenţa pământească în fiinţa neamului : „sufletul meu va
via întru acest popor, pe catre Providenţa mi l-a asemnat ca să-mi fie pre pământ
părinte şi frăţietate şi de care nici după moarte nu voi a mă despărţi”. Cuvinte
profetice, mărturisind, în pofida vremurilor mereu potrivnice, desptre fundamentul
etic şi lucrativ al unităţii de neam şi, implicit, de limbă.

Prof. univ. dr. Mircea Muthu

4

Nr.1 Anul I

LA ANIVERSARĂ

Acum, la comemorarea unui an de existenţă a
Despărţământului ASTRA “Timotei Cipariu” Dumbrăveni,
Despărţământul ASTRA “Timoti Cipariu” Blaj fratele mai
mare, care poartă cu mândrie, numele aceluiaşi ilustru cărturar
român, adresează inimoşilor astrişti din Dumbrăveni, cele mai
frumoase gânduri de împlinire şi success în toate activităţile
culturale.

Fie ca tânărul vlăstar în etate de numai un an, să trăiască
întru mulţi ani şi să înflorească, aşa cum l-a dorit părintele
filologiei româneşti, Timotei Cipariu.

Prof. Silvia Pop, preşedinta Despărţământului
ASTRA “Timotei Cipariu” Blaj

5

Nr.1 Anul I

Timotei Cipariu a fost una din figurile cele mai luminoase ale mişcãrii culturale româneşti din sec.
al XIX-lea. Erudit, în înţelesul cel mai adânc al cuvântului, s-a impus intelectualitãţii din timpul sãu
prin ştiinţa sa temeinicã, vastã şi variatã, desfãşuratã în multe domenii. Ştiinţa lui “a dezvãluit
neamului românesc adevãruri care nu au fost cunoscute pânã la el şi nu au putut fi rãsturnate de cei
care au venit dupã dânsul.” (1)
Nãscut în comuna Pãnade, lângã Blaj, la 1805, pânã la vârsta de 9 ani a trãit aici, în atmosfera de

viaţã patriarhalã caracteristicã neamului nostru din acele vremuri bãtrâne.
Silitor, în casa pãrinţilor lui a învãţat sã cunoascã “buchiile”, sã le prindã în cuvinte, sã citeascã şi sã

scrie. Din ziua când a simţit în sufletul sãu aceastã minune – lectura – n-a mai rãmas carte “nice de
ale noastre din casã, nice de la bisericã carea sã nu le cetesc şi când vedeam o carte undeva îmi

ardea inima sã o capãt, sã o cetesc.”( 2)
În anul 1814 vine la Blaj unde urmeazã ,cu succes, studiile gimnaziale, apoi Seminarul Teologic.

Dupã terminarea studiilor teologice a fost numit profesor la “gimnaziu”(liceul de bãieţi), deşi avea

doar 22 de ani.
Chiar de la începutul carierei sale didactice a ştiut sã cucereascã sufletul “diecuţilor” şi
“clericuţilor” prin interesul şi dragostea arãtate atât pentru ameliorarea vieţii lor materiale, cât şi

pentru îmbogãţirea lor spiritualã. A reuşit sã cultive în inimile generaţiilor tinere înflãcãrata iubire
de limbã şi de neam. El a fost întâiul dascãl blãjean care a oferit spre lecturã tinerilor seminarişti
“Curierul românesc”, redactat la Bucureşti de Ion Heliade Rãdulescu. Citindu-l, “clericii” au fost
cuprinşi nu numai de mirare, dar şi de nespusã bucurie, aflând din aceastã lecturã “ cã şi în aceastã
limbã româneascã e cu putinţã astfel de lucru.” (3) Continuator de seamã al curentului latinist
promovat de reprezentanţii Şcolii Ardelene, studiind temeinic limba românã în timp şi spaţiu,
Timotei Cipariu a fost numit, pe drept cuvânt, “pãrintele filologiei române”.
Prin “Elemente de limbã românã dupã dialecte şi monumente vechi”(1854), “Gramatica limbii
române”(1869-vol.I ), (1877- vol.II ), premiatã de Societatea Academicã Românã,

_____________________________________________________________________
Dr. Augustin Bunea – “Timotei Cipariu” -1905, pag.200, Blaj
Ştefan Manciulea - “Timotei Cipariu- început de autobiografie” în Cultura creştinã

XXI, 1941. - “Timotei Cipariu- Viaţa şi activitatea lui” Blaj 1905, pag.14
3. Dr. I.Raţiu

6

Nr.1 Anul I

Timotei Cipariu a creat adevãrate pietre de temelie în investigarea ştiinţificã, modernã, a limbii
române.
Tot dascãlul blãjean a fost cel care prin gazeta “Organul naţional şi Învãţãtorul poporului”- editatã
de el- dã tonul folosirii alfabetului latin, în scrierea româneascã, în locul celui chirilic. O
preocupare constantã a dascãlului Timotei Cipariu a fost introducerea limbii române în toate
instituţiile de învãţãmânt din Transilvania subvenţionate de stat. Ideea de bazã era cã elevii şi
studenţii români, prin natura limbii lor, îsi pot însuşi, mai uşor decât alţii, terminologia ştiinţificã ,
deoarece limba românã este cea mai apropiatã de limba latinã şi de cele romanice, decât oricare altã
limbã vorbitã pe teritoriul Transilvaniei. În scopul înlesnirii predãrii limbii şi istoriei literaturii
române, Timotei Cipariu va elabora o serie de lucrãri: “Elemente de poeticã metricã”, “Analecte
literare” şi cele amintite mai sus, lucrãri folosite nu numai la Blaj, ci şi la Gimnaziul din Braşov,
într-o perioadã în care nu existau lucrãri în acest domeniu. La 15 septembrie 1854, Mitropolia
înainteazã o adresa consiliului locotenţial al Transilvaniei, solicitând aprobarea pentru numirea lui
Timotei Cipariu ca director provizoriu al Gimnaziului din Blaj. Prin aceastã numire se apreciau atât
meritele unui om de înaltã culturã nu numai în ţarã ci şi peste graniţele ei, cât şi energia, priceperea
şi grija de care a dat dovadã şi în alte funcţii importante pe care le-a ocupat pânã atunci. Aceleaşi
calitãţi le va dovedi şi în noul post în care va rãmâne timp de 20 de ani.
În timpul directoratului lui Timotei Cipariu, procesul de învãţãmânt în gimnaziul din Blaj se
perfecţioneazã necontenit şi se întregeşte cu noi materii. La început se acorda o atenţie deosebitã
limbilor latinã, greacã şi germanã. Pe parcursul anilor ponderea limbii române creşte în ansamblul
celorlalte limbi.Cum era şi firesc, Timotei Cipariu acordã un interes aparte istoriei şi geografiei
româneşti , precum şi filosofiei, “luîndu-se în considerare câtu este necesariu fiecãriui cetãţeanu a
cunoaşteistoria patriei, ca pre-in urmare studiulu acesta nu poate sã lipseascã dintre obiectele de
învãţãmânt”. (1) Meritul directorului Timotei Cipariu la dezvoltarea programei de învãţãmânt în
gimnaziul din Blaj este incontestabil prin faptul cã a înţeles necesitatea introducerii anumitor
materii cãrora le-a acordat importanţa cuvenitã în vederea unei mai bune pregãtiri pentru viaţã a
elevilor: “Şcoala nu are menirea de a pregãti numai funcţionari publici, ea trebuie sã fie pentru viaţa
şi ramurele ei cari sunt foarte multe.”(2)
1. Dr. Ioan Raţiu - “Timotei Cipariu, Viaţa şi activitatea lui”, Blaj , 1905
2. Dr. Ioan Raţiu - op. cit.
Se impune sã precizãm cã sub conducerea lui Timotei Cipariu caracterul românesc al gimnaziului
se consolidează, în ciuda practicii de germanizare urmărită de guvernanţi. Timotei Cipariu a înteles
pe deplin importanţa pe care o aveau manualele şcolare în cadrul predãrii obiectelor de învãţãmânt.
El însuşi publicã manuale ce se bucurau de apreciere şi cãutare, fiind utilizate ani de-a rândul:

7

Nr.1 Anul I

Compendiu de gramatica limbii române-1855, Elemente de poeticã-1860, Gramatica limbii latine -
1857 , Elemente de filozofie dupã Krug-1861. Dupã exemplul şi la îndemnul sãu şi alţi profesori
tipãresc manuale. Este de remarcat faptul cã la predarea limbii române se recurgea frecvent şi la
lucrãrile de înaltã erudiţie publicate de T.Cipariu :Elemente de limbã românã dupã dialecte şi
monumente vechi, Crestomanţia sau Analecte literare.
În timpul conducerii gimnaziului din Blaj , marele cãrturar le-a creat elevilor posibilitatea sã-si
manifeste şi sã-şi cultive talentul creator în cadrul revistei şcolare şi a societãţii de lecturã înfiinţate
în aceşti ani. În Arhivele Statului di blaj, se pãstreazã opt numere din revista manuscris Viorelele
junimei studioase din Blasiu.(1)
Prin anii 1860- 1861, Timotei Cipariu,în calitate de director al gimnaziului, pentru a-şi recruta un
corp didactic cât mai bine pregãtit la fiecare disciplinã, a alcãtuit un regulament prin care a stabilit
grupele de materii precum şi examenele pe care erau datori sã le susţinã toţi cei care doreau sã
ocupe o catedrã. În lucrarea Contribuţii noi la viaţa lui Timotei Cipariu apãrutã în anul 1943, Ştefan
Manciulea prezintã normele şi obiectele de examinare a profesorilor.
Aceeaşi exigenţã este manifestatã şi faţã de educaţia elevilor din şcolile Blajului. Cunoscãtor al
concepţiilor pedagogice din Europa, dascãlul Cipariu se preocupa sã dea tinerilor şcolari o creştere
deosebitã. Raţiuni pedagogice ce sunt perfect justificate în contextual epocii l-au fãcut sã traducã şi
sã tipãreascã în anul 1855 broşura Purtare de bunã cuviinţã între oameni, în care dãdea sfaturi şi
recomandãri şcolarilor pentru o creştere cât mai aleasã sub aspectul raporturilor sociale. Într-o
frumoasã cuvântare de sfârşit de an şcolar Timotei Cipariu le recomandã elevilor: “Sã nu uitaţi cã
sunteţi membrii acestui institut a cãrui onoare şi nume bun sunteţi datori a-l susţinea cu purtarea
voastrã, sã nu uitaţi cã sunteţi membrii naţiunei române şi purtaţi un nume glorios de care sã vã
faceţi demni de a-l purta cu onoare “(2)
1.Biblioteca şi cercetarea, vol. II, Biblioteca Academiei, Cluj –Napoca
2. Timotei Cipariu - Discursuri

La rândul lor elevii au ştiut sã aprecieze , aşa cum se cuvenea, tot ceea ce Timotei Cipariu
plãnuise pentru ei, manifestându-şi recunoştinţa cu aceeaşi însufleţire. În fiecare an elevii şi
profesorii îl sãrbãtoreau la 15 mai cu ocazia zilei ce-i purta numele. Alexandru Odobescu, martor
ocular la una din aceste manifestãri, aratã: “În ajunul acelei zile memorabile -15 mai- toatã
tinerimea şcolarã din Blaj…luau seara steagul tricolor românesc din sanctuariul gimnazial, se
rânduiau pe piaţa cea mare, aprindeau torţe şi facle, şi cu muzica în frunte începeau a lor colindã
sãrbãtoreascã. …Se intonau cântecele naţionale precum Marşul lui Iancu”, Deşteaptã-te române
Mult e dulce şi frumoasã limba ce-o vorbim, şi toate aceste cântãri patriotice le întrerupeau cu
strigãtul << Sã trãiascã>> .”

8

Nr.1 Anul I
Privind retrospectiv rodnica sa activitate, putem afirma cã Timotei Cipariu a fost un deschizãtor de
drumuri, un iniţiator, un precursor al diverselor coordonate ale tezaurului ştiinţei şi culturii
româneşti. Pe lângã prodigioasa activitate ştiinţificã , nu a pregetat sã depunã timp de douã decenii
o muncã intens şi fructuoasã pe tãrâmul învãţãmântului contribuind, ca un mare patriot, la opera de
formare a unui tineret capabil sã apere interesele neamului românesc.
Se cuvine sã încheiem scurta prezentare a rodnicei activitãţi didactice a lui Timotei Cipariu citând
cuvintele lui Ion Micu Moldovan, rostite cu ocazia retragerii cãrturarului din activitatea didacticã, în
vara anului 1874: “… Nu este aici locul a înşira meritele pentru înaintarea culturii adevãrate între
fiii naţiunii noastre,…ele cad în domeniul istoriei şi suntem pe deplin convinşi cã cei ce vor scrie
istoria culturii noastre îi vor da lauda cuvenitã.”

Prof. Georgeta Peter
Grup Şcolar Agricol “Timotei Cipariu”

Dumbrãveni

9

Nr.1 Anul I

Dezvelirea bustului marelui cărturar Timotei Cipariu, în piaţa care-i poartă numele din
oraşul Dumbrăveni, la începutul lui decembrie 2010, a creat un arc peste timp prin aducerea aminte
a numelui unor mari personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice, care s-au născut ori s-au format în
atmosfera micului nostru târg de provincie şi care au răspândit peste marginile ţării spiritualitatea
dumbrăveneană.

Cu adâncă preţuire, despărţământul ASTRA Dumbrăveni le-a acordat titlul de Cetăţean de
onoare al asociaţiunii ASTRA acestor Oameni. Decernarea a avut loc la Liceul „Timotei Cipariu”şi
cred că niciodată sala festivă, în existenţa-i seculară, nu a cuprins între modeştii săi muri atâta spirit,
atâta cultură, semn că în urbea noastră...„biruit-au gândul”.

Aceşti „înalţi Domni ai spiritului”au fost:
DUMITRU ACU - profesor universitar la Catedra de Matematică de la ULB Sibiu, autor al unui
număr impresionant de lucrări publicate în ţară şi peste hotarele ţării, preşedinte al
ASOCIAŢIUNII TRANSILVANE PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ŞI CULTURA
POPORULUI ROMÂN, omul care ştie să unească în spirit limpezimea cifrei cu magia cuvântului

Următoarea personalitate pe care am deosebita onoare să o prezint este legată sufleteşte prin
fire trainice de Dumbrăveni pentru că este absolvent al Liceului Teoretic Timotei Cipariu . Prof.
univ. doctor la Facultateade Filologie a UBB Cluj al cărei decan a fost mulţi ani, profesor cu ani în
urmă la Universitatea din Leipzig şi Tubingen în Germania, a primit în 2004 din partea
preşedintelui ţării Ordinul Meritul pentru Învăţământ în grad de Comandor. Voi împrumuta
cuvintele scriitorului Horia Bădescu şi voi spune: "Am avut, e adevărat, profesori admirabili,
profesori eminenţi. N-o spun nici din
curtuoazie, nici din acea „îngăduinţă” pe
care anii o aşează peste amintirile noastre şi
care înfrumuseţează lucrurile. O spun pentru
că e adevărat... Cum să nu fie când l-am avut
profesor, pe neobositul scormonitor de
frumuseţi cronicăreşti şi omul de rară
delicateţe sufletească OCTAVIAN
ŞCHIAU…"

MIRCEA MUTHU a plecat de pe
băncile Liceului Teoretic Timotei Cipariu din Dumbrăveni în 1960 şi a ajuns profesor univ. dr,
decan al Facultăţii de Litere, prorector şi rector interimar la UBB din Cluj. Între 1976 şi 1979 a fost

10

Nr.1 Anul I

lector de limbă şi civilizaţie românească la Univ. din Saint-Etienne—Franţa, membru titular al
Asoc. Jules Romains, (din 1978) şi la Association Internationale des Etudes Sud-Est Europeennes
tot din Franţa.

A publicat zeci de lucrări în ţară şi în străinătate: „Balcanologie”, „Călcâiul lui Delacroix”
„Călcâiul lui Osiris”etc. În scurtele răgazuri pe care literatura comparată i le lasă se întoarce pe
calea gândului în oraşul de pe Târnava Mare unde şi-a petrecut adolescenţa. Domnule profesor, în
faţa înălţimii spiritului dumneavoastră, îmi plec cu smerenie fruntea ca în urmă cu 30 de ani când vă
eram studentă!

Prof. univ. dr. NICOLAE COMAN, fiu al oraşului nostru, a terminat Facultatea de
Biologie la UBB din Cluj şi a obţinut doctoratul în Genetică. A participat la expediţia
Transafricană. A fost ambasador la ONU, în Kenya şi în Nairobi, fiind mai ales ambasadorul
spiritul dumbrăvenean în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Iar după ce a peregrinat prin
întreaga lume era firesc să-i apară şi o carte de memorii care să-i fixeze în eternitate amintirile.

Prof. univ. dr. STELIAN COMAN, plecat din oraşul Dumbrăveni, termină cursurile
Universităţii Politehnice din Cluj, specializându-se în rezistenţa materialelor. Obţine doctoratul în
Norvegia, fiind mai mulţi ani decan al facultăţii pe care cu ani în urmă o terminase.

Prof. univ. dr. ION BUZAŞI este profesor univ. dr. la Universitatea 1 Decembrie 1918
Alba Iulia, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Asociaţiei Oamenilor de
Ştiinţă, membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, membru în colectivele de redacţie
ale publicaţiilor:”Discobolul”, „Gând Românesc”, „Foaia Poporului”, „Astra blăjeană”, „Poesis”
s.a.şi cel care ne prilejuieşte întâlnirea cu...„Bariţ şi contemporanii săi”.

Prof. OVIDIU PETRI, profesor de geografie, născut în anul 1928 în satul Viişoara (jud.
Mureş), a absolvit Liceul Teoretic Timotei Cipariu şi Facultatea de Geografie-Geologie a
Universităţii din Cluj. A fost director al Liceului Teoretic Dumbrăveni între 1966-1971 şi a
funcţionat ca professor de geografie până în anul 1988 la vârsta pensionării.

Înv. CONSTANTIN NEAMŢU cel mai în vârstă dintre dascălii acestui oraş s-a născut în
loc Vînju Mare în jud. Mehedinţi. În timpul războiului a peregrinat prin Oltenia, Dobrogea,
statornicindu-se până la urmă în Dumbrăveni, unde şi-a întemeiat şi familia.

Comportamentul integru şi excelenta pregătire profesională au fost hotărâtoare în numirea ca
director al Şcolii Elementare din Dumbrăveni, între anii 1949-1957.

După 1957 contribuie cu pricepere şi mult tact la educarea atâtor generaţii de copii, până la
vârsta pensionării în 1983.

Prof. univ. dr. ANCA PRISECARU-SIN, fiică a urbei de pe târnava Mare, s-a născut în
anul 1955. Strădania mamei sale care a reuşit să suplinească lipsa soţului şi tatălui fetiţei, decedat

11

Nr.1 Anul I

prea devreme, a determinat-o să-şi aleagă drumul cel drept în viaţă. Înzestrată cu o inteligenţă
nativă deoseită şi cu tenacitate de lider, Anca Prisecaru absolvă anii de liceu ca premiantă în 1974.

Dovedeşte aceeaşi perseverenţă şi seriozitate în pregătire şi ca studentă a Facultăţii de
Medicină din Târgu-Mureş, calităţi hotărâtoare în evoluţia ulterioară ca şi cadru universitar,
culminând cu titlul atît de greu de obţinut de professor universitar doctor la facultatea absolvită cu
ani în urmă.

În prezent strânge în suflet un buchet de calităţi deosebite: professor universitar, soţie
fericită şi bunică înţeleaptă.

Comandor IOAN DUDAŞ, elev de excepţie, îşi începe studiile liceale la Dumbrăveni în
1965, continuându-le la Liceul Militar D. Cantemir din Breaza.

Îşi perfecţionează pregătirea militară la Şcoala de Aviaţie A. Vlaicu din Bobocu- Buzău între

1969-1972.
Între 1972 şi 1980 funcţionează ca pilot pe avioane reactoare, îmbrăţişând o profesie de

excepţie pentru oameni curajoşi la Aeroportul M. Kogălniceanu din Dobrogea.
Între 1980-1982 urmează cursurile Academiei Militare din Bucureşti având apoi importante

responsabilităţi în cadrul Aeroportului care l-a consacrat, culminînd cu aceea de commandant de

regiment.

În 1995 se pensionează ca şi comandor de aviaţie, revenind printre noi, pământenii.

Dumnezeu l-a ocrotit! Dumnezeu să-l ocrotească şi-n continuare!

Scriitorii ION şi ALEXANDRU BRAD sunt doi dintre cei nouă copii ai Corneliei şi ai lui

Traian Brad, născuţi în Pănade (jud. Alba), satul de baştină al lui Timotei Cipariu, dovedindu-se

demni urmaşi ai marelui cărturar, întru ale condeiului. Axa scriitorilor ardeleni Agârbiceanu—

Rebreanu—Blaga—Pavel Dan—Ioan

Alexandru—continuă cu Ion şi Alexandru

Brad...rămânând să continue.

Senatorul VARUJAN VOSGANIAN
s-a născut la data de 25 iulie 1958, în
municipiul Craiova, într-o familie de etnie
armeană. După finalizarea studiilor medii la
Liceul “Alexandru Ioan Cuza” din Focşani, a
absolvit Facultatea de Comerţ din cadrul
Academiei de Studii Economice din Bucureşti
(1982, ca şef de promoţie) şi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti (1991). Obţine în

1998 titlul de doctor în Economie la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

12

Nr.1 Anul I

După anul 1989 are o bogată activitate politică. În legislatura 2004-2008 este ales senator pe
listele PNL.

La data de 12 decembrie 2006, este numit în funcţia de ministru al economiei şi comerţului
în Guvernul Tăriceanu, apoi după restructurarea guvernamentală din 5 aprilie 2007, preia
portofoliul de ministru al economiei şi finanţelor. În present este senator din partea PNL şi
vicepreşedinte al Uniunii scriitorilor din România

Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poezii şi tulburătoarea proză despre suferinţa
poporului armean condamnat de istorie să vorbească în şoaptă (“Cartea şoaptelor”)

Prof. SILVIA POP, preşedintă a despărţământului ASTRA Blaj, energică şi inteligentă ,
suflet din sufletul ASTREI este cea care ne uneşte şi ne face să ne simţim nu colegi din diferite
părţi, de diferite vârste sau etnii ci fraţi întru spirit în marea familie care e cultura română. Dacă
viaţa ASTREI din Ardeal ar trebui să încapă în două cuvinte, acestea ar fi …..SILVIA POP.

Dr. IOSIF MEZEI, om integru şi medic competent, plecat de pe meleaguri dumbrăvenene
şi stabilit în Sighişoara, vindecă suferinţele şi redă semenilor săi bucuria de a trăi.

Prof. LUCIA POPESCU, fiică a oraşului nostru, a sădit în atâtea generaţii dragostea pentru
chimie, materie pe care a predat-o cu multă pasiune ani de zile. Ca directoare a pus mult suflet şi,
ajutată de colectivul de profesori, în 1990, a făcut să renască din nimic Liceul Teoretic Dumbrăveni.

Prof. ELENA NISTOR, suflet sensibil şi profund, personalităţii ei, nu-i pot găsi chipul
decât în icoana poeziei:

Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Îşi miscă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniţi fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag, şi din frăgar o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
Povestea ta, frumoasă domnisoară.

O. Goga: „Dăscăliţa”
Tuturor acestor Oameni, omagiul meu sincer!

Prof. Lucia Szombati

13

Nr.1 Anul I

4 decembrie, zi pe cât de obişnuită în calendarul anului 2010, pe atât de semnificativă pentru
orăşelul Dumbrăveni, de pe Târnava Mare...

Îndrăznesc să spun că ziua aceasta de început de iarnă va rămâne scrisă cu litere de aur
pentru „toată suflarea fostului Ibăşfălău.” E ziua dăruită nouă de către uimitorul cărturar de pe
Târnave, Timotei Cipariu, patronul liceului nostru teoretic.

Dar pentru a trăi emoţiile acestei întâlniri peste veacuri, a fost nevoie de timp, de răbdare şi
de atâta dăruire şi bunăvoinţă! A fost iniţial, gândul mărturisit, al profesorului emblematic din
perioada interbelică, Ion Domnariu; a fost mai apoi, mai ieri, visul înaripat al unui fiu al Pănadei,
învăţătorul Ion Irimie; au fost mai apoi mâna şi ochiul de maestru ale sculptorului sibian, Ioan
Cândea şi nu în ultimul rând, au fost înţelegerea şi generozitatea Primăriei şi ale atâtor şi atâtor
oameni de suflet din Dumbrăveni şi din Mediaş. Acestea au fost doar câteva din multitudinea de
motive care au dat strălucire momentului emoţionant de dezvelire a bustului lui Timotei Cipariu.

Priveşte spre Pănade din parcul liceului nostru, venerabilul Timotei, încercând să cuprindă cu
ochii-i scrutători, întregul ţinut al fraţilor săi români din Ardeal... Cât de mult i-a iubit şi cât s-a
străduit să-i slujească cu înţelepciunea - i dăruită de Dumnezeu...

Îmi amintesc cu nostalgie de un moment asemănător, dintr-un sfârşit de februarie, la
comemorarea naşterii cărturarului, în satul său natal. Frumos sat acum, Pănade, dar aşezat în
acelaşi ţinut auster, moştenit de la strămoşi, pe colinele sterpe de argilă, cum frumos şi blând îl
încadrează şi poetul gliei străbune, Ion Brad.

Am încercat atunci să-mi imaginez căsuţele mărunte, de demult, de pe la 1800..., lipite cu lut,
albastre şi acoperite cu paie, cu
cuptorul din „casa de mijloc”,
adeseori şi cu menirea de pat, cu
frigul din tindă în iernile reci şi cu
droaia de copii săraci şi puţin ştiutori
de carte...Şi printre ei, un luceafăr
care a învăţat singur cincisprezece
limbi străine, devenind prin
propriile-i puteri, director de colegiu
şi lingvist de talie europeană. „-
Cum, Doamne, şi de ce ai sădit chiar acolo şi atunci, acest stejar de înţelepciune, devenit nemuritor

14

Nr.1 Anul I
?”- m-am întrebat şi mi-a răspuns Tatăl Ceresc, Atoate Ştiutor: „ - Vezi tu, oamenii-s pietrele, pe
lumea asta, căci aşa precum cărbuni găseşti pretutindenea, dar sclipirea diamantelor mijeşte
adeseori din prundul îndepărtatelor pâraie africane, tot la fel, de oameni stăpâniţi de patimi absurde
geme pământul, din Alaska la Ţara de Foc şi din Bucureşti la Dumbrăveni, dar înţelepciunea şi
harul celor ”dăruiţi”, arareori străluceşte şi parcă pe-acolo pe unde necazul şi sărăcia - s mai mari.”

Încredinţaţi să fiţi că Timotei al nostru a fost unul dintre cei răsplătiţi de Dumnezeu. Şi mai
cred că, dacă ne-a privit cumva, din înalt, acum, la ceremonialul închinat lui, a rostit cu bunătate: -”
Dragii mei ibăşfăleni, să vă dea şi vouă bunul Dumnezeu în minţi, puterea gândului, în inimi, iubire
pentru semeni şi-n suflete, respect faţă de cei doi stâlpi nepieritori ai Şcolii Ardelene, biserica şi
şcoala!”

Prof. Radu Tempianu ,
Dumbrăveni

15

Nr.1 Anul I

Pentru unii dintre noi Acasă este strada unde se află casa unde locuim, şcoala în care
învăţăm, biserica în care ne îndoim genunchii; Acasă este pământul care ne hrăneşte şi cerul care ne
suportă şi ne ocroteşte. Acasă înseamnă părinţii şi copiii noştri, înseamnă prietenii devotaţi. Acasă
suntem peste tot în oraşul Dumbrăveni. Acasă este sufletul nostru,suntem noi cu gândurile, cu
bucuriile şi necazurile noastre.

Localitatea Dumbrăveni este o aşezare mică situată pe malul drept al râului Târnava Mare.
Aşezarea este renumită pentru frumuseţile naturii şi pentru istoria sa de sute de ani.

Aici trăiesc câteva mii de „suflete” în linişte şi înţelegere. Atmosfera generală a oraşului
aminteşte de „locul unde nu s-a întamplat nimic” din scrierile lui Mihail Sadoveanu.Totuşi s-au
întâmplat şi se întâmplă lucruri, fapte şi evenimente demne de consemnat.

Viaţa spirituală a oraşului este susţinută de intelectuali şi oameni cu talent, doritori să
contribuie la îmbogăţirea şi revigorarea vieţii culturale din oraş. În mod tradiţional viaţa spirituală şi
culturală a oraşului este concentrată în instituţii consacrate precum biserica şi şcoala. Lor li se
alătură din ce în ce mai pregnant asociaţii, societăţi şi fundaţii culturale.

Fiecare oraş are istoria lui, respectiv povestea lui. Suntem atraşi de poveşti, de palate şi
castele, de prinţi, de contese ca şi când acestea ar aparţine lumii ireale. La Dumbrăveni avem un
castel foarte vechi care a aparţinut într-o anumită perioadă istorică contelui Apafy. Acum, de drept
castelul aparţine etnicilor armeni, cei care răspund şi se implică de renovarea şi reamenajarea într-
un renumit centru multicultural din zonă (în concepţia doamnei Primar).

În interiorul castelului s-a deschis un muzeu cu câteva săli care conţin documente din
istoria, existenţa şi importanţa etnicilor
armeni în dezvoltarea oraşului Dumbrăveni.

Sub patronajul muzeului se pot
organiza expoziţii, simpozioane, seri de
poezie, întâlniri cu personalităţi.A fost
apreciată expoziţia de pictură religioasă,
respectiv icoane pe sticlă a unei pictoriţe din
Sibiu.

Impunătoarea catedrală armeano-
catolică din centrul oraşului şi-a deschis
porţile mari pentru trei concerte de excepţie. Au concertat la violoncel, pian şi vioară artişti de mare

16

Nr.1 Anul I

virtuozitate: Răzvan Sima, Horia Mihail şi Alexandru Tomescu. Faima acestor concerte a atras şi a
cucerit melomani şi din alte localităţi aparţinând împrejurimilor Dumbrăveniului.

Într-o perioadă relativ scurtă de la reactivarea despărţământului ASTRA Dumbrăveni, viaţa
culturală a început să trezească interesul şi aprecierea unor personalităţi de prestigiu din ţară.
Activitatea asociaţiei este animată de peste cincizeci de membri şi de o conducere mai mult decât
meritorie reprezentată de preşedinte şi doi vicepreşedinţi.

Într-un cadru festiv, la început de decembrie 2010, a fost organizată o acţiune culturală de
mare amploare la nivelul oraşului Dumbrăveni prin care s-a dezvelit bustul marelui cărturar Timotei
Cipariu, în piaţa care-i poartă numele. Cu acest prilej li s-a acordat titlul de Cetăţean de onoare al
asociaţiunii ASTRA mai multor personalităţi—oameni de ştiinţă sau de cultură— născuţi sau
formaţi spiritual la Dumbrăveni. Îi amintim pe câţiva dintre ei: Octavian Şchiau—profesor
universitar dr. la UBB Cluj-Napoca, Mircea Muthu—profesor universitar dr. la aceeaşi prestigioasă
universitate, ambii autori a numeroase cărţi publicate atât în ţară cât şi peste hotarele ei, prof. univ.
dr. Nicolae Coman—fost ambasador ONU în Kenya şi Nairobi, prof. univ. dr. Stelian Coman, prof.
univ. dr. Dumitru Acu—preşedinte ASTRA, scriitorii Ion Brad şi Alexandru Brad. Uimiţi de
profunzimea spiritului lor, simţim şi noi precum poetul: „Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au
stat” şi-au stat toţi aceştia „întru adevăr” Acasă la noi, la Dumbrăveni.

Festivitatea a fost încununată de un program artistic de înaltă ţinută coordonat de directorul
Liceului Teoretic, program care a debutat printr-un moment poetic susţinut de către elevii celor
două licee, şi a continuat cu un moment folcloric în care s-a îmbinat frumuseţea obiceiurilor
străvechi cu sonoritatea cântecului popular. Ansamblul folcloric „Păpălura”, grupul vocal al
femeilor din Ernea, grupul vocal din Şaroş (bărbaţi), solistul de muzică populară Mircea Marcoş au
încântat spectatorii.

Elevii şi profesorii din cele două
licee se întrec în iniţiative culturale,
interesante şi atrăgătoare. Elevii iubitori de
poezie s-au grupat în cercuri şi ne încântă cu
simpozioane,cântări şi recitări. Profesorii de
limba română ţin ore deschise cu caracter
modern la care pot participa părinţii şi chiar
publicul doritor. Se aleg teme atractive şi
interesante cu proiecţii şi ilustraţii muzicale;
se pun în scenă în faţa publicului şi a
elevilor opere literare precum „La Ţigănci „de Mircea Eliade şi „Cu sufletul în roabă” de Matei

17

Nr.1 Anul I
Vişniec, care au avut un succes extraordinar. Dascăli cu vocaţie şi cu dăruire sufletească au
valorificat cu succes frumuseţea şi originalitatea cântecului şi dansului popular de pe valea Târnavei
Mari. Amintim ansamblul „Păpălura” care cuprinde un număr mare de elevi (de la gimnaziu şi din
cele două licee) şi care au organizat deplasări în diferite localităţi.Au participat la concursuri
câştigând numeroase premii. Cinste lor!

Cuvinte de apreciere şi de merit adresăm doamnei primar care pune mult suflet în ceea ce
înseamnă spiritual si cultural la nivelul oraşului. Ea are nevoie de înţelegere din partea noastră, a
tuturor şi mai ales din partea domnilor consilieri ai oraşului.

Cuvinte de laudă pentru toţi cei care au un gând bun, o idee bună, o faptă bună pentru binele
oraşului nostru! Acasă e locul nostru drag, al celor care-i dorim binele pentru urmaşii şi copiii
urmaşilor noştri.

Dumnezeu să ne binecuvânteze în acest sens!
Prof. Elena Nistor

18

Nr.1 Anul I

În urmă cu ani, ultima promoţie a Liceului Timotei Cipariu din
Dumbrăveni îl forma, printre alţii, şi pe domnul profesor universitar
doctor Octavian Şchiau. Pentru noi, cei care am absolvit acelaşi liceu, este
mai mult decât o mândrie şi, ori de câte ori intrăm în clădirea I a şcolii, ne
lăsăm privirile să se desfete cu tabloul acelei promoţii de absolvenţi, ai
anului 1949.

Octavian Şchiau (n. 10.03.1930, Coroisâmărtin / Jud. Mureş)
profesor, istoric literar; şcoala primară o face în satul natal, fiind elevul propriului său tată; liceul îl
frecventează la Dumbrăveni (1941-1949.) Mai apoi absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii
„Victor Babeş“ din Cluj (1949-1953) Se bucură de o frumoasă carieră universitară: ca asistent, ca
lector şi conferenţiar, ca prodecan şi decan la aceeaşi facultate, apoi la Universitatea „1
Decembrie“ din Alba Iulia, facultatea de Istorie şi filologie. Între 1976-1990 este director al
Institutului de Lingvistică şi Istorie literară „Sextil Puşcariu“ din Cluj- Napoca. La toate acestea se
adaugă activitatea didactică şi ştiinţifică de la Universitatea „Humbold“ din Berlin, la cea din
Leipzig şi la Universitatea din Tübingen. La Berlin susţine funcţionarea Bibliotecii “I.L.
Caragiale.” La Tubingen descoperă şi aduce în ţară Fondul de manuscrise “Mite Kremniz”unde se
găseşte şi traducerea în limba germană a Scrisorii pierdute de I. L. Caragiale.

De asemenea, trebuie specificat faptul că, în acelaşi timp, desfăşoară şi o bogată activitate
publicistică şi ştiinţifică, imediat după debutul în revista Limba Română. Interesante sunt
Corespondenţa Berlineză şi Literatura umoristică din volumul Die Welhumor; colaborarea la
Tratatul Academic Istoria literaturii române. Epoca Veche (1975, 1978) şi Epoca premodernă
(1080) şi multe altele.

Cu ocazia împlinirii a 80 de ani, în 2010, în mai multe reviste din ţară, fostul elev al liceului
nostru, Octavian Şchiau este elogiat de numeroşi scriitori, cum ar fi: Mircea Zaciu, Ion Vlad, Miron
Scorobete, Petru Poantă, Ion Brad şi alţii.

Cele mai emoţionante pagini despre fostul elev al Liceului Timotei Cipariu Dumbrăveni
sunt cele redactate de prietenul de o viaţă a d-lui profesor Şchiau, dl. Ion Brad, în cartea domniei
sale, “Printre mii de scrisori” , apărută la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Aici sunt
reproduse câteva suave amintiri de-ale universitarului, petrecute la Dumbrăveni.

În capitolul De la Liceul “Timotei Cipariu” citire …, după o scurtă prezentare, scriitorul Ion
Brad, îşi lasă “personajul” să se confeseze în fermecătorul său stil.

- Numele marelui Timotei Cipariu- aproape o obsesie:
19

Nr.1 Anul I

„...am reflectat mai mult asupra acestui titlu, răscolindu-mi amintiri din frageda- mi
copilărie, şi am ajuns să-mi reamintesc că pe la vârsta de patru- cinci ani el, acest nume, l-am
înregistrat sub forma pe care o ştiţi şi voi, Ţipariu, datorită tatălui meu, învăţător format în şcolile
Blajului, unde numele marelui cărturar la începutul veacului trecut continua să fie o mare glorie.
Oare să fi fost o premoniţie atunci când tatăl meu se bucura într-un fel pentru modul în care
interveneam într-o discuţie sau alta şi, mititel şi vioi cum eram, mă pierdeam printre picioarele
celor cu care stătea la sfat? Atunci punea mâna pe capul meu, mă mângâia şi-mi spunea „capul lui
Timotei Ţipariu”. Nu cred că gândurile sale mergeau stât de departe încât să fi crezut că voi reuşi
vreodată la performanţele la care ajunsese marele erudit blăjean. Visul lui era să salt puţin, de la
cel de învăţător, cum era el, la cel de profesor, ceea ce s-a şi înfăptuit până la urmă, cum se ştie.
Era o dorinţă pe care şi-o exterioriza uneori şi de ceea probabil încurajările lui primeau şi forma
aceasta de „mini- lautdatio”.

- Iniţierea viitorului licean al oraşului de pe Târnavă, însemna parcurgerea mai întâi a unui
drum destul de anevoios Coroi- Zagăr- Domald- Hundorf- Dumbrăveni:

„...începusem să mă mândresc cu noul chipiu, îl purtam cu mândrie şi cu el am plecat în ziua de
14 septembrie 1941, de Ziua Crucii, spre Dumbrăveni... Curând după ce am scăpat de hulă, au
apărut în depărtare cele mai mari clădiri ale oraşului: catedrala armenească, rămasă cu un singur
turn în urma unei furtuni din anul 1901, tribunalului şi două clădiri gemene ale liceului, liceul
propriu-zis şi internatul, proiectate identic, construit pe o suprafaţă mai mică faţă de spaţiul
consacrat învăţământului…”

- Spaţiul mult visat: faimoasele clădiri ale Liceului Timotei Cipariu. Deocamdată internatul:
„ Primul contact a fost, cum era de aşteptat, cu internatul, ceea ce cu excepţia vacanţelor, a devenit
pentru mine, cea de-a doua casă timp de opt ani. O clădire impozantă, cu două etaje, parter,
pivniţă, mai multe dormitoare, infirmerie, spălătorie, toaletele, sală de mese, baie cu duşuri,
magazie de alimente, cameră pentru profesorul-
pedagog. Toate aceste încăperi le-am
înregistrat datorită unei curiozităţi poate
exagerată cu care aeram înzestrat încă din
copilărie şi care a mai rămas până acum la
bătrâneţe, uşor estompată, mai ales atunci când
e vorba de o bună gospodărire, de pomicultură,
de viticultură, practic cam tot ce ţine de un bun
şi harnic gospodar, cum era tatăl meu, care
împărtăşea consătenilor săi cu o rară generozitate tot ceea ce învăţase de la părinţii săi, dar mai

20

Nr.1 Anul I
ales din preparandia blăjeană. Aşa cu spuneam mai sus, în astfel de împrejurări capul meu era
comparat cu cel al colosului pe care de acum îl aveam peste tot: pe frontispiciul liceului, pe chipiu,
pe mâna stângă cu numărul 245, cu un cuvânt peste tot.”

- Despre „clădirea cea mare, a spaţiului de învăţământ propriu- zis, ce se găseşte în aceeaşi
curte cu internatul...” în următorul număr al revistei noastre.
Prof. Nicolae Suciu
Liceul Teoretic Dumbrăveni

21

Nr.1 Anul I

O casă de ardeleni în miez de Constanţa… O sufragerie mare, înaltă, « cum sunt casele la
noi”, spunea Mamaia familiei şi a tuturor cunoştinţelor chiar şi după 30 de ani de stat la mare, o
masă plină cu de toate şi multă lume care aştepta preotul pentru o sfeştanie anuală de 1 martie (tot
« ca la noi » !). Glume, bancuri, discuţii « în contradictoriu » între bruma de ardeleni (familia) şi
invitaţi (dobrogeni), fiecare apărându-şi cu argumente « tari » locul naşterii şi, deci, copilăria…

După slujbă, gazda, aferată cu de toate, cu toţi, dar schimbând mereu câte o vorbă cu preotul
(un prieten deosebit) şi cu cantorul bisericii, îşi dă seama că nu mai sunt destule farfurii curate
pentru desert. Repede, dintr-un fund de dulap, scoate şase farfurii… rare… pe care nu le folosea de
obicei decât pentru… aduceri aminte. Dumbrăveni – promoţia 1969 – 10 ani de la terminarea
liceului.

Servind, se lasă un moment de tăcere, spart, strident aproape, de vocea cantorului care până
atunci mai mult tăcuse :

- Dumbrăveni ? Care Dumbrăveni ?
- Ei, lăsaţi, nu ştiţi dumneavoastră, replică vocea gazdei care bănuia, ştiind că omul era

macedonian, că se referă la Dumbrăveniul de Dobrogea.
- Şi totuşi, doamnă, care Dumbrăveni ?
- Păi, cum să vă explic ? Dumbrăveni de Ardeal, de lângă Sighişoara… e greu…
- O, e chiar Dumbrăveniul meu, veni promptă replica. Am făcut Liceul Timotei Cipariu acolo.

Şi…
Şi, la acest “Şi…” s-au adăugat ore de
amintiri despre locuri şi oameni dragi.
« L-aţi avut profesor pe Domnaru…
Doamne, ce Om… ! Dar pe Garda l-aţi
cunoscut ? A, fata domnului Ungureanu,
domnişoara aceea distinsă, v-a fost
dirigintă ? Da’ Birtu’ lu’ Lele Ana l-aţi
mai prins ? »
Aflu apoi că a fost prieten cu Bubu
Scheau, distinsul profesor de la Cluj, că a
fost coleg de clasă cu Gelu Simu, fiul protopopului de Dumbrăveni Gheorghe Simu, că a participat
la centenarul Liceului la Dumbrăveni şi… că la fiecare 21 februarie serbează acasă, cântând încet,

22

Nr.1 Anul I
dar pentru toţi cei dragi din Dumbrăveniul său, imnul Liceului Timotei Cipariu. De ce 21
februarie ? Păi, pentru că patronul liceului este cuviosul Timotei, serbat atunci.

Îmi mai spune că două cântece îi sunt dragi din cale-afară : Imnul Liceului şi Mama, pe care le-a
cântat, de altfel, solo, la Munchen, în 2004, la întâlnrea unor români de acolo.

Deci, Dumbrăveni – Munchen, un pas. Şi… de fiecare dată când ne întâlnim, Dumbrăveniul
prinde viaţă. E drept, viaţa de altă dată, când drumul spre Podul Minciunilor era un « corso » cu
castani, pe care se plimbau « Domni », şi nu o imensă parcare cu noroi, de care mi-e milă ori de câte
ori trec pe acolo (de parcare, de oamenii care nu mai simt locul, al lor ?).

Şi astfel, marea familie a Dumbrăvenilor a mai câştigat un membru şi casa din Constanţa un
oaspete drag, care mărturiseşte, la cei 85 de ani demni pe care îi are : « Nu uitaţi mamele care v-au
născut şi Dumbrăveniul în care aţi învăţat româneşte ».

Prof. Rodica Dudaş în colaborare cu Gheorghe Clinciu

23

Nr.1 Anul I

1. DATE BIOGRAFICE fenomenul cu

Anton Cosma (născut la 4 mai mijloacele

1940, Tiur, judeţul Alba – decedat la 17 sociologiei

noiembrie 1991, Târgu Mureş, judeţul Mureş) moderne a

este un critic şi istoric literar. Este fiul literaturii şi a

Aureliei (născută Berghian) şi al lui Augustin mentalităţilor,

Cosma, notar. După clasele elementare şi definindu-l în

liceale parcurse la Blaj, urmează Facultatea de raport cu trei

Filologie a Universităţii din Cluj, absolvită în factori:

1963. Funcţionează ca profesor de limba şi formarea

literatura română la Liceul Teoretic publicului, geneza textului şi apariţia

Dumbrăveni, judeţul Sibiu. autorului. Cronologic, investigaţia subîntinde

Din 1981 a fost redactor la revista intervalul de la începuturi până spre sfârşitul

„Vatra". Debutează publicistic în 1969, în secolului al XIX-lea: drumul de la imitaţia

„România literară", iar editorial în 1977, cu pură la cea autohtonizantă (născută Filimon)

Romanul românesc şi problematica omului şi la momentul când - argument esenţial -

contemporan. Colaborează la „România „forma îşi integrează organic mentalitatea

literară", „Vatra", „Tribuna", „Transilvania", istorică în ficţiunea epică" (prin I. Creangă, I.

„Steaua", „Astra", „Familia", „Cahiers Slavici şi Duiliu Zamfirescu).

roumains d'etudes litteraires", „Igaz Szo" etc. Teza cea mai controversată a lui Anton

Înainte de a trece la amplele sale sinteze, Cosma vizează originea romanului românesc

Anton Cosma antologhează textele despre ca text, pe care el o găseşte în povestire (ca

roman ale lui Ioan Slavici, descifrând în ele o mod narativ generic, nu ca specie literară),

teorie coerentă a genului, modernă pentru adică practic în toate varietăţile de proză

epoca lor, în special privind conceptul de anterioare: basm, legendă, roman popular,

personaj şi mijloacele retorice (Ioan Slavici, Biblie şi naraţiune religioasă, istoriografie,

Romanele vieţii, 1977). cronici rimate, epopee, jurnal de călătorie,

Tot ceea ce va scrie, criticul se nuvelă şi povestire, „fiziologii",

axează pe roman. Geneza romanului corespondenţă literară, memorialistică

românesc (1985) ocupă, din acest punct de autobiografică, etc. Rolul capital îi este

vedere, o poziţie centrală. Lucrarea cercetează rezervat cronicii / letopiseţului. Teoria lui

24

Nr.1 Anul I

Anton Cosma este când prea laxă (formele ce „literaturitatea tinde a predomina").
ar anticipa romanul), când prea restrictivă Clasificarea este în parte reluată şi continuată
(influenţa modelului occidental e redusă la în volumul al doilea al sintezei,
rolul de „clarificator"), cartea rezistând însă Metarealismul, apărut postum (1998).
prin consideraţiile analitice care se sustrag Metarealist ar fi romanul „realităţii secunde,
mediate prin cultură, semnul unei realităţi
schemei teoretice. revolute şi remanente", iar subdiviziunile lui
Romanul românesc şi problematica ar fi romanul neotradiţionalist (cu subclasele:

omului contemporan (1977) aşează întreaga istoric, pentru copii, SF, narativ-baroc, retro,
evoluţie postbelică a genului la noi sub cu formă fixă) şi romanul experimental
dominanta realismului (prima secţiune a cărţii
schiţează o „poetică a realismului"). Tentativa (indirect, eseistic, metaroman, hiperroman).
e reluată în mai ampla sinteză Romanul Autorii aferenţi fiecărei diviziuni sunt trataţi
românesc contemporan. 1945-1985. În primul micromonografic, panorama urmărind
totodată evoluţia fiecărui tip de roman.
volum (Realismul, 1988), sunt stabilite trei Taxonomia stufoasă este compensată, şi aici,
etape: momentul '50 (al „Dogmei «Utopiei»"), de pertinenţa comentariilor pe text.
momentul '60 (al „Adevărului") şi momentul
'80 (al „Romanului ca literatură":

OPERA:
 Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Cluj Napoca, 1977;
 Geneza romanului românesc, Bucureşti, 1985;
 Romanul românesc contemporan. 1945-1985, vol. I: Realismul, Bucureşti, 1988,

vol. II: Metarealismul, Cluj Napoca, 1998.

Antologii:
 Ioan Slavici, Romanele vieţii, Cluj Napoca, 1977.
 Teatru- Ed. Argonaut, 2010.

Prof. Nicolae Suciu
Liceul Teoretic Dumbrăveni

Jud. Sibiu

25

Nr.1 Anul I

Cu mirare şi curiozitate la început – un tânăr prof de… română, într-o clasă de a X-a de
Realişti sadea, care citeau în general textele problemelor de mate-fizică sau, în cel mai bun caz,
romane poliţiste sau SF. Cu o voce super înceată, s-a prezentat : Anton Cosma ; a prezentat un pic
materia de a X-a şi apoi… a început să-şi vorbească parcă sieşi, să se mişte într-o lume a lui, să
pună întrebări şi să-şi răspundă singur. Băieţii – derutaţi : nu ţipa când un bileţel aruncat cădea în
faţa lui, nu spiona caietele de matematică de pe bănci… Comod ! şi-au zis toţi ! Doar că prea punea
multe întrebări, aşa, în general… Şi într-o oră miracolul s-a produs ! Un băiat, stresat de discursul
profesorului, a început să vorbească : « Nu, nu cred ca aşa a înţeles autorul personajul respectiv ».
Profesorul, fără să clipească, să se mire, să admonesteze, i-a cerut să argumenteze. Şi după lungi
discuţii, la care a sărit clasa în ajutor (eram şi suntem un colectiv de invidiat, bogaţi toţi… în
prieteniile sudate atunci şi rămase la fel peste 40 de ani…), s-a tras o concluzie şi Realiştii au spus :
« cctd ! » (ceea ce trebuia demonstrat). A pierdut profesorul ? A câştigat ?... Băieţii au început să
citească pe rupte, pentru a avea argumente ! Şi ca să tenteze cu o notă mai « uşor » de luat,
profesorul dădea note mari pe… versuri învăţate pe de rost. Oo, ce uşor ! Şi Eminescu, Arghezi,
Blaga, circulau liberi în clasă, unul începea un vers, altul îl continua, ca într-o joacă (aşa se întâmplă
şi azi, la întâlnirile de promoţie… « Frumoaso, ţi-s ochii »…).

Cu admiraţie şi recunoştinţă după Bac, când Realiştii au fost la înălţime ! (de, « Stânci
fulgerate în vuietul vremii » !). Domnul zâmbea rar, dar atunci, la liste, ochelarii i s-au aburit a
emoţie !

Cu mulţumire, ori de câte ori, studentă la Filologie la Bucureşti (ciudat pentru o Realistă,
dar…), veneam acasă şi unul din primele drumuri era la Domn Profesor, unde cei trei copii mă
întâmpinau bucuroşi : era rost de o seară lungă de discuţii la o… afinată oferită de Doamna
Profesoară, care nu se mai îndura să plece de lângă noi : « Da’ cum, da’ asta o ştii ? dar cartea asta
ai văzut-o ?... »

Cu infinită bucurie când au acceptat să vină să stea la noi, la Constanţa, cu copiii, o
săptămână, la plajă. N-o să uităm niciodată o dimineaţă mai răcoroasă, când la o terasă, soţul meu a
întrebat : « Beţi un coniac ? » S-au uitat întrebători unul la altul şi Doamna a spus : « Lasă, pentru
fiecare lucru trebuie să existe un început… » Şi l-au gustat ! Şi de câte ori ne revedeam apoi, îşi
aduceau aminte cum « i-am corupt » şi râdeau !

26

Nr.1 Anul I

Cu neţărmurit respect profesional atunci când, la noi fiind, le-am spus că trebuie să dau

Definitivatul şi nu mă pricep deloc la scriitorii contemporani. « A, o rezolvăm uşor », a spus Domn

Profesor, « aveţi un magnetofon ? » Şi trei seri lungi, ore în şir, a vorbit liber, pentru mine, despre

toată literatura contemporană – s-a plimbat, sigur pe el, liniştit, pe ogorul atât de muncit al

literaturii, de unde au ieşit mai apoi şi roadele : cărţile Istoria Romanului românesc şi… , pe

care le-am primit cu autograf şi pe care le păstrez ca pe adevărate comori.

Cu adâncă durere, când am aflat, târziu, la un drum în Dumbrăveni, că Domnul Profesor s-

a mutat în alte Lumi, să trezească şi acolo dorinţa de modestie, cunoaştere, dăruire ! L-a urmat mai

apoi şi Doamna, că aşa erau ei obişnuiţi, să se sfătuiască în de toate ! Dar nu, ei n-au murit, trăiesc

în sufletele noastre, aşa cum trăieşte şi domnul Domnaru, cel care mi-a spus o dată : « Tu să vii şi

să scrii tot ce ştii… » spre aducere aminte…

Prof. Rodica Dudaş

27

Nr.1 Anul I

Ana Cosma

Când ai trecut pe partea descendentă a vieţii şi începi să cobori, iritat ori senin, lent sau în
grabă, temător ori calm şi când, privind în urmă nu mai zăreşti nimic din partea însorită a pantei pe
care ai urcat în prima jumătate a vieţii, norocul îţi mai surâde încă şi surâsul se numeşte memorie.
Ea ne salvează o mai mare sau mai mică parte din ceea ce nu se mai vede dar e parte din noi.

Mi-am propus a scoate la lumină gândurile atât de profunde legate de acele fiinţe care, deşi
nu s-au aflat în centrul vieţii sociale, educative sau culturale, au avut o deosebită importanţă în
formarea mea, în drumul meu, în comportamentul meu. Nimic nu-mi face o plăcere mai mare dacât
să-mi aduc aminte de cea căreia îi datorez apropierea mea de literatură şi anume doamnei
profesoare Ana Cosma. Dacă toţi colegii mei de liceu venerază memoria profesorului Anton
Cosma, eu trebuie să recunosc faptul că, dacă n-ar fi existat, în clasa a V-a, tânăra profesoară de
română cu bunătatea ei, cu sensibilitatea, cu plăcerea de a ne vorbi despre marii scriitori şi operele
lor, şi care să-mi noteze cu zece minus prima mea teză, cu siguranţă, astăzi, n-aş fi fost cel care
sunt. Dacă primul meu contact cu literatura ar fi fost intermediat de vocea monotonă, de construcţia
destul de şubredă a discursului oral, de ironia mustrărilor însoţită de zâmbetul dezarmant, de
zgârcenia în notare a domnului profesor Anton Cosma, atunci, viaţa mea ar fi avut o cu totul altă
desfăşurrare. Îi datorez, aşadar, doamnei Cosma intrarea mea, cu surle şi trâmbiţe, pe câmpul de
bătălie al limbii şi literaturii române unde aveam să descopăr şi multe voci angelice dar şi bâlbâiţi
cu gura strâmbă, aceştia din urmă fiind consideraţi, de cele mai multe ori, exemplele care ar trebui
urmate.

Deşi, din cei opt ani de gimnaziu şi
liceu, doar un an, respectiv clasa a V-a,
doamna Cosma mi-a fost profesoară, n-o voi
uita niciodată aşa cum, în ciuda lecturilor
din Llosa, Kundera, Bulgakov, Marquez sau
Cărtărescu, nu voi uita niciodată Jack
London, Dickens sau Coşbuc
( poezia Mama a reprezentat subiectul tezei
de-a V-a ). Fie ca amintirea lor să reprezinte
un omagiu adus fiinţei şi profesiei lor dar şi limbii române pe care au slujit-o cu patimă şi bucurie.

Prof. Traian Petri

28

Nr.1 Anul I

Dacă în 1979, pe atunci încă nestrămutat de la Liceul Teoretic din Dumbrăveni, judeţul
Sibiu, abia desfiinţat, la revista Vatra târgu- mureşeană, profesorul şi criticul Anton Cosma
demonstra în prefaţa la cartea îngrijită de dânsul, Ioan Slavici: Romanele vieţii, nu numai că avea
ceva de spus în direcţia criticii şi istoriei literare, dar că a cunoaşte temeinic ”modernitatea
cugetării estetice slaviciene”, pentru un specialist, ar însemna, mai întâi de toate, posibilitatea
cunoaşterii „ aportului său (al lui I. Slavici), adesea ignorat, la fundamentarea prozei noastre
moderne”(1)- în Romanul românesc contemporan, apărut în 1988, nu numai ca o continuare a
Genezei romanului românesc, apărută anterior - profesorul de la Dumbrăveni, se dovedea deja un
critic literar în plină forţă.

Prefaţa la Romanele vieţii, cu erudiţia de care criticul dă dovadă, cu minuţioasa
selectare a corespondenţei în mare parte, cu Iacob Negruzzi, în care marele clasic român îşi exprimă
mai bine ca oricând concepţia despre literatură, în cea de-a doua carte a lui Anton Cosma, intitulată
Geneza romanului 1985, îi sunt apreciate de critica vremii, abilităţile „de a fixa pătrunzător notele
definitorii” (2). Adrian Marino aprecia la Geneza romanului românesc, în 1985, faptul că e scrisă „
cu uşurinţă, cursiv şi chiar cu un anumit condei.” Salutat de acelaşi critic, „drumul nou” al
criticului blăjean, „cu speranţa perfecţionărilor necesare viitoare”(3) , avea să se deschidă la finele
deceniului al nouălea, cu o carte de critică literară mult mai vastă, Romanul românesc contemporan.

Apărută nu întâmplător în colecţia Sinteze,
volumul I al cărţii care se recomandă, aşa cum precizează
însuşi autorul, în Argument, „drept o sinteză deschisă,
supusă completării şi perfecţionării...”(4) şi este o viziune
„panoramică”, printre altele, a dezvoltării romanului
românesc contemporan, cu o rază de cuprindere de patru
decenii: 1945- 1985.

Încă din Argument, observăm rigurozitatea
eseistică, ca modalitate de definire atât a criticii ca
metaliteratură care nu se reduce tocmai la „simpla literatură
pe marginea literaturii” (citat în citat), adică o „formă de
cunoaştere a lumii prin mijlocirea acesteia”, dar şi a
termenului de sinteză : „formă de cunoaştere prin modelarea procesului literar viu...”(5) În acest
sens, Anton Cosma insistă pe aspiraţia criticului de „a deveni critic al epocii lui, într-o relativă

29

Nr.1 Anul I

autonomie faţă de toate circumstanţele ce i-ar putea limita gestul cognitiv.” (6), de a inocula, în
efortul sintezei, preceptele filozofului Constantin Noica, exprimate în Jurnalul de la Păltiniş: „Cel
mai greu în cultură, este să ajungi la concept (....) să nu rămâi la nivelul judecăţii, ci să faci saltul
în syn-logismos, în judecata înlănţuită, discursivă şi constructivă.”(citat în citat) şi de a „ieşi din
fericita graţie patriarhală a contemplaţiei şi a judecăţii” (7)

Ca încercare „cuprindere globală a izotopiei formei romanului, aşa cum se prezintă
ea pe un spaţiu (cel românesc) şi un timp (deceniile postbelice) precis delimitate” (8), cartea de faţă
se vrea şi o reconstituire a „filmului acestei modelări - remodelări a romanului nostru” , ca principal
scop al cărţii, aceasta neavând pretenţia de a aspira nici „să însumeze nici să înlocuiască ceea ce s-a
făcut până acum în acest domeniu”, ea dorind doar atât: „un instrument de cunoaştere teoretică
asupra literaturii epice româneşti contemporane...”(9)

Riguros structurată pe capitole: I. Evoluţia romanului românesc între 1945-1985, cu
subcapitolele: 1.Momentul 1950, al Dogmei; 2. Momentul 1965, al Adevărului; 3. Momentul 1980,
al Romanului; II. O panoramă a romanului românesc contemporan, cu subcapitolele: 1. Realismul
obiectiv, cu desfăşurătorul lui. a) romanul politic; b) romanul de observaţie socială; c) romanul
satiric; şi 2. Realismul introspectiv, cu desfăşurătorul: a) romanul de analiză, b) romanul formaţiei
interioare şi c) romanul erosului, cartea regretatului Anton Cosma punctează în primul capitol
problema „normalizării” romanului începând cu deceniul al optulea, invocând câţiva factori concreţi
ai acesteia: dispariţia cenzurii (cel puţin aşa se credea atunci, tot aşa cum se crede acum); abundenţa
romanului, limpezirea conştiinţei artistice prin redescoperirea naturii estetice; tendinţa romanului de
a deveni tot mai mult „spunere a existenţialului” (10);
tendinţa de scriere/ rescriere şi o „extindere a
metaliteraturii, a literaturii despre literatură, mit, istorie”,
faţă-n faţă cu puţinele contribuţii teoretice ale criticii
(atunci) noastre postbelice şi anume „postularea
legitimităţii relecturii” pornind de la ideea „lecturii
infidele” a lui Nicolae Manolescu şi de la cea a
„expresivităţii involuntare”- idee înaintată de Eugen
Negrici; „împăcarea de acum cu istoria şi cu sine...” (11)

AC 75)

Ideea exprimată în partea finală a primului

capitol cum că, jurând pe rând pe Utopie, pe Adevăr şi pe
Literatură, romanul ar putea ajunge la autentica înţelepciune de a da drept de cetate şi Utopiei şi

Adevărului şi Literaturii, este nuanţată în cel de-al doilea capitol, cel mai masiv, în care autorul îşi

30

Nr.1 Anul I

„limitează comentariul asupra a 250 de autori.”(12)AC 13)- evidenţiind, în funcţie de notele de
atunci ale criticii literare, principalele trăsături atât ale operelor unor mari scriitori cum ar fi Marin

Preda, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc, Augustin Buzura, Dumitru Popescu, Ion Brad, Nicolae
Breban, Dinu Săraru, Petre Sălcudeanu, ion Lăncrăjan, Constantin Ţoiu, Nicolae Ţic, cât şi a altora
mai puţin cunoscuţi publicului- cititor ai deceniului nouă, găsind „aproape totdeauna - cum arăta
Laurenţiu Ulici- argumentul critic cel mai convingător în raport cu realitatea operei epice şi a
personajului care o umple.”(13)

La aproape 23 de ani de la apariţia cărţii, devine tot mai convingător gândul că atât
partea I a Romanului românesc contemporan, Realismul, cât partea a II, Metarealismul, apărută
postum, în 1998, nu numai că a deschis anumite pârtii în cunoaşterea romanului românesc
contemporan, dar ar putea figura şi astăzi (dacă s-ar mai studia şi astăzi în liceu, literatura la „patru
ace”, ca atunci), ca un studiu de căpătâi al profesorului de limba şi literatura română de liceu.

Prof. Nicolae Suciu
Liceul Teoretic Dumbrăveni,

Jud. Sibiu

BIBLIOGRAFIE:

1. IOAN SLAVICI, ROMANELE VIEŢII, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1979, p 6.
2. ULICI, LAURENŢIU, Biblioteca Babel, Cartea Româneasă, 1978.
3. MARINO, ADRIAN, în Anton Cosma, Romanul românesc contemporan I, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1988, coperta.
4. COSMA, ANTON, idem, Romanul românesc contemporan I, idem, p. 15.
5. COSMA, ANTON, idem, p 6.
6. COSMA, ANTON, idem, p. 7.
7. LIICEANU, GABRIEL, Jurnalul de la Păltiniş, Ed. Humanitas, 1991.
8. COSMA, ANTON, idem, p11.
9. COSMA,ANTON, idem, p 15.
10. COSMA, ANTON, idem, p 9.
11. COSMA, ANTON, idem, p 21.
12. COSMA, ANTON, idem, p. 14.
13. ULICI, LAURENŢIU, în Anton Cosma, Romanul românesc contemporan I, coperta.

31

Nr.1 Anul I

Numele lui Anton Cosma (1940-1991) se leagă, mai mult decât de orice alt loc, de
Târgu-Mureş, de revista Vatra, al cărei redactor a fost (1981-1991) şi, nu mai puţin, de Biblioteca
Judeţeană Mureş, care găzduieşte o donaţie de carte Anton Cosma şi care patronează anuarul de

faţă. Este, prin urmare, o bucurie şi o onoare pentru mine să
anticipez, tocmai prin intermediul acestor pagini din Libraria,
apariţia unui volum inedit Anton Cosma.

Căci, în premieră postumă şi în postură inedită, va
apărea în curând Anton Cosma, criticul literar, de data aceasta în
calitate de scriitor de comedii şi cronicar de teatru. Manuscrisele lui
au supravieţuit dispariţiei sale fizice şi constituie nepreţuita sursă pe
care se clădeşte volumul aflat sub tipar la Editura Argonaut din Cluj-
Napoca.

Intenţia mea, ca editor al volumului, a fost aceea de a
smulge uitării un material valoros, care merită să vadă lumina tiparului şi - poate, de ce nu? - şi pe
aceea a rampei.

Manuscrisele le-am „tratat” ca pe nişte documente istorice, ca mostre ale unui trecut -
temporal apropiat, ce-i drept, dar deja atât de departe de noi prin răsturnările sociale şi mentale
survenite între timp - iar prezentarea mea se doreşte a fi o apropiere de omul şi de scriitorul Anton
Cosma, o dezvăluire dinspre „interior” a biografiei şi operei Tatălui meu.

Neconvenţionala şi foarte intima prezentare cuprinde numai ceea ce n-ar putea scrie
niciodată vreun comentator despre Anton Cosma, pe când ediţia aceasta de Teatru consacră debutul
unui total necunoscut dramaturg.

Comediile originale ale lui Anton Cosma poartă pecetea timpului şi regimului în care au
fost scrise. Autorul lor nu a fost nicidecum un dizident, iar vocaţia de revoltat i-a lipsit. Într-o
societate atât de bineaşezată şi de ermetic închisă, precum era lumea românească a epocii
Ceauşescu, ieşirea pur şi simplu nu putea fi gândită. Sau, cel puţin, Tata nu a teoretizat niciodată
nici verbal, nici în scris, spargerea cercului vicios. Aflat în interiorul sistemului, Anton Cosma a
simţit însă constrângerea cea mai apăsătoare cu putinţă, cea ideologică.

L-a frământat oprimarea şi coruperea cuvintelor - aşa cum se vede în Detectivul
particular, l-a intrigat supraomul de tip nou - recreat în laboratorul Tovarăşului din Andromeda.
Dramaturgul, însă, a imaginat conştient sau inconştient forme de evadare, soluţii de fugă, prin umor

32

Nr.1 Anul I

şi ironie - ca în Vizita bătrînilor domni, ori prin incursiunea în fantastic (De-aş fi Păcală) şi chiar
science-fiction (Tovarăşul din Andromeda).

Piesele lui Anton Cosma sunt satire ce demască răul obştesc. Conturând tablouri
veridice ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, fresce sociale, tipuri umane, autorul
dezvăluie varii forme ale răului. Ticăloşiile şi ticăloşii n-au o amprentă tragică, macabră,
terorizantă, ci poartă mai degrabă masca grotescului, stârnind râsul, compasiunea. Personajele
negative sunt aproape simpatice, iar cele pozitive au scăderi omeneşti - preaomeneşti.

Totuşi, personajele sunt adesea simbolice. Ele par a se încadra în tipuri şi categorii,
cu contururi suficient de îngroşate pentru a oferi textului un caracter didactic, pentru a dota povestea
cu o morală. Pe alocuri îmi pare că realismul personajelor păleşte în faţa aspectului lor livresc. Dar,
pentru că sunt fiica Tatălui meu, ştiu că, spre exemplu, detectivul Apolodor Linte, alias profesorul
Moldovan, nu este altceva decât alter ego-ul lui Anton Cosma, şi de aceea, incredibilul idealism al
unor personaje are la origine un model existenţial cât se poate de real.

*
Volumul Anton Cosma - Teatru conţine:
Cinci comedii
1. Detectivul particular ne induce în eroare prin tenta ei pronunţat poliţistă. Apolodor
Linte, un fals detectiv particular, într-o societate în care o asemenea categorie profesională nu
există, este marcat de „situaţia tragică a cuvintelor.” Acest antierou este adeptul gândirii libere:
„Sistemeleşi dogmele sînt reumatismul gîndirii. Gîndirea trebuie să fie liberă, neanchilozată.” El
constată că „s-au înmulţit gangsterii cuvintelor! Există o mafie a cuvintelor, care s-a întins ca o
ciupercă!...” şi, de aceea, declanşează o ofensivă donquijotescă împotriva lor. Detectivul preia
monopolul asupra cuvintelor „puternice, eficiente”, monopol deţinut de oligarhii răufăcători ai
sistemului. Ce se întâmplă, de pildă, când Apolodor Linte se înstăpâneşte asupra temutului cuvânt
„noi?” „Bidigă (transpirînd): ‘Noi’?... Poate ‘noi’, puterea politică... Ori ‘noi’, organele de
miliţie... Marusia: Ori ‘noi’, sindicatul!... […] Bidigă (mohorît): Nu e bine, tovarăşi, nu e deloc
bine! Noi avem nişte cuvinte valoroase, eficiente, nu e bine cînd ele sînt folosite abuziv de alţii!...
Detectivul e un pericol mare, tovarăşi!...” Intriga, deznodământul şi finalul deschis al piesei ţin de
un neaşteptat intertextualism; acestea sunt însă altoite pe un cadru voit rigid, într-un scenariu ce
respiră prin toţi porii parfumul şi limba de lemn a epocii de aur a realismului socialist.
2. Ideea centrală a piesei Tovarăşul din Andromeda o reprezintă formarea omului de tip
nou, un fel de Pygmalion socialist, modelat de organizaţia de bază şi, mai ales, de
preşedintele şi contabila C.A.P.-ului. Costică Andromeda este un personaj fantastic prin excelenţă,
cu origine stelară fabuloasă, neclarificată de autor. În fond, aici nu obârşia lui terestră sau

33

Nr.1 Anul I

extraterestră contează, ci evoluţia şi devenirea sa. Costică Andromeda, manifestând calităţi
supraomeneşti: hărnicie stahanovistă, nevoi fiziologice minime (se hrăneşte cu lumina soarelui, nu
cu alimente), este educat, şcolit şi îndoctrinat, în maniera dialecticii materialiste, pentru a deveni un
element social model. Evoluţia conştiinţei şi a verbului său, însă, îl transformă într-un „deviant”
periculos, într-un „idealist”… Interesantă este soluţia imaginată de autor: riscând exilul din
societate, Costică Andromeda este, în cele din urmă, acceptat la o margine a ei, în calitate de …
„scriitor,” singura formă de „deviere” admisă social.

3. Cu umor negru, comedia sentimentală Bagaje de mînă abordează o temă lipsită de
orice haz: celula de bază a societăţii, familia socialistă, promovată cu exces de zel de un cuplu
modern. Cu un astfel de subiect, autorul, însă, nu se simte liniştit decât printr-un final pozitiv,
moralizator, care nu ucide speranţa.

4. Aceeaşi notă didacticistă o conservă comedia pentru copii O statuie neobişnuită.
Anton Cosma pare a-şi fi exersat aici abilităţile dramatice, elaborând un scenariu ce ar fi putut fi
oricând jucat pe scenă de o brigadă de pionieri sau de o trupă şcolară din deceniul opt al secolului
trecut. Cu atât mai mult cu cât ideea, nefiind originală, ci aparţinându-i lui J. Bernt; aceasta este,
într-adevăr, singura piesă de teatru a lui Anton Cosma lipsită complet de mesaj politic.

5. De-aş fi Păcală este, în aprecierea mea, o bijuterie a genului dramatic din cadrul
literaturii pentru copii. Rotundă, reuşită şi perfect echilibrată mi s-ar părea o ecranizare sau o punere
în scenă a prologului II şi a celor trei acte, fără prologul I şi fără epilog. Încântă savoarea replicilor,
cântecelele versificate, personajele spumoase în frunte cu agerul Păcală, confruntarea alertă între
isteţime (ca principiu al binelui) şi lenea minţii (ca principiu al răului), comicul de situaţie, de
limbaj şi, de ce nu?, de moravuri… Dincolo
de prim-planul acţiunii, depănate spre
deliciul celor mici, se cască hipertrofic un
hău adult… Este alegoria ţării, unde
domneşte Împăratul Fără Cap, unde se
practică un deşănţat cult al personalităţii,
unde soluţiile unui haiduc spiritual, precum
Păcală, sunt tot atâtea tentative de efracţie
dintr-un sistem concentraţionar…

Încă o comedie în patru variante
Varianta 1. Altfel decât
Tovarăşul din Andromeda este construită comedia în două părţi, Vizita bătrînilor domni. Un Deus
otiosus, Bunul, pogorât pe pământ, însoţit de un preaomenesc Sfântul Petru, un cuplu simpatic de

34

Nr.1 Anul I

Somnorilă şi Fomilă, doi zei ai unor vremi apuse sosesc în Loboda, sat socialist cu nume simbolic.
Un qui pro quo fără voie însoţeşte inocentele personaje, dezlănţuind un noian de „minuni,”
zguduind ordinea socială ateist-ştiinţifică constituită. Bătrânul Gogoloţ, personajul-martor, explică -
glumeţ, duios, dureros: „Dumneavoastră… dumneavoastră, uncheşilor, sînteţi doi domni bătrîni,
care aţi venit din poveste şi aţi uitat drumul înapoi... Degeaba îl căutaţi, nu mai este, urmele s-au
şters, vremurile le-au acoperit... Nu vă mai puteţi întoarce, nu ne mai putem întoarce...”

Acest titlu al piesei - care face aluzie la Vizita bătrânei doamne de Friedrich
Dürrenmatt, o comedie tragică în trei acte despre păcatele tinereţii, sărăcie şi pierderea demnităţii -
este cel care apare cel mai des în manuscrisele lui Anton Cosma. Alături de titlul Vizita bătrînilor
domni, autorul parcă s-a jucat, imaginând un noian de alte titluri: Minunea dinLoboda sau Satul
fără bărbaţi sau Sfinţii în concediu sau, mai ales, Cum s-au înscris Dumnezeu şi sfîntul Petru în
C.A.P. Comedia de faţă beneficiază nu doar de multe titluri, ci şi de multe variante reuşite.

Varianta 2. Minunea de la Loboda aduce mai multe personaje, între care un personaj
nou: Doamna Dracu’, fireşte cu modificarea numelor unora dintre ele. Varianta insistă mai puţin pe
descifrarea misterului originii, terestre sau extraterestre, a celor doi bătrâni sosiţi la Loboda; nici nu
„rezolvă” enigma „primei doamne a iadului” ori a „umbrei” OZN-ului ori a „Reorganizării;” dar
accentuează la maxim, cu virulenţă, satira socială. Aici personajele reuşesc performanţa de a
transfera, cu arme şi bagaje, în timp record, cultul personalităţii din sfera ateismului dogmatic în
sfera bigotismului la fel de păgubos. La fel ca şi accentul piesei, şi finalul Minunii din Loboda
diferă de cel al Vizitei bătrînilor domni.

Varianta 3. Îmi pare că cea mai livrescă rescriere a piesei urmează în varianta a treia, cu
titlul ajustat de mine, Cum s-au înscris Dumnezeu şi sfîntul Petru în I.A.D. Aici jocul de nuanţe
este exploatat uneori cu linii prea îngroşate, prea groteşti şi, cumva, nefireşti. Interesantă e ideea
introducerii lui Nicky Percea, care, însă, parcă nu capătă suficientă consistenţă, levitând indecis spre
confuzia cititorului / spectatorului. Este el
un personaj real sau fantastic? Poate însă
efectul scontat de autor este tocmai acesta,
plonjarea - gen Bulgakov - într-o lume cu
contururi şterse, cu multe feţe, cu planuri
ce se întrepătrund… Această senzaţie
împinge, în orice caz, limitele textului spre
tragicomedie.

Varianta 4. Un experiment
intertextualist reuşit mi se pare, în schimb,

35

Nr.1 Anul I

varianta a patra, Satul fără bărbaţi, rescrisă, cu mînă sigură şi cu umor sănătos, pe ideea
„spectacolului în spectacol,” cu personaje cu duble funcţii (Regizoarea alias Doamna Dracu’;
Maestrul de lumini alias Bunul, nea Petrică alias sfîntul Petru). Varianta aceasta preia, ca într-o
sinteză, caleidoscopic, elemente din toate variantele anterioare, pe care le amalgamează şi le
acoperă cu o poleială postmodernistă plasată într-un cadru socialist.

Şi o comedie în traducere
Les demoiselles de Saint-Cyr, în varianta românească oferită acum de Anton Cosma, nu
este altceva decât un izbutit exerciţiu dramatic alcelebrului romancier de capă şi spadă Alexandre
Dumas, care, în haina comediei clasice cu cele cinci acte ale sale, îmbracă personaje, întâmplări,
măşti, improvizaţii ale commediei dell’arte. Intriga dinamică, qui pro quo-urile, comicul de situaţie
şi, pe alocuri, suspansul ce conduce spre deznodământul fericit - toate acestea dezvăluie o piesă ce,
odată pusă în scenă, are şanse reale de succes la public.
Cronică şi critică de teatru
Dacă, până la acest punct, volumul Anton Cosma - Teatru este unul ce omagiază faţa
încă necunoscută a criticului literar de la revista Vatra din Târgu-Mureş, restituind pentru public şi
publicitate comediile originale ale autorului şi o traducere dramatică, se cuvine neapărat a fi
alăturată secţiunea cuprinzând cronicile teatrale semnate de Anton Cosma. Pe aceasta o dedicăm, eu
de aici, iar Tatăl meu de dincolo, talentatului şi originalului om de litere Romulus Guga (1939-
1983), fondator al seriei noi a revistei Vatra şi redactor-şef al ei (1971-1983), poet, romancier,
dramaturg, ziarist şi critic literar.
Anton Cosma a scris o succesiune de texte ce oglindesc profilul de dramaturg al celui
trecut în nefiinţă. Cu aceste texte iniţiez secţiunea de cronici teatrale.
Dar Anton Cosma a consemnat, an de an, stagiune după stagiune, spectacolele Teatrului
Naţional şi ale Institutului de Teatru din Târgu-Mureş, cronicile sale fiind publicate - probabil
majoritatea - în singurul cotidian local românesc din vremea aceea, Steaua roşie, fiind traduse
uneori (respectiv, atunci când cronicile descriau spectacole ale secţiei maghiare) în cotidianul local
unguresc Vörös Zászló (Steagul roşu). Scrise în perioada 1982-1990, cronicile au fost preluate
pentru tipar atât din manuscrise (din 1982 şi după), cât şi din extrase din Steaua roşie (1986-1990).
Personalia
Sunt redate, în această rubrică, câteva documente şi acte vizând munca, viaţa şi
preocupările lui Anton Cosma în perioada reflectată de comediile sale. Documentele au rostul de a
sugera atmosfera de epocă.
Cei care au uitat savoarea limbii de lemn a birocraţiei socialiste şi-o vor reaminti.

36

Nr.1 Anul I

Cei care nu i-au cunoscut gustul nu vor putea diferenţia între aceste acte, desprinse din
realitate, şi replicile personajelor fictive din piesele lui Anton Cosma…

Ca făgaş propriu, Anton Cosma a ales critica literară sau a fost ales de ea, nu pot şti
exact. Am convingerea că, în ceea ce priveşte percepţia şi interpretarea romanului românesc al
secolului XX, vocea Tatălui meu nu va putea fi omisă nicicând. Cele patru cărţi publicate în timpul
vieţii sunt toate dedicate romanului: Romanul românesc şi problematica omului contemporan
(Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977), Ioan Slavici - Romanele vieţii (Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1979), Geneza romanului românesc (Bucureşti, Editura Eminescu, 1985), Romanul românesc
contemporan: 1945-1985, vol. I Realismul (Bucureşti, Editura Eminescu, 1988), Romanul
românesc contemporan: 1945-1985, vol. II Metarealismul l-am editat postum (Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 1998) împreună cu Ana Cosma şi Dimitrie Poptămaş, Lucian Cosma şi
Horia Cosma.

Cert este că, dincolo de imaginea oficială a criticului literar, sobru, „serios,” se ascunde
faţa nevăzută a lui Anton Cosma. Aceasta se exprimă prin morbul, ascuns cu pudicitate, al literaturii
pe care a practicat-o în toate genurile ei.

În opoziţie cu discreţia şi modestia lui prea mari, apare, în toată îndrăzneala, gestul meu,
de a aduce la tipar, în faţa unui public potenţial, un volum cu piesele de teatru ale lui Anton Cosma
şi apoi, dacă sorţii vor fi favorabili, şi alte volume de proză scurtă, roman, eseuri, literatură pentru
copii… Eu însă am credinţa că fapta trebuia comisă, că literatura aceasta merită să iasă din dulap şi
să vadă lumina tiparului.

Anton Cosma vă invită la Teatru, vă aruncă mănuşa!

Dr. Ela Cosma
Institutul de Istorie „George Bariţ”

Cluj-Napoca

37

Nr.1 Anul I

Poezia, în viziunea lui Eminescu, se constituie în funcţie de feţele timpului.
1. În „Zilele de aur a scripturelor române” (epoca paşoptistă) poezia este „cântare”,
exprimând crezul sincer al poetului bard, instrument al unei cunoaşteri magice, iar menirea acesteia
este de a reda omenirii adevărurile permanente. Referirile la creaţia paşoptiştilor din poezia
„Epigonii”sunt sugestii ale cântecului:
„Cichindeal—gură de aur ”,
„Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară”,
„Liră de argint--Sihleanu”,
„Bolliac cânta iobagul”,
„Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său”,
„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită”.
Credinţa bardului în creaţia sa „Voi credeaţi în scrisul vostru” converteşte cuvântul în
cântec, iar limba în limbaj cifric plin de înţelesuri şi încărcat de virtuţi magice.
2. Prezentul—timp al agoniei—marcat de conştiinţa critică: „Nenduraţii ochi de gheaţă”,
înseamnă îndepărtarea spiritului de lumea magică a cântării, substituirea credinţei cu scepticismul:
„noi nu credem în nimic”.Într-un prezent vidat de valori poezia s-a înstrăinat de semnificaţia
cântării, degradându-se în cale de parvenire şi mijloc de căpătuială:
„Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care încearcă prin poeme să devină cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame, ai căror bărbaţi, ei speră
C-ajungând cândva miniştri, le-a deschide carieră.”
(Scrisoarea II)
Analizând statutul poeziei şi al poetului din
contemporaneitatea sa , concluzia lui Eminescu este pesimistă
şi exprimă condiţia dramatică, precară a artistului, condamnat
să trăiască într-un timp potrivnic, la marginea unei societăţi
devorată de ambiţii şi dominată de instincte:

38

Nr.1 Anul I

„Iar în lumea cea comună a visa e un pericul
Căci de ai cumva iluzii eşti pierdut şi eşti ridicul.”
(Scrisoarea II)
Poezia „Criticilor mei” este construită pe antiteza dintre gândirea critică sterilă şi
gândirea poetică creatoare ca expresie a dorurilor şi patimilor frământate în inima creatorului:
„Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri, a ta minte
Stă pe toate să le-asculte...”
Poetul recurge la o subtilă comparaţie între geneza elementelor naturale şi cea a poeziei;
orice naştere înseamnă de fapt, o repetare a facerii, a ieşirii din întunericul primar prin poarta vieţii:
„Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii
Toate cer intrare-n lume
Cer veşmintele vorbirii.”
În efortul de a înveşmânta gândirea în instrumente ale vorbirii, poetul manifestă o
permanentă neîncredere în cuvânt, simţit ca realitate secundă (nu primordială), menit să exprime nu
să fie. Ca şi fiinţa, cuvântul a căzut sub legea timpului, devenind din esenţa pură de la început—„La
început a fost cuvântul”—instrument de mijlocire; de aici dureroasa interogaţie a poetului:
„Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?”
Poezia se naşte nu din celebrarea virtuţilor
cuvântului ci dintr-o istovitoare luptă cu acesta. (I. Em.
Petrescu).
Astfel actul creator, departe de a mai fi
cântarea bardului, ecou din armonia cosmică, devine
sacrificiu, ardere, în care se ,,mistuie,, artistul „cuprins
de-adânca sete a formelor perfecte”.
3. Fiind imposibilă comunicarea cu trecutul
glorios al „scripturelor române”, poetul se detaşează
conştient de limbajul degradat, de ,,vorbele goale,,
comune contemporanilor săi, optând pentru un limbaj poetic universal şi pentru o rigoare de
descântec a formei poeziilor.

39

Nr.1 Anul I
În concepţia lui Eminescu poezia îşi consumă existenţa în trei ipostaze: cântec –
sacrificiu - descântec.
Între cântec şi descântec „poetul trece peste nemărginirea timpului” („Numai poetul”),
regăsindu-se pe sine cel mistuit în focul cathartic al creaţiei:
„Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă”
„Odă (în metru antic)”

Prof. Lucia Szombati

40

Nr.1 Anul I

Cele unsprezece proze ale domnului Nicolae Suciu, strânse în volumul metaforic intitulat
Ziguratul iubirii, volum apărut în aprilie 2011 la Editura Casa cărţii de ştiinţă Cluj-Napoca au de
fapt un singur personaj în diverse ipostaze, cu nume diferite, alter ego-ul autorului, un individ care
îşi caută lumi compensatorii la un “real care era prea dens”, urcând în acelaşi timp treptele spre
templul (ziguratul) iubirii—absolutul.

Ţucu, personajul din Autopsia unei compuneri, coboară din universul mirific al poveştilor
spuse de mama – fiinţă ce străjuieşte la hotarul dintre bine şi rău, călăuzind îngereşte paşii copilului
spre desăvârşire, în cel real, vâscos şi rece al şcolii din anii comunismului. Lumea exterioară devine
emanaţia trăirilor micului elev: „...şcoală veche, săsească, cu pereţi igrasioşi, reci şi respingători, cu
lumina unsuroasă, spânzurată sinucigaş de un singur bec anemic, şi cu atmosferă apăsătoare”, iar
învăţătoarea, tovarăşa, este „ciumă...pentru cei modeşti”, care „zbiera, îşi ieşea din minţi, ne trăgea
de urechi, de păr, ne dădea picioare în dos şi palme...”. În acest topos al răului, educaţia
degenerează în pervertire a sufletului, iar Ţucu refuzând să acumuleze cunoştinţe prin „turnarea lor
în cap cu tolcerul”, respinge în mod natural propria-i denaturare. Plecarea la şcoală stă sub semnul
infernal al iernii, al frigului şi al întunericului din suflet, devenind sinonimă cu ieşirea din Paradisul
coplăriei, al purităţii, al poveştilor.

În acest real apăsător, evaluarea cunoştinţelor, a gesturilor sau faptelor capătă imaginea unei
autopsii în închipuirea copilului. Moartea simbolică
înseamnă anihilarea sinelui, a esenţei fiinţei, sub presiunea
unei false cunoaşteri. Nu durerea fizică îl înspăinântă pe
Ţucu, ci teama că îi vor fi scoase afară şi astfel văzute
măruntaiele – lăuntrul său. Cele trei femei în uniformă de
bolşevic (în mintea copilului uniforma de bolşevic echivala
cu cea de măcelar—sugestivă echivalenţă), care urmau să
efectueze autopsia, nu aveau feţe pentru că într-un spaţiu
închis şi comprimant, fără perspectiva înaltului (sala de clasă
), identitatea se pierde. Copilul se simte despicat cu bisturiul
de la gât până sub burtă, simte mirosul de formol – miros al
morţii – şi simte mai ales cum îi sunt extrase din lăuntru
organele. Numai inima nu, era prea mică şi lipsită de importanţă pentru executantele autopsiei.

41

Nr.1 Anul I

Aceasta n-a putut fi atinsă de brutalitate, a rămas intactă, pentru a izvorî din ea, mai târziu,
nebănuite frumuseţi.

Ţucu se salvează din starea - limită în care autopsia îl trimite prin iubirea celor două fiinţe
care-l conduc spre lumină, ajutându-l să se orienteze în întunericul fluid în care se zbătea: mama şi
Sndra, colega de bancă. Mama îi dezvăluie magia cuvântului din poveste prin care va cunoaşte
lumea, Sandra îi dezvăluie magia iubirii care-l va călăuzi prin hăţişurile sufletului. Cele două
ipostaze ale feminităţii—mama, întâiul rai al fiinţei şi începutul vieţii, şi femeia iubită—sunt
limanurile între care curge şi se scurge viaţa, sunt „marginile” care dezmărginesc existenţa
personajului, în aspiraţia sa spre absolutul imaginat într-un „zigurat al iubirii.”

Compunerea intitulată sugestiv Prietenul meu scrisă de Ţucu, însemna ultima autopsie, dar
o altfel de autopsie: a unei compuneri, a creaţiei ca superioară sinteză a iubirii şi cunoaşterii.
Autorul nu va mai fi disecat, ci întreg va porni pe drumul desăvârşirii, tinzând spre un model
laconic conturat de către profesorul de biologie: „Straşnic băiat!” .

Realul care era prea dens suprimă valorile, schimbă firescul existenţei, anihilează logica,
suprimă graniţele dintre logic şi ilogic, convertind realul în absurd. În acest real convertit trăieşte
personajul narator din Cum o groapă nu se mai îngroapă niciodată, om cult, cu lecturi temeinice
din Vişniec şi Shakespeare, care ajunge la Social, subaltern al unei şefe contaminată şi ea de absurd,
care îi cere să sape o groapă în faţa primăriei fără a-i spune despre destinaţia acesteia. Săpatul gropii
în compania lui Sisi ( nume apropiat de al miticului Sisif-primul personaj din literatură care se
confruntă cu absurdul) pe o căldură sufocantă, devine o aventură. Limbajul stereotip al personajelor
ilustrează o „dereglare” a cuvântului, o desemantizare a acestuia ca urmare a intrării sub zodia
absurdului. Naratorul -- săpător -- se salvează prin lecturile făcute, care îl determină să descopere
un sens gropii fără sens. Astfel groapa devine un univers al vieţii şi al morţii, al iubirii pure şi
carnale, al clipei şi al eternităţii.

Groapa este „sinele”, identitatea care face diferenţa între indivizi. Pentru trecători este
necunoscutul care stârneşte curiozitatea, o curiozitate superficială şi banală care-l înfurie pe săpător;
pentru Sisi, om limitat, fără acces la cunoaştere, este o groapă de mortăciuni din care ţâşneşte o apă
infectă; pentru narator este locul de unde vede lumea altfel, este, de fapt, propria-i viziune, proiecţia
propriului eu asupra lumii. „Groapa care nu se mai îngroapă niciodată” este simbolul unicei
identităţi: al clipei care trece şi care nu poate fi niciodată retrăită, al unei iubiri pierdute, al vieţii şi
al morţii. E unicitatea lecturii unei cărţi a cărei relectură înseamnă altceva, înseamnă situarea ei
într-un alt orizont de aşteptare. Săpatul gropii este pentru cel care i-a citit pe Shakespeare şi pe
Vişniec descoperirea sensurilor într-un univers concret, obiectual şi astfel depăşirea absurdului care
l-a trimis pe el, om cult, la Social.

42

Nr.1 Anul I

Gavriloiu, personajul din Celălalt autocar preocupat până la obsesie de opera lui M. Eliade,
retrăieşte experienţa lui Gavrilescu din La Ţigănci, descoperind sacrul în plin profan. Atât este de
preocupat de aprofundarea şi înţelegerea operei lui Eliade încât îşi dedică aparoape tot timpul
studiului acesteia. Condiţia personajului este dezvăluită, ciudat, în zeflemeaua cunoscuţilor: „De la
Gavrilescu la Gavriloiu nu e decât un pas. Ce mi-e Gavrilescu, ce mi-e Gavriloiu.”, care dezvăluie
anihilarea diferenţelor dintre lector şi personaj şi fuziunea identităţilor celor doi.

Urcând în „celălalt autocar”, cel vechi şi părăsit în fundul curţii plin de bălării, Gavriloiu,
asemeni lui Gavrilescu intrând la ţigănci, calcă pe tărâm sacru, iar proba la care este supus el şi
ceilalţi pasageri vizează nivelul de receptare a lecturii fecăruia prin interpretarea unui rol dintr-o
operă literară. Glasul şoferului, cel care a iniţiat jocul, sună ca o sentinţă de condamnare la moarte
sau de achitare: „...ziua aceea se apropie. Seamănă cu Judecata de Apoi. Atunci toţi actorii care n-
au interpretat bine rolul, vor ajunge la pedeapsă veşnică şi nu vor mai intra în scenă decât după ce
şi-o vor ispăşi. Gândiţi-vă, dragi pasageri. Totul depinde de voi.” Receptarea lecturii, interpretarea
rolului devine criteriul suprem la Suprema Judecată care va împărţi pedeapsă veşnică sau viaţă
veşnică. Lectura creativ receptată deschide calea eternităţii şi oferă posibilitatea atingerii sacrului, a
detaşării superioare de profan.

Lectura îi oferă lui Gavriloiu un univers compensatoriu la cel real, o regăseşte pe Iasmina,
iubita lui din tinereţe în rolul lui Hildegard, e liber să gândească şi să viseze, redobândindu-şi
tinereţea. Şi-a jucat bine rolul.

Inginerul Filip din Ziguratul iubirii face un legământ în noaptea de Sânziene cu Emilia şi
devine astfel cel ales să trăiască absolutul în iubire. Temându-se de apariţia unui copil—rod al
acestei iubiri—personajul o părăseşte pe fată şi ratează astfel şansa absolutului, şansa de a reitera
momentul iniţial al Creaţiei, intrând în ziguratul iubirii.
Trezirea lui în postul de miliţie unde este interogat de cei doi
miliţieni, acoperit de umilinţe şi ameninţări, echivalează cu
căderea în infern a celui ales, care a ratat şansa absolutului.
Filip va întrezări absolutul prin alinarea fără sfârşit simţită în
timpul plimbării printre castani.

Eternul feminin pare obsesia personajului din acest
volum, care-l ademeneşte peste marginile vieţii, pe tărâmul
morţii, peste limitele realului, în fantastic.

Personajele celor patru proze alese sugerează drumul
spre ziguratul iubirii, spre absolut. Fiecare ipostază este o
treaptă spre desăvârşire, ilustrând depăşirea unei stări-limită impusă de realul simţit atât de dens.

43

Nr.1 Anul I

Ţucu se desprinde dureros de copilărie, păşind pe drumul creaţiei şi al iubirii, naratorul
săpător depăşeşte absurdul prin cunoaştere, Gavriloiu atinge sacrul prin lectură (artă), Filip,
ziguratul iubirii—absolutul.

ZIGURATUL IUBIRII

Absolutul Filip

Sacrul Gavriloiu
Săpătorul
Absurdul
Copilăria Ţucu

Prof. Lucia Szombati

44

Nr.1 Anul I

Părintele istoriei, Herodot din Halicarnas (484.îhr – 425 îhr) în lucrarea sa „Historia”
(Istorii) abordează marea confruntare din lumea antică; dintre lumea orientală (Asia) şi lumea
europeană (Grecia), dintre despotismul oriental şi democraţia elenă. Cât de obiectiv sau subiectiv
este Herodot este destul de greu de stabilit, atâta timp cât nu ai posibilitatea să compari cele spuse
de el cu eventual o altă lucrare scrisă de un scriitor aparţinând lumii orientale.

În istorie un eveniment se tratează după ce ai cel puţin trei surse de informare, din care să
reuşeşti să te documentezi şi abia apoi să să poţi spune ceva despre acel moment din istorie.

Este departe de mine gândul de a-l contrazice pe marele istoric Herodot, dar aşa cum în
istoria contemporană lucrurile, faptele sunt prezentate în funcţie de vremurile pe care le parcurge
istoria, aşa cred că multe lucruri relatate de părintele istoriei Herodot pot fi mai mult sau mai puţin
obiective.

Iată deci că însăşi părintele istoriei poate fi acuzat de subiectivism, de interpretare
părtinitoare a unor evenimente, fapte, sau momente din istorie.

În aceste condiţii au oare dreptate cei care blamează istoria, apreciind-o ca fiind o ştiinţă
deosebit de subiectivă, influenţată mult de cei care ordonă sau plătesc scrierea istoriei.

Dacă aş face abstracţie de cele afirmate, în pasajele anterioare atunci când susţineam că sunt
necesare cel puţin trei surse diferite de informare în istorie, ar trebui să le dau dreptate celor care
dezinteresat, unii, dar cele mai multe ori interesat alţii urmărind obiective precise, susţin că istoria,
deformează, realitatea că este cel puţin subiectivă.

Cum s-ar vedea oare evenimentele din Germania din timpul celui de-al doilea război
mondial studiate numai din documente germane
ale acelei perioade sau eventual numai din
documentele sovietice ale respectivei perioade.

Sau de ce să nu apelăm la evenimente mai
recente, cunoscute de foarte mulţi dintre noi.

Cum am apreciat evenimentul din
decembrie 1989 din România la momentul
decembrie 1989 informaţi doar de Televiziunea
română şi cum le putem aprecia, evalua, astăzi
când sursele de informare sunt mult mai numeroase şi poate chiar mai obiective.

45

Nr.1 Anul I

La toate aceste lucruri se adaugă o serie de documente care au un regim special de tipul
secret, strict secret şi la care accesul se poate realiza numai după un anumit număr de ani: 30 – 40
sau chiar 50 de ani, iar alte ori accesul la aceste documente, unele dintre ele de o importanţă
deosebită, nu se poate realiza din diferite motive. Aş exemplifica „documentul” semnat de fostul
premier al Angliei prin care se împart sferele de influenţă după cel de-al doilea război mondial. Sir
Winston Churchill, împarte în octombrie 1944 cu multă lejeritate sferele de influenţă sovietice şi
veste europene; hotărând soarta a milioanelor de oameni fără a avea cea mai mică remuşcare sau
tentă de regret că milioane de români, bulgari, unguri etc, nu vor să accepte cele hotărâte de domnia
sa şi marele dictator I.V. Stalin.

Până la publicarea acestui document alta era viziunea, opinia, multor români despre Anglia
şi premierul ei. Astăzi spre surprinderea multora
dintre noi, lucrurile au o cu totul altă nuanţă sau
poate chiar culoare.

Şi totuşi istoria rămâne o ştiinţă din care noi
pământenii putem învăţa multe lucruri folositoare.
Important este, să şti să te apropii cât mai mult de
adevăr, să-l înţelegi şi dacă poţi să-l interpretezi
obiectiv. Vremurile trec dar faptele vor rămâne, ele
nu pot fi şterse, rescrise, copiate, ci doar interpretate
de oameni cu mai puţină sau mai multă dorinţă de
ase apropia de adevăr.

Prof. Costică Stafie

46

Nr.1 Anul I

De la debut şi până după moartea sa, puţini au fost intelectualii români pe care scrierile lui
Emil Cioran să-i fi lăsat indiferenţi. A avut deopotrivă admiratori pătimaşi dar şi detractori
înverşunaţi. După reacţia spontană a presei interbelice a urmat campania comandată ideologic
pentru ca, o dată cu a doua jumătate a deceniului al şaptelea, să înceapă timid recuperarea
filosofului.

Recent, în zilele de 11 – 12 aprilie a.c. a avut loc la Academia Română, sesiunea dedicată
naşterii lui Emil Cioran, membru postmortem al acestui înalt for academic. Vestea bună care a
premers acestui demers omagial a fost aceea că omul de afaceri George Brăiloiu, care a cumpărat la
licitaţie manuscrisele în limba română ale filosofului, a anunţat că le va dona Academiei Române.
Academicianul Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, a înmânat domnului
George Brăiloiu Diploma „Meritul Academic” pentru decizia de a recupera şi restitui manuscrisele
lui Cioran.

În prima parte a sesiunii au mai vorbit preotul I. Streja şi primarul Bucur Bogdan din
Răşinari. În partea a doua a sesiunii omagiale au prezentat comunicări academicianul Eugen
Simion, profesorul universitar doctor Irina Mavrodin, Monseniorul Ioan Robu – membru de onoare
al Academiei, doctor Simona Modreanu, Mihai Cimpoi – de asemenea membru de onoare al
Academiei Române, Dan Hăulică – membru corespondent al Academiei Române şi Marin Diaconu.

Câteva repere biografice, credem că sunt binevenite. Născut în 1911 la Răşinari, în apropiere
de Sibiu, Emil Cioran a studiat filosofia la Universitatea din Bucureşti şi, în 1933, a plecat cu o
bursă la Berlin pentru continuarea studiilor. Un an a fost profesor de filosofie la Liceul „Andrei
Şaguna” din Braşov şi, apoi, a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti,
prelungită ulterior până în 1944. În anul 1934 i-a apărut prima carte – „Pe culmile disperării”,
urmată de „Cartea amăgirilor” (1936), controversata „Schimarea la faţă a României” (tot în 1936),
„Lacrimi şi sfinţi” (1937), „Amurgul gândurilor” (1940) şi a început să scrie „Îndreptar pătimaş”
(rămasă inedită până în 1991).

În anul 1945 s-a stabilit la Paris, unde a locuit în Cartierul Latin până la sfârşitul vieţii. În
1949 a publicat la Editura Gallimard „Tratat de descompunere”. În anul următor a primit Premiul
Rivarol, după care nu a mai acceptat nicio distincţie. A scris apoi „Silogismele amărăciunii” (1952),
„Ispita de a exista” (1956), „Istorie şi utopie” (1960), „Căderea în timp” (1964), „Demiurgul cel
rău” (1969), „Despre neajunsul de a te fi născut” (1973), „Sfârtecare” (1979), „Exerciţii de
admiraţie” (1986), „Mărturisiri şi anateme” (1987).

47