Dumbrăveniul Cultural - Anul 2013

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

mai bine ca oricând şi lupta acerbă a omului cu absurdul situaţiei.
Prin raportarea piesei lui Sorescu la teoria incompletitudinii, la prima vedere, Iona caută şi

el, asemenea personajului din Relativitatea a lui M.C. Escher (Anexa 3), cu disperare să găsească
un sens, pierderea ecoului fiind aici, de fapt şi pierderea sensului. Aceeaşi litografie a
graficianului olandez deschide însă, noi contururi vizbile şi în Iona. Personajul din Relativitatea
pare a nu se lăsa răpus totuşi de ambiguitate, scările rulante pe care el le urcă, tot mai sus,
reprezentând, cu siguranţă, din punctul de vedere al transdisciplinarităţii, înseşi nivelurile de
Realitate la care trebuie să se raporteze omenirea adăugând ―gândirii ştiinţifice”, “gândirea
simbolică”.

În capodopera dramaturgului craiovean, depăşirea nivelului unilateral de cunoaştere este
cel mai bine sugerată prin gestul final al protagonistului. Faptul că Iona depăşeşte situaţia
absurdului, că, pentru el, un aşa-zis “Godot” al lui Beckett, pare că ar fi venit, îl sugerează
replica din final: ―Răzbim noi cumva la lumină.‖ Această replică nu numai că propulsează
personajul dramatic sorescian deasupra personajelor absurdului cu care spectatorul fusese
familiarizat de mai bine de un deceniu, dar, mai mult, demonstrează că ―miracolul‖ vine tot
din interiorul omului, din suflet, că el exista în inconştient, chiar şi pe parcursul amneziei
(probabil, îndrăznesc să spun, ca un alt nivel de realitate) şi deci, a pierderii ecoului. Aşadar,
“răzbirea” la “lumină” ar fi ieşirea într-o altă lume decât cea a materială. Prin urmare, nu
demonstrează, oare, replica aceasta, că în spiritul lui, omul poartă “cuţitul‖, adică deschiderea,
spre alte niveluri de realitate?

Faptul că revelaţia lui Iona nu este exterioară, ca a acelor ―puţini giganţi‖, cum era şi gigan-
tul lui Giambattista Vico, Finn Mac Cool, care percep pentru prima dată glasul divin prin
intermediul tunetului (―când, în cele din urmă, cerul a fulgerat, a tunat cu fulgere şi tunete cumplit
de înspăimântătoare‖), ―încep să sesizeze necesitatea de a numi necunoscutul‖ (15) o demonstrează
nu numai refuzul lui Iona de a se conforma mitului lui Amitai, dar mai ales absenţa unui
miracol exterior omului. În timp ce tunetul vichian coincide cu zgomotul ―căderii‖ lui
Finnegan al lui James Joice, iar această ―cădere‖ porneşte din “încercarea de a da nume
necunoscutului şi haosului‖ (16), mintea lui Iona, blocată şi ea, suspendată ―la porţile regatului
inconştientului‖, este asemenea celei pe care o remarcă C.G. Jung în “Cele şapte predici ale
morţilor”: ‖Anii în timpul cărora îmi ascultam imaginile interioare au constituit cea mai important
perioadă a vieţii mele, pe parcursul căreia au fost decise toate lucrurile importante.―(17)

Aşadar, ideea posibilei ieşiri ―la lumină‖ a protagonistului Ionei, adică acea iluminare, fără

Pagina 49

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

de care omul s-ar fi confundat cu regnul animal, porneşte dinlăuntrul lui, de la nişte ―imagini
interioare‖ aşa cum le numaşte C.G. Jung în “Ma vie, Souvenirs”…: ―Întreaga mea activitate
ulterioară a constat în elaborarea a ceea ce ţâşnise din inconştient pe parcursul acelor ani, care, la
început m-a inundat‖ (18), mai întâi încă de când Iona se afla în interiorul primului peşte. Este
vorba de inconştientul omului, care “înfăţişează – aşa cum precizează Mircea Eliade - structura
unei mitologii personale”, unele din conţinuturile lui fiind “purtătoare de valori cosmice‖; mai
mult, este vorba de inconştient, ca “singurul contact real al omului modern cu sacralitatea cos-
mică”(19). Mai apoi în interiorul peştelui II din Tabloul III, când mai multe replici conduc spre
aceeaşi concluzie: încercarea eroului de a “tăia un fel de fereastră”, care îşi are obârşia tot în im-
aginile interioare ale căutătorului de Absolut: ―(Scoate cuţitul şi pe panoul din fundul scenei începe
să-şi taie un fel de fereastră.)‖… ― - (Descoperire.) Şi în loc de gene am acum tot unghii. / - Şi în loc de
păr în cap am acum unghii! / - Şi în loc de mine tot unghie. Una puternică, neîmblâzită, ca de la pi-
ciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală.―
Viziunea halucinantă a ―burţilor de peşte‖, din Tabloul IV, sugerează neputinţa omului de a
vedea dincolo cu ochii trupului, de unde şi izul de absurd beckettien al situaţiei. Ultimul pas
care concretizează posibila ieşire, şi anume, cel decisiv, şi care ţine tot de aşa-zisele „imagini
interioare“, este cel al declanşării amintirilor şi al mirajului vieţii, din Tabloul IV.

Toţi aceşti paşi, inclusiv cel al meditaţiei la imaginea femeii din Tabloul III, au rolul bine
gândit în economia piesei, de a prefigura revenirea ecoului, conştientizarea şi mai apoi decizia
finală.

Nu tocmai întâmplător ar fi aici răspunsul pe care D.D. Roşca, reflectând la “postularea
existenţei unor norme care ascultă spiritul‖, îl dă în Existenţa tragică, la întrebarea: ”Ce semnificaţie
morală poate avea credinţa atât de sănătoasă şi de înrădăcinată că există accord fundamental şi vital
între realitatea existenţei şi propria noastră gândire?”, cum că dacă se acceptă “raţionalitatea inte-
grală‖, atunci “trebuie să se accepte ca singură şi adevărată o anumită ierarhie de valori. Ierarhie
având în fruntea ei spiritul şi valorile create de el, în sensul strict al cuvântului‖. (20)

Dacă în gândirea transdisciplinară ―înţelegere înseamnă…fuziunea dintre ştiinţă şi fiinţă”,
dacă ―terţul Ascuns apare ca fiind sursa cunoaşterii” şi dacă ―omul apare ca fiind interfaţa dintre
lume şi Terţul Ascuns‖ , fiinţa umană având două naturi: ―una animalică şi una divină, trans -
legate şi indispensabile‖(21), atunci Iona, în finalul piesei, dă de înţeles că a ieşit din “dedalul
anxietăţilor‖şi că urmează să păşească spiritual în lumea sacrului.

În concluzie, nutresc convingerea că, prin metoda transdisciplinarităţii se poate evidenţia

Pagina 50

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

şi mai bine aserţiunea lui Marian Popescu cum că piesele de teatru ale lui Sorescu…‖ne apar ca
o contribuţie la configurarea mitologiei omului modern, altfel decât cum fusese ea acreditată de
expresionismul în dramă şi de către teatrul absurdului.‖(22)

BIBLIOGRAFIE:

1. Militaru, Petrişor, Mitu, Luiza – “Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului”, ed. Aius,
Craiova, 2012, pp. 44.
2. Ibid.
3. Id., p. 45.
4. Ibid.
5. Id., p. 50.
6. Id., p. 45.
7. Sorescu, Marin – Iona (teatru), ed. Creuzet, 1995, p. 86.
8. Heisenberg, Werner, Paşi peste graniţe, ed. Politică, 1977, pp. 207.
9. Magnin, Thiery, Între ştiinţă şi religie, ed. Junimea, 2007.
10. Ibid.
11. Hofstadter, Douglas R., Göedel, Escher, Bach: an Eternal Golden Braid, Basic Books, Inc.,

Publishers, New York, 1979.
12. Ibid.
13. Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, ed. Univers, 1971, 441.
14. Magnin, ib.
15. Eco, Umberto, Poeticile lui Joice, Paralela 45, 2007, Piteşti, p. 138.
16. Ibid.
17. Basarab Nicolescu, id., p. 43.
18. Ibid.
19. Eliade, Mircea – Aspecte ale mitului, ed. Univers, 1978, p. 73.
20. Roşca, D.D., - Existenţa tragică, E.D.P.L., 1965.
21. Basarab Nicolescu, id., p. 53.
22. Popescu, Marian - Chei pentru labirint, ed. Cartea Românească, 1986, pp. 254-255.

Pagina 51

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

O nou model de realitate
(Anexe)

Anexa 3:
Tablou în tablou- în maniera lui M.C. Escher.

Anexa 1:
M.C. Escher, Relativitatea, 1953.

Anexa 4:
Mâna cu reflectarea unei sfere, 1948.

Anexa 2:
M. C. Escher: Galeria de stampe, 1956.

Pagina 52

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Anexa 6:
M.C. Escher, A doua zi a Creaţiei, 1925.

Anexa 5:
M.C. Escher, Metamorfoze III, 1967- 1968.

Pagina 53

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

DIALOGUL DRAMATIC ŞI CRIZA COMUNICĂRII
DE LA COMIC LA ABSURD

Andreea Sămărtinean, elevă în cl. a IX –a la
Liceul Teoretic Dumbrăveni, coord. Prof. N. Suciu

Motto: I.L. Caragiale…‖este singurul creator, pentru
că el singur, în toată literatura
română, face concurenţă
stării civile.‖ Garabet Ibrăileanu.

Preliminarii.
Cunoscut ca cel mai mare dramaturg al nostru, I.L. Caragiale este primul scriitor

român care, printre altele, ―lărgeşte considerabil, într-un spirit cum nu se poate mai modern, sfera
conceptului de artă‖ (1). Inovaţiile lui în arealul prozei, de la
finalul secolului al XIX – lea, sunt de fapt înseşi armele
dramaturgului Caragiale care, nu numai că urma să deschidă
noi căi de acces în teatrul şi în romanul românesc de analiză
psihologică, dar chiar urma să prefigureze teatrul lui Eugen
Ionescu şi al lui Samuel Beckett.

Relevante sunt, în acest sens, declaraţiile lui Eugen
Ionescu într-un interviu realizat de Claude Bonnefoi. La
întrebarea acestuia dacă literatura română a contribuit la
formarea sa, autorul Scaunelor îi vorbeşte criticului francez, în
primul rând ―despre Caragiale şi Urmuz.” (2)

Dacă până la lectura teatrului ionescian, ne limităm a spune
că autorul Nopţii furtunoase, depăşind comedia de caractere, se angaja ca nimeni altul, pe
făgaşul observaţiei acide a lumii contemporane – prin lectura antipieselor lui Eugen Ionescu,
cititorul are ocazia să observe concret ce anume din comedia lui Caragiale a putut crea terenul
propice apariţiei tragicomediei de mai târziu, să observe că în dosul perspectivei comicului se
ascunde şi în teatrul său, ca mai târziu, în cel al lui Eugen Ionescu, perspectiva tragicului, cum
pe bună dreptate afirmă Eugen Simion: ―…unghiul de vedere comic (spune chiar el) nu-i decât

Pagina 54

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

unghiul din care tragicul se vede mai bine” (3).
Dincolo de intenţia de a satiriza moravurile societăţii contemporane sau de a-i corecta

neajunsurile, dincolo de a însăila un umor cu totul original, autorul Scrisorii pierdute se vede
preocupat, cum era şi firesc, în primul rând de o inovaţie la nivelul limbajului, inovaţie care-l
diferenţiază de tot ceea ce fusese scris în domeniul teatrului.
Gândul şi cuvântul.

În timp ce filozoful H. Bergson separă efectele comice a căror sursă e limbajul, de acelea
care stau numai pe suport material, George Călinescu consideră ―caragialismul o manieră proprie
de a vorbi‖ şi că “limba lui Caragiale nu are în sine valoare estetică, ci este numai o modalitate de
reprezentare‖ (4)

Studiind comicul din comediile lui I.L.Caragiale, criticul Ştefan Cazimir consideră că
“vanitatea” personajelor lui Caragiale, este diferită ―de la compoziţie la compoziţie‖ (5). Dacă în O
noapte furtunoasă întâlnim vanitatea omului în genere mulţumit de sine, vocabularul acestuia
definindu-se prin ziceri tipice, proprii unor vârstnici şi printr-un ―material lexical vetust‖- în
capodopera dramaturgiei româneşti, ―vanitatea ambiţiei‖ ridicată la rangul de artă, ajunge în
centrul atenţiei, aici eroii aspirând la ierarhia valorilor societăţii mai ales pe ―cale politică‖. În
acest caz şi limbajul are de suferit majore schimbări înregistrate atât în ceea ce priveşte
impactul dintre termenii de provenienţă populară şi cei neologici, cât şi al raportului dintre
comunicarea pur lingvistică şi comunicarea paralingvistică; în ceea ce priveşte acordul dintre
atitudinea politică a personajelor şi temperamentul lor individual, cum ar fi cazul lui Agamiţă
Dandanache, personaj în care se întâlneşte prostia lui Farfuridi cu lipsa de onestitate a lui
Caţavencu – rezultând ―un aliaj în seria vanităţilor dominate de ambiţie‖ (6)

În O scrisoare pierdută, mai mult decât în comediile precedente din literatura română
(inclusiv în cele semnate de V. Alecsandri), şi mai ales în cazul personajului Nae Caţavencu,
mesajul lingvistic aproape că trece pe-al doilea plan, mimica, gestul punctate în didascalii,
exprimând intenţiile vorbitorului şi mai ales discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, pe care de
altfel se construieşte comicul. Bunăoară, intenţiile acestuia îi sunt cunoscute spectatorului din
mesajul paraverbal.

Pentru ilustrarea celor afirmate mai sus, am ales un fragment din comedia O scrisoare
pierdută, şi anume: scenele V şi VI din actul III. Reluând lectura textului, vom urmări pas cu
pas secvenţele aşa-zisului discurs.

Aşadar în ceea ce-l priveşte pe Nae Caţavencu, mimica feţei, gesturile, amplificarea

Pagina 55

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

plânsului pe o curbă ascendentă, de la replică la replică, marcate de punctele de suspensie –
reuşesc să exprime şovăiala, emoţiile, ezitarea, neputinţa de a se stăpâni în faţa auditorului,
adică exact reversul a ceea ce-ar vrea să exprime cuvintele, limbajul propriu-zis. Pe bună
dreptate afirmă Şt. Cazimir: ―Caracterul lui Caţavencu e sumar: un tic, un nume potrivit, un gest
valorează mai mult decât o pagină de descrieri….‖(7) Cu alte cuvinte, prin mesajul lingvistic luat
separat, descoperim parcă un alt Caţavencu: omul aparenţelor, superficial, avocatul cult,
şcolit, directorul revistei Răgnetul Carpaţilor, care pare că se străduieşte să “mânuiască‖ precum
nimeni altul limba, ―un adevărat intelectual‖ (!), şi care ar merita să ajungă, după mintea lui,
deputat. Din mesajul lui lingvistic aflăm dorinţa de a fi puternic, de a nu fi intimidat de
nimeni, adică aşa cum ar trebui să pozeze un adevărat patriot. Dar să urmărim pas cu pas
secvenţele discursului său:

Discursul începe cu un aşa-zis ―cârlig‖ având rolul de a captiva publicul: invocarea de
către Nae Caţavencu a “ţărişoarei mele‖, cu afişarea sentimentelor cât se poate de sincere faţă
de ―progresul‖ acesteia. Cât de profunde sunt sentimentele şi cât de veritabil este plânsul, cu
toată evoluţia lui, se observă din ton: ―Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale…suindu-mă la
această tribună…pentru a vă spune şi eu…(îl îneacă plânsul mai tare) mă gândesc la ţărişoara mea…
(plânsul l-a biruit de tot) la România…(plânge. Aplauze în grup) … la fericirea ei!...(acelaşi joc de
amândouă părţile)…la progresul ei! (asemenea crescendo)…la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze
zguduitoare)”

Referindu-se la evoluţia acestui personaj şi punându-l în imediata apropiere a lui Tartuffe
din comedia omonimă a lui Moliere, Ştefan Cazimir vorbeşte de o ―sinceritate naturală fără de
care (personajul) n-ar putea fi comic” (9). Într-adevăr, parcă dacă n-ar fi fost sinceritatea
personajului în cauză, comicul de situaţie, de intenţie şi de limbaj al acestuia, n-ar fi sporit în
aşa măsură.

În următoarea secvenţă a discursului din scena V a actului III, accentul cade pe aşa-zisa
“imputare‖ care i se aduce avocatului liberal, pentru că este ―ultra - progresist”, că este ―ultra -
schimbist‖, etc. şi că vrea “progresul cu orice preţ‖ în toate domeniile ―cu orice preţ”. Vorbe goale.
Şi de data aceasta vorbirea este sincopată, deoarece “oratorul‖ nu-şi găseşte cuvintele adecvate
şi trage de timp ca să şi le găsească, dar fără rezultat, vrând totuşi, să mascheze această
neputinţă. Pe de altă parte, din nesecatul orgoliu, el are nevoie de termeni cu mare rezonanţă,
chiar dacă aceştia nu spun nimic, spre a face poză şi spre a fi cât mai mult aclamat.

În secvenţa a treia a discursului, personajul dovedeşte că ― din cauza tăriei” sale nu se lasă

Pagina 56

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

nici într-un caz timorat de întreruperi. “Îngrăşarea‖ cuvintelor subliniază faptul că el doreşte să
tragă de timp, ca să-şi găsească ideile. Îl salvează şi de data aceasta, generoasa idee de a ―funda
aci în oraşul nostru Aurora Economică Română, soţietate enciclopedică – cooperativă, independent de
cea din Bucureşti.‖

Ploaia de neologisme etalate pentru a umple golurile din discurs: ―tăria opiniunilor; ultra-
progresist, ultra- schimbist; soţietate; enciclopedică; descentralizare; epitropie‖ sugerează dorinţa
vorbitorului fie de a epata gratuit, fie de a sublinia problema ―descentralizării”, a ieşirii de sub
tutela ―bucureştenilor, capitaliştilor” - alte vorbe goale.

Prin invocarea ―fundării‖ Aurorei Economice Române, Caţavencu trece uşor la invocarea
scopului ―încurajării industriei române‖, idee prin care ar putea impresiona şi mai mult
auditoriul.

Personajul însă, se contrazice la tot pasul: ―Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice,
dar lipseşte cu desăvârşire.” Nonsensul limbajului exprimă ―vidul interior”(10) al personajului,
aşa cum se observă şi în următorul pasaj în care se referă la ―faliţi‖: ―…în fine oricare naţiune,
oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele) … Numai noi să n-avem faliţii noştri!..‖
Apoi, discursul este întrerupt de intrarea în următoarea scenă, a Cetăţeanului Turmentat.

Observăm aşadar, că prin ―exagerarea extremă a afectelor‖, mesajul vorbitorului se
surmontează încă de pe acuma, pe o criză a comunicării, prefigurând acea―dezarticulare a
limbajului‖ (11), proprie personajelor lui Eugen Ionescu. Limbajul golit de substanţă, al lui
Caţavencu, este deja, după definiţia lui E. Ionescu, unul absurd: ―Ceea ce numim uneori absurd
nu este decât denunţarea caracterului unui limbaj golit de substanţa sa, steril, făcut din clişee şi
slogane.‖ (12) Faptul că personajul foloseşte un limbaj golit de substanţă o demonstrează că nici
chiar el însuşi nu cunoaşte semnificaţia termenilor folosiţi: ―eu…nu recunosc, nu voi să recunosc
epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră…‖

Spectatorul ştie aceasta, dar şi că replicile din sală, acel intermitent ―Bravo!‖, nu fac altceva
decât să creeze o şi mai mare prăpastie între cel de la tribună şi auditoriu. Spectatorul simte că,
orice ar ―debita‖ directorul ―Răgnetului Carpaţilor‖, auditoriul va striga maşinal: ‖Bravo!‖, ca
şi când totul ar fi fost aranjat dinainte; acest ―bravo‖ de cabotin, demonstrează ori că
auditoriul nu pricepe nici el, sensul termenilor întrebuinţaţi de Caţavencu, şi în acest caz
comunicarea emiţător - receptor este nulă, ori că îl pricepe, dar auditoriul îşi bate joc de orator.
Şi într-un caz şi-n celălalt comunicarea pare a intra într-o anume criză, inexistentă în teatrul de
până atunci. Această criză se amplifică la începutul următoarei scene, odată cu apariţia, în

Pagina 57

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

scena VI şi intervenţia Cetăţeanului Turmentat şi a lui Pristanda – unul care produce
degringolada şi altul care vrea să pacifice lucrurile şi totodată să-l “lucreze pe onorabilul, pe d.
Nae Caţavencu‖ din ordinul lui Conu Fănică, ripostând la unele replici ale vorbitorului (―Şi eu
sunt‖) şi repetând termenii folosiţi de Caţavencu. Cetăţeanul Turmentat produce
neorânduială şi mai multă ilaritate: ―Cioclopedică”; “Română” “Comparativă” Iconomie. Soţietate
care va să zică…‖ , ceea ce conduce criza a comunicării la apogeu, criză evidentă, mai apoi, în
teatrul absurdului.

Pe bună dreptate criticul Nicolae Balotă, ―punând la microscop‖ limbajul eroilor lui E.
Ionescu, face următoarea afirmaţie: ―Uneori, în neînţelegerile dintre ei, în modul în care se
contrazic unul pe altul şi pe sine, aceşti eroi amintesc personajele – în stare de ebrietate sau copleşite de
o “căldură mare” – ale lui I.L. Caragiale” (13) Aş adăuga faptul că aşa-zisa ―stare de ebrietate‖ la
eroii lui Caragiale, ar putea fi interpretată şi ca o stare de efervescenţă emoţională a omului,
fie a politicianului orbit de limanul funcţiei pe care tinde s-o ocupe, fie a alegătorului intoxicat
de multitudinea de promisiuni goale.

Acelaşi critic, N. Balotă, apropie discursul unui personaj din Jaques sau supunerea, a lui
Ionescu cu al lui Nae Caţavencu:‖... discursul lui Jaques tatăl (cu termeni deterioraţi, corupţi:
egloge pentru eloge, aristocrave pentru aristocrate, praticide pentru paricide etc.) are un model în
retorica demagogică a lui Caţavencu‖.
Dezarticularea limbajului.

În discursul lui Caţavencu distingem suprapunerea a două feluri diferite de termeni:
a celor de provenienţă populară: ―a funda”, “să spui”, şi a celor neologici: ―onorabil”, “mă
onorez”, ultra - progresist, liber-schimbist, ―finanţiară”, “soţietate”, digresiune, travaliu, falit,
statutele, vulnerabile, intolerabil. Primii ar exprima simplitatea sufletească a vorbitorului şi
situarea lui în imediata apropiere ca mentalitate, de alţi funcţionari ai statului cum ar fi
Pristanda, Trahanache sau chiar de Cetăţeanul Turmentat; iar ceilalţi termeni neologici ar viza
mişcarea rapidă pe scara politică, a arivistului. De asemenea urmărim în discursul
personajului, termenii antitetici, care evidenţiază nonsensul gândirii şi a vorbirii: ―admirabilă,
sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire (...) şi noi să avem faliţii noştri” - ceea ce demonstrează că
vorbitorul nu numai că nu cunoaşte sensul termenilor, dar îi foloseşte numai aşa ca să
salveze, aşa cum am spus, aparenţele. Mi-aş permite să adaug că limbajul avocatului liberal
este, de cele mai multe ori, exterior personajului însuşi. Este ca ceva luat de-a gata şi folosit
fără a fi ―prelucrat‖, în orice fel de context. Ceva care se bate cap în cap cu altceva. De

Pagina 58

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

asemenea, folosirea termenilor de jargon: ―soţietate”, “finanţiară” şi întrceptarea acestora cu cei
formaţi prin etimologie populară – nu numai că dovedesc, ca şi la personaje cum ar fi
Trahanache sau la Pristanda, incultura crasă, dar surprind acel vid al gândirii, de care
aminteam mai sus.

Totodată folosirea unor astfel de termeni plasează personajul dincolo de comic şi chiar
dincolo de graniţa tragicului, dacă nu chiar undeva, spre hotarele absurdului, prefigurând
―vocabulele absurde”, gratuite‖ din Cântăreaţa cheală a lui E. Ionescu.

Oare absurdul, aşa cum îl defineşte Eugen Ionescu: ―Ceea ce numim uneori absurd nu este decât
denunţarea caracterului unui limbaj golit de substanţa să, steril, făcut din clişee şi slogane.” (15) nu-şi
are cumva, obârşia şi în limba lui Caţavencu? În modul lui de a se exprima folosind acel limbaj
golit de conţinut, steril, alcătuit din clişee: ―ultra - progresist”, “liber-schimbist”, “faliţi”, etc, care,
ca şi sloganul, trădează ―vidul spiritual”, cum îl numeşte Eugen Ionescu, al eroilor – de fapt
strămoşi ai domnilor Smith din Câtăreaţa cheală?

Alături de falsa sintaxă a ―nulităţii pretenţioase‖, a lui Farfuridi, de ―rigiditatea contrariată, de
automatismele, de întruchiparea prostiei umane” ale acestuia; alături de prostia şi lipsa de
onestitate tipice ―vanitoşilor dominaţi de ambiţie”, modul de a vorbi agramat, al lui Caţavencu,
cu toată ―părerea superlativă despre sine‖ (16), cu automatismele aferente şi cu stilul de-a dreptul
bombastic, reprezintă o bună mostră pentru ceea ce avea să numească E. Ionescu mai târziu,
―sublimarea tragicului în comic‖ (17 vezi aici şi NB 417:‖ tragicul şi comicul sunt două feţe ale
aceleiaşi realităţi‖). Tratarea lui ―în grotesc‖, în imediata apropiere a lui Rică Venturiano, de
care se apropie prin verbalism şi tupeu, dar îl depăşeşte prin stilul a fi ―zgomotos, schelălăitor,
escroc, galant, sentimental, patriot...‖ (18) - face că discursul lui Caţavencu să cadă din comic
dincolo de tragic, în absurd.

BIBLIOGRAFIE:

 Călinescu, Alexandru, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, ed. Institutul
European, 2000, p. 49.

 Balotă, Nicolae, Lupta cu absurdul, E. Univers, 1971, p. 403.
 Simion Eugen, Tânărul Eugen Ionescu, ed. Muzeul Literaturii Române, 2009, p. 20.
 Călinescu, George, Istoria literaturii române, de la origini până în present, ed.

Minerva, 1985, p 505.
 Cazimir, Ştefan, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti,

Pagina 59

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

1967.
 Ibidem.
 Ibid.
 Cazimir, ib.
 Ibid.
 Balotă, id., p 413.
 Balotă, id., p. 411.
 Ionesco, Eugene, Note şi contranote, ed. Humanitas, 1992, p. 16.
 Balotă, id. P. 418.
 Balotă, p. 419.
 Ionesco, Note, id. P. 31.
 Cazimir, id.
 Balotă, id. P. 404.
 Călinescu, id. P. 505.
 Caragiale, Ion Luca, Teatru, ed. Tineretului, 1964.

 Cu acest eseu, Andreea Sămărtinean a obţinut premiul al II- lea la Simpozionul
Interregional “Garabet Ibrăileanu” de la Roman, jud. Neamţ.

Pagina 60

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

ION DOMNARIU – 1905 - 2013 - IN MEMORIAM

Prof. Nicolae Suciu

Sâmbătă însorită de mai. Cerul, mai degajat parcă, decât oricând, şi după câteva
zile mohorâte, mai generos, pare a fi pregătit şi el pentru momentul festiv de la Casa
Domnariu.

Poarta de lemn masiv, construită în zid, este deschisă în larg, în aşa fel ca regatul verdelui
viu al curţii să îmbie pe noul venit care, la prima
vedere, atras de rondurile de crini galbeni şi de
bujori roz, unul însoţind zidul vechi al casei şi
altul delimitând curtea propriu-zisă de feerica
grădină patronată de cei trei nuci seculari, are
senzaţia că, abandonând în stradă concretul vieţii
banale, păşeşte într-o altă lume, că se înalţă de la
profanul vieţii concrete, în lumea sacrului.

Cu o jumătate de oră înaintea deschiderii
momentului festiv, prieteni, simpatizanţi, invitaţi, cei mai mulţi cunoscuţi, răsfăţându-şi
feţele în jucăuşele fante de lumină creionate la uşoara adiere de vânt, de frunzele de viţă de
vie, de nuc şi de vişin, discută în surdină. Lângă primul nuc, cel cu două tulpini gemene,
aşteaptă masa pregătită pentru parastas. Este locul unde marele dascăl al Ibaşfalăului, ar fi
vrut să-şi doarmă somnul de veci. Prin forma lui, bătrânul nuc, în tandem cu ceilalţi doi nuci
planaţi în linie dreaptă spre gardul din spate, parcă vrea să împletească tăcerea cu cuvântul,
bucuria cu tristeţea, lumina cu întunericul, speranţa cu deznădejdea.

La ora 11, dl. Ion Irimie, preşedintele Despărţământului ASTRA “Timotei Cipariu”
Dumbrăveni, deschide momentul festiv, după care, grupul coral bărbătesc, dirijat de pr.
Ovidiu Dăngulea din Şaroş, intonează cele două imne, cel naţional şi pe cel al ASTREI.

După slujba de parastas oficiată de patru preoţi: pr. Paroh Ioan Vuţă, pr. din Daneş,
Vichente Dăngulea, fost elev al d-lui Domnariu, feciorul acestuia, pr. Ovidiu Dăngulea şi pr.
Marius Drăghici din Ernea, au loc luările de cuvânt, mai întâi ale oficialităţilor: d-na primar,
ing. Georgeta Irimie, d-na viceprimar, prof. Elena Deac şi domnii directori ai liceelor
Dumbrăveniului, profesorii Ioan Meteş şi Costică Stafie, şi mai apoi a foştilor elevi: preotul

Pagina 61

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Vichente Dăngulea şi profesorii Elena Nistor, Rodica Dudaş (Tătaru) şi Ion Marcoş. Un loc
aparte l-a avut cuvântul nepotului domnului Domnariu, prof. Isaia Oprişor şi lectura, în
premieră, a poeziei Celor ce-au fost, celor ce ne sunt încă...semnată şi recitată de ing. Ioan Adrian
Cristea, fost elev al şcolilor Dumbrăveniului şi truditor în lumea silviculturii dumbrăvenene.

Finalul festivităţii, înainte de dezvelirea propriu
-zisă a plăcuţei comemorative, este punctat de
vicepreşedintele Despărţământului ASTRA “Timotei
Cipariu” Dumbrăveni, prof. Nicolae Suciu.

După dezvelirea plăcuţei de către unul dintre
nepoţii domnului profesor Domnariu, dl. Vasile
Pascu de la Sibiu, şi fostul director al Liceului
Teoretic Dumbrăveni, prof. Ovidiu Petri, toţi
participanţii la festivitate, sunt invitaţi la o agapă
astristă, în curtea unuia dintre cei mai activi sponsori ai dspărţământului şi al şcolilor
Dumbrăveniului şi patronul firmei ―Viva SRL‖, Virgil Sas. În superba curte de vizavi, unde
mai dădeau încă în clocot ceaunele, unul cu tocăniţă de miel, şi celălat cu tocăniţă de porc şi
viţel, cu mesele frumos aranjate în jurul unei fântâni arteziene – adevărată provocare pentru
un moment de tihnă, avem ocazia să ascultăm vocea domnului profesor comemorat azi, Ion
Domnariu – surpriză a fostului elev al acestuia, profesorul Ion Marcoş. De asemenea, după
audiţie, elevi ai Liceului Teoretic Dumbrăveni, soliştii vocali Coralia Costea, Ştefania Sas, Cristina
Ciotloş, Andrei Stanciu, în frunte cu arhicunoscutul şi mult - iubitul solist vocal, Mircea
Marcoş, desfăşoară un atractiv spectacol omagial de muzică populară.

Comitetul de conducere al Despărţământului ASTRA “Timotei Cipariu” Dumbrăveni
mulţumeşte din inimă tuturor celor care s-au implicat în organizarea şi desfăşurarea acestei
activităţi de suflet. Printre aceştia, alături de dl. Virgil Sas, sunt amintiţi şi alţi sponsori:
patronul firmei‖Agroferm‖, Teodor Aflat, primarul comunei Biertan, Mircea Dragomir,
patronul firmei ―Maierpan SRL‖, Ion Maier, patronul firmei ―ABC FELIX EM”, Cornel Maier şi
patronul firmei ―Miteapan SRL‖, domnul Ioan Mitea.

Pagina 62

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

SPONSORI:

PRIMĂRIA ORAŞULUI DUMBRĂVENI ŞI CONSILIUL LOCAL

LICEUL TEORETIC DUMBRĂVENI

Multumiri Primăriei oraşului Dumbrăveni şi Liceului Teoretic Dum-
brăveni pentru suportul tehnic şi sprijinul material acordat.

Pagina 63

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

Directori onorifici:
 prof. univ. dr. Octavian Şchiau
 prof. univ. dr. Mircea Muthu
 poet Alexandru Brad

Director:
 Înv. Ion Irimie

Redactori şefi:
 prof. Lucia Szombati
 prof. Nicolae Suciu

 Tehnoredactare şi adaptare grafică - Balazs Geza
 Coperta - Balazs Geza

~ 2013 ~

Pagina 64

Dumbrăveniul Cultural Anul III Nr.3

1. În loc de argument ………………………………………………………………. pag. 1
2. Liceul Teoretic Dumbrăveni, un liceu cu o istorie de peste 100 de ani ................ pag. 4
3. Despărţământul Astra Dumbrăveni la ora bilanţului ......................................... pag. 6
4. Academicianul Eugen Simion – 80 .................................................................... pag. 8
5. Comemorări ...................................................................................................... pag. 10
6. Laus Domnarii .................................................................................................. pag. 11
7. Dumbrăveneni de azi ....................................................................................... pag. 15
8. Flori de ―Aduceri aminte‖.................................................................................. pag. 17
9. Celor ce-au fost, celor ce ne sunt ........................................................................ pag. 20
10. Teohar Mihadaş şi frumoasa lui risipă de la…Dumbrăveni ............................... pag. 22
11. Nicolae Dobroveanu - 81 - in memoriam ........................................................... pag. 27
12. Steaua sudului ................................................................................................... pag. 31
13. Profesorul eficient .............................................................................................. pag. 36
14. Sincronism şi diferenţiere................................................................................... pag. 39
15. ―Un nou model de realitate‖ şi ―Iona‖ lui Sorescu .......................................... pag. 44
16. Dialogul dramatic şi criza comunicării de la comic la absurd……. .................... pag. 54
17. Ion Domnariu—In Memoriam .......................................................................... pag. 61
18. Pagina sponsorului ........................................................................................... pag. 63
19. Redacţia revistei ………………………………………..………………………….pag. 64

Pagina 65