Dumbrăveniul Cultural - Anul 2011

Nr.1 Anul I

Academicianul Eugen Simion îl caracteriza pe Emil Cioran ca o personalitate complexă, un
personaj fascinant şi controversat „un moralist care a negat toate valorile în afară de poezie,
metafizică, muzică şi mistica sfintelor”, un „Iov fără credinţă în Dumnezeu”. La aproape 40 de ani a
schimbat limba maternă cu limba franceză, în care a strălucit într-o dramatică „schimbare a
identităţii”; limbajul negaţiei aproape obsedante a devenit „un exerciţiu al spiritului”, „un nihilism
integral”. În acelaşi spirit, academicianul conchidea: „El place şi astăzi cu deosebire oamenilor
tineri şi este imitat în ideile negaţioniste, pentru că el însuşi a fost un spirit tânăr şi revoltat care a
cultivat dorinţa de schimbare”.

Prof. Univ. Dr. Irina Mavrodin, considera că Cioran a intrat şi a marcat conştiinţa europeană
şi, la fel ca Eugen Ionescu, a reuşit „să iasă din cercul vicios în care literatura română este prinsă şi
acum: cercul vicios al unei literaturi care aspiră puternic să se manifeste pe scena europeană şi
universală şi care nu o poate face din cauza limbii de mică circulaţie în care este scrisă.”. Emil
Cioran a fost „traducătorul absolut” care „se traduce pe sine odată cu fiecare vorbă scrisă”.
Continuând ideea de mai sus, dr. Simona Modreanu aprecia că „Cioranul român îşi transpune viaţa
în cuvinte; Cioranul francez vieţuieşte în cuvânt, trece de la cuvânt la trăire, ridică expresia la
demnitatea de experienţă originară, lăsând să se dezvolte acea sămânţă de ironie paradoxală,
universală, infinită şi instabilă, şi atunci, scriitura înălţată la rangul de principiu autonom, devine
destin”.

Monseniorul Ioan Robu considera că, analizând cu
atenţie operele lui Emil Cioran, s-ar putea să i se
potrivească spusele lui despre un interlocutor: „în taină
este credincios, altfel n-ar lua o poziţie atât de tăioasă
asupra religiei”. Sau, într-o altă exprimare „nu a avut o
religie, dar a trăit nostalgia religiei”.

Sesiunea omagială de la Academia Română,
precum şi expoziţia vernisată anterior la Sala Theodor
Palllady, au fost doar o parte dintre manifestările dedicate
centenarului filosofului care se constituie într-un act
reparator binemeritat, după o perioadă îndelungată de
respingere a scrierilor sale. Înlăturarea barierelor
ideologice a făcut posibilă nu numai studierea, ci şi
înţelegerea lucrărilor filosofului atât de complex prin
tematică cât şi prin abordare.

Prof. Rodica Coţovanu

48

Nr.1 Anul I

Mediul înconjurător este un ansamblu de elemente, care formează în complexitatea relaţiilor lor
cadrul şi condiţiile necesare vieţii omului, dezvoltării sociale în general.

Schema sistemului om-mediu demonstrează că noţiunea ,,mediu” nu poate fi înţeleasă doar ca
o sumă constituită din aer, apă, sol, ci se intercondiţionează reciproc cu condiţiile economice şi
sociale.

În concepţia modernă actuală, mediul înconjurător presupune, pe de-o parte, ansamblul
tuturor factorilor ecologici, care crează ambianţa, iar pe de altă parte, influenţele autropice la nivel
de individ dar şi de societate, cu repercusiuni, de multe ori inevitabile, asupra uneia din
componentele cadrului natural sau chiar asupra cadrului natural în ansamblul său.

În cadrul concepţiei Uniunii Europene se pune accent pe caracterul global al raportului natură
– om(societate) în perspectiva abordării sistemice. Unul din capitolele de aderare a României la
U.E. este protecţia mediului înconjurător pe care trebuie să-l îndeplinească, astfel că, până în 2014,
în acest domeniu să ajungem la nivelul ţărilor europene, fiind necesare investiţii de peste 3 miliarde
€.

Până la finalizarea acestui program există proiecte finanţate din fonduri europene pentru
oraşe mici şi mijlocii care pot rezolva până peste 75% din cerinţele impuse privind protecţia
mediului înconjurător.

Consiliul local împreună cu Primăria oraşului au obligaţia de a elabora o seamă de proiecte
pentru a putea fi finanţate cu fonduri
europene şi puse în aplicare. Până la
finanţare prin proiecte europene,
administraţia locală prin Consiliul local
poate aloca o anumită sumă pentru măsuri
urgente de protecţie a mediului.

Principalele obiective, care necesită
investiţii şi trebuie realizate la nivel de oraş
sunt:

1. Studierea găsirii unui loc adecvat
care să întrunească condiţiile favorabile depozitării reziduurilor până la construirea unei gropi de

49

Nr.1 Anul I

gunoi ecologice, transportul deşeurilor în apropierea localităţii Cristian fiind o soluţie provizorie,
costisitoare şi fără a se reuşi evacuarea cantităţii imense de deşeuri existente.

2. Curăţarea şi amenajarea albiei minore a râului Târnava Mare, care prezintă un pericol de
infecţie;

3. Staţia de pompare şi coloana de aducţiune a apei oraşului trebuie modernizată la parametri
ceruţi de normativele în vigoare ale Uniunii Europene. Întrucât apa potabilă se foloseşte şi la udatul
grădinilor de către cetăţeni, iar debitul şi presiunea nu pot face faţă, blocurile rămânând fără
presiune în perioada de vară, se impun măsuri tehnice şi administrative;

4. Construirea adăposturilor pentru animale la nivelul cerinţelor actuale privind protecţia
mediului înconjurător pentru evitarea mirosurilor şi infecţiilor;

5. Avizarea fântânilor forate cu apă potabilă şi forarea de noi fântâni în zonă;
6. Protecţia împotriva insectelor şi rozătoarelor prin dezinfecţii, dezinsecţii şi deratizări
periodice, atât prin măsuri la nivel de oraş cât şi individual, de către cetăţeni, în gospodăriile
proprii;
7. Verificarea subsolurilor blocurilor şi stabilirea măsurilor pentru eliminarea apelor
reziduale, repararea instalaţiilor de scurgere şi deratizarea acestora, prezentând un potenţial focar
de infecţie. Stabilirea unui program de verificare şi remediere de către serviciul public;
8. Stabilirea firmelor care prezintă grad mare de poluare şi obligarea acestora să-şi
modernizeze procesele de producţie, privind protecţia mediului;
9. Mărirea, prin investiţii şi voluntariat, a învelişului biotic al oraşului;
10. Stabilirea, prin Hotărâre a Consiliului local a modului de ardere a reziduurilor din
grădinile cetăţenilor (primăvara şi toamna);
11. Stabilirea unor măsuri ferme pentru întreţinerea şi folosirea lacurilor (bălţilor cu peşte) din
zona Poligon.Unele din aceste lacuri,
neavând scurgere, pot deveni focare de
infecţie;
12. Verificarea cu aparatură specială a
gradului de poluare a gazelor de la
autovehicule şi stabilirea măsurilor ce se
impun;
13. Folosirea pieţei agroalimentare în
condiţii igienice şi amenajarea unui loc
pentru piaţa de animale şi cereale;

50

Nr.1 Anul I
14. Prin investiţii ale SC Electrica SA să se modernizeze alimentarea cu energie electrică prin
cabluri subterane;
15. Stabilirea de măsuri ferme privind câinii vagabonzi şi eliminarea acestora din zona
blocurilor.
În concepţia europeană aceste măsuri sânt obligatorii pentru orice localitate, aceste măsuri
sunt urgente pentru administraţia locală şi cetăţenii oraşului, cerinţe impuse de U.E. iar oraşul
Dumbrăveni poate rezolva problema protecţiei mediului înconjurător! Totul depinde de noi pentru
sănătatea noastră şi a generaţiilor viitoare.

Prof. Ioan Sas

51

Nr.1 Anul I

Motto:”...numai acela îşi merită libertatea şi viaţa, care
le cucereşte zi de zi” (Goethe)

Dacă imediat după Marea Unire, Vasile Goldiş, justificând importanţa Asociaţiunii
ASTRA chiar şi după acest măreţ eveniment, argumenta: ” Am credinţa că ea nu şi-a pierdut rostul
din noul stat românesc. Ci mai vârtos socot că are nobila misiune să servească încă mai intensiv
idealul solidarităţii naţionale. O cred moştenitoarea duhului de la Alba Iulia, după cum fusese în
Ungaria moştenitoarea idealurilor lui Avram Iancu”1), pe bună dreptate, la începutul secolului al
XXI-lea, astăzi, rolul Asociaţiunii ASTRA ar trebui să aibă o pondere la fel de mare, dacă nu chiar
mai mare.

Cred că pe undeva este justificabil ca, la un număr considerabil de ani după Revoluţia din
1989, ASTRA reînfiinţată, să-şi pregătească mai abitir întreaga strategie şi tot arsenalul de apărare a
fiinţei noastre naţionale, cu atât mai mult cu cât vremurile pe care le traversăm, sunt destul de
tulburi.

Pornită din „voinţa testamentară a marelui erou şi martir, a Craiului Munţilor” şi constituită
cu mari eforturi şi cu mari sacrificii de minţi luminoase ( Andrei Şaguna, Timotei Cipariu, George
Bariţiu şi Ioan Cavaler Puşcariu), Asociaţiunea ASTRA, cel puţin aşa ştim, a fost “reazemul”
spiritual al românilor de pretutindeni - o instituţie care a unit părerile conaţionalilor, indiferent de
orientările religioase, de rasă, de categorii sociale sau de pregătire; o instituţie ale cărei eforturi au
deschis calea spre mântuirea neamului nu numai de „iobăgia materială - cum preciza Andrei
Bârseanu - ci mai vârtos de cea spirituală” 2).

Astăzi această instituţie ar trebui să fie mult mai puternică din două motive: unul vizează ceea
ce Timotei Cipariu spunea despre Asociaţiunea ASTRA: ” ASTRA este „Un reazim al
naţionalităţii, o tânără plantă (...) Să urăm deci acestei tinere plante... binecuvântare...şi cu zelul
învăpăiat al naţiunii, nutrită şi crescută, să ajungă să înverzească, să înfrunzească şi fructe înmiite
să aducă de bun şi dulce gust tuturor românilor, fructe de cultură şi de propăşire în toate ramurile
ştiinţei şi civilizaţiunii” 3.); al doilea motiv vizează însuşi faptul că în epoca pe care o trăim, atât de
controversată şi instabilă, rolul acestui “reazim” ar trebui să fie mai mare şi mai consistent.

Aparent, în noul veac în care am păşit, niciun inamic nu vine de nicăieri să atace direct ceea ce
avem noi mai scump, să discrediteze, să dezbine fără scrupule. Inamicul nu mai este unul singur sau
unul extrem de cunoscut. Inamicul este o „caracatiţă” cu zeci de capete, iar secretul ei este să nu
atace după metode cunoscute, ci să dirijeze astfel lucrurile, încât să ne pună pe noi, românii”, atât

52

Nr.1 Anul I

de generoşi cu „discriminaţii”, în situaţia de a ne dori fie slăbirea spirituală a naţiunii, fie
depopularea ţării.

Se ştie că măduva spinală a unei naţiuni este spiritualitatea, iar aceasta este exprimată prin
limbă. Asociaţiunea ASTRA a fost - în definitiv - cea care a dus o luptă cruntă pentru unificarea şi
omogenizarea limbii noastre literare:”Am luptat apoi pentru limbă, pentru că am văzut în ea temeiul
de căpetenie al unităţii noastre”- mărturisea Ion Breazu în articolul său Sub semnul unificării
sufleteşti 4). Limba literară este suportul întregii simţiri româneşti, a gândirii noastre. Prin ea ne-am
exprimat şi ne exprimăm convingerile religioase, sentimentele faţă de cei dragi, prin ea ne
exprimăm speranţele, victoriile, eşecurile, etc. Ea este, dacă vreţi, cel mai sensibil organ al firii unei
naţiuni. Alături de tradiţii, de obiceiuri, limba este coloana vertebrală a gândirii noastre. Fără ea
practic, o naţiune nu ar exista. Iată ce spunea dl. profesor univ. dr.Victor Grecu referitor la grija
pentru limbă, a membrilor fondatori ai ASTREI :”...unificarea şi cultivarea limbii literare
constituiau împliniri şi temeiuri pentru a legitima şi apăra mai energic şi eficient drepturile ei, tot
aşa cum recunoaşterea drepturilor limbii şi folosirea ei nestingherită oferea terenul prielnic pentru
unificarea şi desăvârşirea ei.” 5)

Prin urmare, de reţinut ar fi faptul că aşa-zisa „ caracatiţă”, de care aminteam mai sus, atacă,
în timpurile de astăzi, în primul rând ceea ce este mai viu în noi: limba. Ceea ce deplângea Mihai
Eminescu în maiestuoasa Doină când spunea ”Că nu mai poate străbate / De- atâta străinătate”- se
observă şi mai abitir azi. Mă îndoiesc că marele poet s-ar fi referit numai la cei care nu erau din os
românesc. Posibil ca „străini” să fi fost şi anumiţi români care nu mai aveau trăirea spirituală
corespunzătoare, care, chiar dacă nu erau cozi de topor, erau mituiţi să contribuie la denigrarea
limbii. Nu se numărau oare tocmai aceştia printre epigoni - „…simţiri reci, harfe zdrobite,/Mici de
zile , mari de patimi, inimi b[trâne,
urâte /Măşti râzânde, puse bine pe-
un caracter inimic” ?

Dar să aruncăm o privire în
contemporaneitate şi să observăm că
ne împiedicăm de aceleaşi racile
morale, de aceeaşi pasivitate şi
amorţeală şi că am fi îndreptăţiţi să- l
cităm pe marele nostru poet. Oare
versurile lui, după mai bine de un
secol, nu ar putea fi un imbold pentru un aşa- zis program de regenerare spirituală, pe care ASTRA
l-a putea intreprinde?

53

Nr.1 Anul I

Pentru a înţelege bine ce se va întâmpla în U.E, cu tot confortul material şi cu toată securitatea,
libertatea şi integrarea multiculturală, ar fi fost suficient să-l fi ascultat pe profesorul unversitar de
romanistică de la Universitatea din Viena, dr. Michael Metzelter, care pe data de 25. 02. 2010 , la
Simpozionul Marin Sorescu de la Craiova, referindu-se la viitorul apropiat al limbilor romanice,
spunea că toate limbile, nu numai cele romanice, vor avea mult de suferit de pe urma globalizării.
Limba literară va pierde din omogenitate - mărturisea romanistul vienez. Aş adăuga eu că ceea ce
se întâmplă în Irlanda de Nord, în ceea ce priveşte eclipsarea de către limba engleză a limbii neaoşe
- irlandeza, se va putea întâmpla mâine în multe ţări din U.E . N-aş vrea să cred că irlandeza n-ar
mai avea vreun viitor anume, dar nici că m-ar putea incomoda gândul că limba română i-ar lua-o
înainte. Este adevărat şi ce se spune, că peştele mai mare îl înghite pe cel mic.

Ca să fiu mai la obiect: atacurile urmărite în mod premeditat, printre altele, de roadele
civilizaţiei ar fi doar câteva tentacule de-ale aşa-zisei „caractiţe”: televiziunea care contravine
educaţiei, calculatorul şi internetul folosite negativ, modernizarea învăţământului numai de dragul
de a ne occidentaliza şi de a aduce fonduri europene pentru confort, tendinţa de unificare şi de
şablonizare a religiilor după un calapot aşa-zis ecumenic instituit tot cu scopul globalizării, tendinţa
de a educa tineretul după chipul şi asemănarea şablonului uman consumator de fast-food şi
alimente „blindate” cu euri, obsesia stereotipului şi neglijarea prototipului, claustrarea proprie
omului modern de unde condamnarea la incomunicabilitate, etc.

La toate acestea se mai adaugă problema natalităţii. Dar să admitem, prin absurd, că natalitatea
nu va scădea şi nici vorbitorii de limbă română. Cu toate astea, la fel de nocivă ar fi atmosfera de
pasivitate, de comoditate a tinerilor şi de depărtare de vioiciunea spirituală a străbunilor lor - aşa
cum spunea Constantin Noica: „ Ceea ce civilizaţia a făcut să sporească nu e atât activitatea şi
mijloacele de acţiune, cât pasivitatea noastră”6). De fapt, cu acest morb al ignorării oricărei
legături cu tradiţia, am păşit noi, românii, în anii postdecembrişti. Tinerii de atunci păşiseră într-o
„democraţie originală” tocmai lipsiţi de o educaţie bazată pe tradiţia şcolii româneşti, anii
comunişti fiind de fapt un vid de moralitate creştină şi străbună. Aşadar tinerii de atunci, eclipsaţi
încă de manevrele cabotinice ale „Festivalului Cântarea României”, nu aveau cum să-şi educe
proprii lor copii în sfera adevăratului sentiment patriotic, în normele moralei străbune, care le să
fortifice spiritul.

Într-o lume în care numele memorabile ale unor eroi legendari sunt banalizate prin denumirea
unor detergenţi, într-o lume în care denumirea ASTREI este confundată banal cu numele unei case
de asigurări, într-o lume în care se preferă scrierea nu numai incorectă a limbii române dar chiar o
abordare a unei grafii care cotravine normelor limbii şi care stâlcesc exprimarea, într-o lume în care
limba sfintelor cazanii, decantată cu osârdie veacuri de-a rândul, astăzi nu este ocrotită de o lege

54

Nr.1 Anul I

specială, ca alte limbi central - europene - să nu ne mirăm dacă urmaşii noştri vor manifesta în
viitorul apropiat, tendinţa de înstrăinare de tot ce-i românesc, aşa cum deplângea personajul
Decebal soarta conaţionalilor lui, în întrebarea pe care i-o adresea mamei în drama Decebal.

„ În van, copilul ş -a întinde mâna
Cea mică pe al mamei tânăr sân
Şi va - ntreba - o: Unde m-am născut?
Şi unde este tatăl meu ş - unde
E ţara mea şi unde se vorbeşte
Limba ce tu vorbeşti, căci n-o aud? /
Străină - i ţara care îmi dă lapte,
Străin pământul care grâu îmi dă
Ce va răspunde - atuncea acea mamă?”
Cutremurătoare este întrebarea fiului, dar şi mai cutremurătoare este cea a mamei:
„ Sărman copil, tu patrie nu ai .
A fost odat - un împărat, va zice,
„ Un împărat ce - acum de mult e mort.
Acela ridică în bătălie
Poporul tău şi ţara şi-o pierdu .
Mult a trecut de-atunci, mulţi ani de lacrimi,
Prin secoli trecem, popor exilat,
Fără de zei, fără de ţară, fără
Ca loc s-avem unde să [punem] capul.
Oriunde suntem, suntem venetici,
Ş - astfel vom merge noi din tară - n tară
Până s-a şterge şi - urma
neamului(…)” (Mihai Eminescu:
Decebal)
Personajul Decebal din aceste
versuri dramatice, ridicând drama lui
interioară, în incipitul operei, la
dimensiuni universale pe tema
hamletiană “to be or not to be”, este de
fapt contemporanul poetului sau
clarvăzătorul care refigurează o

55

Nr.1 Anul I

eventuală apocatastază a fiinţei naţionale, în cazul în care nu se vor îndrepta lucrurile, în cazul în
care limba română nu va mai fi vorbită.

Şi astăzi suntem tentaţi să recităm cu sete aceste versuri, mai ales când vedem în jur cum
recidivează tot felul de racile umane înglodând frumuseţea spirituală pe care ne-au sădit-o străbunii.
Să luăm aşadar şi aceste versuri, ca şi pe ale lui Octavian Goga, ca pe nişte semne de alarmă şi să
ne gândim că aceasta se va întâmpla dacă atitudinea noastră, a membrilor Asociaaţiei ASTRA în
primul rând, nu va fi mai energică şi dacă nu va pregăti răsadul pentru o „virtus romana rediviva”.

Iată de ce astăzi rolul Asociaţiunii ASTRA ar fi şi mai covârşitor: Asociaţiunea ASTRA-
„ctitorie a simţirii şi voinţei româneşti” este din nou chemată să fie un adevărat “reazim” al
spiritualităţii noastre. Ea ar trebui să-şi găsească metodele prin care să prevină aşa-zisul genocit
spiritual. Obiectivul principal pe care va trebui să-l inoculeze mai cu precădere ar fi şi de data
aceasta cultura pentru care părintele filologiei româneşti, Timotei Cipariu, avea pe la 1880,
următoarele consideraţii: „numai cultura şi efectele ei nobilitează pe om şi popoare, şi numai
naţiunile, care au înaintat în cultură au meritat şi susţinut numele de onoare.”7)

Cu siguranţă că ea va fi – cum mărturisea Mircea Eliade în Profetism Românesc, vol. II -
„singurul mijloc de afirmare, şi în faţa lumii de azi şi în faţa lumii de mâine” 8)

Aşadar „sinteză spirituală a tuturor aspiraţiilor româneşti de emancipare”. Asociaţiunea
ASTRA va trebui să fie astăzi mai trează ca oricând şi să trezească tinerei generaţii interesul pentru
lectură, pentru carte, deziderat major care ar putea conduce cu adevărat, spre o cultură sănătoasă;
să le trezească tinerilor interesul pentru tradiţiile noastre pur româneşti şi pentru cultivarea
măreţelor fapte ale oamenilor de seamă, pe care cronicile şi istoriile le-au pus la loc de cinste.
Iată ce spunea la 1837, I. Breazu în al său articol Românii cari nu vorbesc româneşte: ”Înainte de
a pretinde străinilor să ne respecte graiul, trebuie să învăţăm noi înşine să-l iubim şi să-l
respectăm” (...)”să ridice limba la cinstirea cuvenită” 9)

Acest „catalizator spiritual” cum pe bună dreptate a fost numită ASTRA de Victor Grecu,
ar putea pleda chiar şi pentru înfiinţarea unor şcoli sănătoase, asemănătoare cu cele confesionale, de
pe lângă biserici, din SUA, în care interesul pentru adevăratele valori ale culturii să fie cultivate cu
precădere şi în care Decalogul biblic să nu mai fie confundat cu diverse improvizaţii sau chiar cu
modelul modern al codului deontologic pe care l-am cumpărat cu bani grei, de la învăţământul UE.
Acei copii care ar putea fi atraşi prin programul acela prelungit, ar putea fi dirijaţi în mod
constructiv, să ducă mai departe cultivarea modelelor româneşti. O mostră de acest fel cred că ar
putea fi de bun augur pentru crearea climatului pe care l-am întâlnit ]n anul 2010, la Blaj, la
Concursul de poezie patriotică „Noi suntem români”- organizat de d - na prof. Silvia Pop. Dacă
cineva m-ar fi întrebat anterior dacă mai credeam într-un reviriment al unui concurs de recitări de

56

Nr.1 Anul I

poezie patriotică la noi în ţară, mai mult ca sigur îi dădeam un răspuns negativ. Chiar şi acest
concurs la care urma să particip cu elevi, aş fi dorit la început, să se termine cât mai repede, ca şi
cum acesta nu s-ar fi deosebit cu nimica de cabotinismele comuniste care mânjeau de-a dreptul, elita
poeziei patriotice româneşti. Se va spune că nu e locul potrivit să elogiez aici, un astfel de moment -
pagină de aur a concursurilor româneşti, dar îmi permit să văd în el un model care ar consolida
simţirea românească mai abitir decât tot confortul civilizaţiei actuale cu care am fost nu demult
cumpăraţi. În vederea atingerii unui astfel de deziderat, ASTRA va trebui să selecteze în primul
rând dascălii şi programele şcolare.

Dacă ASOCIAŢIUNEA ASTRA, adevărată „cetate de rezistenţă împotriva
deznaţionalizării” nu se va bucura de un viitor măcar acceptabil şi vlăstarele noastre vor trăi numai
la umbra gloriei străbune şi nu vor „cuceri zi de zi „alte înălţimi ale simţirii româneşti, atunci cu
siguranţă că munca ctitorilor ei se va dovedi să fi fost superfluă.

Aflaţi in faţa calităţilor nobile de care au dat dovadă ctitorii Asociaţiei ASTRA, a
sacrificiului material şi spiritual, ar fi fost un mare nonsens dacă urmaşii lor şi bunicii noştri n-ar fi
preluat ştafeta acestui „reazem al naţiunii”- aşa cum îl definea Timotei Cipariu - şi n-ar îmbogăţit-o
an de an. Tot aşa , în ceea ce priveşte bunăstarea ASTREI, nu s-ar putea vorbi de un viitor al ei,
numai în măsura în care noi, cei de azi, vom şti să
tasăm calea pe care o vor apuca urmaşii noştri, în
măsura în care noi vom pune umărul şi vom răspunde
prompt la nevoile de astăzi ale spiritualităţii neamului.

Un adevărat balsam sunt şi astăzi cuvintele pline
de optimism ale părintelui Timotei Cipariu:

” Când văd pe fiii naţiunii într-o atâta măsură a
fi însufleţiţi de spiritul luminării şi al culturii, conduşi
în geniul raţiunii, în număr aşa de considerabil la un
loc, unde cu toată căldura inimii cu un cuget şi cu o
inimă, să se consulteze despre mijloacele şi despre
modalitatea prin care acest măreţ scop s-ar putea
promova - mai mare mi este bucuria. "10)

Prof. Nicolae Suciu, vicepreşedinte al
Despărţământului ASTRA Timotei Cipariu Dumbrăveni,

Jud. Sibiu

57

Nr.1 Anul I

ANTON COSMA INEDIT
(Proza)

Masa cu nouă popi

În vara anului trecut, m-am întîlnit întîmplător, pe stradă, cu S. din Timişoara, care venise
pentru două zile, într-o documentare, la Tîrgu-Mureş, la bibloteca Teleky. Ne cunoscuserăm cu ani
în urmă, pe cînd eram profesor în orăşelul din podişul transilvan, unde el fusese numit, în acel an,
preşedinte al comisiei de bacalaureat (lucra pe atunci la I.P.C.D., adică Institutul de Perfecţionare a
Cadrelor Didactice). Fiind pentru cîteva zile singur (familia mea era plecată în vacanţă, în satul
soţiei), am petrecut împreună după-amiaza aceea, în lungi plimbări pe străzile oraşului, la o “bere”,
ca pe vremuri, şi apoi la mine acasă. A vorbit mai mult el. Reîntîlnirea cu mine îi deşteptase o
amintire care pesemne că-l urmărise mai insistent decît altele, o amintire legată de acel an în care ne
cunoscuserăm. Lucrurile pe care le evoca mi-erau perfect cunoscute, le trăisem şi eu însumi, dar el
nu mai ţinea probabil minte prezenţa mea sau le evoca mai mult pentru sine decît pentru mine,
pentru a-şi lămuri lui însuşi ceva care-i rămăsese, de atunci, învăluit în ceaţă, în mister.

<<În acel iunie 1970 şi vreo trei sau patru, eram la prima onoare de acest fel - preşedenţia
unui bacalaureat - dar nu această “onoare” mi-a încrustat atît de adînc în memorie acel iunie şi nici
faptul că astfel am avut prilejul să cunosc direct acea zonă a ţării numită în geografie podişul
Tîrnavelor. În acel iunie am încercat o experienţă cu totul neobişnuită, pe care sînt puţine şanse s-o
mai repet vreodată, şi care m-a răscolit profund.

Examenul propriu-zis a decurs fără incidente nedorite, în sensul că specificul organizării
bacalauretului pe atunci cerea cît mai puţine “victime” (la Timişoara, fuseserăm îndemnaţi, într-un
scurt instructaj, să fim exigenţi, dar să nu uităm că, oricum adevărata cernere a făinei de tărîţe se
face la admiterea în facultăţi, aşa că...). Într-una din zilele de “oral”, cînd ieşisem pentru cîteva
minute să fumăm o ţigară, profesorul de fizică din liceu (în afară de mine, toată comisia era
alcătuită din localnici), s-a apropiat de mine şi m-a întrebat tam-nesam dacă n-aş vrea să particip la
o excursie cu maşina, şi anume să particip la o experienţă interesantă într-o comună apropiată.

- Există, m-a lămurit el cu cea mai mare seriozitate întipărită pe figură, în comuna asta, o
masă care, cum să vă spun, se ridică singură şi răspunde la întrebări...

- Aoleu, am pufnit eu în rîs, o masă cu “şpiritişmus”?
Dar preopinentul nu gustă gluma, zîmbi în treacăt, din politeţe, şi-mi răspunse:
- “Spiritism” e un cuvînt care nu ştiu dacă se potriveşte aici, un cuvînt, în orice caz,
compromis, care sună, în zilele noastre, prea mult a “şarlatanie”. Aici e vorba de ceva strict

autentic.

58

Nr.1 Anul I

- Autentic? O masă care se ridică la porunca unui “medium” şi comunică informaţii despre
viaţa “de dincolo”, a răposaţilor? Haida-de! N-o să-mi spui, domnule dragă, că crezi în aşa ceva!
Sîntem, vorba aia, în epoca atomului!

Profesorul de fizică surîse fără să pară impresionat de ironia mea.
- Epoca atomului necunoscut, vreţi să spuneţi! Nu, bineînţeles că nu cred în ceea ce aţi zis.
Dar nu despre a crede sau a nu crede în diverse superstiţii e vorba acum. Sîntem materialişti - în ce
mă priveşte, de ce m-aş fi făcut eu profesor de fizică dacă n-aş crede în materialitatea lumii? - iar ca
materialişti credem în ceea ce percepţiile şi raţiunea noastră ne spun.
- Şi a văzut cineva masa aceea? Adică, vreau să zic, a văzut-o cineva “în acţiune”?
- Da. Printre alţii şi eu.
Zîmbetul mi s-a uscat pe buze. L-am privit cu atenţie. Oricum, cînd vii dintr-un oraş mare
într-un orăşel de provincie, te simţi oarecum superior sau, în fine, dacă nu e bine spus “superior”, te
ştii, în orice caz, mai la curent cu cele ce se vîntură în lumea mare şi consideri deci că ai anumite
atu-uri aspura colegilor “provinciali”. Oare, mă gîndeam, nu vrea tipul din faţa mea, aşa, la un mod
fin, să mă ia peste picior pentru aerul de superioritate pe care l-oi fi avut fără să-mi dau seama?
- Nu vă vine să credeţi? E foarte firesc. Şi totuşi, eu vă întreb: nu doriţi să ne întovărăşiţi
mîine seară în excursie la faţa locului?
Desigur că doream. Cu ce captură mai preţioasă m-aş fi putut întoarce acasă decît o
asemenea aventură insolită? Am fost deci asigurat că voi avea reţinut un loc în maşină (a
directorului, probabil, pe care o vedeam staţionată în faţa liceului).
Examenul se încheia a doua zi, însă eu trebuia să mai rămîn o zi, ca să semnez diplomele de
bacalaureat care nu se completau, conform regulamentului, decît după examen, pentru cei admişi. În
după-amiaza aceea am stat în camera unde eram găzduit, odihnindu-mă şi citind. Spre seară, înainte
de cina pe care o luam la cantina liceului, am ieşit pentru o scurtã plimbare. La poarta Şcolii însă
am dat nas în nas cu directorul, care mă căuta. Se schimbase, adică, programul şi urma să plecăm
chiar în aceeaşi seară, imediat după cină. Persoana care urma să ne conducă în comuna cu pricina
era ocupată a doua zi, dar disponibilă în seara aceea.
Astfel că la ora opt seara (de ce-or fi fixat, totuşi, această oră de seară? m-am întrebat, şi
neîncrederea mea a sporit) ne-am întîlnit în faţa liceului cinci bărbaţi: directorul, profesorul de
fizică, profesorul de geografie, un tînăr sas blond care ne era ghid şi cu mine. Fireşte, mă simţeam
cum nu mă mai simţisem vreodată. Pe de o parte eram liber seara aceea şi puteam pierde timpul
oricum, dar pe de altă parte eram în drum spre ceea ce în termeni comuni se numea, totuşi, o şedinţă
de spiritism! Nu ştiu dacă-ţi poţi închipui starea mea. Pe de o parte, senzaţia penibilă că eu,
intelectual modern, ba unde mai pui, ditamai preşedinte de comisie de bacalaureat, “tovarăş de la

59

Nr.1 Anul I

centru venit pe linie de cultură”, mă pretam la o asemenea incalificabilă aventură. Ce vor zice
elevii pe care i-am examinat, căci, într-un orăşel, totul se află şi se discută!, ce vor zice tovarăşii
care m-au trimis aici ca să reprezint ideea de seriozitate şi exigenţă intelectuală şi moral-politică?
Iar pe de altã parte, un sentiment al ridicolului şi al absurdităţii totale, nescuzabile, a situaţiei mele
în faţa propriei conştiinţe (“vasăzică, eu, care am fost ateu de cînd mă ştiu şi am savurat atîtea cărţi
gen Biblia hazlie, eu sînt acela care, acum, mă declar atît de uşor gata să particip la o experienţă de
spiritism, dorind să văd cu ochii mei ceea ce totdeauna mintea a respins fără drept de apel ca
imposibil şi ca absurd?!”). Şi totuşi mărturisesc că seriozitatea profesorului de fizică şi a
directorului, care şi el îmi declarase că “a văzut”, îmi furnizase şi un sîmbure de... nu, nu de
îndoială, nici nu voiam să admit acest cuvînt, dar un sîmbure de interes de curiozitate. Senzaţia pe
care o încercam era, într-un cuvînt, aceea a unei porniri nestăvilite spre rîs, spre un rîs parcă
răzbunător, plin de răutate, un rîs care însă nu putea totuşi să izbucnească, o cenzură misterioasă îl
oprea în piept şi-mi interzicea să mă eliberez. Undeva, în adînc, sub halourile colorate, înţepătoare,
în halucinanta mişcare a rîsului reprimat, răsărea mereu, în străfulgerări scurte, întrebarea. Nu ştiu
dacă aş putea formula acea întrebare (o întrebare care nu avea destul curaj să declare, dar, perfidă,
nu renunţa să se insinueze iarăşi şi iarăşi). Mă tem că dacă aş încerca s-o formulez (“dar dacă,
totuşi, masa se va ridica?”), această expresie n-ar comunica nimic din intensa şi amestecata stare pe
care o trăiam atunci, în care mă înecam, neputînd-o domina.

“Dacia” directorului aluneca lin pe asfaltul străzilor principale ale orăşelului, pe urmă,
tremurînd uşor, pe o stradă lungă şi dreaptă, pavată cu pietre patrate, destul de mărunte, şi apoi cu
mai multă grijă şi mai frecvente legănări, după ce ieşirăm din localitate. Orăşelul se află adunat pe o
cîmpie mică şi dreaptă ca tava, înconjurat de dealuri verzi, cele mai multe împădurite. Drumul pe
care înaintam noi o luă pieptiş pe o colină încă înainte de a depăşi ultimele case. În faţa noastră, la
vreo doi kilometri, panglica lui albă cotea şi se pierdea după un bot de deal acoperit de arbuşti,
printre alte dealuri ce se apropiau, aruncînd, acum, după ce soarele se lăsase dincolo de orizont,
umbre lungi.

- Pădurile de colo sînt pline de ciuperci, zise cineva din maşină.
- Şi de mistreţi, adăugă directorul liceului. Au prins acum vreo săptămînă cinsprezece dintr-
o dată. Au făcut un ţarc şi le-au pus acolo de mîncare: ei au căzut în cursă. Mi-a povestit şeful
ocolului silvic. Au un plan mare, trebuie să prindã în anul acesta 40.
Ei bine, locurile erau într-adevăr frumoase, poate mai frumoase decît în cîmpia de la noi şi
cele ce mi le povesteau tovarăşii de drum le sporeau şi mai mult farmecul. Îmi spuneau: E un peisaj
minunat, n-o să mă mai întîlnesc curînd cu asemenea locuri. Să-mi umplu ochii şi sufletul cu ele, e
ceva cu care în orice caz mă pot alege din excursia asta! Şi deschideam ochii mari, cînd în dreapta,

60

Nr.1 Anul I

cînd în stînga maşinii, cînd înainte, spre dealurile la care ajungeam. Ne aflam acum la o răscruce de
la care drumul se desfăcea în trei - aşa se şi numea locul, cum am aflat, “Trei drumuri”, trei drumuri
albe, prăfoase, afundîndu-se între dealurile acoperite cu păduri dese, de diferite nuanţe de verde,
toate muiate însă într-o pastă închisă la ora aceea, contrastînd cu cerul încă azuriu, pe care se
agăţăseră cîteva scame de nori albi. “Ce frumos!” îmi repetam. Dar în sufletul meu nu tresărea
nimic, nici o mişcare nu corespundea acolo acestui gînd. Acolo dormita, pîndea, aştepta -
întrebarea.

În cele din urmă, nu se putea ca chestiunea mesei să nu revină în discuţie.
- Domnule, zise profesorul de fizică, pe care-l chema V., dacă-mi aduc bine aminte, pe mine
mă interesează fenomenul ăsta într-un sens foarte precis: nu-mi pun problema să-i explic cauzele,
cunosc prea puţine detalii pentru asta. Ci doar, cel puţin deocamdată, să-mi dau seama de ce natură
e, în ce categorie trebuie încadrat. Deocamdată eu ştiu ceea ce am văzut cu ochii, mai precis, ceea
ce am văzut pe nepregătite (căci atunci, data trecută, noi am venit pregătiţi să nu vedem nimic, aşa
cum e, probabil, acum pregătit sufleteşte oaspetele nostru), aşa că n-am strîns decît cîteva observaţii
întîmplătoare şi lacunare.
Se întoarce spre mine.
- Să vă spun pe scurt despre ce e vorba. Acum cîţiva ani, am aflat de la un elev al nostru din
comună, care e acum tehnician la sere şi nu e altul decît acest tînăr de lîngă mine, Z., despre masa
asta şi ne-am înţeles un grup de profesori, între care şi noi trei de faţă acum, O., care era atunci
director, R., profesor de geografie şi cu mine, să ne ducem să vedem şi noi. Z. ne-a condus la căsuţa
bătrînilor care aveau masa cu pricina, ne-am aşezat în jurul ei cu toţii pe trei laturi ale ei, a patra
rămînînd liberă. Bătrînul sas, gazda noastră s-a retras în colţul opus al odăii lîngă sobă, lăsîndu-l pe
Z. să conducă operaţiile. Am stat cu palmele pe masă vreo cinci-zece minute după care băiatul (Z.
era pe-atunci prin clasa a noua-a zecea, nu-i aşa? îl întrebă pe tînărul blond, care confirmă din cap),
a comandat “Masă, ridică-te!” Aşa i-ai zis, nu?
- Da, încuviinţă tînărul.
- Ei, la început, nici o mişcare. A insistat încă vreo cîteva minute - degeaba. A ieşit atunci pe
uliţă şi a adus cîţiva copii, care erau pe-afară la săniat. I-a aşezat în jurul mesei în locul nostru şi a
repetat exerciţiul. Şi după nici cinci minute a reuşit: masa a răspuns comenzii. “Ei, ne-a zis el,
atunci, acum vă puteţi aşeza dumneavoastră, de-acum nu mai e problemă”. Ne-am reaşezat. Trebuie
să vă spun, îmi căuta privirea profesorul V., că n-am crezut un moment că se va ridica. Chiar cînd
am văzut-o ridicîndu-se prima oară am fost convins că nu poate fi decît vreo şmecherie la mijoc:
“Copiii, mă gîndeam, s-au jucat de multe ori poate cu masa asta, dar cu noi e altceva!”
- Şi s-a ridicat a doua oară? nu mi-am putut eu stăpîni un zîmbet neîncrezător.

61

Nr.1 Anul I

-Imediat! N-a mai fost nevoie de nici o insistenţă şi de nici un minut de aşteptare în plus! S-
a ridicat şi a răspuns la întrebările pe care i le-am pus.

- Asta-i culmea! Cum a răspuns?
- Ridicîndu-şi două picioare, latura liberă, şi lăsîndu-le din nou de cîte ori era cazul. De
exemplu, colegul de filozofie, G., a întrebat-o peste cîte zile urma să plece din oraş, lucru pe care
nu-l ştia decît el însuşi: masa a bătut în podea de cinci ori şi acela era răspunsul.
- Eu am întrebat-o cîţi ani am, zise O., profesorul de geografie şi masa s-a ridicat şi s-a lăsat
de patruzeci de ori.
- Exact, continuă profesorul de fizică. Eu am încercat sã creez cîteva probleme pentru a
dobîndi informaţii suplimentare despre fenomen: am încercat s-o apăs în jos cînd se ridica, şi ea
ceda, dar se ridica la loc cînd apăsarea mea înceta.
- O, interveni în clipa aceea cel care ne ghida, tînărul Z., am încercat şi noi asta, de
nenumărate ori - am pus găleata plină cu apă pe masă sau cîte un copil mic, şi masa se ridica fără să
simtă greutatea.
- Un coleg s-a gîndit, urmă V., sã-i pună o întrebare al cărei răspuns nu-l cunoştea nici el şi a
întrebat cîţi bani avea în buzunar. Şi masa a răspuns fără ezitare.
- Şi experienţa asta am făcut-o noi, zise blondul. În vacanţele de iarnă, mai ales, ne adunam
acolo şi ne distram de multe ori cu masa asta. O întrebam, de pildă, cîte găini are cutare gospodar
din sat şi pe urmă mergeam şi le număram. Întotdeauna ne-a răspuns exact.
Maşina depăşise defileul îngust şi contorsionat dintre dealuri, strecurîndu-se uneori pe sub
bolţi de frunzare care coborau pînă la nivelul capotei. Acum ieşise mai la larg. Dealul ne mai
întovărăşea numai în stînga, în dreapta cîmpia se deschisese şi drumul alerga acum liber. După
cîteva minute ajunserăm la o porţiune asfaltată şi “Dacia” ţîşni fericită pe oglinda albastră. În
maşină se lăsase din nou, pentru o clipă, liniştea.
- Pe mine lucrul care m-a uimit atunci cel mai mult, se auzi după un timp glasul domol al
directorului R., a fost nu misterul în sine al mesei. Lumea e plină, dacă stai să te gîndeşti, de lucruri
greu de explicat. Eu, vă spun cinstit, am crezut de la început că masa se va ridica, sau că, în orice
caz, se poate ridica. După ce ai citit şi ai auzit despre atîtea chestii asemănătoare trebuie să admiţi şi
tu că există lucruri care nu încap în tiparele cunoaşterii tale. Ceea ce însă m-a surprins, m-a şocat pe
mine a fost nu faptul că masa într-adevăr s-a ridicat, ci atitudinea celor din sat faţă de acest
fenomen. Bătrînii, proprietarii ei, copiii de pe uliţă aduşi să facă începutul - toţi se purtau de parcă
în toată treaba asta n-ar fi fost nimic extraordinar, de parcă toate erau în firea lucrurilor, cît se poate
de normale!

62

Nr.1 Anul I

- Adică se obişnuiseră, nu mai reacţionau la fantastic? Zisei, luptînd să-mi păstrez
neîncrederea.

Profesorul de fizică zîmbi lîngă mine enigamtic:
- ”Fantastic”... Nu credeţi că şi cuvîntul ăsta e un cuvînt frumos, dar cam gol? Care e
semnificaţia lui, de fapt? În basme apar fiinţe şi lucruri fantastice, despre cutare gimnastă, auzi că e
în stare să facă chestii “fantastice”, despre un fenomen real dar deocamdată inexplicabil, ca masa
asta, zicem că e fantastic. Nu vi se pare că “fantastic” ăsta e numai un superlativ, o noţiune care
exprimă ideea unei comparaţii imposibile, şi nicidecum o realitate concretă? Părerea mea e că nu
există lucruri “fantastice”, ci numai lucruri mai puţin obişnuite pentru omul unui anumit tip de
civilizaţie. Bunăoară în cazul mesei acesteia spre care mergem acum. Pentru domnul preşedinte,
care n-a văzut-o şi care nu poate admite deocamdată realitatea ei, ea se poate prezenta ca un obiect
“fantastic”, ceva pentru care raţiunea noastră cea de toate zilele nu poate găsi o formă, ceva ce nu
poate fi clasificat şi deci nu poate fi acceptat. Pentru mine care am văzut-o, ea este o realitate
concretă, vie, palpabilă, cum se zice, un fenomen raţionalizabil pentru că e real, chiar dacă încă nu
raţionalizat şi nici măcar raţional. Nici eu nu pot găsi încă valenţa sau filiera care ar permite
“comparaţia” necesară unei clasificări, dar ştiu că, din moment ce fenomenul e real, el este
inevitabil, mai mult sau mai puţin, cognoscibil. Astfel că sînt stăpînit de ideea că, poate (zic,
poate!), în timp, el îmi va apărea mai accesibil decît îmi pare astăzi. Drept pentru care sînt acum aici
în această “Dacie” care ne duce la locul cu pricina.
- În acest caz, să înţeleg că dumneata ai cel puţin o ipoteză asupra fenomenului? am întrebat,
incitat de modul de a gîndi al profesorului de fizică.
- O ipoteză? Nu tocmai... Şi s-ar putea - accept şi eventualitatea asta - ca nici să nu ajung
vreodată să formulez una.
- Păi atunci...?
Profesorul V. păstra însă un calm imperturbabil şi un fel de seninătate filozofică.
- Uite, reîncepu el, cu aceeaşi voce potolită, expresie poate a unui ritm interior oarecum
ciudat, desuet şi deplasat parcă în acest decor al unei “Dacii” moderne, comode, lunecînd pe asfaltul
curat cu reflexe cenuşiu-albastre. Cînd am zis că trăiesc stăpînit de ideea că în timp fenomenul îmi
va apărea mai accesibil, prin asta n-am vrut deloc să spun că voi ajunge să-l raţionalizez. A formula
o ipoteză înseamnă a presupune un model raţional, care va fi sau nu va fi confirmat de verificarea
ulterioară, dar care are, căruia i se pot acorda de la început anumite şanse de a fi confirmat. Eu nu
încerc aşa ceva, pentru că ştiu că am prea puţine date, chiar şi pentru a imagina o ipoteză. Mă
mărginesc să accept şi să aştept, să accept o realitate care mi se impune percepţiei şi să aştept nu
neapărat luminarea cîndva a cauzelor ei, ci numai posibile elemente noi care să-i îmbogăţească

63

Nr.1 Anul I

dosarul, “documentaţia”, ca să zic aşa. S-ar putea ca aceste elemente noi să nu apară niciodată, sau
dacă apar să fie şi ele însele insuficiente pentru o ipoteză.

- Adică, un fel de fatalism în cunoaştere?
- Iarăşi nu sînt de acord cu termenul. “Fatalismul” presupune pasivitate. Atitudinea mea nu e
pasivă, ci limitat-activă, ca să mă exprim astfel. Acum am adus cu mine un aparat fotografic. Nu ca
să verific dacă nu e o iluzie totul, asta am verificat nu numai eu. Data trecută, un coleg şi-a pus
palma pe podea unde urma să cadă piciorul mesei şi şi-a retras-o cu un ţipăt, căci masa n-a glumit şi
l-a lovit. Altceva vreau să încerc. Mi-am întocmit eu un mic plan operaţional. Aş fi vrut să aduc şi
un voltametru, ca să măsor intensitatea şi tensiunea eventualilor biocurenţi, dar ce avem noi la
şcoală e ceva mult prea rudimentar ca să înregistrez curenţi atît de slabi.
Departe, în faţă, începeau să se distingă în semiîntunericul ce se lăsa formele unor
construcţii, ceva grajduri probabil ori saivane, primele semne ale satului care se apropia.
- Ei bine, am zis, se pare că ne apropiem. Poate mai aveţi timpul să schiţaţi pe scurt
condiţiile necesare şi suficiente, cum se zice, pentru ca fenomenul să se producã. Aş fi mai avizat şi
eu.
- Da, desigur, nu e prea greu, încuviinţă profesorul V.
- Adică, preciză directorul, nu e greu să recapitulăm condiţiile necesare şi suficiente pe care
le cunoaştem! Acestea nu sînt prea multe. Se pare că, în primul rînd, masa trebuie să fie din lemn de
brad şi fără cuie, fără nici o bucăţică de metal în ea. Apoi, e nevoie de cel puţin cinci, şase persoane.
Şi se pare că nu chiar orice persoane, există şi inşi pe care masa nu-i agreează.
- Cum aşa? m-am mirat eu.
- Da. La prima, cum să-i zic, experienţă, masa nu s-a ridicat atunci cînd a participat şi
colegul de matematici, care nu credea, şi nu credea într-un mod rigid, inflexibil. Apoi, cei care se
aşează în jurul mesei, pe cele trei laturi, trebuie să stea cu palmele uşor lipite de masă şi să aibă
răbdare zece, cinsprezece minute. Apoi mai trebuie un “medium”, un “iniţiat” care să ordone mesei
să se ridice - directorul rîse domol: E adevărat că totul seamănă mult a spiritism, poate că... cine
ştie... cine ştie... Nu ştiu ce calităţi deosebite trebuie să îndeplinească “mediumul”, poate ne spune
Z.
- Nu e nici un secret, răspunse ghidul, sau ştiu eu ce să zic? În orice caz, nu e vorba de a fi
un ins excepţional ca să reuşeşti. În afară de bătrîn şi de mine, au încercat şi au reuşit şi alte
persoane din sat, mai ales tineri, fete şi băieţi.
- Ar mai rămîne problema locului şi a timpului în care se face experienţa, am zis. E nevoie
de un anumit loc sau fenomenul se produce oriunde şi la orice oră?

64

Nr.1 Anul I

- Noi am făcut chestiile astea totdeauna în acelaşi loc, în tinda, adică în camera în care
stăteau bătrînii, camera de zi, cum s-ar zice, singura încălzită iarna, şi în cameră, da, în acelaşi loc,
în colţul de către uliţă, unde e plasată canapeaua de lemn, sau lădoiul, cum i se mai spune. Aduceam
masa de afară, de sub şopron, unde-o ţin bătrînii în mod obişnuit. N-am încercat niciodată în alt loc.
Dar am încercat şi ziua, după-amiaza, şi seara, şi a mers totdeauna.

- Totuşi, zise directorul, n-ar fi exclus să aibă şi locul importanţa lui. Mama mi-a spus, după
experienţa de aici, că şi bunicul ei avea o asemenea masă, în satul lui natal, pe Tîrnava Mică.

- Probabil, deci, că au existat odinioară sau mai există şi azi în unele sate asemenea mese. Ca
geograf admit că s-ar putea ca structura şi compoziţia scoarţei pămînteşti din anumite locuri să
faciliteze producerea unor asemenea fenomene. Dar părerea mea este că în stadiul actual al
civilizaţiei şi culturii umane singura noastră posibilitate este să le constatăm şi să ne întrebăm.
Fenomene, ca aşa-zisul “spiritism” sau ca telepatia, telechinezia, sînt explicabile numai în două
moduri. Ele pot să fie urme, vestigii aproape epuizate ale unei alte vîrste a omului, dinaintea erelor
cunoscute de noi, poate antediluviene, o vîrstă şi o civilizaţie bazate pe asemenea forme de energie
şi nu pe cele cunoscute de noi azi, pe energiile interioare ale individului şi nu pe cele de tip
mecanic; şi cred că vă daţi seama că zadarnic am căuta urmele materiale ale unei asemenea
civilizaţii, ele nu există. Singurele vestigii sînt aceste forme de energie misterioasă, pe care uneori,
tot mai rar, oamenii de azi le mai constată la cîte unii dintre semenii lor sau în unele locuri. Ideea
mea e că acel tip de oameni de atunci trăiau nu numai în comuniune cu natura, cum ziceam astăzi
despre civilizaţiile de tip arhaic, ci într-un fel de comuniune cu forţa universală, cu energia unică
diseminată în univers. Miturile cele mai tulburătoare pe care le păstrăm astăzi nu sînt decît amintiri
trunchiate şi şterse de vreme ale acelui tip de existenţă omenească. Mă veţi întreba: cum de au
rămas aceste “amintiri”, cum de n-au dispărut odată cu omenirea respectivă? Un răspuns ni-l pot
sugera chiar unele dintre ele. Mitul potopului, de exemplu, e limpede că e o amintire a diluviului,
din care un mic număr de oameni s-a putut salva, dar ei au fost obligaţi să trăiască în nişte condiţii
care nu erau deloc potrivite cu moştenirea lor genetică, astfel că cei salvaţi n-au mai putut
reîntemeia o lume, ci au transmis doar amintirea ei. Cui au transmis-o? Şi asta se poate deduce:
conform legendei, împreună cu oamenii s-au salvat şi unele fiinţe ale lumii vechi. De ce să nu
admitem o ipoteză extrem de simplă şi de plauzibilă: că alături de oamenii-oameni trăiau, în
vremurile antedeluviene, şi oameni-maimuţe, adică oameni aflaţi la un stadiu inferior de evoluţie?
Noi concepem azi evoluţia vieţii pe baza teoriei lui Darwin a luptei pentru existenţă, pentru
supravieţuire, dar cine ne poate asigura că această luptă n-a fost declanşată decît odată cu condiţiile
noi apărute pe pămînt după potop? Eu cred că înainte de diluviu lupta dintre fiinţele aceleiaşi specii
nu exista, căci numai aşa se explică mitul edenului!... Noi, oamenii de azi, sîntem urmaşii acelor

65

Nr.1 Anul I

oameni-maimuţă, care, mai bine înarmaţi genetic pentru noile condiţii, au supravieţuit şi s-au
înmulţit, s-au adaptat mai precis şi-au dezvoltat un nou mecanism de adaptare, diferit de cel al
oamenilor antediluvieni. Omul vechi era un homo spiritualis, cel nou, un homo faber: acesta nu mai
e în stare să domine direct natura, prin puterea sa interioară, şi atunci o imită, se pliază după legile
ei, făcînd ce face ea. Şi aşa, din aproape în aproape, a ajuns, iată, azi, de la peşteră la ideea
megapolisului şi de la piatra neşlefuită la bomba cu neutroni... Ei, se opri bărbatul de la volan din
expunere şi ne zîmbi: Iată că v-am ţinut o lecţie de introducere în spiritism!...

- Nu încă, zise profesorul de fizică. Mai ai să ne spui şi cea de a doua explicaţie pe care o dai
acestor fenomene!

- Aşa-i, îşi aminti directorul, m-am depărtat de punctul de pornire. Numai că nu prea mai
avem timp.

Într-adevăr, maşina intrase în sat, coborînd o mică pantă pe care o marca drumul chiar la
intrarea între primele case.

- De altfel, adăugă el, cea de a doua explicaţie e aşa, mai mult e o explicaţie de rezervă, o
fantezie, căci pentru ea n-am nici un argument ferm. A doua explicaţie ar putea fi, zic eu, că
fenomenele de acest gen nu sînt urme, ci, dimpotrivă, primele simptome ale unei noi vîrste, care va
veni după ce toate probabilităţile civilizaţiei ştiinţifico-tehnice vor fi epuizate, după ce energiile
Terrei vor fi secătuite. Atunci, dacă omenirea va scăpa de autodistrugerea prin războiul nuclear,
omul va trebui să recurgă la explorarea energiilor lui interioare. El ştie deja că doar o infimă parte
din cele paisprezece miliarde de celule ale creierului său sînt folosite în modul actual de existenţă şi
va căuta să afle ce e cu restul nefolosit. Numai că starea actuală a raţiunii în lume, din păcate, nu e
un argument în direcţia acestui viitor. Oamenii continuă să caute puterea, dar nu puterea asupra
naturii, de la care au pornit atunci, după diluviu, ci puterea asupra semenilor lor... E descurajant şi
întristător...

Teoriile omului de la volan făcură o puternică impresie asupra mea, dar îmi dădeam
totuşi seama că această impresie se datora şi fondului sufletesc pe care se suprapuneau ele. Teoretic

eram gata să accept ideile lui, nimic nu mă îndemna deocamdată să caut contraargumente. Dar
practica imediată, experienţa care era atît de aproape, aceasta era un fapt care mi se impunea cu
mult mai multă tărie. Haosul din mintea mea creştea hrănit de construcţia ademenitoare pe care o
ascultasem. Cît de puţin cunoaştem şi cum ne lăsăm dominaţi, îndrumaţi şi, de ce nu, înşelaţi de
aparenţe!... Aparenţe care nu trebuiau neapărat să ascundă realităţi contrare şi duşmănoase, dar care
era destul că puteau ascunde adevăruri nebănuite de noi! Vasăzică, noi, oamenii secolului XX, care
ne simţim atît de siguri pe asfaltul şi pe maşinile noastre, pe legile fizice şi chimice ale materiei
cunoscute, pe matematica noastră care ne asigură că doi şi cu doi fac patru, sîntem priviţi din toate

66

Nr.1 Anul I

părţile de mister!... Sensul versurilor lui Baudelaire mi se vădi, deodată, ameninţător, plin de
prevestiri tulburi, pînă acum nebănuite:

“La Nature est un temple ou des vivante piliers
Laissent parfois sortir de confuses paroles;
L’homme y passe a travers des forets de symboles
Qui l’observant avec des regards familiers.”
Într-adevăr, mă gîndeam, lucrurile din jurul nostru par atît de cuminţi, de domestice,
familiare, dar în realitate, cine ştie?
Şi de unde această linişte zîmbitoare la tînărul blond de alături, care ne va conduce acum la
o masă care... O masă de bucătărie, probabil, o simplă masă, care însă, iată că nu mai era o “simplă”
masă, ci un obiect cu însuşiri fabuloase, necunoscute. Şi era, după cîte îmi puteam da seama, ciudat
şi straniu regimul de care se bucura ea înaintea acelor oameni. Ei n-o mai foloseau de mult în scpoul
pentru care fusese, cîndva, construită de către cine ştie ce Gepetto cumsecade, dar nici nu devenise
un obiect de cult, nu era idolatrizată, departe de aşa ceva, nici măcar “respectată” în vreun fel
deosebit: era ţinută, cum auzisem , sub un şopron, doar atît protejată cît să n-o crape şi putrezească
ploile şi vînturile, alături fără îndoială de vreo grapă sau vreun plug de lemn, rămase de pe vremea
tinereţii stăpînilor ei. E drept, îmi spuneam, pe de altă parte, masa nu era folosită, dar nici nu era
distrusă, ba din contra, era în atenţia întregului sat oarecum...
Şoseaua asfaltată, care străbătea satul de-a lungul lui, făcu deodată un cot brusc. Casele
vechi, cu porţi masive, zidite, alternau cu case noi, cu ferestre largi şi cu porţi de metal vopsite.
- Aici e, zise Z., ghidul nostru.
Maşina trase pe dreapta lîngă o căsuţă veche cam povîrnită, vopsită în bej sau mov, nu se
mai distingea nuanţa din cauza semiîntunericului, cu ferestre mici, cum se construia în alte vremuri,
şi cu acoperişul de ţiglă înnegrit de ploi şi acoperit pe alocuri de muşchi şi licheni. O tufă de vîsc se
încăpăţîna să se agaţe pe streaşină, aproape gata să cadă.
Tînărul Z. coborîse şi se grăbise spre poarta de lemn scundă, veche şi ea şi aplecată, peste
care se putea privi în curte dacă aveai cel puţin statura lui Z. Acesta se înălţă în vîrful picioarelor şi
cercetă ograda. Totul părea să fie cufundat în linişte, iar ferestrele erau întunecate. Ghidul nostru se
apropie de geamul de lîngă poartă şi se aplecă, încercînd să distingă ceva înăuntru.
- Bătrîna s-a culcat, ne explică el, revenind la maşină. E singură acum, căci bătrînul a murit
anul trecut. Dar să nu disperăm.
Ne explică că bătrîna avea o noră în apropiere, care ne putea ajuta, şi plecă să vorbească cu
ea. Trei bărbaţi tineri din sat se apropiară de maşină, recunoscîndu-l pe director. Erau, am aflat, doi
profesori şi un tehnician din comună. Auzind despre ce era vorba, se declarară gata să participe şi

67

Nr.1 Anul I

ei. Unul dintre ei nu credea, era numai de vreun an în sat şi nu-l interesau chestiile de soiul ăsta.
Ceilalţi doi, localnici, văzuseră şi ei, de multe ori, şi povestiră alte situaţii, din care înţelesei că masa
era, într-adevăr, în zilele sărbătorilor de iarnă mai ales, un punct de atracţie pentru tineri. Păreau
animaţi de bunăvoinţa unor gazde bucuroase să arate vizitatorilor ceea ce merita să fie văzut în sat...
Şi totuşi! mă gîndii...

Se reîntoarse între timp tînărul Z., ghidul nostru. Era dezolat şi-şi depărta mîinile a
neputinţă.

- Îmi pare rău că vă dezamăgesc! N-am mai fost de mult timp pe-acasă şi între timp masa...
- Ce s-a întîmplat? Am venit degeaba?
- Mă tem că da. Masa cu pricina nu mai există!...
- Ah, îşi aduse aminte unul din tinerii localnici, da, mi se pare că aşa e!... Am aflat şi eu
ceva, o chestie cu nişte popi...
- Da, spuse ghidul nostru, s-a întîmplat acum vreo trei săptămîni sau o lună. Într-o zi, la casa
bătrînei a oprit un microbuz cu număr negru, erau vreo nouă preoţi veniţi de la centrul lor, de la
episcopie. Am rugat-o pe bătrînă să le arate masa. Bătrîna le-a adus-o în casă, ca de obicei. Au stat
mult înăuntru. Ce-or fi discutat atunci popii, ce i-or fi spus bătrînei, pînă noaptea, cînd au plecat,
nora ei n-a putut să-mi spună. Bătrîna n-a vrut să sufle un cuvînt. Destul că a doua zi în zori bătrîna
a luat toporul şi, cu chiu cu vai cum a putut, a ciopîrţit masa. A făcut-o lemn de foc.
Lucrurile erau clare. Puteam să ne întoarcem în oraş. (Clare, vorbă să fie, gîndurile mi-erau
încă răvăşite). Dar iată că ghidul se întoarse spre unul din cei doi tinerei localnici.
- Şi la masa voastră am reuşit de vreo cîteva ori, de ce nu ne inviţi la tine? Ce mai aştepţi?
- Da, zise cel vizat, dar nu se mai poate nici la noi. I-am bătut un cui. Frate-meu i-a rupt un
picior şi a trebuit s-o cîrpim.
La propunerea directorului, am decis să încercăm, dacă tot am venit pînă aici, chiar şi în
aceste condiţii.
Tînărul, care era ceva mecanic la staţiunea S.M.A din comună, fost elev şi el al profesorilor
ce mă întovărăşeau, nu păru nici prea stînjenit, nici deosebit de bucuros de autoinvitaţia noastră la
el. Ne conduse cuviincios la casa părinţilor săi, care nu era departe, ne introduse în curtea largă, cu
diverse acareturi - coteţe, grajd. Aveau, cum am aflat, o bivoliţă, ca mulţi dintre locuitorii comunei.
Ne prezentă mamei sale, o femeie între două vîrste, voinică şi vioaie, care trebăluia prin curte. Cînd
află ce doream, femeia zîmbi pe jumătate binevoitoare, pe jumătate jenată, sau poate numai sfioasă:
- Aşteptaţi numai o minută, să fac un pic de ordine în casă, că la noi e cam deranj acum...
Ne pofti apoi în “bucătărie”, unde intrarăm urcînd două trepte de ciment şi traversînd un
pridvor îngust, la peretele opus intrării se vedea “lada”, specifică locuinţelor ţărăneşti tradiţionale,

68

Nr.1 Anul I

vopsită maro şi cu ceva înflorituri colorate. În faţa “lăzii” era o masă de bucătărie mare, destul de
greoaie, cu picioarele vopsite verde şi cu tabla de scîndură nevopsită.

- Asta e masa la care ne-am mai distrat noi...
Femeia nu folosise cuvîntul distrat, ci unul mai puţin neologistic, pe care însă nu l-am
reţinut. Am fost în orice caz extrem de şocat, adică oamenii ăştia foloseau în mod obişnuit o
asemenea masă? Mîncau pe ea, femeia toca varza pe ea, iarna, cînd tăiau porcul măcinau carnea
pentru cîrnaţi şi umpleau cartaboşii pe ea? Iar în zilele de sărbătoare, după amiaza, cînd tinerilor le
veneau prietenii, se amuzau punîndu-i întrebări năstruşnice şi verificînd apoi dacă masa bătuse
corect răspunsurile?! Bine, dar ce fel de oameni sînt aceştia în stare să trăiască aşa, în bună
tovărăşie cu bizareria şi cu misterele?
Şi mai confuz decît pînă acum, am stat deoparte, asistînd intimidat la pregătirile ce se
făceau. Ajutată de băiatul ei, mama aduse încă vreo trei scaune de alături, le aşeză la cele două
capete ale mesei şi apoi ieşi pe-afară. Ne aşezarăm toţi, în afară de tînărul care zisese că nu-l
interesează în mod obişnuit asemenea chestii (pe care, pentru o clipă, m-am trezit invidiindu-l
pentru “tăria” de a rămîne neutru). Am aşteptat cu palmele lipite de masă. Femeia intra din cînd în
cînd, ca şi cînd ar fi vrut să verifice dacă totul merge bine şi să ne sprijine cu prezenţa ei. Minutele
treceau, trecu un sfert de ceas, gazda părea sincer contrariată de încăpăţînarea mesei. Feciorul ei ne
spusese că va trebui probabil să aşteptăm mai mult decît de obicei. Cînd însă se scursese o jumătate
de ceas, tînărul era edificat, totuşi.
- V-am spus eu. I-am bătut cuiul ăla, uite-l aici... Nu mai răspunde. Îmi pare rău...
Ne-am lăsat păgubaşi.
În timpul drumului de întoarcere în oraş, în maşină domni tăcerea. Ceilalţi se simţeau
probabil, frustraţi, dezamăgiţi. Eu aveam un simţămînt greu de definit - pe de o parte, ciudă şi
ruşine pe propria mea curiozitate care-mi jucase festa, punîndu-mă în această situaţie penibilă, pe de
altă parte, deruta: dacă, totuşi, masa se ridica, într-adevăr, aşa cum decalrau toţi, cum puteau
oamenii aceia trăi cu ea în casă? Şi mai curios, mai ales atitudinea femeii, mă impresionase cel mai
mult: nu putea încăpea îndoială, masa avea o dublă funcţionalitate, domestică şi fantastică, şi
amîndouă funcţiile erau privite ca la fel de fireşti!...
M-am gîdnit de multe ori la seara aceea, întrebările de atunci m-au urmărit, m-au obsedat
chiar uneori. Apoi am ajuns la concluzia că nici nu avea importanţă faptul că, atunci, în acea seară,
n-am reuşit să verific cu propriile mele simţuri cele povestite de oamenii aceia. Simţeam însă că,
îndărătul acelei situaţii, acelui mod de a trăi al oamenilor din satul acela se ascund nişte înţelesuri
mai adînci şi mai subtile, pe care însă nu mi le puteam lămuri. Apoi, încet, încet, cu timpul,
impresiile s-au tocit, întrebările s-au depărtat şi iată că astăzi amintirea acelei seri mai trăieşte în

69

Nr.1 Anul I
mine doar ca o lumină calmă, abia interogativă, ca o nedumerire vagă la care mă întorc din cînd în
cînd, aşa cum mă întorc la cele mai vechi imagini din propria-mi copilărie, pentru a mă umple,
pentru o clipă, de calda melancolie a iubirilor ireversibile.>>

Prietenul meu a tăcut. Am tăcut şi eu. Ce să-i fi spus?
Că, într-adevăr, povestea cu masa din casa bătrînilor saşi din comuna V. era autentică? Da,
participasem şi eu la “experienţa”cu pricina. Eram profesor în orăşelul acela de cîţiva ani în iarna
lui 1969, cînd elevul Z. ne-a convins, pe un grup de dascăli, să mergem. Am împrumutat o sanie de
la I.A.S. Era februarie frumos, cu zăpadă, ger şi soare. Am ajuns acolo sub seară. Vizitiul a rămas
afară, cu caii, şi ne-a confirmat ulterior: văzuse şi el totul pe fereastră. Eu am fost cel care am vrut
să aflu cîţi bani aveam în buzunar, neştiind exact dinainte, avînd doar în momentul cînd am pus
întrebarea străfulgerarea a două hîrtii roşii de zece. Masa a bătut de 12 ori, apoi a tremurat scurt şi s-
a oprit. M-am căutat în buzunarul vestonului: aveam 22 de lei. Şi la vîrsta colegului O. a greşit cu
vreo patru ani. Dar şi calculatoarele mai greşesc!
Toate acestea erau adevărate, dar ce importanţă mai avea? Ele au rămas iremediabil în urmă.
Viaţa merge înainte şi noi cu ea.

70

Nr.1 Anul I

(Proză)

Era odată, ca de nenumărate ori altădată, o familie alcătuită din patru membri. Părinţii, care
până în 89 fuseseră decari ( 10 clase ), ajunseseră, în anul de graţie, 2010, aşi, cu câte două facultăţi,
trei masterate şi o jumătate de doctorat. Fiul cel mare biruise şi el o Bologna şi era aproape de
finalizarea celui de al doilea masterat. Scăpase, cu ajutorul bunului Dumnezeu, transformat în
aproape douăzecicinci de mii de euro, de către tatăl său, scăpase de ce era mai greu. Devenea, încet
dar sigur, al treilea as al familiei.

Şi totuşi, aveau o mare problemă din cauza celui mic, a celui care ar fi trebuit să fie cel cool
( de fapt era, dar cool de cap ).Problema era, mai exact, nu din cauza lui, propriu-zis, ci din cauza
ministrului cu nume predestinat, ca să spun aşa, să le pună funia de gât, cu bacul din anul ăsta.
Băiatul terminase la liceu o secţie tare, cu multă matematică, numai ei, părinţii şi profesorii, ştiu
cum şi în câţi ani, cu ce eforturi fizice ( câte transpiraţii reci ), intelectuale ( care, din păcate, nu prea
erau de unde în familie ), emoţionale ( plânsete şi văicăreli ), psihice şi logoreice ( stătea mintea în
loc când auzeai ce scoate din gură şi dădeai în bâlbâială ) şi, nu în ultimul rând ( cele mai simple, de
fapt ), cele financiare ( meditaţii peste meditaţii şi cadouri cât încape ). Dar acum, după 1,20 la
mate, la prima sesiune de bac, li se-ntunecă orizontul a sfârşit de lume. Apocalipsa le-a năvălit în
spaţiul intim.Toate legăturile cu politicieni, cu persoane importante, nu spunem cine, din justiţie şi
din administraţie, toate portbagajele burduşite, toate plicurile supraponderale, toate donaţiile la
biserică, toate antenele, totul era zădărnicie.

O, deşertăciune a deşertăciunilor, totul e deşertăciune!!!
Unde sunt moşii şi strămoşii să vadă nenorocirea, unde este marele Ştefan, ctitorul, ca şi el,
de locaşuri sfinte după fiecare victorie, să-i răzbune?.
Era atât de tulburat încât uită că voievodul stătea liniştit, ca un sfânt ce devenise, în
calendarul ortodox.
La drept vorbind, când el, tatăl, asul aşilor de astăzi, nu luase examenul de admitere în liceu
şi a terminat doar 10 clase, n-a fost o problemă deoarece părinţii săi aveau doar 7 clase. La fel şi în
cazul soţiei sale. Ce-i dacă a terminat cea mai amărâtă secţie de la cea mai prăpădită şcoală
agricolă? Şi părinţii ei aveau tot 7 clase, unul şi le completase chiar de curând, iar fraţii şi surorile
făcuseră doar profesională, aşa că ea era eminenţa cenuşie a familiei. Dar acuma, lucrurile s-au
schimbat, erau, cu excepţia nenorocitului ăstuia mic, nenorocit de Funeriu şi de camerele lui de
supraveghere, ardele-ar focul ( cum spuneau, pe două voci, cele două bunici cu un total general de

71

Nr.1 Anul I

paisprezece clase ) erau o familie de titraţi, în pas apăsat spre recunoaştere academică, dac-or mai
avea banii pentru ultima rată la doctorat şi universitatea se va ţine de cuvânt şi le va înmâna, aşa
cum a promis, pe lângă certificate şi diplome, o insignă personalizată cu numele şi o poză ( bust,
fireşte ) în care, în jurul gâtului să se vadă stetoscopul, ca să ştie toţi, şi cei care n-au acces la
documentele personale, că şi-a luat doctoratul şi că în familie este şi un doctor. Nu-şi mai aducea
prea bine aminte titlul lucrării sau cuprinsul ( domeniul parcă era comunicare sau, poate,
management ) dar îşi amintea perfect introducerea în care stabilise costurile cu coordonatorul care-i
fusese recomandat de către un prieten foarte bun, cămătar, soţul unei renumite judecătoare, fratele
comandantului poliţiei judeţene şi cumnat cu prim procurorul judeţului care avea un frate
recuperator, deosebit de respectat de toţi oamenii de afaceri..

Ş-apoi, ce ghinion! Nici unul din toţi universitarii pe care-i ştia să nu fie preşedinte de
comisie la şcoala unde a dat bacul fiul cel mic.

Da, uite că-i ştia pe cei mari, însă nu se gândise niciodată la vreun amărât din inspectorat, că
nu era mare lucru nici de ăia, se dădeau ei mari intelectuali dar pentru câteva sute de euro vindeau
pe oricine. Ce, Iuda n-a fost intelectual şi l-a vândut pe Isus pentru câţiva arginţi? Amărâţii aştia au
ajuns să trăiască tot pe spatele dascălilor. Au inventat tot felul de chestii aducătoare de ciupeli: mai
multe inspecţii pentru grade ( pe care nu sunt capabili să le facă în termen, iar unii mai sadici nici
nu le anunţă ca, nenorocitul de sclav de pe plantaţia Şcoala Românească, să simtă biciul lung şi
muşcător al competenţei, inspecţii în care, atunci când vin, sunt primiţi cum se cuvine iar dacă nu
există suspiciuni sau „omul e de încredere” se-alege şi cu o „mică atenţie”, aşa, să fie toată lumea
mulţumită ), numiri în funţii de conducere după cum vrea muşchii lui de inspector/partid la
guvernare, prin delegaţie ( Ce concurs?, ce lege? Păi dacă respecţi legea, organizezi concurs şi
postul se ocupă cine-ţi mai ştie de frică, cine mai tremură de câte ori îl suni, cine-şi mai aduce
aminte de toate sărbătorile mari şi de toate datoriile de peste an pe care le mai are? ), detaşări, o,
sublimele detaşări, în interesul învăţământului, pe hârtie, în interesul inspectorului, de fapt ( unii,
buni cotizanţi, stau în detaşări de foarte mulţi ani şi se ia şi de la cel detaşat şi de la cel care ocupă,
anual, postul detaşatului ). Unii, care nu mai au vreme de citit se-apucă să scrie şi, după ce-şi
desăvârşesc operele, le trimit prin zonă spre a fi vândute şi, nu în ultimul rând, trebuie amintită
marea afacere a calificării superioare, a cursurilor cu sau fără credite pe care toţi le fac pe bani
europeni sau pe banii victimelor progresului intelectual.

Aici trebuie să intervin eu, naratorul, şi să relatez o legendă, zic eu, despre un inspector care,
mi-a povestit cineva, a dat un test la finalul unei inspecţii Rodis, în care se cerea, la un moment dat,
să pui în ordine, după importanţa lor, metodele moderne şi tradiţionale enumerate. La analiza de la
final a ţinut să precizeze că numai un singur respondent a ales varianta corectă şi anume că toate

72

Nr.1 Anul I

metodele sunt la fel de importante. Profunda dezamăgire, vecină cu disperarea, le-a trecut tuturor
doar când au aflat, chiar în momentul în care îşi scriau demisiile din învâţământ, că tânăra, care
ştiuse răspunsul corect, făcuse cursuri cu stimabila şi mai dăduse testul o dată. „Cât de liniştiţi ne-
am simţit că onoarea şcolii noastre a fost salvată”, a mărturisit bietul dascăl, desfigurat de emoţia
amintirii unei asemenea greşeli din cariera sa, greşeală care, dacă ar fi ajuns în media care, în
probleme de învăţământ, era hipercompetentă, aşa cum demonstrase de atâtea ori ( doar toţi
trecuseră prin şcoală, n’est pas? ) ar fi aruncat o umbră veşnică asupra lor sau lui, dacă n-ar fi fost
spre finalul carierei, i-ar fi distrus cu siguranţă viaţa. Şi tot în aceste vremuri, o altă inspectoare,
care a simţit că se poate mânca o pâine cu miros de-a doua şansă luptă ca cinci-şase copii
diagnosticaţi CES, care trec zilnic pe la şcoală, să aibă propria şcoală şi chiar să termine liceul.
Poate-şi deschide o facultate finanţată tot atât de generos din bani publici / europeni şi-i înscrie şi la
vreo două-trei masterate. Căci vorba cronicarului „nasc şi la ... oameni!”. Între noi fie vorba e
aceeaşi care a desfiinţat fără să clipească o grupă de copii defavorizaţi, fiindcă, deşi erau înscrişi, nu
frecventau regulat şi în nici un caz de la ora 8,30, mai ales în perioada iernii când îi căuta cu
încăpăţânare onorabila, ci de pe la 9 – 9,30 când catadicsea să-l aducă mică-sa şomeră sau fără
ocupaţie care se lupta noapte de noapte cu programele tv şi dimineaţa cu somnul şi leneveala prin
pat.

„Binecuvântată fie Romania, ţărişoara noastră, care pe vremea lui Ceauşescu ne-a dat
locuri de muncă şi locuinţe, celor harnici şi proşti pe bani, celorlalţi, moca iar pe vremea ăstora,
ne-a dat şcoală multă pe bani puţini şi pe învăţătură mai puţină, care ne-a permis tuturor să
muncim după posibilităţi ( chiar ca-n comunism ) şi să avem după necesităţi ( tot aşa ), ţară în care
se spune zilnic, pe cinci – şase canale că se moare de foame dar se-arată românii morţi pe
autostrăzile europene, pe şoselele sau trotuarele din ţară, sinucigaşii din gelozie etc., ţară în care
se trăieşte din alocaţia copiilor dar nu se renunţă la cafea şi ţigară pe principiul că dacă nici astea
nu le mai am, atunci ce dracu mai am de la viaţă ( e clar că numai viciile contează, nu? ), ţară în
care o elevă de clasa a IX-a i se plânge mamei că e singura virgină din clasă ( cât e adevăr şi cât
American Beauty (= paradă), nu vom şti niciodată ), ţară în care elevi de 13-14 ani fumează, beau (
nu bere sau vin ci whisky, vodcă sau coniac ) şi fac sex. Aştept victoria supremă a copilului asupra
adultului când toate cele de mai sus vor fi făcute de elevii dintr-a treia şi a patra. Şi, în ritmul de
azi, se va întâmpla foarte curând...

Mi se va spune că la fel se întâmplă şi în alte părţi. Dar de ce trebuie să se întâmple şi la
noi numai lucrurile rele din alte părţi?. E clar că Romania nu va putea să-şi cumpere mână de
lucru calificată mai ieftină decât cea din ţară, aşa cum fac ţările bogate. Şi-atunci ce facem?

73

Nr.1 Anul I
Lucrăm afară pentru a putea plăti asistenţă de proastă calitate pentru copiii, părinţii, rudele,
prietenii noştri sau pentru a le cumpăra diplome în ideea că oricum învaţă din mers?”

Astfel de probleme avea naratorul care aflase lucrurile astea şi multe altele pe care le-a
trecut sub părtinitoare discreţie din cauza lipsei de discernământ a cititorului de pe mioriticele
meleaguri, care confunda realitatea cu ficţiunea, credinţa cu biserica, învăţământul cu educaţia,
prozatorul cu poetul, genul liric cu textul în versuri, autorul cu naratorul şi situaţia dramatică /
drama personajului cu textul / genul dramatic. Şi totuşi, voce de cuvânt a textului epic, naratorul
promite să revină cu toate roadele imaginarului său epic ce decantează până la esenţa pură realitatea
rococo a zilelor noastre, dacă autorul îl va delega fără să-i schimbe cumva statutul în narator
personaj sau martor, să revină, aşadar, după a doua sesiune de bac, când, dacă rămân parametrii din
prima, ritualurile de-nmormântare se vor muta prin campusurile universitare şi bocitoarele vor spăla
cu lacrimi televizoarele !

Şi-am încălecat pe-o căpşună ...
Şi gândiţi-vă!... Ce-i adevăr şi ce-i minciună ?...

Prof. Traian Petri

74

Nr.1 Anul I

Supremul obiectiv de formare la elevi, a gustului estetic, prin promovarea talentelor şi
în cadrul cercului de arte plastice reprezintă, în şcoala noastră, respectarea unei adevărate tradiţii.

În acest sens, la finele anului şcolar 2010- 2011, mai bine zis în ziua de 16 iunie a. c., la orele
10, 50, în cancelaria Licului Teoretic Dumbraveni, a avut loc vernisajul expozitiei de grafică, cu
genericul Armonia culorilor, coordonat de prof. Sorin Panazan.

La acest vernisaj deschis de dl. prof. Nicolae Suciu, câteva tinere talente, cum ar fi: Melinda
Dozsa, Amada Dragomir şi Cătălin Moldovan au insistat să-şi spună punctul de vedere şi verbal, cu
privire la importanţa artisticului în autocunoaştere şi în formarea personalităţii.

Salutul din partea conducerii şcolii l-a prezentat del. Director prof. Costică Stafie. Domnia sa,
împreună cu alţi profesori, printre care şi dl. Traian Petri, au felicitat tinerii artişti pentru talentul şi
perseverenţa de care au dat dovadă în desenele lor.

75

Nr.1 Anul I
76

Nr.1 Anul I
77

Nr.1 Anul I
78

Nr.1 Anul I
79

Nr.1 Anul I

Directori onorifici:
 prof. univ. dr. Octavian Şchiau
 prof. univ. dr. Mircea Muthu

Director:
 Înv. Ion Irimie

Redactori şefi:
 prof. Lucia Szombati
 prof. Nicolae Suciu

Redactori:
 Prof. Rodica Dudaş
 prof. Costică Stafie
 prof. Radu Tempianu
 prof. Traian Petri

 Tehnoredactare şi adaptare grafică - Balazs Geza
 Coperta - Balazs Geza

Multumiri Primăriei oraşului Dumbrăveni şi Liceului Teoretic Dumbrăveni pentru
sprijinul material acordat.

80