Dumbrăveniul Cultural - Anul 2013

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

ÎN LOC DE ARGUMENT

Subiecte de interes speciale: Iată-ne, stimaţi cititori ai acestei modeste reviste,
 COMEMORĂRI ajunşi şi în anul de graţie al Domnului, 2013, an care, după
 LAUDATIO DOMNARII cum se ştie, a debutat cu o mare deschidere bugetară. Nu
 DIDACTICA este de mirare, deoarece, de această dată, ―culoarea politică‖
 ESEU se potriveşte, în sensul că atât la Consiliul Judeţean, cât şi la
 PROZĂ conducerea Primăriei şi a Consiliului Local se află alianţa
USL. Aceasta înseamnă ca, începând cu 2013, oraşul de pe
În acest număr: Târnava Mare ―să crească‖ din toate punctele de vedere.

În loc de argument La stabilirea şi împărţirea bugetului pe anul în curs, au
fost prinse o serie de acţiuni pe toate planurile: economic,
Liceul Teoretic Dum- social, cultural, etc. La şedinţa CL, din februarie, la care a
brăveni un liceu cu o participat dl. preşedinte al Consiliului Judeţean, Ioan
istorie de peste 100 de ani Cindrea, s-a făcut un serios plan de bătaie. Dacă s-a
Ora bilanţului -ASTRA discutat de accesarea unui fond financiar pentru viitoarea
Academicianul Eugen construire a unui pod peste Târnavă, imediat după ieşirea
Simion—80 din localitatea Şaroş, unde va fi plasată pasarela de trecere
Comemorări peste calea ferată, fapt pentru care dl. preşedinte Cindrea s-
a arătat foarte generos, tot aşa s-a discutat şi despre
Laus Domnarii includerea unui fond financiar pentru renovarea Casei de
Cultură şi chiar de susţinerea financiară a acestei reviste.
Dumbrăveneni de azi
Într-o altă ordine de idei, în numărul de anul trecut al
Flori de aduceri aminte revistei, invocam pe scurt nu numai revirimentul în sine, pe
Celor ce-au fost, celor plan cultural, înfiripat din 2009 încoace, fără să evidenţiez
ce ne sunt anumiţi oameni de nădejde, fără care Despărţământul
Teohar Mihadaş şi ASTRA Dumbrăveni nu ar fi luat fiinţă şi nici aşa-zişii ―paşi
frumoasa lui risipă cuturali‖ n-ar fi avut loc. Acei oamneni de bună- credinţă
 Nicolae Dobroveanu in cărora întreaga suflare a orăşelului nostru ar trebui să le
memoriam poarte recunoştinţa, au răspuns la chemările ―grupului de
iniţiativă‖ atât din punct de vedere financiar, cu
sponsorizări din propriul buzunar, cât şi din punct de

Pagina 1

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

vedere al pregătirii şi al desfăşurării în sine a activităţilor.
Ajutaţi de conducerea Despărţământului ASTRA “Timotei Cipariu” Blaj, dar mai cu seamă de

familia fraţilor Brad, dedicată până la sacrificiu, păstrării memoriei marelui lor consătean,
Timotei Cipariu, membrii grupului de acţiune, înfiripat în 2009, au stabilit în primul rând o
legătură a Dumbrăveniului cu satul de baştină al părintelui lingvisticii româneşti, cu locul de
baştină al scriitorilor Ion Brad, Alexandru Brad, Traian Brad, a poetului Ion Raţiu şi nu în
ultimul rând al d-lui învăţător Ion Irimie, fost director la Şcoala din satul Ernea, şi a doamnei
inginer Georgeta Irimie care reuşise în 2008 să devină şeful executivului în bătrânul oraş de pe
Târnavă.

De multe ori cei care alcătuiserăm atunci, grupul de acţiune (alături de dl. Irimie, profesorii:
Cornelia Andrei, Elena Nistor, Lucia Szombati, Rodica Coţovanu, Radu Tempianu, Costică
Stafie, Ioan Meteş, Isaia Oprişor, Georgeta Peter şi sufletiştii: Viorel Nistor, Vasile Pop, Virgil
Sas şi alţii) stăm şi ne întrebăm ce s-ar fi ales de Despărţământul ASTRA “Timotei Cipariu”
Dumbrăveni dacă în februarie 2010 nu am fi participat în grup considerabil la comemorarea a
205 ani de la naşterea lui Timotei Cipariu, de la Pănade; ce se întâmpla dacă în acea zi nu
vizitam casa memorială a Fraţilor Brad şi dacă dl. profesor Romul Brad, trecut, mai apoi, în
vara lui 2012, la cele veşnice, nu s-ar fi implicat direct în conceperea bustului marelui cărturar,
care urma să fie ridicat în 4 decembrie 2010, în oraşul nostru? Şi dacă alături de dumnealui, nu
ar fi percutat atât de prompt sculptorul - profesor Cândea din Sibiu?

De fapt, aşa a început totul: cu comemorarea marelui cărturar Timotei Cipariu. Aşa s-a
reînfiripat Despărţământul ASTRA “Timotei Cipariu” Dumbrăveni, desfiinţat abuziv, în anii
puterii populare, prin punerea umărului. Acestea sunt lucruri pe care fiecare cetăţean al
Dumbrăveniului ar trebui să le ştie. Să ştie odată pentru totdeauna, că aceşti oameni a căror
nume le-am citat mai sus, pe lângă că au fost fondatori ai despărţământului, şi-au răpit din
timpul lor liber, ore şi zile, săptămâni şi iată, ani, ca să existe în oraşul nostru o viaţă culturală
românească. Este bine să se ştie că dumnealor au făcut din suflet tot ce trebuia făcut, fără să
primească niciun ban şi noi, dascălii, fără să aşteptăm ―banii graşi‖ ai gradaţiei de merit.

De asemeanea, după reînfiinţarea despărţământului, un cuvânt decisiv l-a avut, alături de
scriitorii Brad, alături de profesorii universitari Octavian Şchiau, Mircea Muthu, formaţi la
şcolile din Dumbrăveni, oamenii de cultură de la Despărţământul Blaj: profesorii Silvia Pop,
Ion Buzaşi, Ion Mihălţan, d-na Ana Hinescu, dl. Roman de la ziarul Unirea, şi alţii.

Participările noastre la aproape toate acţiunile organizate de ASTRA Sibiu, personal de către

Pagina 2

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

dl. preşedinte, prof. Dumitru Acu, sau organizate de despărţămintele Blaj, Năsăud, Pănade,
Crăciunelu de Jos, etc. demonstrează că viaţa culturală a oraşului nostru s-a născut din propria
-şi cenuşă, că acesată viaţă cuturală nu se putea înfiripa dacă noi cei de azi nu făceam în primul
rând, legătura cu tradiţia interbelică a ASTREI.

O probă de foc a constituit-o participarea la dezvelirea bustului lui Timotei Cipariu, în faţa
clădirii fostului Liceu Teoretic “Timotei Cipariu”, a unor peronalităţi de seamă ale vieţii culturale
româneşti cum ar fi Octavian Şchiau, Mircea Muthu, Ion Buzaşi, Petru Sechel, Alexandru Brad,
Mihai Sin, şi decernarea titlului de cetăţean de onoare al Despărţământului ASTRA “Timotei
Cipariu” Dumbrăveni, atât celor citaţi anterior, cât şi altor personalităţi cum ar fi senatorul
Varujan Vosganian, fostul ambasador şi director al Teatrului Notara, scriitorul Ion Brad,
medicul Iosif Mezei, doctor în medicină, etc. Atât prin decernarea acestui titlu, cât şi prin
eşuarea din ambiţiile ieftine ale unor consilieri locali, a acordării titlului de cetăţean al oraşului
nostru, Dumbrăveniul, cred, a reuşit să arate lumii adevărata lui identitate. Alături de alte
evenimente cu mare pondere, cum au fost cele organizate de Fundaţia Armeană şi de Aria
Protejată în colaborare cu Primăria Dumbrăveni şi cu şcolile de pe raza oraşului, inclusiv
concertele cu virtuozi ai unor instrumente, dezvelirea bustului a reprezentat şi ea un punct de
pornire de bun augur.

Încheiem acest mesaj, în speranţa că activitatea culturală a Dumbrăveniului nu se va limita
numai la ceea ce încearcă Despărţământul ASTRA “Timotei Cipariu” Dumbrăveni să promoveze;
încheiem în speranţa că, în 2013, activităţile culturale se vor diversifica şi că renovarea Casei de
Cultură nu va fi nicidecum o redută pierdută.

Redacţia

Pagina 3

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

LICEUL TEORETIC DUMBRĂVENI,
un liceu cu o istorie de peste 100 de ani

DIRECTOR, Prof. Stafie Costică

Construit prin voinţa locuitorilor acestei mici urbe între anii 1890-1896, şi finanţat de
autorităţile austro-ungare de la Budapesta, în ceea ce priveşte personalul didactic şi nedidactic,
liceul a fost o importantă sursă de lumină pentru locuitorii
din Erjebtvaroş.

În anul 1918 liceul maghiar de la Dumbrăveni se
transformă în liceu românesc şi ia numele de „Timotei
Cipariu‖, marele cărturar al şcolii Blajului.

Prin reforma Învăţământului din anul 1948, Liceul
Teoretic este desfiinţat iar în locul lui se înfiinţează o şcoală
cu profil agricol ce funcţionează şi astăzi în fosta clădire a
Liceului „Timotei Cipariu‖.

Eforturile susţinute ale unor oameni de bine, dornici să
reînfiinţeze acest liceu care a dat societăţii româneşti nume de
mare valoare, scriitorul Teohar Mihadaş, prof.univ. Mircea Muthu, prof.univ. Octavian Şchiau,
foşti decani sau prorectori ai Universităţii „Babeş Bolyai‖ Cluj, şi alţii,au dus la reînfiinţarea
între anii 1956-1978 a Liceul Teoretic la Dumbrăveni.

Vremurile tulburi ale anilor 1978-1980 determină desfiinţarea din nou a acestui liceu şi
abia în anul 1990 prin efortul colectiv al cadrelor didactice, al directorilor Popescu Lucia şi
Tempianu Radu, se reînfiinţează Liceul Teoretic la Dumbrăveni, nu în fosta lui clădire, aşa
cum ar fi fost de drept legal şi normal, ci într-o nouă locaţie.

Liceul dispune de 5 corpuri de clădiri, o sală de sport, laboratoare de fizică, chimie,
informatică, Centru de Documentare, dotate la standarde apropiate de cerinţele unui
învăţământ modern.

Cei 986 de copii, dispun de îndrumarea unui corp profesoral de foarte bună calitate,
majoritatea profesorilor având gradul didactic I, sunt titulari sau în curs de titularizare, cu o
pregătire de specialitate adecvată funcţiei care o ocupă.

Pagina 4

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Rezultatele ne îndreptăţesc să sperăm la mai mult chiar dacă am avut elevi olimpici la
Faza Naţională la fizică, istorie, geografie şi un detaşament mult mai mare la Fazele Judeţene.

Rezultatele la Evaluare Naţională din anul şcolar 2011-2012 şi Bacalaureat ne situează
undeva peste media judeţului dar asta nu ne dă dreptul să fim mulţumiţi pentru că şi elevii
din Dumbrăveni pot obţine rezultate remarcabile la olimpiade şi alte concursuri şcolare.

Chiar dacă în ultima perioadă datorită restrângerii bazei de selecţie, aşa cum am mai
amintit, am fost obligaţi să renunţăm la profilul Matematică-Informatică şi să abordăm profilul
Filologie, apreciez că şi la noul profil elevii se pot remarca, cele 28 de locuri aferente profilului
nostru fiind ocupate în ultimii ani în totalitate de elevi cu medii cuprinse între 9,60 cea mai
mare medie de admitere - 6,70 fiind cea mai mică medie de admitere.

Alăturându-ne foştilor absolvenţi amintiţi în rândurile de mai sus, ne-am dori ca
prestigiul Liceului Teoretic de la Dumbrăveni să se ridice tot mai sus, cel puţin la standardele
foştilor absolvenţi, să putem şi în viitor discuta despre profesori universitari, doctori, ingineri,
ambasadori, plecaţi de pe băncile liceului din Dumbrăveni, aşa cum astăzi ne place să-i
amintim pe cei care au făcut cinste acestei şcoli.

Pagina 5

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

DESPĂRŢĂMÂNTUL ASTRA TIMOTEI CIPARIU
DUMBRĂVENI

LA ORA BILANŢULUI

PREŞEDINTE, Înv. Ion Irimie

În ziua de 5 februarie, în sala CDI a Liceului Teoretic Dumbrăveni, a avut loc adunarea
general a despărţământului nostru, cu următoarea ordine de zi:

1. Dare de seamă privind activitatea desfăşurată de despărţământul nostru pe
parcursul anului 2012.

2. Propunerea activităţilor care se vor desfăşura în
anul 2013.

3. Raportul Comisiei de cenzori a despărţământului.
4. Discuţii.
La această adunare general a participat un număr mare
de astrişti.
Primul punct al ordinii de zi este prezentat de către dl.
preşedinte, Ioan Irimie, care expune o serie de activităţi
desfăşurate în cadrul despărţământului, cum ar fi: participarea
la toate simpozioanele/concursuri organizate de Despărţământul ASTRA Blaj, la
comemorările unor scriitori cunoscuţi ca: Aron Cotruş (la Cergău mare), Ion Agârbiceanu (la
Cenade), George Bariţiu( la Sibiu) , la concursul de colinde de la Blaj şi Sibiu; două lansări de
carte şi a revistei Dumbrăveniul cultural; primirea oaspeţilor de dincolo de Prut; dezvelirea
plăcii comemorative pentru Erou Bumbea Ioan; participarea la semnarea protocolului dintre
Primăriile Armeniei şi Primăria Dumbrăveni; participarea la concertele de muzică clasică
organizate de Aria Protejată în colaborare cu Primăria Dumbrăveni, etc.
De asemenea sunt arătate şi neajunsurile înregistrate, mai ales cu ocazia primirii
oaspeţilor din Republica Moldova, acţiune la care noi, ca gazde nu ne-am prea putut lăuda cu
o participare numeroasă.
Legat de primul punct al ordinii de zi, s-au purtat discuţii arătându-se atât părţile
pozitive, cele cu care despărţământul nostru se mândreşte, dar şi faptul că am putea fi cu toţii

Pagina 6

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

mult mai uniţi şi devotaţi cauzei astriste.
În următoarele minute sunt prezentate pe scurt principalele activităţi pe care le va

desfăşura în anul 2013, Despărţământul ASTRA ―Timotei Cipariu‖ Dumbrăveni, cum ar fi:
 Împrejmuirea bustului marelui cărturar Timotei Cipariu.
 Dezvelirea a trei plăci comemorative dedicate unor oameni de de cultură ai
oraşului nostru: prof. Ion Domnariu, prof. Anton şi Ana Cosma, prof. Livia Popa,
Virgil Ungureanu şi dr. Horia Popa, pe străzile: Avram Iancu, Tudor Vladimirescu
şi C. Dobrogeanu – Gherea.
 Participarea noastră la comemorarea poetului Radu Brateş la Blaj – 15.03. 2013.
 Pregătirea şi lansarea revistei Dumbrăveniul cultural 2013.
 Lansarea romanului ―Fascinantul corn de vânătoare‖ al lui Nicolae Suciu - iulie,
2013.
 Participarea la concertul de vioară cu Alexandru Tomescu, în Catedrala Armeano-
Catolică din Dumbrăveni – 11 – 14. 07. 2013.
 Participarea cu diferite articole, la revistele ―Astra Blăjeană‖ Blaj, ―Perspective‖
Cluj, ―Pro saeculum‖, ―Scrisul Românesc‖ Craiova, etc.
 Prezentarea cu elevii, a unor proiecte despre înţelegerea artelor şi unor piese de
teatru la Liceul Teoretic Dumbrăveni.
 Propunerea scrierii unei cărţi în care să fie elogiate personalităţi marcante ale
Dumbrăveniului.
La sfârşitul lucrărilor adunării generale s-au purtat diverse discuţii, s-au perceput

contribuţia pe anul în curs şi s-a stat, mai apoi, de vorbă la un pahar cu suc.

Pagina 7

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

ACADEMICIANUL EUGEN SIMION – 80

Cu ocazia lansării cărţii domniei sale, Eugen Ionescu tânărul, la Colegiul Fraţii Buzeşti din
Craiova, în cadrul Simpozionului Marin Sorescu din februarie 2010, fostul meu profesor de la Facultatea
de litere din Bucureşti, criticul şi istoricul literar Eugen Simion, înainte de a-mi oferi un autograf pe
cartea abia lansată, m-a întrebat ce mai face Nicolae Dobroveanu.
Vestea plecării colegului din Dumbrăveni, pe calea veşniciei, l-a
întristat numaidecât.

Discuţia noastră pe parcursul unei pauze, nu putea fi lungă.
Domnul Simion a fost oricum, încântat că profesorul nostru de liceu,
un meseriaş în ale didacticii şi cu har de conducător, ne vorbea cu
mândrie de cei doi colegi de facultate ai dânsului: Eugen Simion şi
Nichita Stănescu. Doi mari oamneni de litere. Un reputat critic,
istoric şi eseist literar şi totodată profesor la Facultatea de Limba şi
Literatura română, şi cel mai mare poet contemporan. Amândoi
ploieşteni şi colegi de clasă la liceul Sf. Petru şi Pavel, devenit I.L. Caragiale din Ploieşti. Amândoi
elevi ai lui Tudor Vianu, ai lui Iorgu Iordan, ai lui Alexandru Graur, Al Rostti şi J. Byck.

* Despre autorul Scriitorilor români de azi:
“Personalitate marcantă a vieţii publice, E. Simion, ne-a făcut nouă, literaţilor, cinstea de a avea pe
unul dintre noi în fruntea cele mai de seamă instituţii cultural, şi anume Academia Română.”
“Ceea ce distinge critica lui E. Simion este judecata cumpănită şi limpede.” (N. Manolescu)
“În critica noastră de azi, este exponentul celei din urmă altitudini.” (Gabriel Dimisianu)
“Eugen Simion are un merit: de afi făcut din critica literară o artă.” (Nicolae Dabija)
“Ceea ce stimez la Eugen Simion este faptul că-şi duce viaţa la atitudinea pe care i-au sugerat-o munţii
ce i-au înconjurat copilăria.” (Fănuş Neagu)

Poetul Nichita Stănescu – 80 - in memoriam

*Eugen Simion despre colegul său de clasă:
“N. Stănescu este un mare poet erotic, printre cei mai originali, mai inspiraţi, mai inventivi pe care i

Pagina 8

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

-a dat limba română (…) Cum se vede, Stănescu cultivă, în tradiţia lui Eminescu, serafismul şi, în
consens cu poeţii mai noi, redefineşte mitologia orfismului…”

(11 Elegii) “e o poezie dificilă, provocatoare, pe alocuri ermetică, după modelul textelor filozofice
vechi …”

“Îi rămâne recunoscător (lui Ion Barbu) pentru că îi atrăsese atenţia asupra faptului că esenţial şi cu
adevărat înnoitor, modern în poezia lui Eminescu nu este Luceafărul, ci Odă în metru antic. O idee
asumată de Stănescu în teoria lui despre al patrulea tip de poezie, acela pentru care optează în cele din
urmă. Este vorba de tipul “metalingvistic” care…deschide poezia spre altă vedere” şi spre alt limbaj
liric…”

“A recuperat modelele modernităţii, reprimate de ideologii realismului socialist, le-a reformulat şi le
-a introdus într-o nouă sinteză lirică.”

Redacţia

Pagina 9

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Fostul ddcan al Facultăţgg dd Lgtdrd dgn Cluh- Napoca, prof. Univ. Dr.
Octavgan Şchgau, odgngoară lgcdan la Lgcdul Tdordtgc Tgmotdg Cgpargu Dumbrăvdng,
amintidu-şg cu draf şg rdspdct dd proe. Ion Domnargu:

“După cum dra ddscrgs, l-am cunoscut foarte repede pe exigentul
proedsor Ion Domnargu, dd lgmba română, absolvdnt al Lgtdrdlor cluhdnd, card
vorbda ddsprd proedsorgg săg, nd oblgfa să avdm cagdtd dd ldctură şg să nd
întoarcdm dgn vacanţd cu hurnald, în card să egd notatd pd zgld (mgngmum
1520 dd rândurg pd zg), cd am eăcut, cd am cgtgt, dvdngmdntd ddosdbgtd trăgtd,
etc.

Lug îg datordz în cda mag mard măsură adâncgrda gntdrdsulug pdntru
ldctură şg, prgn dxdrcgţgg rdpdtatd, să ahunf să rdzum cu multă uşurgnţă cdda cd
cgtdam şg să transcrgu undld comdntargg proprgg pd card proedsorul ld aprdcga în
mod ddosdbgt.”

Pagina 10

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

LAUS DOMNARII

Ioan Marcoş

Pe dascălul Domnaru l-am avut totdeauna în inimă ca pe întâia autoritate tutelară, cel de la care
am luat atât de mult în dar, prin simpla, fireasca însuşire.

Se deosebea prin patosul fără patimă însă, conştiinţa misiunii în educaţie, ardoarea cu care servea
la catedră, ex cathedra într-un fel, dar fără emfază, şi cu o forţă neistovită a persuasiunii.

Înzestrat cu o memorie prodigioasă, o voce puternică, cu un
har oratoric desăvârşit, ni se impunea ca o personalitate copleşitoare,
un izvor nesecat de înţelepciune livrescă, prezentată viu, pitoresc, ca
într-un nesfârşit symposion al faimei; o galerie de portrete şi scene
ilustre, schiţate parcă de un maestru prestidigitator, regizor neobosit
al unui spectacol continuu, venind din negura vechimii şi al cărui
final, abia întrevăzut, nu ne grăbeam să-l ajungem. Calea, cu multele
ei popasuri şi întâmplări, eroi, fondatori, corifei, calea, trecutul,
conceptul se desfăşurau înaintea ochilor noştri uimiţi, în toată
vastitatea şi profunzimea. Literatura, mai ales cea veche, era un şir de
strădanii, încercări, ridicare a toată suflarea românească la unitate şi
coerenţă.

La cursuri avea ceea ce se cheamă prezenţă, “materia” o stăpânea cu uşurinţă, ştiinţa se revărsa
în cascade, năvalnică, un torent generos de fapte, păţanii, scene grăitoare pentru înaintarea spiritului
cultural autohton. Avea un adevărat cult al vechimii, ceva din intonaţia profetică a unui tribun, ca şi
mâhnirea amară a cronicarului, a “omului sub vremi” , neîmblânzit totuşi. Învăţam de la dansul firesc,
din simpla ascultare. Sunt până azi cuvinte şi titluri, pasaje întregi din cărţi vechi ce-mi vin în minte cu
vocea lui inconfundabilă. Acum ne canonea cu evangheliare, gromovnice, trepetnice şi altele ca acestea,
acum insista pe importanţa primei tipărituri româneşti – Catehismul luteran de la Sibiu, ori pe remarca
lui Simion Ştefan în prefaţa la Noul Testament de Balgrad că “cuvintele sunt ca banii, acelea care
circula sunt bune”; diaconul Coresi cu Scheii lui, cu contribuţia “uriaşă” la dezvoltarea limbii române
literare îşi avea partea leului. Cazania lui Varlaam sau Didahiile lui Antim Ivireanul erau tot atâtea
izvoare de conştiinţă de neam şi cultură. Cronicarii, şi ei la mare cinste, trebuiau citiţi serios, dacă voiai
peste nota şapte. Portretul lui Ştefan cel Mare, pe de rost, era obligatoriu. La fel, partea cea mai aleasă
din Venirea lăcustelor a lui Miron Costin, ori moartea lui Mihai Viteazul: “şi căzu trupul lui cel frumos

Pagina 11

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

şi mare ca un copaciu, căci nu ştiuse, nici se prileji sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”. O samă
de cuvinte citită şi bine înţeleasă, primea cuvenită apreciere. Cronicarii munteni îşi aveau locul lor în
panorama iluştrilor, în special pentru contribuţia la conturarea stilului muntenesc mai aspru, agresiv,
“arghezian”, ca în sintagma “erau viermi mari, albi, cu capetile negre”.

Avea o specială predilecţie pentru personalităţile vaste, enciclopedice (Cantemir, Hasdeu, Iorga)
şi fondatori (monumentele de carte veche, Şaguna, Antim Ivireanul, Şcoala Ardeleană).

Mai târziu, din convorbiri purtate în sporadice vizite, am aflat unele detalii despre dedesubturile
strălucirii sale la catedră. Citea. Era abonat la cel puţin o revistă ( România literară), pe care o invoca în
argumentări. Petrecea în mod regulat o lună de vară în documentare la biblioteca Universităţii din Cluj
sau la Sibiu. Avea opinii „la zi”. În disputele majore ale literaturii moderne avea poziţii proprii. Deşi
ardelean, era, de pildă, filo-arghezian. Îl socotea pe Arghezi cel mai mare înnoitor de limbă română
literară, după Eminescu – intuiţie reconfirmată ulterior de interesul pentru poet al postmoderniştilor.

Avea o poziţie clară şi sigură faţă cu aspectele şi problemele mari ale comunităţii locale. Deţinea
o cunoaştere în adâncime a instituţiior (tribunal, puşcărie, cazarmă, biserică, liceu). Vedea sensul şi
rostul evenimentelor, gândea întreguri. Era mereu aproape de miezul viu al confruntărilor de idei,
inclusiv ideologice. Vedea şi suferea enorm pentru greşeli socotite de neiertat ale „noului” regim, ca de
pildă soarta bibliotecii liceului „Timotei Cipariu” din urbe. Cu cele peste 30.000 de volume ale ei,
intrate, în perioada interbelică, prin multe donaţii, favorizate de foşti elevi luminaţi ajunşi „sus”, sau de
figuri ilustre precum G. Bogdan-Duică ori însuşi Nicolae Iorga, biblioteca era una redutabilă. Avea, pe
lângă cărţi şcolare la toate nivelele, şi volume deosebite, serii de opere, ediţii critice, nume de autori
marcanţi în cultura română, ajunşi în anii 50 la index, şi împreună cu ei şi biblioteca liceului însuşi.
Întâi, spunea el, s-a pus sechestru pe încăpere, mai târziu au venit nişte doamne de la Centru care au
vânturat totul, punând la index sine die mare parte din valorosul fond de carte. Urmarea a fost şi că
multe cărţi de valoare au făcut picioare, pierzându-şi urma poate pentru totdeauna. Până la vremea
mărturiei Profesorului (către anii ’80), enigmatica bibliotecă încă era sub lacăt. Întoarcerea a ceea ce a
mai rămas din ea, înapoi, în fondul vechiului liceu este o reparaţie istorică.

Raportat la vremea în care s-a format şi apoi s-a ilustrat ca dascăl, a avut o înălţime de orizont
demnă de admiraţie: deşi ortodox, avea o preţuire generoasă pentru corifeii Şcolii Ardelene. Pe dascălii
de şcoală şi facultate i-a creionat (în fragmentarul de amintiri inedite încă), dincolo de orientare, după
meritele sau slăbiciunile lor, imperturbabil. Cu ocazia vizitei vlădicăi Suciu al Blajului la Dumbrăveni
(în cadrul unui ultim efort de îmbărbătare a spiritelor înainte de a fi el însuşi arestat şi apoi întemniţat la
Sighet), a ţinut discursul de întâmpinare a înaltului oaspete. ”De ce tocmai eu, un ortodox?” “Pentru că
eşti persoana cea mai în stare să se ridice la înălţimea momentului” - a fost răspunsul.

Metoda-i de predare, la prima vedere tradiţională, avea nuanţe pe care le aplica în practică,
sistematic. Îşi preda lecţiile cu sfinţenie, multe la nivel de prelegeri, dar apoi la examinare ne “dăscălea”,

Pagina 12

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

ne lua la “bani mărunţi”, verificând mai întâi dacă ai citit textul cu pricina, şi apoi calitatea înţelegerii
lui. Notă mare luai doar trecând prin seria de filtre. Sever, dar drept în aprecieri, avea ceea ce am putea
numi un sistem de exigente în trepte: una era severitatea faţă de cei dedicaţi, pasionaţi de “română”,
“umanişti”; celor de la real li se cerea înţelegerea textelor dar se mai închidea un ochi la lecturi
suplimentare; unor “domnişoare” mai indolente li se amintea că nu pot rămâne în afara culturii, că fără o
brumă de carte “n-o să le ia nimeni de neveste”, ori dacă da, or să fie pacoste pe capul soţilor lor.

Avea şi criterii de supraveghere a purtării elevilor, mai puţin ortodoxe. Era tuturor ştiută
faimoasa lui plimbare de la şapte seara, ora la care noi elevii, trebuia sa nu mai fim pe stradă, ci acasă,
la învăţat. Pe care îl „prindea”, acela era „ascultat” cu prima ocazie. Afară de plimbările târzii, bătutul
mingii era o altă „ocupaţie” luată la ochi. Erau câţiva colegi, „prieteni” apropiaţi ai mingii, mereu cu
frica-n sân, că iar i-a prins „Babacu”; o să-i asculte şi „nimic nu ştim!” Circulau zvonuri că deţinea o
colecţie fabuloasă de mingi în pivniţă, sechestrate din grădina casei, vecină cu şcoala. Le returna,
ocazional, într-un gest nu lipsit de umor, în vacanţa mare.

Dealtfel umorul lui hâtru era vestit şi glume savuroase făceau înconjurul şcolii. Unui elev care
dădea semne că nu citise pe Hogaş dar nu voia s-o recunoască, i-a pus întrebarea simplă: “Cine-i
Pisicuţa?” “O pisică”. “Aşa ? Apoi o să iei o notă mică, mică”. Aprecia replica inteligentă, chiar mai
puţin deferentă. Se distra copios povestind păţania cu elevul nesilitor dar isteţ, din Alma, care neştiind
prea bine regulile, i-a înşirat la finele dictării o listă cu toate semnele de punctuaţie de care-şi amintea, cu
mesajul: „Dle profesor, alegeţi-vă şi puneţi D-voastră ce semne vreţi, unde vă place, că le ştiţi mai bine
ca mine.”

Cu toată silinţa noastră, eram deseori depăşiţi de cadenţa fără respiro a maestrului. Programa
şcolară trunchiată, ce ţinea încă la index, pe te miri ce meschine consideraţii totalitare, autori
fundamentali, ne era împotrivă. Ca să ne „deştepte”, folosea tactici de gherilă, cu atacuri scurte,
mascate, la inadecvările programei. „Indignările” sale retorice stârneau deliciul amicilor, dar şi atenţia
„organelor”. De aceea îşi măsura paşii, cu grijă. Într-o bună zi, ne întreabă abrupt, dacă am auzit, sau ce
ştim despre Nicolae Iorga. Concluzia era clară – puţin sau aproape deloc. Urmarea a fost o scurtă,
vitriolantă tiradă în contra situaţiei de fapt: „Apoi cum să faceţi cultură, dacă nu vi se spune nimic
despre cel mai mare istoric al românilor? Asta n-o notaţi dar...” Şi urma o pledoarie înfocată în apărarea
ilustrului mazilit din schema săracă a educaţiei. O altă „ieşire” asemănătoare: „Voi ştiţi ce zi e astăzi?”
Nu, nu ştiam. „Astăzi a murit marele poet Lucian Blaga!” Şi iar, fără să notăm, ascultam, uimiţi şi
contrariaţi, mesajul de absolută noutate, venit dintr-o altă lume, nouă interzisă.

Era temut, şi admirat totodată. Cine nu ştia defel lecţia îşi primea pedeapsa simbolică (bătaia
fiind, cum ştim, interzisă). Elevul (mai ales la gramatică) era invitat cu faţa la profesor şi i se spunea: “dă
-ţi cu capul de catedră!”, ceea ce acesta şi făcea, ritualic, bătând în acelaşi timp cu piciorul în podium,
pentru sincronizare. Nu durerea era obiectivul, ci marcarea momentului, spre învăţătura de minte a

Pagina 13

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

întregii clase.
Era un gramatician de elită. Ascuţimea lui interogativă ne ţinea treji încontinuu, analizele

sintactice erau riguroase şi relevante, tot mecanismul gramatical – orientat înspre practica ortografică.
Exemplele lui memorabile au rămas în mintea multor generaţii de elevi, modele pentru o viaţă, ca acesta:
“Cuscrii voştri se plimbau, împreună cu nişte miniştri, prin codrii noştri”, sau faimosul “Tu să vii şi să
scrii tot ce ştii, ca să fii fericit şi să ţii minte”. Fericiţi poate, norocoşi să-l fi avut dascăl, cu siguranţă.

Se impune în final întrebarea: ce rămâne? Ce s-a ales din strădania de o viaţă la catedră, din
prestaţia exemplară a unui spirit strălucit al acestor locuri?

Putem încă spera că manuscrisul încheiat al Gramaticii sale se va mai afla pe undeva, la loc sigur, şi
că el va vedea într-o zi lumina tiparului. Ar fi o frumoasă surpriză pentru elevii şi discipolii lui, atâţia
dintre noi care l-au venerat în şcoală şi în viaţă.

Un fragmentar memorialistic, cu amintiri de tinereţe, anii de învăţătură la Blaj, la Sibiu şi la
universitatea clujeană în deceniul trei al secolului trecut, ca şi un mănunchi de zguduitoare mărturii din
perioada de detenţie ne vor duce puţin mai aproape de enigma sufletească a unui om şi intelectual de
aleasă valoare.

Oficiul lui public la catedră i-a fost chemarea profundă, ea l-a impus definitiv în conştiinţa a zeci de
promoţii din frământatul secol al douăzecilea.

Încât dezvelirea unei plăci ce-i consfinţeşte memoria e biruinţa gândului cel bun, ca să putem spune,
cu cronicarul, că NASC ŞI LA ARDEAL OAMENI.

Pagina 14

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

DUMBRĂVENENI DE AZI
DESPRE DUMBRĂVENENI DE IERI…

Prof. Rodica Dudaş

După o copilărie şi o adolescenţă minunate, petrecute în ―oraşul cu castani‖, cum ne
placea să-l numim (şi pe drept cuvânt… atunci), viaţa m-a purtat spre sud, la ţărmul mării, la
Constanţa. Chiar şi după 10, 20, 30 de ani petrecuţi acolo, cu bucurii, cu probleme, cu prieteni
de toate naţiile, îmi plăcea să spun cu mândrie : ―noi suntem ardeleni, la noi oamenii sunt
altfel…‖, spre necazul constănţenilor care îmi replicau
mereu : ―oamenii sunt peste tot la fel, amintirile tale îi
fac să fie altfel‖. Am dezlegat dilema abia acum câţiva
ani când am cumpărat o casă în acelaşi orăşel din
Ardeal, pe strada care altădată avea câte un castan la
fiecare poartă şi… câte cel puţin o personalitate
pentru fiecare castan. Sunt sigură că dacă s-ar vorbi
cu fiecare ―dumbrăvenean‖ mai vechi de zile, fiecare
ar găsi alte nume pentru a cinsti oamenii ―care au fost‖ şi ar putea spune : ―Nasc şi la
Dumbrăveni oameni !‖ Lista personalităţilor ar putea fi nesfârşită, cum nesfârşită este
percepţia oamenilor despre ei şi despre alţii.

Pentru copilul din mine, în afară de părinţii mei, pe care i-am simţit altfel abia după ce
nu au mai fost (mai deosebiţi, mai Oameni cu O mare), cei care mi-au marcat copilăria au fost
educatoarele mele, doamna Mica şi doamna Rheea (―nu te bate, nu plânge degeaba, nu vorbi
urât, ajută-i pe ceilalţi cu ce poţi, chiar şi cu o vorbă bună, dă orice jucărie…‖) şi Învăţătorul
meu (da, cu majusculă !), domnul Vasile Şerban !

În prima zi de şcoală am plâns – toate prietenele mele de la grădiniţă aveau învăţătoare
– apoi am văzut ca ―uriaşul‖ e bun. Cred că ideea de ―colectiv de elevi‖, de colegi – prieteni
care m-a urmărit ca elevă şi apoi ca profesoară – de la el mi-a ramas. Dovadă vie sunt toţi
colegii mei de liceu care, după 44 de ani, au rămas prietenii mei – şi o spun cu mândrie ! Îl
vizitam pe domnul Şerban mai târziu, studentă la Bucureşti fiind, împreună cu Liviu Tişler. Şi
am plâns din nou când l-am pierdut…
Tot copilul din mine percepe altfel decât alţii sunetul sacadat al tobei – Micki dobaşul era

Pagina 15

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

aşteptat mai ceva decât Mihai Gâdea cu ştirile ! Când auzeam sunetul cunoscut, cu mic cu
mare ieşeam în stradă şi apoi totul se transforma, oraşul întreg, într-o uriaşă ―poiană a lui
Iocan‖ – cu comentarii de tot felul, care de obicei se terminau cu glume şi râsete – oamenii încă
ştiau să se privească în ochi şi aşa se cunoşteau, nu de pe facebook – ca astăzi.

Oameni aparte erau toţi vecinii mei (ca, de altfel, toţi locuitorii oraşului) care ridicau o
casă, culegeau şi desfăceau porumbul, făceau o nuntă sau o înmormântare mereu împreună, ca
o mare familie. Sufletul oraşului trăia, era o mare personalitate !
Anii de şcoală ce au urmat au fost jalonaţi de repere pe care eu, omul mare, le simt în primul
rând ca pe repere de omenie, şi apoi de învăţătură : din micul orăşel am intrat aproape toţi la
facultate în marile oraşe, fără meditaţii sau pile şi… nu cu note mici !

Doamna dirigintă Livia Popa (pe care am numit-o aşa toată viaţa, cu toate că am
terminat realul şi o respectam enorm pe doamna Burlacu), domnul Domnaru, Popescu,
Dobroveanu, Cosma sau… nu, lista înseamnă toate cataloagele de altădată, şi e vorba în primul
rând, pentru mine, de modele de profesor Om, nu de meseriaş în ale şcolii.

Tot nişte oameni ce au pus umărul la treabă (îmi şopteşte soţul meu) au fost şi Aurel
Ţifrea, ce a ridicat Dumbrăveniul la cer cu avionul său, domnul Galea şi tatăl meu – Nicolae
Tătaru – ce au făcut lămpile să se aprindă peste tot, şi domnul Leonte, ce a adus florile în
Dumbrăveni, şi domnul Ştefan ce, alături de flori a adus puii, şi… şi las pe fiecare om ce
iubeşte Dumbrăveniul să-şi facă lista lui !

Şi dacă pot ura ceva acestui oraş, pe care îl iubesc atât, este ca şi generaţiile viitoare să-şi
poată număra… castanii lor de suflet !

Pagina 16

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3
FLORI DE „ ADUCERI AMINTE” Prof. Isaia Oprişor

În viaţă întâlneşti oameni care îţi marchează existenţa definitiv, producând o răsturnare a
valorilor interioare ce pot genera traiectorii nebănuite ale personalităţii, ale dezvoltării spirituale şi chiar
profesionale . Între aceştia pe „Dascălii” noştri i-aş aşeza pe primul loc.

Un proverb latin spune că „Cei pe care zeii i-au urât, i-au
făcut dascăli”. Oare să fie chiar aşa ?
Poate, din punctul de vedere material, sau din punctul de vedere al
consumului nervos, proverbul este îndreptăţit. Dar nu comentăm
acest lucru.
Gândindu-ne însă la valorile spirituale, răsplata cea mai mare este
atunci când vezi că din „mâna ta” au ieşit oameni de nădejde ai
societăţii noastre. Ştie oare cineva câtă muncă se ascunde în spatele
unor astfel de reuşite ale dascălilor? Gândiţi-vă doar că „nu poţi
învăţa pe alţii, ceea ce nici tu nu ştii”.
Să ne gândim la greutatea pe care o întâlneşte un învăţător care
conduce mâna şi mintea unui copilaş şi îi desluşeşte tainele scrisului
şi cititului. Un miracol! Şi urmează apoi o lungă serie de cunoştinţe, din ce în ce mai aprofundate, pe
care profesorii „le pun în mintea elevilor lor” creându-le baze temeinice pentru „ filozofia vieţii”.
Desigur elevii nu apreciază întotdeauna râvna dascălilor, dar aprecierea acestora vine cu timpul şi nu de
puţine ori am putut constata acest lucru la întâlnirile 10, 20 dar mai ales de 40 şi 50 de ani de la
absolvirea liceului.
Aceasta este motivaţia pentru care „bătrânii noştri dascăli”, merită un mare buchet de flori de „aduceri
aminte” din partea noastră a tuturor, colegi şi foşti elevi.
Se spune că „Omul care nu îşi cunoaşte înaintaşii, nu are nici un viitor !”.
De aceea salutăm iniţiativa Asociaţiei culturale ASTRA - Despărţământul „Timotei Cipariu”
Dumbrăveni, de a marca printr-o placă comemorativă casele în care au locuit în oraşul nostru dascăli de
seamă şi personalităţi care fac cinste Dumbrăveniului.

Între aceşti renumiţi dascăli un loc de seamă l-au avut Ion Domnariu, profesor de limba şi
literatura română şi soţia sa Eugenia Domnariu (născ. Cuza) directoarea Şcolii de fete „Domniţa Ileana”

Oameni de o aleasă cultură, cei din familia Domnariu şi-au lăsat amprenta asupra vieţii culturale
a oraşului nu numai prin activitatea de dascăli, ci şi prin numeroasele conferinţe şi „serate literare”,
organizate la dânşii acasă, în faţa unui castron cu nuci şi un pahar de vin din producţia proprie .

Pagina 17

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Profesorul Ion Domnariu este unul dintre puţinii oameni care au citit în întregime biblioteca liceului
„Timotei Cipariu”, cu o capacitate la vremea aceea, de aproximativ 20.000 volume, sacrificând sute de
ore din viaţa familială. Vestita bibliotecă a suferit în perioada comunistă numeroase mutări şi interdicţii
astfel încât cele mai valoroase exemplare „s-au pierdut”, ea regăsindu-şi locul şi valoarea abia în anul
2000.

Ca „răsplată” a dăruinţei şi severităţii sale , în urma unor denunţuri calomnioase din partea unor
„oameni de bine”a fost arestat şi închis „pentru reeducare comunistă”, în două rânduri: o dată două luni,
iar a doua oară doi ani şi trimis la „vestitele” penitenciare de la „Canalul Dunăre –Marea Neagră”.
Acest fapt i-a afectat serios sănătatea atât din punct de vedere fizic, vederea slăbindu-i drastic, cât şi din
punct de vedere psihic, trebuindu-i ani buni pentru a-şi reveni. Tot atunci şcoala de fete s-a desfiinţat şi
soţia sa a rămas fără serviciu. Fiind soţie de „puşcăriaş”, de „duşman al poporului”, nimeni nu i-a oferit
un loc de muncă, situaţia familiei sale devenind extrem de grea.

Cu toate riscurile perioadei respective, foştii elevi le-au fost alături, şi lui şi familiei sale,
ajutându-le să treacă peste această perioadă grea.
Din discuţiile pe care le-am avut în perioada cât am locuit la ei (eu fiindu-le nepot) am cunoscut o serie
de elevi de-ai săi realizaţi din punct de vedere profesional, care i-au purtat o mare recunoştinţă.
Scriitorul Teohar Mihadaş – profesor de limba română la Bistriţa, aromân originar din Munţii Pindului –
Macedonia, descrie în cartea sa Frumoasa risipă, viaţa pe care a dus-o în Liceul Timotei Cipariu şi
amprenta pe care profesorul Ion Domnariu a avut-o asupra vieţii sale.
Dintre foştii elevi ajunşi intr-o poziţie importantă a societăţii şi cu care şi şcoala dumbrăveneană se
mândreşte astăzi amintim: Prof.univ.dr. Şchiau Octavian – decanul Facultăţii de Filologie din Cluj-
Napoca, originar din Coroi Sânmartin, Prof.univ.dr. Mircea Muthu – prorectorul Universităţii Babeş-
Bolyai Cluj Napoca, prof.univ dr. Simu Gelu prorectorul Institutului de Medicină şi Farmacie Târgu
Mureş, Prof. Petre Stroe profesor de limba şi literatura română la Breaza, Prof. univ. dr. Valeriu Mare –
profesor la Facultatea de Psihologie a U.B.B. Cluj – Napoca, avocat Mare Serghei – Cluj – Npoca.
Avocat Negrea Liviu Braşov – originar din Dumbrăveni, Bărbos Adrian – procuror şef la Bistriţa,
Clinciu Gheorghe – Constanţa, prof. Dobroveanu Nicolae – director al Liceului Teoretic Dumbrăveni,
Ing. Stoia Ioan, care a fost constructorul Serelor din Dumbrăveni, ing. Baldi Ioan directorul IAS
Dumbrăveni, ing. Marian Simion Şeful laboratorului chimizare Sere Dumbrăveni, colega noastră, prof.
Nistor Elena şi nu în ultimul rând prof. Isailă Vasile şi prof. Cosma Anton colegii săi de limba şi
literatura română de la Liceul Teoretic ai cărui mentor a fost. Îmi cer iertare celor pe care nu i-am
amintit aici, dar lista ar fi prea lungă, iar cunoştinţele mele, cu modestie spus, prea puţine pentru a o
completa.

Modul cum le preda elevilor gramatica limbii române are ecou până astăzi, şi nu puţini sunt cei
care îmi spun şi acum „ domnule profesor eu ştiu gramatică de la Domnariu şi mă pot întrece cu cei din

Pagina 18

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

ziua de astăzi, că nu îmi e frică”.
A încercat să-şi pună pe hârtie experienţa, scriind o carte de gramatică a limbii române, dar pe

care nu a putut-o publica niciodată, pentru că fost „deţinut politic”. După cum ştim bine deţinuţii politici
nu puteau fi promovaţi. Poate astăzi nu ar mai corespunde din punct de vedere „ştiinţific”, dar exemplele
şi analizele gramaticale sunt extraordinare şi poate că ar merita ca cineva să se aplece asupra punerii lor
în lumină.

Mulţumesc celor care au avut răbdarea, citind aceste rânduri, de a-şi aduce aminte de aceşti
oameni minunaţi, pentru că de multe ori îmi spunea că „ nu există mai plăcută şi folositoare zăbavă decât
cititul slovelor”, parafrazându-l pe cronicarul Miron Coatin.
Cunoscutul actor Dan Puric spunea odată că „Nu avem voie să fim spectatori la ceea ce ni se întâmplă”,
de aceea trebuie cu toţii împreună să contribuim la cunoaşterea valorilor locale, pentru că pe bună
dreptate spunea Mihai Eminescu :

„ … când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?

………………………………………………………
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.” ( Scrisoarea I )

Pagina 19

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

CELOR CE-AU FOST, CELOR CE NE SUNT

~ DASCĂLILOR MEI~
Ioan Adrian Cristea

C-un colţ din fusta mamei strâns în mână,
Ştiut-am eu copil nesigur şi plăpând,
Când am păşit în curtea şcolii tremurând,
Că am păşit pe calea spre Lumină ?

Nu cred că am ştiut, iar viitorul,
Mi se părea incert şi nebulos.
Privind in jur confuz, copil sfios,
L-am întâlnit pe el Învăţătorul.

El în ogorul minţii mele ce mereu
De-atunci nu-şi va mai întâlni hodina
Mi-a picurat, încet, încet lumina.
Îţi mulţumesc, Învăţătorul meu.

Fugit-au ani grăbiţi, cum fug furtuni
Şi-am întâlnit apoi pe cei ce care
Cu tact, inteligenţă şi răbdare
S-au străduit să ne clădească-n oameni buni.

Cu râvnă, în a trupului nucleu,
Sădit-au ei, în anii tinereţii,
Aripi de cunoştinţă, taina vieţii,
Vă mulţumesc, voi diriginţi şi voi profesori din liceu.

Pagina 20

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Ani mai apoi, prinşi în al vieţii avatar,
Seminţele-au dat rod şi ne-ncetat
Pe trainică zidire, prin voi ne-am ridicat.
Vă mulţumesc, profesori universitari.

Voi celor ce ne-aţi spus că şcoala nu-i adagiu
Ci fundamentul nostru pentru viitor
Ca oameni, ca naţiune, ori ca un popor,
V-aduc astăzi tuturor un cald şi sfânt omagiu.

In memoriam – profesorului Ioan Domnariu,
cu ocazia dezvelirii plăcii comemorative pe str. A. Iancu, unde a locuit până la trecerea sa

la cele veşnice.
Dumbrăveni – Sibiu, 18 mai 2013.

Pagina 21

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

TEOHAR MIHADAŞ
ŞI FRUMOASA LUI RISIPĂ DE LA…DUMBRĂVENI

„Iar tu, părăsitule Dumbrăveni, nu vei fi ultimul din Transcodrinia‖

Prof. Lucia Szombati

Născut în satul Turia, aproape de Grebena (Grecia) într-o familie de păstori
macedoneni, care cinsteau până la veneraţie gena românească rămasă vie în fiinţa lor de
pribegi de pe meleagurile traco-dace pe cele ale miticei Elade, Teohar Mihadaş, urmând
chemarea destinului, ajunge într-o zi de octombrie a anului 1935 în România, pentru a-şi
desăvârşi studiile. Era ca o împlinire a mitului eternei reîntoarceri la izvoarele fiinţei.
Mâna moirei sale, face ca adolescentul sărac să nu-şi poată procura „trusoul‖ pretins la Liceul
Mihai Viteazul din Bucureşti, unde a fost repartizat de către domnul Caliani care se ocupa în
Ministerul învăţământului de elevii veniţi de peste hotare şi astfel Teohar Mihadaş,
răspunzând afirmativ la întrebarea „Iubeşti Ardealul?‖ adresată de acelaşi domn, ajunge elev
în oraşul Dumbrăveni, la Liceul Timotei Cipariu, între 1935 şi 1939. Venirea în Transcodrinia
(Ardeal) trebuia să stea parcă, sub semnul iubirii. Şi a stat sub semnul unei iubiri puternice,
trăită atât ca firească legătură a omului cu locul în care vieţuieşte, dar şi ca impuls creator în
realizarea romanului autobiografic Frumoasa risipă (1980) inspirat din frumuseţea anilor de
şcoală petrecuţi la Dumbrăveni.

În primul capitol al cărţii, meditând asupra condiţiei sale, aflat la răspântia celor două
drumuri care i se arătau: al capitalei cu înaltele ei şcoli, sau al unui modest orăşel de provincie
cu şcoli pe măsură, naratorul personaj afirmă: „Poate că Bucureştiul mă risipea, făcând din
mine un om de carieră… Aş fi fost, fără doar şi poate, mai intelectual, mai cult, mai rafinat,
mai cu relaţii, mai bine văzut, mai apreciat..., dar n-aş fi avut voluptatea că am rămas eu
însumi, întreg, statornic peste ceea ce am ca fiind al meu, nesmintit, inalienabil.
Impresionanta, fermecătoarea frivolitate a capitalei nu putea face casă bună cu morocănoasa
mea vocaţie de lucruri grave.‖ Se temea de risipa sterilă din Bucureştiul tentant, dar
incompatibil cu firea sa. S-a potrivit înclinaţiei lui spre latura simbolică, mitică a lucrurilor:
„oraşul acela… în care m-am născut a doua oară‖, situat în universul sensibilităţii sale, la
limita dintre realitate şi legendă.

Pagina 22

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Deşi Dumbrăveniul este uşor de localizat pe hartă între municipiile Mediaş şi
Sighişoara, în creaţia lui Mihadaş devine un spaţiu mitic, înconjurat de legendarii codri de
stejari ale căror începuturi coboară în străvechi vremuri agatârşe, învăluit parcă în tulburătoare
miresme ale unor ritualuri de mult împlinite. Descriind drumul de la gară până în oraş,
autorul descrie intrarea într-o altă lume, pe un alt tărâm unde i-a fost dat să renască.

Târnava Mare peste care trece drumul primeşte valenţe mitice de spaţiu intermundial,
convertindu-se în râul ce separă două lumi, cea aievea de cea imaginată, cea exterioară de cea
lăuntrică. Trecând apa în dimineaţa liniştită de toamnă, ajunge în spaţiul originar, în
„matria‖sa spirituală - oraşul Dumbrăveni - în care se va regăsi pe sine cel risipit frumos în anii
răscolitoarei adolescenţe.

Şcarpa (digul) ce înconjoară oraşul în partea dinspre
ameninţătoarea uneori Târnavă, pe care Mihadaş înaintează
insoţit de noul său prieten Florea, primeşte semnificaţia unui
element protector al oraşului cu ecouri mitice, de lumea reală.
Intrând în Dumbrăveni, Mihadaş îşi regăseşte matricea fiinţei,
îşi descoperă sinele pe care-l va risipi frumos şi cu inconştientă
generozitate în ademenitorea vâltoare a tinereţii.

Gestul mamei de a-i da o bancnotă de o sută de drahme
la plecarea din satul natal are şi el semnificaţia unui gest
ritualic: vamă plătită de cel plecat către o altă lume, fără
posibilitatea reîntoarcerii. S-a reîntors, venind în Dumbrăveni, în spaţiul străromânilor din care
înaintaşii lui s-au desprins cu veacuri în urmă. Era tot o chemare a obârşiei.

La început, oraşul este proiecţia exterioară a lumii sale lăuntrice impregnată de mit şi
legendă, e al doilea loc natal al său, pentru ca apoi, cunoscându-l şi simţindu-i profunzimile,
să-l redea prin creaţie Universului şi eternităţii.

Descrierea din „Scurt epilog‖ a împrejurimilor, cu satele învecinate învăluite în legendă,
cu drumurile ce se deschid spre inima Transilvaniei, creează o panoramă a văii celor două
Târnave, vastă nu doar în orizontul mai degrabă sufletesc al autorului decât geografic ci şi în
verticalitatea temporală, istorică şi mitică prin comparaţia râurilor transcodrine cu Tigrul şi
Eufratul din antica Mesopotamie. Situarea Dumbrăveniului în mijlocul acestui spaţiu, la
confluenţa istoriei cu prezentul, a realităţii cu legenda, converteşte oraşul într-un „centrum
mundi‖ în care pulsează însuşi filonul eternităţii: „Aici, de pildă, se va vedea oraşul cu biserica

Pagina 23

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

lui ciungă, castelul de vînătoare al ultimilor principi ai Transilvaniei, clădirea liceului şi, ca
nişte cântări de slavă, să răsune dealurile din jur şi de mai departe.‖ Întemeiată în jurul
instituţiilor fundamentale: biserica ilustrând spiritualitatea, castelul - valoarea istorică, liceul -
educaţia, această localitate este sortită dăinuirii în timp.

Oscilând între realitatea exterioară şi cea lăuntrică, Mihadaş prezintă aspecte ale vieţii
din Dumbrăveniul interbelic, cartea sa având o latură documentară. Aflăm, de pildă, că în
localitate funcţiona liceul de băieţi şi o şcoală de menaj pentru fete, ambele instituţii de
învăţământ fiind frecventate atât de elevi localnici cât şi de elevi din afara oraşului. Numele
real al profesorilor meniţi să formeze tinerele vlăstare, al directorilor care vegheau cu
nemărginită bunătate şi înţelegere la desfăşurarea activităţii didactice, oferă informaţii despre
cei care, de-a lungul vremii, au slujit
învăţământul în micul oraş de pe malul
Târnavei Mari. Este evocată relaţia şcolii cu
biserica, a preoţilor aparţinând diferitelor
confesiuni cu elevii, preoţi care nu erau
doar părinţi duhovniceşti ci chiar părinţi
adevăraţi pentru cei veniţi de departe cum
era şi Mihadaş, purtându-le de grijă şi
sprijinindu-i în momente de cumpănă. Nu sunt uitate rigorile specifice şcolii intrbelice, pe cât
de temeinice, pe atât de des încâlcate de către elevii înzestraţi cu un spirit mai libertin cum a
fost şi autorul acestei cărţi. Serbările şcolare, cercul de poezie, străjeria a cărei desfăşurare era
vegheată cu conştiinciozitate de vajnicul profesor de geografie Eugen Garda îşi depăşeau de
multe ori menirea de activităţi educative, mai ales primele două, devenind îndelung aşteptate
prilejuri de întâlnire a liceenilor cu fetele de la şcoala de menaj, fapt care le sporea farmecul.

Portretele profesorilor: Ion Domnaru, Virgil Ungureanu, Aurel Munteanu, Eugen
Garda, a directorului Negruţiu sunt realizate cu subiectivitatea asumată a memoriei, fără a fi
însă, lipsite de realism. Dar nu rigoarea acestuia guvernează lumea cărţii, ci amintirea care
modelează, transfigurând persoanele (profesori, colegi) în personaje.

Atmosfera oraşului în zi de târg, cu ţăranii veniţi în căruţe din satele apropiate, luaţi pe
după cap de politicienii care nu scăpau prilejul de a se afişa cu ei în public pentru a-şi atrage
simpatia şi implicit numărul de voturi, mirosul de fân proaspăt, de bucate aduse la vânzare,
de fructe pârguite pe dealurile din jur, completează imaginea orăşelului de provincie care era

Pagina 24

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Dumbrăveniul în acea vreme.
Dimensiunii mitice a oraşului ca centru al lumii îi corespunde un timp mitic, static, un

timp care nu curge ireversibil spre moarte, rămânând un continuu prezent. Astfel, timp de
patru ani, cât a stat în Dumbrăveni, Mihadaş mărturiseşte că nu a auzit să fi murit cineva; nu
se murea în Dumbrăveniul de altădată, oamenii trăindu-şi asemeni oraşului lor, în modul cel
mai firesc, veşnicia: „...trăsătura morală caracteristică acelui oraş era aceea că nu murea în
incinta lui nimeni, niciodată, n-am auzit să fi murit vreunul timp de patru ani, n-am văzut
trecînd vreun cortegiu funebru printr-însul, n-am asistat la nici o înmormîntare.[...] oamenii nu
ştiau ce-nseamnă a muri, ştiau numai a munci cinstit, fiecare la locu său, bucurîndu-se de rodu
muncii lor, ospătîndu-se, ameţindu-se cu vinuri duhovniceşti şi iubindu-se în tăcere şi în tihnă,
mai cu seamă cînd afară ningea cu tăcută înverşunare.‖ Chiar el a trăit la un moment dat
experienţa morţii interzise. Fiind foarte grav bolnav de pleurezie, internat în spitalul din
Sighişoara, fără nici o garanţie din partea medicilor că se va mai însănătoşi, i s-a cumpărat
giulgiu de înmormântare, lumânare de mire, iar un coleg i-a compus şi discursul de la groapă,
pentru ca să fie împlinite toate momentele ritualice. N-a murit, însă, din simplul motiv că în
Dumbrăveniul de atunci nu murea nimeni. Stătea şi el ca şi ceilalţi locuitori sub semnul
veşniciei, învingători ai morţii.

Timpul petrecut în Dumbrăveni a fost străjuit de două femei-zeităţi care i-au marcat
existenţa: mama—fiinţa de origine care i-a vegheat trecerea din lumea copilăriei, Turia, spre
Dumbrăveni, în lumea adolescenţei deschisă către veşnicie. Trăind printre stâncile aspre din
Tauria, printre gorunii şi stejarii de la Climări, ea stă sub semnul pământului, al materiei
originare: „...tot acest pământ cuprins între hotarele Tauriei semăna aievea cu chipul mamei,
era însăşi arătarea chipului mamei...‖ Fire nevăzute l-au legat de această fiinţă, a cărei
dispariţie a simţit-o înainte de a primi cumplita veste, fire care nu s-au subţiat, nici nu s-au
rupt vreodată. Banii pregătiţi pentru ritualul trecerii în veşnicie, mama i-a dat fiului la plecare
şi astfel s-au convertit în preţul trecerii într-o altă veşnicie, cea a Dumbrăveniului învăluit în
fericirea adolescenţei. În realitate, tânărului plin de vitalitate, de sete nepotolită de viaţă, îi era
străină dimensiunea morţii; n-a intrat încă sub legile timpului, n-a învăţat încă să moară.

A doua femeie-zeitate a cărei putere o va cunoaşte este iubita. Numită de el Ra - după
numele zeului creaţiei şi al soarelui la egipteni, aceasta pare născută din ape: „...fata – lujer,
fata-trestie, fata-trup din trupul gramineelor în luna lui cuptor, fata-rugăciune.‖ Elementele
de portret sugerează misterul fetei, natura materială şi esenţa spirituală, eternul feminin.

Pagina 25

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Pământul (Mama) şi apa (Iubita) i-au modelat fiinţa din plămada veşniciei.
Crearea acestei cărţi a însemnat pentru Mihadaş eliberarea de obsesia trecutului,

detaşarea de vedeniile care-i bântuiau amintirea, după cum el însuşi mărturiseşte în „Scurt
epilog‖. Risipirea din anii adolescenţei s-a decantat în cuvântul care clădeşte. Prin magia
acestuia a transpus Dumbrăveniul pe tărâmul artei, redându-l astfel eternităţii.

BIBLIOGRAFIE
Mihadaş, Teohar.....................................1980, Frumoasa Risipă, Ed. „Dacia” Cluj-Napoca

Pagina 26

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Nicolae Dobroveanu - 81 – in memoriam

PRINTRE PROFESORI…MENTORUL

Prof.Nicolae Suciu

1. Niciodată n-am crezut că va veni o clipă când mă voi încumeta, în sfârşit, să scriu
despre dascălii mei. Până mai ieri, mi se părea că, scriind despre dânşii, aş risca să pângăresc
parcă ceva intim, ceva ce ar aparţine numai şi numai sufletului meu: amintirea, aşa cum e ea.

Cu toate că-l mai văzusem pe domnul profesor Nicolae Dobroveanu, cu care apucasem în
toamna lui 1962, să studiez limba rusă, până să ajung în clasa a
V-a, şi anume, cu ocazia serbărilor pomului de iarnă care
coincideau pe atunci cu Ziua Republicii – 30 decembrie -
începusem să-l cunosc cu adevărat, abia în clasa a V-a când,
întârziind împreună cu alţi colegi de la ora dumnealui (parcă
acuma mă văd într-o zi de octombrie însorit, într-amiazi, cum
căutam intrarea presupusului tunel de sub Turnul
Spânzurătorii al Castelului Apafi şi cum achiziţionam mai mulţi
copii, mai mult în joacă, bucăţi de farfurii de porţelan, vechi,
frumos înflorate cu motive albastre; parcă acuma văd clasa
noastră unde trebuia să ajungem, chiar dacă nu auziserăm
clopoţelul, plasată în clădirea- mamă a liceului dintotdeauna,
la ultimul etaj, cu ferestrele spre stradela strâmtă şi în pantă, azi După cetate), şi în loc de
pedeapsa pe care câţiva dintre întârziaţi o cunoscuseră cu vârf şi îndesat, domnul de la catedră,
jovial, cu o privire iute, severă, dar binevoitoare şi plină de viaţă, a spus cu o voce groasă, dar
caldă: ―Haraşo!” şi mi-a dat pe loc nota zece, pentru că reuşisem să spun pe de rost, de la cap la
coadă, poezia ―Mâ znaem ruschi alvavit…‖ , pe care o avuseserăm ca temă pentru ziua
respectivă.

Oricât de bine urma să-l cunosc mai apoi, pe parcursul anilor gimnaziali şi mai târziu,
desigur, liceeni, atât ca profesor de rusă cât şi ca profesor de literatură universală, tatonarea
din acea zi, de către copilul din mine, a caracterului său fusese, cred, decisivă. Şi totuşi, deşi
mă cam umflasem în pene, in extremis - ceva neobişnuit în cazul meu, a unui copil foarte timid
– nu ştiam cu cine făcusem cunoştinţă în toamna lui 1962, tot aşa cum colegul meu de bancă
nu ştiuse cu cine ―făcuse cunoştinţă‖ de-adevăratelea, într-o zi, când, controlându-ne carnetele

Pagina 27

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

de note, dl. profesor observase că în dreptul notei la limba rusă, în carnetul lui, colegul
imitase semnătura profesorului probabil ca să-l scutească de un efort în plus. Da. Colegul meu
de bancă îi imitase din simplă ignoranţă, de-a dreptul, semnătura şi atâta i-a trebuit...

Mai târziu, deoarece în clasele VI –VIII, o avusesem ca profesoară de limba rusă pe
doamna Podoleanu, mă bucuram că totuşi, ori de câte ori îl salutam pe simpaticul domn de
rusă, îmi răspundea extrem de binevoitor, dându-mi întotdeauna senzaţia că e mai „de-al
casei― şi că-mi dă un nemaipomenit elan, ca şi cum eu aş fi fost cel ales de domnia sa, pentru a
-i fi prieten sau ca o veche cunoştinţă care trebuia, musai, protejată.

Îi simţeam mâna protectoare, mâna de care alţii, certaţi cu educaţia, ştiau multă frică. Mai
apoi, în liceu, când era director adjunct, cel la orele căruia trebuia să te faci luntre-punte ca să
înveţi comentariile în rusă la marii scriitori ruşi, că altfel nu ―scăpai nici în gavură de şarpe‖, îi
―teroriza‖ vorbindu-le, mai în glumă, mai în serios, într-un jargon de cartier, intenţionat ales,
pe cei care nu ―serveau‖ repetiţiile la cor, în sala mare a şcolii (azi firma Baum). Ferit-a sfântul
―să fi făcut cunoştinţă‖ cu dânsul. Iar cei care au făcut vreodată cunoştinţă, nu regretă nici azi
zicând că dl. Dobroveanu, asemeni altor dascăli, cum fusese chiar şi domnul Domnariu, a
făcut din ei oameni.

2. Cu toate că, după 8 ani de studiu, n-aş putea spune că rusa mi-ar fi folosit la multe în
viaţă şi cu toate că, la un moment dat, această limbă urma să devenină în şcoală, o adevărată
cenuşăreasă, aşa cum fusese engleza în anii ’72-’73, profesorul nostru ştia să facă din predarea
ei o adevărată artă. Aceasta datorită ―meşteşugului‖ didactic pe care alţii poate că nu-l
stăpâneau aşa de bine. Pentru mine, ca viitor dascăl, avea să fie o bună pildă. Important de
reţinut ar fi, la urma urmei, faptul că la orele de rusă nu învăţam doar limba aceea pe care
comunismul bolşevic, ţinut deja, chipurile, de Ceauşescu, la distanţă, ne-o impunea atunci în
şcoală. La ora dumnealui învăţam de fapt, despre marea literatură rusă, despre marii
romantici şi realişti ruşi: Puşkin, Lermontov, Cehov, Tolstoi, Dostoievski, Gorki, etc. Avea
dânsul grijă ―să se lipească―ceva de noi, mai cu seamă în ceea ce priveşte familiarizarea noastră
cu aceşti mari autori care, orice ar fi fost, în limba lor maternă se exprimau în largul lor, în
primul rând. Dl. Dobroveanu cu care studiasem, cum am mai spus, literatură universală, era
de părere că oricare dintre marii scriitori trebuie citit şi înţeles pe deplin în limba în care el a
scris. Aşa cum Shakespeare trebuie citit în englezeă – parcă-l aud spunându-ne - Goethe în
germană, Rabelais sau Balzac în franceză, tot aşa Dostoievski trebuie citit în rusă şi Eminescu
al nostru în română. Aceasta era pledoaria d-lui pentru o lectură specială şi mai ales pentru o

Pagina 28

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

înţelegere integrală a textului. Literatura unversală, studiată cu domnia sa, ca om foarte citit,
nu numai că făcuse ca Maestrul să ne cucerească şi mai mult decât predând rusa, dar ne-a
convins de faptul că lectura îl îmbogăţeşte om.

3. Dar ceea ce am învăţat eu cel mai mult de la dl. Nicolae Dobroveanu, a fost totuşi ceva ce
nu se studia la orele de curs. Ceva ce se studia direct numai în liceele care aveau specialitatea
dramaturgie. Într-un orăşel ca Dumbrăveniul, uitat parcă de lume, unde tinerii ca noi, nu
aveam prea multe posibilităţi să vizionăm în condiţii bune, o piesă de teatru, directorul
adjunct, printre altele, regizor şi actor amator, desigur, desăvârşit, ştia să mă cucerească,
devenind încă de pe atunci, indirect, primul meu maestru de teatru. Fără să fi studiat
dramaturgia cu dânsul, mă cucerea determinându-mă să ―fur‖ meseria aceasta de actor
amator. Îl văd mereu jucând în rolul lui Jupân Dumitrache. Şi dacă n-aş mai fi văzut variante
de regii ale Nopţii furtunoase, fie la Bucureşti, fie şi la Sibiu… Oricum, în acele reprezentaţii,
niciun Jupân Dumitrache nu semăna cu cel jucat de Maestrul meu. Simţeam că aceia, deşi mari
actori, nu aveau acel ceva care trebuia să ducă la ―eliberarea de sine‖ de-a dreptul dionisiacă,
atât a personajului cât şi a actorului. Puterea de convingere, dicţia, mişcarea scenică,
vioiciunea, şarmul – toate aceste calităţi de actor, nu le avea oricine, cel puţin în orăşelul nostru
de pe Târnava Mare.

4. Dar n-am să uit niciodată nici comentariile dumnealui despre textele mele dramatice,
desigur nepublicate, dar jucate pe scenă cu elevii clasei căreia îi eram diriginte, după anii ’90.
De neuitat ar fi anul 1994, cu ocazia prezentării de către clasa a XI a de atunci, a piesei de teatru
Incorigibilă, jucată la Clubul Copiilor din localitate. Eram deja demult, colegi. După spectacol,
aflaţi ca invitaţi la una din mese, la banchetul clasei a XII-a, ce se derula în separeul Fore al
restaurantului Transilvania, stăteam şi eu la masă cu d-lui şi dl. profesor Vasile Isailă. Maestrul
făcea aprecierile de rigoare atât asupra ―actorilor” mei, cât şi asupra scenetei despre care zicea
că îi este cunoscută, dar nu-i venea pe limbă numele autorului. După un set de dansuri cu
fetele de-a XII-a, ajuns din nou la masă, îl mai întreb serios, încă o dată pe domnul profesor,
cine este autorul piesei de teatru pe care tocmai o jucaseră elevii mei. Aştept să se termine
vacarmul muzicii spre a fi înţeles integral şi-i spun: ‖Autorul, şi de data aceasta, nu numai că este
înaintea dvs., dar este cel care vă datorează totul pentru teatru‖. Cred că acela avea să rămână unul
dintre cele mai frumoase momente petrecute împreună. Răspunsul meu fusese, desigur, mai
mult decât o provocare, deoarece Maestrul îmi făcuse, imediat ce pornise muzica, semn să
ieşim la o ţigară. Afară, feriţi de supliciul de a nu ne putea înţelege din cauza poluării fonice,

Pagina 29

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

abia mijindă în acei ani, graţie apariţiei boxelor purtătoare de infernalii decibeli (!) şi mai ales
a noii paradigme despre libertate (!), fixându-şi ţigara în portţigaret, începu să disece pas cu
pas, sceneta, referidu-se atât la calităţile cât şi la defectele mele de regie. Revenirea în salon, la
masă, fusese pentru mine - îmi amintesc - ca o a doua naştere sau ca ―reîntoarcerea din urmă‖ a
omului arhaic, pe care o descrie Mircea Eliade în a sa carte “Aspecte ale mitului”, o naştere
spirituală la care neofitul ajungea după parcurgerea unui întreg ritual în aşa-zisa ―beznă
parentală”.

5. Mai apoi, având ore şi la şcoala generală la care era fie director plin (dar când n-a fost
director? De fapt nici în puţinii ani de pensie n-a fost să nu fie director!), fie responsabil al
Comisiei Diriginţilor, am cunoscut rigoarea cu care apărea pregătit, chiar şi la şedinţe în
calitate de secretar de partid sau responsabil cu învăţământul politic dla nivel de şcoală. Într-
un cuvânt, a fost omul datoriei, aşa cum o cereau timpurile. Mai apoi, după începutul
schimbării de paradigmă, dl. profesor putea fi găsit, aşa cum îl ştiam întotdeauna, la datorie.

Şi astăzi mă trezesc de multe ori imitând, aşa cum fiecare ucenic imită fie anumite tehnici
didactice, fie anumite expresii, devenite stereotipuri, pe care însuşi d-lui le învăţase imitând,
de la profesorul său, de care amintea la tot pasul, domnul Ion Domnariu. Sau mă trezesc
admirându-i copiii, pe Rodica, pe Puiu (Dumnezeu să-l odihnească) şi pe Mihai, tot profesori
şi ei.

De fapt mă trezesc rostind vechea zicală: ―Din stejar, stejar răsare.”

Pagina 30

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

STEAUA SUDULUI

Prof. Ioan Marcoş

Anii adolescenţei înseamnă - chiar pentru spiritele practice, mai ―terestre‖ - vârsta
romantică.

Pe la mijlocul deceniului şapte, poate îi ca o evadare din atmosfera apăsătoare a disciplinei
de doctrină comuniste, schimbam între noi elevii cărţi de călătorie şi aventură, romane istorice,
volume din serii de traduceri ce abundau într-o epocă restrictivă cu literatură originală. Exista
un cerc de creaţie originală, se scriau de sârg mai ales poezii, multe pesimiste, bacoviene, tot
atâtea nuci pocnind în zidul totalitar. Unii mai curajoşi, ori mai prinşi în lumea dintre
coperţile magice, înfruntau furia câte unui dascăl, ca amicul L., prins la ora de biologie citind
sub pupitru VINETOU. A fost ―ascultat‖ la lecţie, care lecţie?
―Aparatul auditiv‖ - i se şopteşte; repetă în transă răspunsul.
Apoi la întrebarea: ―Din ce-i format aparatul auditiv?‖ caută
disperat salvarea spre clasă, vede un coleg mai în spate
lovindu-şi un pumn peste altul - ―ciocan‖, traduce el, apoi, tot
după gesturi, ghiceşte ―nicovală‖, dar la urmă traduce
neinspirat imaginea căţărării, drept...scară. ―Urechi mari
trebuie că ai, dacă poţi vârî în ele o scară‖ - i s-a răspuns, în
hohotele de râs ale clasei.
De citit nu s-a lăsat, şi nici alţii mânaţi de aceeaşi patimă. Între
capetele de afiş, TOATE PÂNZELE SUS avea coperţile roase,
paginile gălbui şi poroase, cu litere greu lizibile.

Mulţi dintre noi ne vedeam pe corăbii înfruntând mările şi oceanele cu Magellan,
Columb ori căpitanul Cook. Totul era fermecat - pe alte ţinuturi, pe alte paralele şi longitudini,
sub alte stele.

Nu-i de mirare că, alături de română şi istorie, orele de geografie aveau o audienţă specială.
Între bunii noştri profesori de specialitate, Ovidiu Petri, cu memoria lui redutabilă, era în stare
să reproducă fără efort serii de nume de lanţuri muntoase, numeroase vârfuri cu înălţimile lor
precise, straturile de vegetaţie aferente, apoi orogeneza Carpaţilor Orientali sau, la alt capitol,
specificul geografic al atâtor zone spectaculoase. Învăţam multe direct de la clasă, unde la
predare, în linişte deplină, se auzea limpede vocea dascălului incitându-ne cu mereu noi

Pagina 31

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

privelişti.
Mai tânărul (pe atunci) Radu Tempianu avea un talent special al predării: venit de curând

de la Cluj, era dinamic, intra firesc în dialog cu elevii, provoca efort de gândire şi imaginaţie
în detectarea cauzelor din spatele celor expuse. Elegant şi spiritual, păşind printre rânduri într
-o cadenţă vioaie, puncta accentele necesare cu inflexiuni ale vocii uşor ridicate. Era apropiat
cu măsură, de o exigenţă cordială, transmitea, odată cu ―materia‖ la zi, o căldură sufletească
aparte, un elan simpatetic contagios - ―captarea bunăvoinţei‖, o văd acum, dar si strategie de
pregătire a auditoriului, luarea simbolică de mână, invitare într-o lume a desfătărilor
spaţiului, a multelor teritorii devenind, sub bagheta magică a călăuzei, tărâmuri interioare.

Vechea seducţie a depărtărilor revine, cu forţă reînnoită, în însemnările lui de călătorie
(AOTEAROA) din insolita Noua Zeelandă, ―smaraldul dintre ape‖ de la ―capătul Pământului‖,
tărâmul de la antipozi.

Neobişnuita aventură e consemnată într-un stil lapidar, nepretenţios, cuvintele se aştern
firesc, totul este condus cu o mână sigură de cunoscător de lucruri dar şi de sine.

Aspectele luate în seamă sunt conturate sentenţios, ca în filigran, reflecţiile denotă un simţ
ascuţit al proporţiilor.

Lansarea în aventură e captivantă. Suntem repede luaţi pe sus, în avionul de Budapesta-
Londra, apoi propulsaţi împreună cu călătorul spre Hong Kong, iar de aici, pe încă un lung
compas a 12 ore de zbor, împinşi înainte peste Pacificul de sud, până în ―Ţara Verde‖, un nou
tărâm al lui Verde-Împărat din ziua de azi.

Treptat cititorul descoperă că ţinutul exotic în care a plonjat, deşi atât de deosebit, îl priveşte
sub multe aspecte. Cu cât mai multe amănunte ne asaltează – despre modul de viaţă al
locului, instituţii, transport, turism, peisaj, istoria mai veche sau recentă a oamenilor ce îl
populează – cu atât mai des revine gândul că totul are un tâlc mai adânc, că suntem atraşi într
-o călătorie iniţiatică, rostul ei fiind de a ne întoarce (ca în orice experienţă autentică) spre noi
înşine.

Întâi că sosirea nu e într-un necunoscut absolut, ci reîntâlnirea mult aşteptată cu copiii‖,
tânăra familie Monica - Dan si Norica, nepoata îndrăgită, ―înflorind‖ la atâta depărtare.
Revederea lor e o primă întoarcere acasă, regăsirea celor dragi. Ceea ce văd, vechea pereche
din ţară văd cel mai des împreună cu amfitrionii lor, locul noutăţii e îmblânzit de percepţia
lor de ―localnici‖ dând sensuri, comunicând familiaritate. Un rest de uimire rămâne totuşi.

Efectul şocant al unei alte realităţi persistă îndărătnic şi călătorul se lasă prins în caruselul

Pagina 32

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

de privelişti exotice, dar exaltarea e ţinută în frâu de trimiteri continue la posibile încadrări de
ansamblu, explicaţii geologic-geografice, implicaţii turistice, referiri la stări de fapt de la noi,
cele mai multe amare. Avansăm în necunoscut, suntem readuşi însă mereu la punctul de
plecare, antrenaţi în efortul de a rămâne lucizi, aproape de ―oile‖, de problemele noastre.

Este apoi o a treia întoarcere, la sinele propriu al autorului, un apel la identitate, o asumare
de destin pe care aventura exterioară o stimulează, rezultatul fiind tot atâtea pasaje
memorabile.

Experienţa trăită e una complexă. Călătorul în ipostază de grădinar pasionat oferă detalii,
impresii legate de încercarea prin care trece, în paralel însă ia notă de lumea din jur, observă că
în sofisticatul magazin de grădinărit local ―două unelte esenţiale lipsesc: coasa si sapa‖; alternează
grădinăritul cu incursiuni de ―recunoaştere‖ a împrejurimilor. Percepţia, succintă, e sugestivă:
―Admir mulţimea de parcuri şi rezervaţii floristice din perimetrul imens al Wellingtonului, cartiere din
jurul golfului nepereche, mici orăşele sclipind de atâta curăţenie şi frumos (…), lagunele care dantelează
ţărmul sud-vestic şi înaltele promontorii cu faleze ameţitoare”. Admiraţia e însa temperată de
contrastul izbitor cu trecutul nostru comunist şi sechelele lui. După o scurtă ―filmare‖ a
încântătorului Tawa, orăşel satelit al Wellingtonului (―apele golfului de smarald, aleile cu copaci
neobişnuiti, cu buchete imense de flori purpurii, puzderia de coline înverzite, acoperite cu vile albe‖), se
remarcă ―totala absenţă a cartierelor de blocuri, aceste ghetouri în care ne-au înghesuit comuniştii‖.
Nu sunt singure observaţiile de acest fel. Următoarea este emblematică pentru multe altele
asemănătoare: ―De fapt, sunt mereu mai fericit pe măsură ce trece timpul de când m-am rupt de toate
scamatoriile din ţara mea, unde legea-i doar pentru inocenţi şi schimbătoare precum bate vântul.‖

Toate astea nu scad defel ataşamentul faţă de glia natală, cum mărturiseşte pus faţă în faţă
cu dorul de ţară al domnului Nic, fost căpitan de cursă lungă, sau comparând statutul
―boieresc‖ al câinilor din Wellington cu maidanezii nostri, bine educaţi totusi, înstare să treacă
strada doar pe locuri marcate pentru pietoni etc.

Barajul intens de noutăţi stimulează cititorul, provocând un răspuns de genul – se poate şi
la noi dacă... Dacă am concepe, ca acolo, ― o încrengătură deasă de şosele naţionale‖; dacă am
lua în serios întreţinerea lor, precum neozeelandezii: ―pentru a îngriji în perfectă stare acest
păienjeniş ţesut cu trudă şi costuri enorme, s-au completat cu fire de asfalt obligatorii toate ieşirile sau
intrările spre ferme sau case izolate, de ordinul sutelor de mii, încât au exclus orice urmă de noroi pe
şosele‖; dacă ne-am îngriji de combaterea gropilor (―nu am întâlnit, în atâta drum cât am bătut,
nici măcar o groapă sau o denivelare neglijată”), de marcaje (p.118: ‖privesc cu tristeţe şi regret

Pagina 33

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

marcajul impecabil”), de toalete, de potopul gunoaielor.
Spirala excelenţei în materie de civilizaţie e o continuă provocare la ieşirea din inerţie:

“statul şi-a dovedit competenţa înfiinţând la Wellington, pe tărm, cel mai modern centru
meteorologic‖. În vreme ce noi încă ne descurcăm ―băbeşte‖, interpretând datele venite de la
centrul meteo din Reading (Anglia), de la celalalt capat al Europei! iar staţiile noastre locale se
degradează lăsate în paragină. Autorul nu-i omite nici pe vecinii noştri, care au înţeles
dezideratul dezvoltării,―ţări surori de suferinţă ca Cehia, Ungaria, Polonia, numai că edilii noştri au
făcut economie, cârpind şoselele‖(118). Concluzia sare in ochi, forţând acţiunea.

Treptat noul spaţiu devine o a doua patrie, adoptivă. Mereu alte experienţe sunt
îmbrăţişate, iar relatarea lor întregeşte o imagine multi-faţetată, irizată de nostalgie. Se simte
în aer despărţirea iminentă, chiar dacă separaţia nu va fi niciodată definitivă.

E un militantism de surdină în comentariile de protecţia mediului, critice dar si optimiste:
―Că am dezbrăcat ţara cu inconştienţă şi lăcomie de haina verde de protecţie (...) e trista realitate, dar
nu ireparabilă. Cu măsuri guvernamentale ferme, pornind de jos, de la educarea copiilor (…) şi
ajungând la extinderea pepinierelor şi împăduririlor pe toţi versanţii, dublate de legi drastice (…) s-ar
mai putea recâştiga măcar terenul pierdut în ultimii ani.‖ Invocarea ţării ―cu cel mai eficient
angrenaj de protecţie de pe mapamond‖ e şi ea o aluzie abia voalată la realităţi autohtone.

O altă abordare a diversitaţii ireductibile a ―Lumii Noi de la antipozi‖ vine din perspectiva
specialistului. ―Curiozitatea geografului‖ e mereu la lucru. Ni se oferă, in extremis, două scurte
―ore‖ de geografie – una despre evoluţia geologică a Noii Zeelande, alta despre misteriosul
lac Taupe şi pericolele unor probabile erupţii vulcanice. Ultimele pagini sunt şi ele o succintă
sinteză a fenomenului de dezvoltare numit Noua Zeelandă.

Scurte remarci despre stări de lucruri observate relevă un ochi expert in materie: ―Cărarea
marcată exemplar, cum nu mi-a fost dat să văd nici în Alpii Bavariei”, ori constatarea unor
corespondenţe frapante între conturele unor linii de ţărmuri ―postjurasice‖ precum aceea “între
liniile ţărmului est-brazilian şi cel vest-african‖.

În ―fişa de profil‖ a autorului ar mai intra insuşiri precum: simpatie, solidaritate faţă cu
semenii, fina sensibilitate faţă de extrema fragilitate a condiţiei umane (în raport cu
tectonismul, de ex.), largheţea de orizont neînfeudat unor prejudecăţi precum cea rasială,
respectul pentru calităţi morale pozitive (―chinezii truditori şi cinstiţi din Noua Zeelandă‖),
dimensiunea religioasă a conţtiintei, prilejuind pasaje memorabile, precum cele despre
biserica catolică din Wellington, ―Corabia Domnului”.

Pagina 34

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Un umor discret, adeseori îndreptat spre sine însusi, îi colorează expunerea, ca atunci
când consemnează ―încă o bizarerie neozeelandeză‖, sau când ne dă mostre de umor
―englezesc‖ la localnici etc.

Găsim frecvent pasaje descriptive condensate, dând cărţii (nu de mari dimensiuni) o
remarcabilă densitate: ―întâlneşti aici măguri vulcanice acoperite cu păduri luxuriante, râuri
cristaline cu repezişuri care te încântă, lacuri aşezate în cascadă, cu irizaţii de la verde la
albastru violet.‖

Radu Tempianu se exprimă firesc, natural, având darul formulărilor fericite: insularii au
―hotărat să facă din diamantul brut o Stea a Sudului”; ―Ochii fierbinţi ai adâncurilor”; “nici cu
prezentul cosmetizat nu ne putem lăuda‖; ―în ţara pădurilor lemnul este cel mai de încredere prieten al
omului”; “câştigă numai cei ce riscă, nu visătorii care stau pe prispă‖.

Spirit mobil, deschis, fără morgă, autorul schimbă, după împrejurări, ―costumul scrobit al
geograf-geologului şcolit la Cluj‖ cu ―tricoul de vântură-lume‖ al geografului de teren.

Un instinct artistic evident infuzează relatarea, dând spaţiului prezentat plasticitate şi
consistenţă.

Încât ataşamentul faţă de ―spiritul artistic al maorilor (…) dovedit prin împodobirea a tot ce le
aparţine” este recunoaşterea, în exterior, a unei stări de spirit congenere.

Alunecarea în sentimental, aproape inevitabilă în atâtea situaţii-limită, e suprimată in
registru liric-metaforic (lacrimi - ―fărâme de suflet”; “opreşte-mi, Doamne, galopul inimii!”; “ţara cu
atâţia mărăcini” - Târnavele, România).

Închidem cartea cu inima strânsă, răsfăţaţi cum suntem de acest ospăţ familiar si exotic,
terestru, opulent dar şi, în ultimă instantă, spiritual.

Ieşirea din Ţara Verde, reală şi imaginară, a autorului e doar parţială. Rămâne cu noi,
mereu vie, tentaţia întoarcerii.

Pagina 35

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

PROFESORUL EFICIENT

Profesor Rodica Coţovanu

Totul a început la şedinţa de repartiţie a posturilor în învăţământ, care se făcea în 1981
centralizat pe tară. Prin media de absolvire, am ajuns, aşa cum îmi doream, la un liceu, dar – vai ! – atât
de departe de locurile mele natale, un orăşel în inima
Transilvaniei, de care nici nu auzisem. Fusesem o promoţie destul
de vitregită, deoarece toate oraşele mari au fost “închise” pentru
absolvenţi începând cu acel an, fiind nevoiţi să ne ncorsetam
visele de viitor în limitele ofertei listei de repartiţie. Ştiam cu toţii
că dacă ajungeam la gimnaziu, cum eram absolvenţi de filosofie,
nVu am fi putut preda niciodată disciplinele pentru care ne-am
pregatit patru ani de zile. Toţi ne doream liceu şi o localitate mai
apropiată de familie. S-a realizat doar prima parte...

Am pornit spre localitatea Dumbrăveni, oraş în care aveam sa-
mi incep apostolatul. De la gară, după circa doi km. de mers pe
jos, am ajuns în centru, unde în faţa mea se profila o clădire
grandioasă, veche, care te purta cu gândul în alt secol. Chiar îmi
plăcea. Urcam treptele şcolii şovăielnic,eram emotionata,poate un pic derutata. Nu imi doream decat sa-
mi cunosc colegii şi, după 15 septembrie, elevii.

Au trecut de atunci 32 de ani şi iată-mă urcând aceleaşi trepte (cu mai puţin elan, ce-i drept) şi
facând aceeaşi muncă extenuantă de dascăl, pregătind lecţii adaptate capacităţii subiecţilor, corectând
lucrări şi întocmind subiecte de verificare, găsind aplicaţii practice diverse, toate în scopul formării
competenţelor necesare. Cu toate acestea, nu am încetat niciodată să aştept cu răbdare să licarească un
“bob” de creativitate, de originalitate, de...

Când priveşti în trecut, un fel de lentilă magică îţi oferă o imagine un pic deformată, poate mai
îndulcită pe alocuri. Şi totuşi, n-a fost deloc uşor, dar a fost plăcut să predau disciplinele socio-umane,
să fiu diriginte, să iau decizii care ii priveau pe elevii mei, să mă sfătuiesc cu părinţii lor şi să
le fiu alături şi la bine şi la rău. Au fost promoţii intregi de copii cu bun simţ, cu calităţi morale
deosebite şi, chiar elevi de exceptie, deveniţi economişti, profesori, jurişti şi, desigur, specialişti în
agricultură.

Şi timpul a trecut...Mi-au rămas amintirile, dorurile şi, câteodată, regretele... Am început să

Pagina 36

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

încărunţesc şi copiii mei sunt mari, au problemele lor şi, deşi cel puţin formal, fac aceleaşi gesturi,
respect rutina zilnică, cateodată aud parcă o voce stinsă care mi se insinuează în urechi întrebându-mă:
ce este un profesor eficient? Tu ai fost eficientă la catedră?

N-am crezut că o întrebare atât de simplă poate naşte atâtea controverse. Trebuia să clarific situaţia
cu orice preţ. Cei din familie m-au ajutat după puterile lor, colegii aveau opinii diverse, aşa că nu mi-a
ramas decât opţiunea de a dezlega singura şaradă. Termenii sunt, desigur, binecunoscuţi: profesor – elev.
Mai departe?

Când am simţit prima oară că parcă eu şi elevii mei vorbeam limbi diferite? Să fi fost în urmă cu
zece ani? Sau poate cu douazeci? Oricum, ceva semne au existat: înghesuiala la ieşirea din clasă, când
aproape că profesorul era strivit de impetuozitatea manifestarii energiei elevilor, sau poate atunci când
am simţit că dojana pe care le-o adresam se lovea ca de un zid şi la mine ajungea doar ecoul? Au mai
fost şi alte manifestări: nota 10 a devenit un fel de “rara avis”, iar participările la olimpiade şi alte
concursuri – sporadice. Se intampla ceva cu siguranţă! Nici parinţii nu mai păreau la fel de contrariaţi
când le aduceam la cunoştinţă că sunt nemulţumită de prestaţia copiilor dumnealor. Şi totuşi, nu puteam
să nu mă întreb: eu unde am greşit? Ca să ajungi într-un impas atât de profund e nevoie de mai mulţi
factori. Şi, da, mi-am trecut în revistă şi propriile neajunsuri: că nu am insistat mai mult, ca nu am mai
fost la fel de entuziastă, că nu am folosit mai des motivaţia pozitivă, că uneori nu am avut răbdare când
se aflau în impas şi, probabil, mai erau şi altele.

Cu toate acestea, parcă tot nu îmi ieşea socoteala. Trebuia să mai existe un factor responsabil
implicat în eşecul acesta: sistemul de învăţământ însuşi. Nu vi se pare verosimil? Este cum nu se poate
mai adevărat: programele şcolare sunt stufoase, încărcate peste măsură la toate disciplinele, manualele
alternative s-au dovedit proaste, şcolile profesionale au fost desfiinţate pripit, elevii sunt recompensaţi
doar pe criterii sociale, iar bursele de merit sunt nesemnificative, accesul copiilor capabili din mediul
rural la performanţă se restrânge de la o zi la alta din motive pecuniare, ”fabricile” de diplome
universitare, precum şi superficialitatea cu care sunt tratate examenele, în primul rând bacalaureatul.

Ştiu, am primit între timp o Reformă prea mult (auto) lăudată, care n-a rezolvat nimic cu exceptia
camerelor video din salile de examen, precum şi introducerea clasei pregătitoare (a cărei eficienţă şi
necesitate o vom afla în viitor).

Şi să ne mai întrebăm asupra eficienţei?!? Rămân la părerea că cerinţele necesare unui profesor
eficient au rămas aceleaşi: cunoştinţe solide, incitante, predate într-o manieră interactică şi atractivă,
rezolvarea conflictelor de orice natură pe cale amiabilă, privirea elevului ca pe un partener de lucru,
colaborarea permanentă cu parinţii şi, nu în ultimul rând, multă dăruire.

Profesorii remarcabili înţeleg faptul că învăţatul este responsabilitatea elevului, aşa că pun în
practică ceea ce Kahlil Gibran susţine atât de frumos în cartea sa intitulată “Profetul”:

Pagina 37

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

“Nici un om nu poate să vă descopere nimic, afară numai de ceea ce zace pe jumătate adormit în
zorii conştiinţei voastre.

Învăţătorul care păşeşte în umbra templului, printre discipoli, nu dăruie acestora din
întelepciunea-i cât mai degrabă din dragostea şi din credinţa sa.

Dacă este cu adevărat învăţat, el nu-i îndeamnă să intre în casa înţelepciunii sale, ci mai degraba-
i aduce pe fiecare în parte în pragul propriei sale înţelepciuni.

Astronomul vă poate vorbi de înţelegerea sa asupra spaţiului, dar nu va putea să vă dea
înţelegerea care-i numai a sa.

Muzicianul poate cânta pentru voi din ritmul care există pretutindeni în spaţiu, dar el nu poate da
auzul cuprinzător de ritmuri şi nici vocea care să-i fie ecou.

Iar cel priceput în ştiinţa cifrelor vă poate vorbi despre domeniul măsurii şi greutăţii, dar nu vă
poate conduce acolo.

Fiindcă viziunea unui om nu poate împrumuta aripile altui semen al sau...”

Pagina 38

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

SINCRONISM ŞI DIFERENŢIERE
ÎN OPERA LUI CAMIL PETRESCU ŞI MARCEL A LUI PROUST

Prof. Bădiţescu Cristina

Configuraţi ca piloni ai sistemului critic lovinescian, sincronismul şi diferenţierea apar
în opera lui Eugen Lovinescu cu multă claritate. El a elaborat teoria sincronismului conform
căreia civilizaţia şi cultura unui popor se dezvoltă prin împrumut şi imitaţie după un model
mai evoluat. Există un spirit comun al veacului (saeculum) care determină în ansamblu aceeaşi
configuratie a culturilor. Sincronismul este, aşadar, echivalent cu presiunea uniformizatoare pe
care acest spirit al veacului o exercită asupra culturilor diferitelor popoare.

Sincronismul este o forţă de coeziune, de unificare. Acestea nu se produc însă în toată
puterea cuvântului, întrucât, după cum spunea Eugen Lovinescu „trecute prin medii cu un
indice de refracţie variabil, ideile se nationalizează totuşi‖1. Altfel spus, la presiunea unui model
cultural străin, fiecare cultură influenţată răspunde într-un anumit fel, conform datelor
specificului său. Diferenţierea nu se opune sincronismului dar îl completează în planul
evidenţierii unor voci distincte. Fără talentul şi originalitatea autorului respectiv opera scrisă
de el nu se poate distinge pe fundalul atât de larg al epocii sale literare .

Este ceea ce voi încerca să demonstrez în continuare, având ca puncte de reper opera lui
Camil Petrescu, Patul lui Procust şi opera lui Marcel Proust, A la recherche du temps perdu. Ambii,
atât Proust cât şi Camil Petrescu pleacă de la teoria lui Bergson potrivit căreia adevărul nu
poate fi cunoscut prin procedeul obişnuit al raţiunii, ci numai prin sondarea timpului
psihologic, categorie imposibil de divizat şi aflată în permanentă curgere. De aici şi ideea,
aflată, de asemenea sub influenţa fenomenologiei lui Husserl, ca imporante sunt doar
fenomenele exterioare preluate de conştiinţă şi prelucrate până la esenţializarea acestora în
durata exclusiv interioară a revelaţiilor Sinelui. O privire fenomenologică reţine nucleele
esenţiale, deplasând accentul de la producerea cantitativă a faptelor de viaţă la preluarea lor
calitativă de gândire lucid-selectivă a personajelor. Într-o încercare ingrată de simplificare am
putea rezuma A la recherche du temps perdu astfel: Swann debutează cu evocarea copilăriei
personajului- narator, povestire întreruptă de inserarea unei secvenţe erotice „O dragoste a lui

_______________________________________________________

1 Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, volII, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1971 p. 189

Pagina 39

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Swann”( protagonista fiind Gilbertine, fosta sa tovaraşa de joacă), şi de profundă admiraţie
pentru ducesa de Guermantes; cu Sodoma şi Gomora prezentarea lumii proustiene îşi
schimbă unghiul şi personajele, în centru aflându-se salonul familiei Verdurin, baronul
Charles şi degenerarea erotismului în gelozia faţă de Alberine; Prizoniera şi Fugara propun
două ipostaze ale feminităţii din perspectiva egocentrismului masculin (Albertine este un
timp sechestrată, apoi reuşeşte să scape, dar moare într-un accident); ultima carte suprimă
câţiva ani din cronologia evenimentelor şi îl semnalează pe naratorul personaj reîntors din
provincie şi descoperind multe date schimbate în paradisul copilăriei. În ceea ce priveşte Patul
lui Procust, cele trei scrisori ale doamnei T. sunt interpretări ale propriei vieţi, jurnalul lui Fred
Vasilescu şi primul epilog, o anchetă a sinuciderii lui Ladima iar cel de-al doilea epilog
consemneză accidentul- sinuciderea lui Fred Vasilescu.

Criticul literar Alexandru George în lucrarea Semne si repere, referindu-se la opera lui
Prost, spunea: „Consecinţa acestui mod de a concepe desfăşurarea acţiunii este că romanul nu se
dezvoltă pe baza unei cauzalităţi epice, ci numai în funcţie de aceste momente privilegiate care pun în
funcţiune mecanismul sufletului, în nicio legătură cu rudimentele epice pe care le-ar atrage după sine
această dezvoltare.‖
„Acţiunea‖ e pur calitativă. Şi astfel, ajungem la prima şi cea mai gravă consecinţă a
revoluţiei proustiene: romanul nu are subiect, cel puţin nu în sensul obişnuit al literaturii
curente, realiste.‖2

Deşi îi refuza lui Camil Petrescu calitatea de autor ionic, considerând că romanele lui sunt
mai degrabă dorice, cred că ar trebui sa se aibă în vedere o nuanţare a acestei opinii. Este
adevărat că în romanul lui Camil Petrescu retrospectiva nu este declanşată de savurarea unei
madelaine, însă după cum spunea Nicolae Manolescu în lucrarea Arca lui Noe „ Trăire pură în
sens bergsonian, ori cunoaştere pură, în sens husserlian – căci aceştia sunt polii tezei lui Camil
Petrescu – autenticitatea implică deopotrivă acest concret, pe care-l găsim explicat de Autor lui Fred
Vasilescu în Patul lui Procust ( „Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai
extraordinară, orice ai spune, decât un război, ne-ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi
materialul întâmplării...‖3 El alcătuieşte adevărate „dosare de existenţă‖ lucrând si în acest caz cu
fişe, note, reviste în care fiecare element are un rol. La nivelul relatării, cred că trebuie
amintită şi ambiguitatea preluată de Camil Petrescu de la Marcel Proust prin tehnica
digresiunii. Subsolurile alcătuiesc şi ele alte digresiuni care se încadrează în structura

_______________________________________________________

2 Alexandru George, Semne şi repere, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1971. p.99
3 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. 100+1Gramar, Bucureşti, 2006, 356

Pagina 40

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

mozaicată propusă de Marcel Proust. Marin Popa numeşte digresiunea la nivelul textului
„proustiană şi principial bergsoniană, în sensul că o informaţie exterioară determină o declanşare
asociativ-retrospectivă‖4

Critica literară a remarcat construcţia labirintică a romanului şi deseori contradictorie, însă
dupa cum spuneam anterior fiecare element are o semnificaţie pentru unitatea întregului,
oferind soluţia narativă pentru a prezenta interioritatea personajului, cât si a altor personaje.
Elementul de noutate care apare în romanul lui Camil Petrescu este faptul că, aparent absent,
autorul este, de fapt, cel care face posibilă închegarea acţiunii, alcătuind „dosarul de existenţe‖
Acesta adună piesele documentare, redactează notele, scrie al doilea epilog, dobândind
statutul unui personaj literar care circulă printre eroii romanului, fără a leza, aparent senzatia
de autenticitate. Nicolae Manolescu, în lucrarea critică menţionată anterior, spunea referindu-
se la Autor: „Conform tradiţiei dorice, autorul e deplin creditabil. Naratorul ionic este, din contră,
principial necreditabil. Păstrând în scenă pe Autor, dar schimbându-i radical atribuţiile clasice, Camil
Petrescu ne pune în încurcătură.(...) În intenţia lui Camil Petrescu, el nu spune fiindcă nu ştie.‖5

De asemenea, la nivelul acţiunii, o altă inovaţie proustiană este apariţia a ceea ce critica de
specialitate a numit categoria neterminatului, instaurată printr-o „succesiune de blocuri narative
relativ izolate care contrazic succesiunea logică la nivelul episoadelor şi care implică obligatoriu
rezolvarea tardivă, fără sens, a unei situaţii cândva dramatice, a unor decizii cruciale, iar aflarea
adevărului are loc într-un moment când acesta nu mai poate influenţa în nici un fel destinele
personajului.‖6 Este ceea ce se întâmplă si in Patul lui Procust. În final, atât doamna T. cât si Fred
Vasilescu descoperă că fuseseră iubite la fel de intens pe cât iubiseră.
Până la urma esenţială, în ambele romane nu este „acţiunea‖ ci revelaţia că prin experienţa
scrisului, atât eroul lui Proust cât şi eroii lui se salvează. Eroul lui Proust descoperă că toată
experienta lui, toate durerile şi toate bucuriile pe care le-a trăit, toate revelaţiile pe care le-a
avut sunt materialul din care opera lui se va naşte , la fel cum si Camil Petresu deschide prin
eroii săi, largi orizonturi spre o poetică a scrierii.

Cu excepţia Emiliei, toate personajele romanului scriu. Doamna T. îşi scrie viaţa în cele trei
scrisori, Fred Vasilescu jurnalul iar Ladima scrisorile. Dintre cele trei personaje, o poziţie
specială ocupă dupa părerea mea, Ladima. Necesitatea de a scrie este pentru Ladima un
imperativ categoric, mai ales că el consideră că singurul mijloc de comunicare cu Emilia este

_______________________________________________________

4 Marian Popa, Camil Petrescu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972, p.67
5 Nicolae Manolescu, op.cit. p. 378
6 Marian Zamfir, Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, Ed. Minerva, Bucuresti, 1974, p.189

Pagina 41

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

prin intermediul scrisorilor. „Este peste puterile mele... Trebuie să-ţi scriu. Trebuie să-ţi vorbesc”
spune el în Patul lui Procust. De fapt, însuşi Ladima mărturiseşte o dată în roman că el este un
om care scrie, explicând prin aceasta condiţia existenţei sale. Într-o discuţie cu Fred Vasilescu
care îl rugase să mai rămână la gazetă, Ladima îi spune „ Dragă domnule Vasilescu... Nu te
supăra...Eu sunt un om care scrie. Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel”.
Iată liantul care îi uneşte pe cei doi, ambii nu pot să scrie decât ceea ce gândesc, şi ceea ce
gândesc scriu, cu scopul de a se elibera de cotidian şi de a deveni astfel scriitori. La fel şi Fred
Vasilescu va scrie nu atât la insistenţele autorului cât mai ales după ce a citit scrisorile
adresate de Ladima, Emiliei Răchitaru. Fred Vasilescu se va aventura pe tărâmul scriiturii
după ce va citi un bileţel al lui Ladima. „Vreau ca anul 1928 să fie anul morţii mele. George.‖
Meditaţia lui Fred Vasilescu pe marginea acestui bilet „ Anul morţii lui... Nicio bănuială. Aş vrea
să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur stârneşte în mine o goană de forme şi lumini.
Încerc să rezist şi n-am punct de sprijin. Revelionul din 1928.Viaţa omului acesta mă târăşte in vremea
care s-a scurs, cu propria mea viaţă, la fel cum trage un fluviu apele râului afluent.‖ poate fi
considerată asemănătoare episodului madelainei.

De asemenea, Alexandru George7, în Semne şi repere, îi recunoaşte lui Camil Petrescu
capacitatea de a nota cele mai infime nuanţe ale unui eveniment, aşa cum se rasfrâng ele în
conştiinţa lui „Ce este remarcabil la Fred Vasilescu este gama extinsă a impresiilor pe care ştie a le
distinge şi a le nota‖

Referitor la personaje, la caracterizarea acestora, se remarcă personajele feminine. Proust
creează în Albertine un personaj feminin dinamic, surprins în mişcare. Aflat cu bunica lui la
Balbec, naratorul întâlneşte un grup de fete aflate pe biciclete. Naratorul o va remarca însă
doar pe Albertine. Pentru ca mai târziu, să remarce aceea aluniţă falsă care îşi schimbă poziţia
ori de câte ori naratorul o întâlneşte. La fel procedează şi Camil Petrescu cu doamna T. Fred
Vasilescu va spune despre ea „nu e niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul
ciocârliei în zbor” .

La nivelul relatării, cred că trebuie amintită şi ambiguitatea preluată de Camil Petrescu de
la Marcel Proust, prin tehnica digresiunii. Subsolurile alcătuiesc şi ele alte digresiuni care se
încadrează în structura mozaicată propusă de Marcel Proust. Marin Popa numeşte
digresiunea la nivelul textului „proustiană şi principial bergsoniană în sensul că o informaţie
exterioară determină o declanşare asociativ- retrospectivă‖

_______________________________________________________

7 Alexandru George, op. cit. p.114

Pagina 42

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

BIBLIOGRAFIE:
 George, Alexandru, Semne şi repere, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1971,
 Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti 2006
 Popa, Marian, Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972
 Zamfir, Marian, Imaginea ascunsă.Structura narativă a romanului proustian, Editura

Minerva, Bucureşti, 1974

Pagina 43

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

“UN NOU MODEL DE REALITATE‖ ŞI “IONA” LUI SORESCU

Prof. Nicolae Suciu,

“Un nou model de Realitate”
Ecou al schimbării de paradigmă produsă prin apariţia în perioada interbelică, a artei

abstracte şi a teoremei incompletitudinii a lui Kurt Gödel ( 1938) , descoperirea de către cei
trei “mutanţi” (Pauli, Jung şi Lpasco) cum îi numeşte acad.
Basarab Nicolescu, a ‖unui nou model de Realitate‖(1), şi
recunoaşterea de către aceştia, “a unui izomorfism între lumea
cuantică şi lumea psihică” (2), în anii ’50, au avut majore
repercursiuni asupra gândirii deceniului şase, concretizată
printre altele, şi în artă, ca perspectivă unică de percepere a
lumii.

Dacă teoria incompletitudinii a lui Gödel, atât de bine
reprezentată grafic de artistul plastic olandez, M.C. Escher, în
Relativitatea (anexa 1), exprimă plenar, la acea oră, obsesia
omului modern de a căuta zadarnic ultima realitate, ceea ce se
constată că fac şi personajele lui S. Beckett din În aşteptarea lui Godot, descoperirea lui Pauli,
Jung şi Lupaşco, legată fie de ―realitatea simbolului‖ care indică existenţa unei noi ordine în
univers, fie de ceea ce rezuma schema avansată de Laurikainen: ―observatorul este separat de
real prin zidul inconştientului” (3. 45), aşază opera artistică aflată în discuţie, într-o cu totul altă
lumină.

În măsura în care finalitatea transdisciplinarităţii este însăşi ‖înţelegerea lumii actuale‖, iar
unul din imperativele acesteia este ―unitatea cunoaşterii” (4. 45), investigarea unei capodopere
artistice văzută faţă-n faţă cu parametrii socio-politici şi ştiinţifico - tehnici ai societăţii în care
a apărut aceasta, va putea fi în mod cert întreprinsă pentru înţelegerea societăţii respective.

Investigând opera artistică din punct de vedere al transdisciplinarităţii, tindem să depăşim
cunoaşterea ermetică aflată în derivă, care, reducând spectacolul lumii la un fenomen
lingvistic, riscă să nu depăşească ―simpla faţetă a unei Realităţi (mai) bogate” (50).

Mai întâi de toate, viziunea proprie transdisciplinarităţii înseamnă acceptarea principiului

Pagina 44

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

care spune că ―actualizarea unui nivel de Realitate implică potenţializarea tuturor celorlalte niveluri
de Realitate” şi că ―actualizarea Obiectului implică potenţializarea Subiectului şi, reciproc, actualizarea
Subiectului implică potenţializarea Obiectului”(5)

Odată cu interpretarea de tip ermetic, principiul nivelelor de Realitate va lărgi, cu alte cuvinte,
sfera interpretării şi înţelegerea creaţiei respective. Aşa cum natura de azi – în concepţia lui
Pauli – nu este ―nici magică, nici mecanică, nici moartă…este vie”(6), tot aşa natura oricărei epoci
va trebui să fie, în cazul interpretărilor, la fel de ―vie.‖

La modul concret, interpretarea tragediei în patru acte a lui Marin Sorescu, scrisă în 1965 şi
apărută în anul Primăverii de la Praga, 1968, va trebui raportată nu numai la tot ceea ce s-a scris
sau jucat în deceniile 6-7, ci la toate aspectele, la descoperirile înregistrate, la mentalitatea de
atunci în lume şi în România, şi la faptul că, între ţara noastră şi lumea liberă exista o perdea
de fier. Nu întâmplător, Dieter Schnabel, referindu-se la Iona lui Sorescu, remarca în 1971, în
articolul său din Schweizer Theater Zeitung, cum că în această piesă ―se îmbină elementul
Vechiului Testament cu reflexii despre existenţialism şi politică“(7). Bunăoară, cred că n-ar fi contra-
indicat să ne întrebăm ce impact ar fi putut avea asupra dramei lui Sorescu, primul zbor în
jurul Pământului, al lui Iuri Gagarin sau încheierea procesului de colectivizare la noi, în
România, asasinarea preşedintelui Kenedy sau chiar amnistierea foştilor deţinuţi politici ?

Prin urmare, un studiu exhaustiv al dramaturgiei lui Marin Sorescu, ar presupune, mai nou,
pe lângă stabilirea analogiilor cu teatrul absurd al deceniului precedent, şi studierea unor
puncte comune cu arta abstractă a lui M.C. Escher, limbajul graficii acestuia sau culorile având
rolul de a completa înţelegerea lumii aflată în discuţie.

Faimoasa ―gaură de incompletitudine‖
Recitind tragedia în patru tablouri a lui Marin Sorescu, un cititor avansat pare a avea

senzaţia că, spintecând ―o burtă de peşte‖, se trezeşte într-o altă ―burtă de peşte‖, apoi într-o alta
şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, o relectură atentă, a la Nabokov, ar conduce, volens -
nolens, graţie încărcăturii semantice a textului, la alte posibile analogii fie cu opere dramatice
de acelaşi fel, fie cu alte discipline.

Ceea ce face ca obiectul studiului de faţă să prindă contur ar fi totuşi stabilirea unor
posibile analogii între ceea ce M.C. Escher a promovat de-a lungul carierei sale, şi mai cu
seamă în epoca aflată în discuţie, în pictura sa abstractă şi teatrul lui Sorescu; nu în ultimul
rând, ar fi stabilirea a ceea ce ar putea exista dincolo de aceste discipline. Aşadar, cum este

Pagina 45

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

văzută realitatea dincolo de arta abstractă a lui Escher şi dincolo de tragedia Iona?
Una din cele mai izbitoare analogii s-ar putea stabili, pentru început, între lucrările

Galeria de stampe, Tablouri în tablou (Anexele 2 şi 3) şi scena de la începutul piesei Iona, când
protagonistul ―stă în gura peştelui, nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă…Lângă el,
un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.‖ Această viziune a peştelui în peşte,
inclusiv a unei ―fâţe‖ aflată în acvariul ce-l însoţeşte pe pescar, care, de altfel, constituie
miezul problemei pe tot parcursul a trei tablouri, exprimă postura omului modern de a vedea
într-un obiect, o infinitate de obiecte de acelaşi fel şi de a căuta zadarnic ultima realitate.
Tabloul aflat în mâna unui admirator în care se vede un alt tablou cu admiratorul lui, în care
se vede un alt tablou mai mic, dar însoţit de un al admirator (Anexa 3) în maniera lui Escher,
şi Mâna cu reflectarea unei sfere (Anexa 4) creează acea obsesie proprie omului modern de a
zdruncina temeliile cunoaşterii obiective, de a zdruncina temeliile raţionalităţii şi ale
limbajului conceptual şi de a stabili un alt orizont, cel ―al incompletitudinii, indeterminării,
incertitudinii, instabilităţii şi al relativităţii‖(8), pe care-l proiectase Werner Heisenberg pentru
descrierea sistemelor cuantice.

Prin urmare, în Galerie de stampe (Anexa 2) - o ―alegorie a teoremei incompletitudinii a lui
Gödel‖ – aşa cum o numeşte Thiery Magnin (9), bărbatul care priveşte un tablou în care se află
un oraş în care se află un muzeu în care se află expoziţia propriu-zisă, în care se află tabloul
pe care bărbatul îl priveşte, adică tabloul în care se vede el însuşi reprezentat în aşa fel, încât
cel care lecturează tabloul lui Escher, nu va mai putea sesiza cine anume pe cine implică:
bărbatul care priveşte tabloul în care este şi el reprezentat sau tabloul care îl conţine pe bărbat
şi-l reprezintă cum priveşte tabloul? Aşa cum în Galerie de stampe, ca operă de artă, în care
pictorul, fiind prins în ea în mod indisociabil, dispare orice scindare între subiectul care
pictează şi un obiect exterior – opera de artă – tot aşa poate fi văzut însuşi Iona atunci când
apare în gura primului peşte, cu un acvariu – simbolizând viaţa în miniatură – provocând
iminenta înghiţire de către un alt peşte uriaş şi acesta, la rândul lui, înghiţit de un altul, etc.,
adică o lume în care ―toate lucrurile sunt peşti”, chitul care-l înghite părând a fi, pe de altă
parte, aici, însăşi opera de artă pe care artistul Iona o plămădeşte pornind pe bâjbâite, de la
Haosul indicat în didascalia tabloului II spre Creaţie.

Ceea ce impresionează însă critica de specialitate la Galeria de stampe lui M.C.Escher este
―faimoasa gaură de incompletitudine‖, adică acel hău abisal aflat în centrul tabloului, care n-ar
mai însemna nimic şi care totuşi semnifică, la urma urmei, imposibilitatea reprezentării.

Pagina 46

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Mergând mai departe cu analogiile, această ―gaură de incompletitudine‖ (10) din Galerie de
stampe, se pare, o putem observa şi în Iona. O deducem din nonsensul unor replici: :”Nu-mi
aduc aminte nicio limbă-n vânt”; ―pescar de nori”; “s-ar dărâma toată apa peste noi” ; “dacă poţi să-ţi
schimbi marea”; “la nori am noroc”; “scot undiţa şi-o arunc în acvariu”; ―Ce mare bogată avem”; -
care sugerează o varietate de sentimente ca : teroarea îmbătrânirii; iluzia libertăţii; tentaţia ieşirii;
tentaţia instabilităţii, angoasa, etc. şi care, expuse anterior, iau o amploare maximă în ultimul
tablou. În acelaşi timp, se înfiripă şi tentaţia supravieţuirii: ―o să înot pe burtă o zi, două, un an,
până obosesc, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într - un
fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman”

Ca să înţelegem mai bine semnificaţia acestei ―găuri de incomlpetitudine” din Iona, adică
neputinţa cititorului de a mai găsi vreun sens în replicile reproduse mai sus, este suficient să le
comparăm cu cele în care se deduc foarte uşor semnificaţiile, cum ar fi parte din didascalia
Tabloului II: ―Iar într-o parte a scenei – important! - , o mică moară de vânt. Poate să se învârtească,
poate să nu se învârtească. Atras în de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu se nimerească
între dinţii ei de lemn.‖; tot aşa şi cu motivul “mistuirii‖, al ―cuţitului”, al ―acvariului‖ şi al
personajului feminin din memoria lui Iona, care se reînfiripă în Tabloul IV, etc.

―Bucla stranie‖
O altă variantă de a găsi analogii între arta abstractă a lui M. C. Escher şi teatrul lui M.

Sorescu ar fi interpretarea sugerată de Douglas R. Hofstander în (11) şi anume ceea ce numea
acesta o ―buclă stranie” care are rolul, ca şi în muzica lui Iohan Sebastian Bach sau în cea de
Jazz, de a relua un circuit abia terminat, de la început, ca un perpetuum mobile. Acea pictură a
unei picturi care se conţine pe sine (anexa 5) sau Mâna cu reflectarea unei sfere (anexa 6) dau
senzaţia paradoxului, a ambiguităţii, o observăm şi în capodopera lui Marin Sorescu în
corespondenţa halucinantă interior - exterior din Tabloul IV: „- Ce vezi? – Orizontul . Ce e
orizontul ăla? – (Îngrozit) O burtă de peşte. – Şi după burta aia ce vine? – Alt orizont. – Ce e orizontul
acela? – O burtă de peşte uriaş. – Ce-ai văzut? – Nimic.- Ce-ai văzut? – Nimic, decât un şir nesfârşit de
burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul. – Închis între toate aceste geamuri”. Aceasta este, în
acest sens, semnificativă din două puncte de vedere: ea face pe de o parte trimitere la lucrările
lui Escher, iar pe de alta, o trimitere la imaginea din Balconul lui Jean Genet, a oglinzilor care
sunt reflectate de alte oglinzi şi apoi de altele, realitatea ultimă nefiind nicicând depistată: casa
cu oglinzile pare la început o rezidenţă episcopală, iar mai apoi se dovedeşte a fi o casă de

Pagina 47

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

toleranţă.
Acel abis observat în înlănţuirea nesfârşită a scărilor mutante din labirintul înfăţişat de

Escher în Relativitatea (Anexa 1), declanşează în Iona, iluzia sau realitatea suprapunerii
burţilor şi totodată panica claustrofobă a neputinţei de a mai găsi capătul firului, de a mai ieşi
vreodată dintr-o lume dedalică vizuală numită de Douglas R. Hofstander “buclă stranie‖ (12)

Cuţitul lui Iona şi ―vălul inconştientului‖
Un studiu comparativ al Ionei şi mai ales o aşezare a excursului protagonistului

acesteia prin cetaceu, faţă-n faţă cu “noua idee de Realitate‖, ar schimba total pespectiva de in-
terpretare a tragediei în patru tablouri.

Contemporane cu Cântăreaţa cheală şi cu Aşteptându-l pe Gogot, unele din lucrările lui M. C.
Escher îşi găsesc, cum am arătat anterior, corespondenţele şi în teatrul lui Sorescu.

Dacă un prim pas în diagnosticarea atmosferei absurdului din piesele lui Eugen Ionescu,
Samuel Beckett, Jean Genete ar fi, aşa cum arată Nicolae Balotă (13), acumularea sufocantă a
obiectelor, atunci, apelând din nou la lucrările lui Escher, Metamorfoze III (Anexa 6) şi A doua zi
a creaţiei (Anexa7), am putea interpreta mai bine nu numai posibilul ―sens‖ al proliferării
scaunelor din Scaunele lui Eugen Ionescu sau ale oglinzilor din Balconul lui Jean Genet, dar şi a
simplei aglomerări de obiecte din Tabloul II al capodoperei lui M. Sorescu: ―Interiorul Peştelui
I. Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică…‖ Aglomerarea de obiecte enumerate în didascaliile
tragediei, ar viza de fapt, haosul acestei lumi, a contingentului care începe chiar cu întunericul
din gura peştelui uriaş şi care, în mod inevitabil, îl va înghiţi pe Iona.

În acelaşi timp, tabloul lui Escher, A doua zi a creaţiei, cu contrastul dintre culorile deschise
– sugerând viaţa şi cele închise - sugerând ceea ce s-ar fi înfiripat în subsidiar, dintre pen-
sulaţiile pe orizontală şi cele de pe verticală, ar facilita o mai bună percepere acelor elemente
din Tabloul IV al Ionei: ―În faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta, o
movilă de pietroaie, case, lemne…‖, care amintesc, la prima vedere, de tumultul marin, dar şi de
“lumea” dinaintea creării omului, când abia începuseră să se separe contrariile. Bunăoară
aceste obiecte ar putea fi interpretate ca rămăşiţe de sacralitate, asumate de lumea terestră,
―camuflate” prin urmare, în profan. Ar putea fi, cu alte cuvinte, o deschidere spre alte niveluri
de Realitate; ar putea fi acel ceva ―care scapă în mod obligatoriu ‖ logicii firii umane.(14)
Pe de altă parte, debusolarea, degringolada, ambiguitatea, lipsa de sens, proprii oricărui artist
pornit pe drumul înfiripării creaţiei, ştiindu-se în afara oricărui sens, exprimă, printre altele,

Pagina 48