Ghid de bune practici

Proiect Erasmus+ KA1

NR. 2017-1-RO01-KA101036504
Școala Gimnazială Luizi-Călugăra

loc. Luizi-Călugăra, jud. Bacău

Proiect cofinanțat din programul
Erasmus+ al Uniunii Europene

Această publicație reprezintă un punct de vedere al autorului, iar Comisia europeană
nu poate fi găsită responsabilă pentru informațiile conținute în prezentare.

1

CUPRINS:

FORMAREA COMPORTAMENTULUI COPILULUI. COMBATEREA
COMPORTAMENTULUI DEVIANT – Prof. Doinița Pandelea


SFERE ȘI STADII ALE DEVIERII DE COMPORTAMENT – Prof. Elena Moisă


METODE DE INTERVENȚIE – P.i.p. Monica-Iuliana Cernat


COPILUL AFLAT ÎN SITUAȚII DE RISC – Prof. Valerica Andrieș


EDUCAŢIA EMOŢIONALĂ – Prof. Daniela Ştefanachi


CAUZELE PSIHOLOGICE ALE ABANDONULUI ȘCOLAR – Prof. Doina- Eugenia
Bălan


PLAN DE INTERVENȚIE ÎN CAZUL ELEVILOR CARE PREZINTĂ RISC
DE PĂRĂSIRE TIMPURIE A ȘCOLII

ANEXE (CHESTIONARE)

2

FORMAREA COMPORTAMENTULUI COPILULUI

Prof. Doinița Pandelea

Comportamentul este definit ca fiind o reacţie sau un răspuns la un stimul. El
se referă la acţiunile direct observabile sau vizibile la o persoană. Niciun
comportament nu apare întâmplător, comportamentul este un răspuns la mediul
extern (la diferite situaţii externe – de exemplu, ridicăm vocea dacă în mediul exterior
este mult zgomot; suntem irascibili dacă cineva ne contrazice) sau un răspuns la
stările noastre interne (la stări fizice, stări emoţionale, gânduri – de exemplu, suntem
mai retraşi dacă ne simţim rău fizic, ne manifestăm bucuria dacă suntem mulţumiţi de
realizările noastre).

Se întâmplă adeseori, în mediul școlar ca în urma lansării unor sarcini elevilor,
unii dintre ei să reacţioneze negativ, prin dezinteres vizibil, vociferare, gesturi,
agresivitate verbală. În aceste cazuri trebuie să ne punem problema ce a provocat
acest comportament, ce situaţie din exterior care îl deranjează, ce îl determină pe
copil să reacţioneze astfel. Pe de altă parte, trebuie să aflăm ce gânduri i-a provocat
copilului comportamentul agresiv, ce a simţit în toată această perioadă de a ajuns să
se manifeste agresiv. Comunicarea cu elevii este esențială în depistarea cauzelor care
duc la un comportament deviant și încercarea de a preveni situațiile de risc.

Comportamentele noastre nu sunt înnăscute. Studiile ne conduc la ipoteza
conform căreia ceea ce moştenim reprezintă predispoziţii care se vor manifesta în
condiţiile în care mediul exterior le permite sau nu. Avem cel mult o predispoziţie de
a ne comporta într-un anumit fel iar această predispoziţie se manifesta sau nu în
funcţie de context. Astfel, de exemplu, este exagerat să gândim că un copil a moştenit
comportamentul de a fura. Acest comportament este mai degrabă învăţat pe baza
modelelor din mediu.

3

Comportamentele sunt învăţate în urma interacţiunilor noastre cu mediul, ca
urmare a experienţelor noastre în relaţie cu exteriorul (de exemplu, în relaţia cu
părinţii, cu educatorii, cu colegii, cu prietenii, cu diferite autorităţi etc.).

EXPERIENȚE TEMPERAMENT
PROPRII
MODELUL CELOR
FEED-BACK-UL DIN JUR
DIN PARTEA
ADULȚILOR

REGULI DE MEDIUL FAMILIAL
COMPORTAMENT ȘI SOCIAL

Comportamentul se formează influențat fiind de factori precum:
- temperamentul copilului (retras, timid, impulsiv etc.), exprimarea emoţională

(intensă sau mai interiorizată), sensibilitatea (unii copii reacţionează la orice
modificare din mediu, alţii sunt mai indiferenţi) adaptarea la diferite situaţii;
- experienţele trăite și consecințele diferitelor tipuri de comportament;
- modelul primit de la cei din jur prin observarea directă a comportamentului,
atitudinii şi reacţiilor în diferite situaţii de viaţă (obiceiurile părinților, prietenilor)
sau chiar ca reacție a acestora la comportamentul copilului (de exemplu, reacția
părinților când copilul minte);
- mediul sau contextul unor situații (familie dezorganizată, grupul de prieteni,

anturajul, locurile frecventate);
- aprecierea sau dezacordul adulților în legătură cu comportamentul copilului;
- respectarea sau nerespectarea unor reguli de comportament clare stabilite de adulți

(părinți, profesori).

4

COMBATEREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Ce înseamnă comportamentul deviant? Comportamentul deviant este un
comportament „atipic”, care încalcă normele sociale recunoscute și violează cerințele
instituționale, intrand în conflict cu standardele sociale și culturale acceptate în cadrul
unui grup sau sistem social. (Radulescu, 1991)

În rândul elevilor comportamentul deviant se manifestă prin agresivitate
verbală, agresivitate fizică, autoagresivitate, comportament antisocial (furt, minciună
etc.), refuzul de a rezolva sarcinile propuse, participarea inactivă la lecții, absenteism.
În mare parte acești elevi se află în situație de risc de părasire timpurie a școlii.

Indicatorii care descriu un comportament dificil sunt:
 intensitatea comportamentului - „cât de puternică a fost manifestarea?” (exemplu,

o lovire uşoară sau foarte puternică pe corp);
 frecvenţa comportamentului - „cât de des s-a manifestat comportamentul?”
 (exemplu, manifestare la fiecare 10 minute sau în fiecare zi);
 durata comportamentului - „cât timp a durat comportamentul?” (exemplu,

manifestare cu durata de 3 secunde sau o oră).
În cazul în care un copil a adus injurii unei persoane pentru prima dată, putem

considera comportamentul ca fiind o întâmplare legată de un anumit context. Ca
urmare, putem ignora într-o primă fază şi apoi să discutam despre incident, iar acesta
să nu mai apară. Dar dacă frecvenţa comportamentului creşte şi observăm şi
comportamente asociate (agresiv fizic), îl vom privi ca pe un comportament
problematic care trebuie discutat şi soluţionat.

Mai mult, pentru a defini un comportament dificil este important să fie
cunoscut și diferențiat de comportamentele specifice fiecărei etape de vârstă (care țin
de caracteristicile de vârstă ale copilului). Un copil de 5 ani, aflat la vârsta preșcolară,
care reacționează la diferite cereri ale părinților printr-un comportament opozițional,

5

de refuz (”NU” fiind cuvântul preferat) ne amintește de un comportament specific sau
caracteristic etapei de vârstă de 3-6/7 ani,în care se află copilul. Dacă acest
comportament persistă într-o altă etapă de vârstă ulterioară (6/7 - 10/11 ani), ne
putem pune problema dacă este un comportament problematic, întărit de un context
anume.

Abordarea comportamentul deviant. Dacă ne gândim la comportamentul
deviant trebuie să avem în vedere faptul că orice comportament are anumite
cauze/antecedente care îl provoacă . Aceste antecedente pot fi situaţii, contexte,
evenimente, amintiri, motivaţii, gânduri din trecut sau imediat premergătoare
comportamentului dificil – de exemplu, dacă un copil nu obţine atenţia dorită, va
provoca o anumită situaţie ca să atragă atenţia.

Cauzele care determină un comportament dificil nu pot fi delimitate
întotdeauna foarte clar, ele pot fi multiple (lipsa de înţelegere a nevoilor, stări
emoţionale, probleme medicale etc.). Mai mult, orice comportament are şi o anumită
funcţie. Adică are un anumit motiv pentru care se manifestă la un moment dat. Pentru
copilul care manifestă un comportament dificil, comportamentul are o funcţie pentru
că prin intermediul acestuia copilul obţine satisfacerea unei nevoi/trebuințe (de
exemplu, nevoia de atenţie, de afecţiune) sau de evitarea unor acţiuni. În unele cazuri
sunt mai greu de delimitat cauzele de funcţiile comportamentelor dificile.

De asemenea, acest comportament dificil are şi anumite consecinţe/efecte, De
exemplu, situaţia – educatorul nu ţine cont de ceea ce doreşte copilul;
comportamentul – copilul distruge un obiect; consecinţa – educatorul îi va acorda mai
multă atenţie, chiar dacă aceasta va fi o atenţie „negativă”.

Consecinţele pot menţine sau nu un comportament (fie un comportament
adecvat/acceptabil, fie unul problematic). Dacă un comportament adecvat are drept
consecinţă o recompensă, probabilitatea ca acesta să fie repetat va fi mare (de
exemplu, dacă un copil va învăţa să-şi pună lucrurile la loc, în ordine, şi va fi

6

recompensat printr-o plimbare care îi face plăcere, probabilitatea ca acel
comportament să se repete va fi mare).

Scopul intervenţiei la nivelul comportamentelor dificile este de a diminua sau
elimina aceste comportamente. Pentru aceasta este nevoie să înţelegem cât mai în
detaliu comportamentul copilului respectiv să înţelegem cauza și/sau funcţia
comportamentului, să înţelegem nevoile copilului şi să observăm consecinţele asupra
acestuia.

Cauzele comportamentului deviant. Pentru a putea modifica un
comportament problematic este util să evidenţiem cauzele care determină şi cresc
probabilitatea apariţiei acelui comportament. Cauzele care determină apariţia
comportamentelor dificile pot fi:
- cauze imediate - se referă la situaţii, evenimente, experienţe care apar cu
puţin înainte de manifestarea comportamentului (exemplu - unui copil a fost certat la
şcoală, el vine acasă furios şi trânteşte obiecte);
- cauze îndepărtate - se referă la situaţii, evenimente, experienţe din trecut care
influenţează comportamentul (exemplu - deoarece în trecut copilul a fost supus unui
abuz fizic, e posibil ca în timp el să dezvolte un comportament dificil de tip agresiv).

Cauzele care determină un comportament dificil nu pot fi delimitate
întotdeauna foarte clar, ele pot fi multiple. Astfel, apariţia unui comportament dificil
poate fi datorat:
 lipsei de atenţie,
 lipsei de comunicare,
 lipsei de stimulare,
 lipsei de înţelegere a nevoilor etc.

Comportamentul dificil poate fi datorat şi unei deficienţe mintale sau unor boli
care determină modificări în comportament.

Este bine să cunoaştem în ce măsură comportamentul dificil este cauzat de o
problemă medicală şi să ştim în ce măsură putem interveni mai întâi asupra bolii De

7

exemplu, enurezis-ul (micțiune involuntară) poate fi dat de o cauză medicală sau doar
de una comportamentală.

Determinarea cauzelor (antecedentelor) ne ajută în înţelegerea
comportamentelor dificile. De aceea este important să se afle cât mai multe detalii
despre comportamentul şi cauzele care au provocat comportamentul.

Există o serie de factori care pot influenţa apariţia comportamentelor dificile
care pot fi:
- de natura externă (mediul fizic, aglomeraţia, zgomotul, lumina puternică etc.)
- de natură internă (de exemplu, boli cronice, dureri, probleme psihiatrice etc.)

Printr-o atitudine proactivă putem modifica anumiţi factori din mediul extern şi
preveni anumiţi factori interni astfel, putem reduce apariţia comportamentelor
dificile.

Înţelegerea consecinţelor comportamentelor deviant. Comportamentul
deviant are şi anumite consecinţe (numite şi efecte), de exemplu: situaţia – cadrul
didactic nu ţine cont de ceea ce doreşte elevul; comportamentul – elevul vociferează,
refuză să indeplinească sarcina, distruge un obiect; consecinţa – educatorul îi va
acorda mai multă atenţie probabil certându-l şi ridicând vocea, iar aceasta va fi o
atenţie „negativă”. Modul în care persoanele din jur răspund sau reacţionează la
comportamentul respectiv poate să menţină sau nu comportamentul elevului. Cu alte
cuvinte, reacţia (consecinţa) adultului la comportamentul copilului poate fi de
încurajare a repetării comportamentului sau de descurajare a acestuia.

Pentru a determina consecinţele unui comportament putem pune o serie de
întrebări în legătura cu senzaţiile, sentimentele şi gândurile consecutive
comportamentului-problemă dar şi legate de atitudinile şi reacţiile celor apropiaţi sau
din jurul lui („Cum te-ai simţit atunci când ai vorbit frumos cu Maria?”, „Te-a
bucurat reacţia ei?”; sau „La ce te-ai gândit imediat după ce l-ai lovit pe Mihai?”,
„Cum a reacţionat Mihai?” etc.).

8

Consecinţele pot menţine sau nu un comportament, fie un comportament
acceptabil, fie unul dificil. Dacă un comportament adecvat are drept consecinţă o
recompensă, probabilitatea ca acesta să fie repetat va fi mare.

Înţelegerea funcţiei comportamentelor dificile. Orice comportament are o
anumită funcţie, adică există un anumit ”motiv” pentru care se manifestă la un
moment dat. Identificarea funcţiei pe care o are un comportament pentru un copil ne
poate demonstra de ce se menţine comportamentul. Un copil care este ignorat
întreaga zi, iar atunci când sparge un obiect este certat; va învăţa că doar atunci când
face ceva rău este "observat" de către părinţi/educatori.

Problemele de comportament sunt manifestări neadecvate ale unor nevoi,
dorinţe sau convingeri ale copilului. Funcţiile reprezintă nevoi pe care fiecare dintre
noi le avem: nevoia de respect, apreciere, de stimă, valorizare, de comunicare,
aprobare, nevoi emoţionale, afecţiune, ataşament etc.

Comportament deviant are o funcţie pentru că prin intermediul acesteia se
obţine:
- ATENŢIE - satisfacerea unei nevoi (nevoia de atenţie, nevoia de afecţiune,
nevoia de comunicare)
- TANGIBIL - un beneficiu (obţinerea unor obiecte, unor activităţi) -
- EVADARE - evitarea unor situaţii (de a „scăpa” de sarcini de îndeplinit, de
diferite situaţii de interacţiune, de stări emoţionale negative – frică, ruşine)
- SENZORIAL - stimulare la nivelul simţurilor (obţinerea de informaţii de ordin
sensorial: văz, auz, olfactiv, gustative, tactil) .

În unele cazuri sunt mai greu de delimitat cauzele de funcţiile
comportamentelor dificile. De aceea în înţelegerea comportamentelor dificile este
bine să ţinem cont de această „suprapunerea” care poate apare pentru a putea explica
şi modifica comportamentul.

Identificarea funcţiei comportamentului ne ajută să înţelegem comportamentul
şi ne arată cum anume putem să acţionăm în schimbarea comportamentului.

9

Funcţiile nu se schimbă, ele rămân aceleaşi dar ceea ce poate fi schimbat este
comportamentul dificil cu un comportament acceptabil, adecvat. Putem diminua
sau elimina un comportament dificil doar dacă oferim în schimb un alt comportament
acceptabil sau abilităţi care să înlocuiască comportamentul dificil şi care să servească
aceleiaşi funcţii. De exemplu, un copil care crede că este apreciat şi ştie că atrage
atenţia doar atunci când se bate cu colegii îl putem implica în antrenamente, în
activităţi sportive prin care să simtă că este apreciat satisfăcându-și astfel acea nevoie
pe care i-a oferit-o un comportament dificil.

Printr-o atitudine proactivă putem oferi copilului o alternativă la
comportamentul dificil prin implicarea în activităţi de interes, comunicarea constantă
pe probleme existente, găsirea de soluţii alternative împreună cu copilul/tânărul, etc.
prin care să înveţe noi modalităţi de răspuns adecvate care să îi aducă acelaşi
beneficiu, să conducă la acelaşi rezultat ca şi în cazul comportamentului dificil.

BIBLIOGRAFIE
1. Băban, A, coordonator, 2001, “Consiliere educaţională”, Cluj Napoca, Editura
Psinet
2. Bodo, V., Bodo, S., 2000, Ghid practic de educaţie a copilului, Cluj Napoca,
Editura
3. Cosmovici, A., Iacob, L.,1998, Psihologie şcolară, Iaşi, Ed. Polirom
4. David, D., coordonator, 2000, „Intervenţie Cognitiv-Comportamentală în
Tulburări Psihice, Psihosomatice şi Optimizare Umană”, Cluj Napoca, Editura
Risoprint
5. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și
prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

10

SFERE ȘI STADII ALE DEVIERII DE COMPORTAMENT

Prof. Elena Moisă

În sistemul muncii educative, pentru evitarea rămânerii în urmă la învățătură,
se înscriu și preocupările pentru prevenirea și combaterea fenomenului de inadaptare,
a devierilor de comportament, care au ca urmare un randament școlar scăzut și, de
aici, apar infracțiunile școlare, vagabondismul și parazitismul social. În perioada
preadolescenței, apare o neconcordanță între dezvoltarea fizică și cea psihică, între
tendința de independență și necesitatea de a ține seama de opinia educatorilor și a
altor adulți. Aceste schimbări, pe fondul unor situații încordate între familie și
școală, influențează negativ conduita copilului, determinând conflicte, ciocniri și
contradicții cu cei din jur și, astfel, apar înstrăinarea și neîncrederea față de educatori.

I.Preadolescenții cu devieri de comportament în sfera relațională provin din
rândul copiilor cu o situație deosebită în familie- copil unic, sau în clasă- sunt
respinși, neiubiți de colegi. Acești copii nu pot comunica cu cei de vârsta lor,
încheagă foarte greu relații normale între ei și colectiv. Capricioși, egoiști, fără tact în
raport cu ceilalți colegi, sunt respinși de colectiv, sunt evitați și încep să aibă o
atitudine greșită față de cei din jur. Sunt lipsiți de principii, încalcă normele de
conviețuire pe care nu le acceptă, nu recunosc obligațiile lor față de familie, față de
școală și societate, cu toate că acești copii au o situație școlară bună.

II.Preadolescenții cu devieri de comportament în sfera afectivității prezintă
reacții afective extreme în urma unor traume psihice. Ei se manifestă fie prin reacții
puternice, fără motiv, fie prin pasivitate, inerție sau indiferență față de problemele
care îi privesc. Sunt irascibili, suspicioși, se află într-un permanent conflict cu ceilalți,
manifestă o stare de încordare continuă care duce la slăbirea energiei, la lipsa unei
gândiri normale, a unui echilibru în acțiunile lor. Ei trăiesc adesea complexe de
inferioritate din diferite cauze: imposibilitatea de a ocupa unul din primele locuri,

11

dorința de a fi în centrul atenției sau au o infirmitate fizică. Toate aceste devieri de
comportament duc la manifestări de încăpățânare, de invidie, de răzbunare sau de
răutate, iar uneori copiii se consideră victime. La preadolescenții cu emotivitate
redusă apar stări psihice ca insensibilitatea, indiferența, a slabă dezvoltare generală
sau o conștiință socială întârziată, ei sunt indiferenți la orice influențe educaționale și
pot înfăptui sau asista fără jenă la acte imorale. Obligația educatorilor este să se
apropie cu tact de acești elevi și să le înțeleagă traumele psihice.

III. Preadolescenții cu devieri în sfera dezvoltării intelectuale prezintă o
dezvoltare intelectuală întârziată sau o accelerare a ritmului normal de evoluție
determinată de o supra/subapreciere a posibilităților elevilor. Aceste devieri se
manifestă prin lipsa interesului pentru cunoaștere sau interes unilateral, îngust, printr-
o ostilitate fățișă față de învățătură, prin lipsa dorinței de a învăța sau o pasiune
pentru două-trei obiecte. Ei dețin o informare unilaterală, nu au deprinderi de studiu,
manifestă ostilitate față de profesorii care predau obiectele de studiu pe care ei nu le
agreează, copiii sunt încăpățânați, impertinenți. Pentru acești copii, educatorii trebuie
să le formeze un sistem, o motivație superioară față de învățătură, să le trezească
dragostea pentru școală, pentru știință, pentru activitățile extrașcolare. Mijloacele
care pot fi folosite sunt delicatețea, înțelegerea, trezirea încrederii în forțele proprii și
dezvoltarea interesului pentru conoaștere.

IV. Preadolescenții cu devieri în sfera dezvoltării voinței prezintă extreme: ori
sunt foarte încăpățânați, ori sunt fără voință. Copiii sunt capricioși, indisciplinați,
dezorganizați, obișnuiți să facă numai ce vor. De obicei provin din familii cu părinți
prea indulgenți, care cedează ușor în fața copiilor. La baza acestor devieri poate fi ori
tutelarea exagerată, ori lipsa de control asupra copiilor. La acești elevi eforturile de
voință nu corespund scopului și motivelor activițăților. Este necesar mult tact și
fermitate în stabilirea unui regim de viață și de muncă, a unor norme pe care în mod
obligatoriu să le respecte, asigurarea unor influențe unitare și consecvente din partea
tuturor factorilor educativi.

12

Trebuie stabilit cu precizie nivelul devierii de comportament în fiecare caz în
parte și aplicate metode diferite de educație.

În primul stadiu, incipient, se semnalează abateri neînsemnate, mici
neînțelegeri cu profesorii, colegii și cu părinții. Apar greșeli periodice: neatenția la
ore, întârzieri la școală și acasă, lipsa de politețe. Aceste abateri au la bază lipsa unor
criterii de apreciere și autoapreciere, incapacitatea de a se împotrivi unor tentații sau
influențe extreme negative.

Al doilea stadiu se caracterizează prin adâncirea relațiilor conflictuale cu
familia, cu profesorii și colegii. Atitudinea lor este determinată de motive personale,
egoiste, iar unele lipsuri se transformă în defecte și trăsături negative. Uneori copiii
sunt stăpâniți de un sentiment de inferioritate și pot apărea stări pesimiste, atitudini de
invidie, de răutate și denigrare a celor din jur. Se poate produce o gravă rămânere în
urmă în dezvoltarea intelectuală și de aici apar repetenția și pierderea interesului față
de învățătură sau își formează o concepție greșită despre viață. Ei se îndepărtează de
familie și de școală și caută un mediu unde să găsească satisfacție. În această situație
acești elevi pot ajunge sub influența unor grupuri de elevi certați cu școala și cu
munca sau chiar într-un grup de adulți periculoși, negând astfel dreptul factorilor
educaționali de a-i forma și opun rezistență. În această etapă se stabilizează o serie de
devieri de comportament, copilul devine cu adevărat un copil-problemă. Corectarea
sa este posibilă pe baza intensificării dezvoltării intelectuale și morale, prin atragerea
lor în relații noi, optime, cu cei din jur.

Al treilea stadiu atinge criza făcută în dezvoltarea preadolescenților. Relațiile
interpersonale au atins un mare grad conflictual, încât copilului îi este foarte greu să
trăiască într-un colectiv obișnuit, cum ar fi școala sau familia. El întâmpină greutăți
în adoptarea unor norme de conduită. Nu vrea sau nu poate să se conducă după aceste
norme acceptate de toți, le încalcă în mod repetat și își creeză o morală proprie care îi
dă satisfacție și o stare de siguranță. Copilul nu mai răspunde pozitiv la influența
educativă obișnuită și se opune pentru a-și păstra independența.

13

Reabilitarea acestor abateri de comportament se realizează numai în condițiile
unei izolări depline sau parțiale de influențele negative. Dacă nu se produce izolarea,
preadolescentul poate comite abateri mult mai grave. Acest stadiu marchează limita
dintre comportament deviant și delincvent, iar procesul de reeducare urmărește două
obiective. Unul ar fi restabilirea acelor trăsături pozitive care predominau anterior în
conduita elevului, i se va aminti în mod constant atitudinile pozitive care îl
caracterizau în cadrul colectivului. Altul ar fi munca educativă cu acești care să aibă
un caracter compensatoriu. Educatorii trebuie să depisteze domeniile în care acești
elevi obțin rezultatul dorit mai ușor. Elevii trebuie stimulați și ajutați să-și recapete
încrederea în posibilitățile proprii, să-și identifice greșelile și să le corecteze pentru a
obține performanțe. Conștient sau nu, elevul își dezvoltă calitățile pe care le
consideră laturi de bază ale personalității sale și astfel actul de reeducare are funcția
de reechilibrare a individului cu mediul ambiant, în timp, și în condițiile respectării
unui program.

Bibliografie :

1. Tatu Cornelia (2009), Suport de curs : Consiliere şcolară
2. Moisin Anton(2007), Arta educării copiilor şi familiei în şcoală – E.D.P.

Bucureşti
3. Cozolino Luis, Predarea bazată pe atașament, Ed. Trei, București, 2017
4. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și

prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

14

METODE DE INTERVENȚIE

P.i.p. Monica-Iuliana Cernat

Pentru schimbarea comportamentului dificil, metoda este de a învăţa noi
modalităţi de reacţie/de comportament printr-un proces de învăţare. În anumite
situaţii este util să acţionăm la nivelul antecedentelor (situaţiilor declanşatoare,
cauzelor) sau la nivelul consecinţelor (efectelor, prin învăţarea consecinţelor naturale,
logice).
1. Comportamentul dificil diferă de contextul în care apare, adică de situaţiile,
evenimentele, circumstanţele (antecedentele) care produc comportamentul (exemple:
anturajul copilului, mediul de învăţare nepotrivit cu diferiţi factori distractori). Dacă
modificăm antecedentele (acţionăm asupra contextului) se poate să diminueze
comportamentul dificil (exemple: schimbarea anturajului copilului; un mediu potrivit
studiului fără factori distractori de tipul televizorului, CD player-ului etc.).
2. Recompensa, utilizată pentru creşterea frecvenţei şi duratei comportamentului
dorit, este o consecinţă care măreşte probabilitatea reapariţiei comportamentului
respectiv. Pentru comportamentul pe care-l dorim să se repete putem oferi
recompense (numite şi întăriri pozitive) care să fie date numai după îndeplinirea
comportamentului acceptat; la început, aceste recompense pot fi materiale ca apoi să
devină simbolice sau doar laudative şi să fie acordate cu o anumită frecvenţă în timp.

Recompensele, sau întăririle pozitive, pot fi:
 lucruri materiale – jucării, dulciuri, alimente preferate, cadouri, obiecte, bani;
 activităţi – jocuri, vizionare TV, activităţi în grup sau cu adultul;
 întăriri sociale – lauda, încurajarea, atenţia, aprecierea, îmbrăţişarea, acceptarea

celorlalţi;
 întăriri simbolice – diplome, sistem de puncte sau „buline roşii”. Recompensele

materiale sunt dorite dar nu sunt eficiente în timp deoarece în viaţa reală ne

15

întâlnim mult mai rar cu ele. De aceea, este de preferat ca recompensele să fie cele
de tip laudativ şi prin apreciere pozitivă în locul recompenselor materiale.

Cu cât sunt mai naturale (aprobare, acordarea atenţiei, atingerea pe umăr, un
zâmbet ş.a.) cu atât mai mare este şansa consolidării şi persistenţei comportamentelor
dorite.
3. Pentru creşterea frecvenţei comportamentelor dorite, se pot utiliza şi tehnica
modelării prin observarea comportamentelor educatorului şi „modelarea/învăţarea”
de către educator, tehnica contractului sau reamintirea unor convenţii stabilite (o
înţelegere scrisă între adult şi copil, în care se stabileşte explicit modul de relaţionare
reciprocă), sau tehnica Premarck (numită şi tehnica „bunicii”, în care, dacă dorim ca
un copil să realizeze un comportament/o activitate care este realizată cu o frecvenţă
mai mică, aceasta se va asocia cu o activitate de interes pentru el – de exemplu,
copilul va merge la joacă dacă îşi face mai întâi temele).
4. Există şi tehnici comportamentale care se referă la scăderea frecvenţei
comportamentelor neacceptabile (de exemplu utilizarea consecinţelor naturale şi a
consecinţelor logice). Una din metodele cele mai potrivite şi rezonabile ar fi cea a
utilizării consecinţelor naturale şi a celor logice, prin care învaţă copilul despre
responsabilitatea acţiunilor sale. Consecinţele naturale sunt consecinţele care apar în
mod natural, neplanificat în viaţa noastră: nu cumpăr mâncare - nu am ce să mănânc,
nu mă duc să muncesc - nu am bani. În cazul copiilor/tinerilor aplicarea consecinţelor
naturale se poate referi de exemplu la copilul care refuză să se îmbrace bine iarna îi
va fi frig, copilul care refuză să înveţe va lua note mici etc. consecinţe care îl va
conştientiza, responsabiliza ulterior pe copil. Dar nu întotdeuna putem aplica doar
consecinţele naturale de aceea apelăm la consecinţele logice.
5. Consecinţele logice sunt alese de către adult şi sunt similare cu ceea ce i se
întâmplă unui adult într-o situaţie asemănătoare. Un exemplu de utilizare a
consecinţelor logice ar fi: în cazul în care un copil distruge un obiect, el poate fi
implicat în repararea acelui obiect sau cumpărarea obiectului distrus. Pentru ca aceste

16

consecinţe să aibă efectul scontat este recomandat să existe o relaţie logică între
comportament şi consecinţă. Dacă copilul a spart o cană părintele l-a lovit peste faţă.
Palma pe care i-a dat-o copilului nu are nici o legătură cu comportamentul copilului.
Consecinţa logică ar fi ca părintele să-i spună copilului să strângă cioburile.
6. O altă metodă utilizarea penalizării: copilul nu mai are voie să participe la o
activitate de interes pentru el pentru o perioadă de timp stabilită de către educator şi
menţinută şi de către ceilalţi educatori până la finalizarea perioadei de penalizare.
Uneori este necesară aplicarea unor metode de excludere sau izolare a copilului faţă
de ceilalţi copii într-o zonă a încăperii (tehnica „time-out”) până ce acesta se
linişteşte iar comportamentul nedorit se reduce. Extincţia este, de asemenea, o
metodă de reducere sau eliminare a comportamentului nedorit prin lipsa atenţiei sau
ignorarea comportamentului (ex.: un copil foloseşte ocazional, pentru atragerea
atenţiei, un cuvânt vulgar. Pentru început putem ignora folosirea cuvântului pentru a
nu se repeta comportamentul).
7. Eliminarea unor privilegii (exemplu: unele obiecte sau activităţi care sunt de
interes pentru copil) este o consecinţă care scade frecvenţa comportamentului nedorit.
8. Retragerea adultului din unele activităţi comune cu copilul (exemplu: citirea
unei lecturi împreună, participarea la jocuri) este, de asemenea, o consecinţă care
poate fi utilizată pentru scăderea probabilităţii reapariţiei comportamentului

nedorit.
9. Aplicând oricare dintre metodele de creştere sau de scădere a
comportamentelor, trebuie avut în vedere faptul că în toată această perioadă:
 copilului trebuie să i se comunice că este în siguranţă;
 să i se aprecieze comportamentele adecvate;
 copilul trebuie conştientizat care sunt consecinţele comportamentului;
 să i se reamintească regulile comportamentale, stabilite de comun acord;
 la început, întăririle trebuie oferite imediat, ulterior, timpul dintre
comportament şi recompensă se măreşte;

17

 întăririle să fie administrate consistent şi consecvent din partea tuturor
adulţilor.
10. Comportamentul copilului este o „reflecţie a abilităţilor pe care le are
dezvoltate până în acel moment”. Ca urmare, o metodă de corectare a
comportamentelor este şi formarea unor noi abilităţi sociale, de exprimare a
emoţiilor, legate de rutina zilei.

Uneori, comportamentul dificil poate apărea şi ca rezultat al modului de
adresare şi de formulare a cerinţelor comportamentale de către adultul sau adulţii din
preajma copilului (cerinţele sunt vagi, prea multe, prea dificile, neînţelese de către
copil etc.). De aceea, o metodă de corectare a comportamentului nedorit poate fi şi
modalitatea prin care adultul se adresează copilului şi formulează cerinţele
(instrucţiunile) (autoarea Petrovai și colaboratorii).
Astfel, este util:
 Să formulăm clar cerinţele (ex.: „Nu faci ce trebuie toată ziua, pierzi vremea”
trebuie înlocuit cu „e ora la care îţi pregăteşti temele”);
 Să nu fie prea multe sau prea puţine cerinţe (comportamente asociate cu
activităţile din casă, legate de teme, de rutina casei, comportamente adecvate în casă
etc.);
 Să formulăm cerinţele pe înţelesul copilului (exemplu: „mai întâi faci curăţenie
în toată casa, apoi poţi merge la joacă”, „după ce obţii trei note de 10 poţi să te uiţi şi
la televizor”);
 Să implicăm copilul în diverse activităţi de rutină ale casei sau în afară, pentru
a preveni comportamentele nedorite.

În cazul în care cerinţele sunt realizate, adultul trebuie să nu uite să aprecieze
eforturile copilului pentru îndeplinirea cerinţelor, să fie atent şi să laude modul de
implicare a copilului.

În cazul în care cerinţele adultului nu sunt urmate, este important să se discute
cu copilul şi să se stabilească regulile de comportament adecvat, de asemenea,

18

adultul trebuie să se asigure că acel copil a înţeles care sunt consecinţele
comportamentului nedorit şi ce implică acest lucru. De aceea:
 Regulile de comportament trebuie să fie stabilite împreună cu copilul;
 Stabilirea recompenselor sau impunerea unor limite (retragerea din unele activităţi

plăcute) trebuie reamintite copilului;
 Este necesară consecvenţa în aplicarea metodelor de corectare a

comportamentului nedorit.
De exemplu, educatorii au stabilit împreună cu Marcel că, în cazul în care mai

loveşte un copil din casă, el va sta pe canapea timp de 20 de minute şi nu se va mai
uita la televizor (activitatea lui preferată) în ziua respectivă. Adulţii respectă regula
stabilită chiar în cazul în care copilul plânge (având, însă, grijă să nu se producă
vreun incident).În cazul în care Marcel se linişteşte, după un interval de timp este
bine să se discute cu el despre situaţia creată, cauzele şi consecinţele
comportamentului avut.

BIBLIOGRAFIE
1. Băban, A, coordonator, 2001, “Consiliere educaţională”, Cluj Napoca, Editura
Psinet
2. Bodo, V., Bodo, S., 2000, Ghid practic de educaţie a copilului, Cluj Napoca,
Editura
3. Botiş, A., Tărău A., 2004, Disciplinarea Pozitivă sau Cum să Disciplinezi Fără
să Răneşti. Cluj Napoca, Editura ASCR
4. Cosmovici, A., Iacob, L.,1998, Psihologie şcolară, Iaşi, Ed. Polirom
5. David, D., coordonator, 2000, „Intervenţie Cognitiv-Comportamentală în
Tulburări Psihice, Psihosomatice şi Optimizare Umană”, Cluj Napoca, Editura
Risoprint
6. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și
prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

19

COPILUL AFLAT ÎN SITUAȚII
DE RISC DE PĂRĂSIRE TIMPURIE A ȘCOLII

Prof. Valerica Andrieş

Copiii au nevoie de părinți, de familia lor. Aici au parte de afecţiune şi cresc
învăţându-şi apartenenţa, cultura, dobândind o identitate.

Pentru orice copil, părinţii sunt centrul lumii. Universul întreg al existenţei se
învârte în jurul părinţilor. Ei sunt reperul esenţial, pe ei se sprijină în permanenţă
copiii, ei sunt cei care răspund la întrebările ce apar tot timpul, deoarece lumea din
jurul copiilor se descoperă prin părinţi, prin familie.

Avantajele pe care familia le oferă în creşterea copilului se observă cel mai
pregnant la nivel de ataşament: copiii au parte de afecţiune mai ales în familia lor
naturală, iar ataşamentul are un rol deosebit în formarea identităţii de sine şi a
încrederii în forţele proprii.

Atunci când familia se confruntă cu diferite obstacole pe care aceasta nu le
poate depăşi iar părinților le este din ce în ce mai dificil să-şi îndeplinească rolurile
putem vorbi despre situații de risc, care mai apoi duc pentru elev la eşecul şcolar.
Ignorarea dificultăților, a problemelor familiei, fără o intervenție adecvată, poate duce
la agravarea acestora şi chiar la separarea copiilor de părinți.

Când copilul este în situații de risc?
Spunem că un copil se află într-o situație de risc dacă apar probleme legate de:
 condițiile de trai
 situația financiară
 relațiile familiale
 relațiile sociale
 educația
 sănătatea fizică şi psihică

20

Situațiile de criză sunt cauzate de:
 condițiile de trai – locuință insalubră, lipsa unei locuințe proprietate personală,

spațiu mic raportat la membri familiei etc.
 situația financiară – venit foarte mic, lipsa salariului etc.
 relațiile familiale – abilități parentale reduse, comportamente abuzive ale

părinților, părinți plecați în străinătate etc.
 relațiile sociale – lipsa de integrare în comunitate, relaționare deficitără față de

autorități etc.
 educație – lipsa parcurgerii unui traseu școlar sau parcurgerea deficitară a

traseului școlar etc.
 sănătate fizică şi psihică – diferite afecțiuni netratate corespunzător

Consecințe directe asupra copilului aflat în situație de risc:
 întârziere în dezvoltare
 dificultăți în exprimarea emoțională
 eşec şcolar urmat de abandon şcolar
 comportament retras, pasiv
 comportament agresiv
 hiperactivitate
 lipsa încrederii

Pentru ca un copil să nu ajungă într-o situație de risc de separare de familia sa
este importantă intervenția timpurie pentru soluționarea problemelor apărute în cadrul

acesteia.
Prevenirea separării copilului de familie înseamnă sprijinul acordat familiei

aflate în situaţie de criză de către serviciile specializate în protecţia copilului.
Să nu uităm că, în primul rând, intervenția înseamnă implicarea familiei în

soluționarea problemelor proprii. În niciun mod, familia nu poate să fie doar un
spectator care așteaptă să vadă ce urmează să se întâmple sau să urmărească felul în
care specialiștii îi rezolvă problemele. Rolul specialiștilor este să susțină familia și să

21

o direcționeze înspre depistarea soluțiilor cele mai potrivite pentru ieșierea din
situația de criză.

Una din problemele cu care se confruntă o familie în dificultate este da a găsi
soluţii pentru a rămâne alături de copii. Deseori pare o soluţie la îndemână să
încredinţezi copilul statului, temporar, pânã la rezolvarea problemelor. Din nefericire,
soluţia temporară tinde să devină una de lungă durată şi separarea dintre copil şi
familie are rezultate dezastruoase pentru copil.

Există soluţii mult mai bune şi mai accesibile, unele reglementate prin lege.
Pentru a putea fi aplicate e nevoie ca profesioniştii şi familiile în situaţii de risc să
cunoască prevederile legale şi să le folosească în cel mai eficient mod posibil.

Care sunt rolurile autorităților statului, al familiei?
Rolul autorităţilor statului şi al familiei privind protecţia copilului apar descris în
legea 272/2004 republicată în 2014.
Conform acesteia, responsabilitatea imediată revine părinţilor şi apoi comunităţii
locale din care aceştia fac parte (Secțiunea 2, art. 35 – 45). Autorităţile administraţiei
publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii pentru a menţine copilul alături de
familie oferind acces la servicii diversificate şi de calitate, corespunzãtoare nevoilor
copilului. Din nefericire, nu toate comunităţile locale au posibilitatea de a oferi
asemenea servicii. Însă, prin colaborarea cu alte agenţii, fiecare comunitate poate să
găsească soluţii la situaţiile de risc în care se află o familie şi poate identifica cea mai
bună metodă de intervenţie prin care să asigure bunăstarea copilului alături de familia
sa, sau măcar în comunitatea sa.

Rolul familiei
Legislaţia românească susţine prevederile Convenţiei ONU pentru a menţine
copilul alături de familia sa. E important pentru familie să înţeleagă importanţa
mediului familial pentru dezvoltarea copilului. Legăturile de ataşament sunt vitale
pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Un ataşament pozitiv îl ajută pe copil să-şi
dezvolte simţul identităţii, să capete siguranţă şi să se dezvolte fizic, intelectual şi

22

emoţional conform potenţialului în schimb un atașament nesigur poate provoca daune
semnificative pe termen lung.

E important ca familia să ştie, să fie informată şi să apeleze cu încredere la
reţeaua de profesionişti din diverse domenii care îi pot oferi sprijin şi sfaturi. Când
ne referim la profesionişti avem în minte pe cei care prin natura meseriei intră în
contact cu părinţii sau copilul: medici şi personal medical, profesori şi personal
educativ, asistenţi sociali, psihologi, preoţi, poliţişti, etc.

Rolul comunităţii
Comunitatea locală reprezintă o altă resursă importantă în găsirea de soluţii
eficiente şi de termen lung pentru familii aflate în situaţii de risc. O comunitate
puternică îşi cunoaşte membrii şi nevoile lor şi poate interveni asupra acestora cu
succes. Legislaţia românească precizează responsabilităţile care revin comunităţii şi
autorităţilor locale pentru a opreveni seprarea dintre copil şi familia sa. Reţeaua
socială, formată din prieteni, vecini, persoane apropiate poate găsi resurse şi soluţii
pentru probleme, ei fiind cei care cunosc cel mai bine, după familie, nevoile şi sursa
problemelor.
Rolul profesioniştilor
Profesioniştii au atribuţii oficiale pentru protecţia şi promovarea drepturilor
copilului. Fie ei medici, educatori preoţi, poliţişti sau angajaţi ai autorităţilor locale,
ei au un rol esențial pentru a identifica soluţii în programele de prevenire. Cooperarea
dintre toate aceste sectoare este importantă şi sarcina de a facilita această cooperare
revine autorităţilor locale, dar poate fi inţiată de oricare profesionist.
Medicul de familie este cel care acces direct la familie şi poate constata din
timp o posibilă situaţie de crizã. El poate să intervină direct prin discuţii cu familia,
sau poate să direcţioneze familia spre alte forme de sprijin aflate la nivelul
autorităţilor.
Profesorii şi educatorii sunt şi ei în contact direct cu copilul şi cu familia sa.
Şi ei pot să constate posibile situaţii de risc şi pot interveni prin implicarea altor

23

membri ai comunităţii, prin sfaturi şi consiliere sau prin direcţionarea sau facilitarea
accesului spre autorităţi.

Preoţii reprezintă un pol de încredere în comunitate. Ei pot să implice
comunitatea foarte eficient în găsirea de soluţii sustenabile pentru rezolvarea
situaţiilor de criză.

Poliţia joacă un rol important în protecţia copilului împotriva abuzurilor de
orice fel. Ei pot interveni eficient pentru a proteja copii de abuzuri şi pot facilita
accesarea serviciilor disponibile la nivelul autorităţilor.

Adminstraţia publică locală, prin serviciile proprii are obligaţia de a sprijini
părinţii în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil. Ei trebuie să-şi
dezvolte un set de servicii diversificate, bazate pe nevoile reale ale comunităţii,
pentru a putea oferi intervenţii eficiente şi sustenabile.

Specialiştii din cadrul administraţiei locale au la îndemână mijloacele de a
creea reţele de sprijin, de a implica mai mulţi factori din comunitate pentru o
abordare sistemică a problemelor care duc la situaţii de crizã.

SPAS este un serviciu extrem de important din cadrul Administrației publice
locale, pentru că poate să identifice corect situaţiile de crizã şi pot identifica soluţii
eficiente şi de termen lung care să menţină copilul alături de familia sa.

DGASPC intervine cu precădere atunci când copilul are nevoie de protecție în
afara familiei sale, în cazuri de abuz, neglijare, abandon. Prin serviciile pe care le
asigură copilului, urmăreşte eliminarea situațiilor de criză şi reintegrarea copilului în
mediul familial.

Ministerele şi agențiile naționale stabilesc politicile sociale şi strategiile
privind sistemul de servicii şi asigurări sociale. Statul este responsabil de
monitorizare gradului de implementare a cadrului legal privind asigurările sociale.
Pentru prevenirea situațiilor de risc dintr-o familie este important să existe o
colaborare strânsă între diferiții specialişti din diferitele domenii. Mai mult un impact
deosebit îl reprezintă modalitatea fiecărui specialist de a se implica în munca directă

24

cu familia şi copiii având capacitatea de a înțelege şi de a reacționa adecvat față de
situațiile dificile în care se poate afla aceasta.

Identificarea situațiilor de risc se poate realiza printr-o bună observare a
copilului, a comportamentelor, a stărilor acestuia precum şi a atitudinilor, reacțiilor
familiei. Mai mult, printr-o comunicare eficientă, abordare pozitivă, gestionarea
situațiilor conflictuale specialiştii pot cunoaşte şi înțelege în detaliu contextul
apariției situațiilor de criză.

Dacă nu se identifică la timp si corect situaţia de risc in care se află copilul, se
ajunge inevitabil la eşec şcolar, abandon şcolar in cele din urmă, situaţie de nedorit.

Eşecul şcolar este de cele mai multe ori stimulat de anumiti factori, interni sau
externi care inainte de a se putea trece la tratarea propiu zisă a eşecului trebuie
inlăturaţi prin metode pedagogice. Eşecul şcolar este legat, direct sau indirect, de
aproape orice caracteristică a copilului sau mediului din jurul său, de aceea aceşti
factori pot fi extrem de mulţi şi cât mai diverşi. Cu toate acestea ei au fost grupaţi in
trei clase, şi anume factori individuali, factori ai mediului şcolar şi factori familiali.

1. Factorii individuali:
Cei mai frecvent intâlniţi din această clasă sunt factorii biologici şi psihologici.
Factorii psihologici non-intelectuali cei mai intâlniţi sunt:
- imaturitate şcolară
- lipsa de pregătire pentru şcoală
- nefrecventarea grădiniţei
- atitudinea negativă faţa de şcoală
- inadaptabilitatea şcolară
- orientarea extrinsecă a motivaţiei
Factorii intelectuali ai insuccesului şcolar sunt:
- nivel scăzut al inteligenţei sau deficienţe senzoriale
- gândire abstractă slab dezvoltată
- goluri deosebit de mari in cunoştinţele anterioare

25

- intârzieri in dezvoltarea structurilor cognitive
- reprezentari neadecvate ale activităţilor şcolare
Imaturitatea şcolară poate fi o imaturitate armoică recuperabilă in 1-2 ani, sau o
maturitate disarmonică. Ca exemplu, unii elevi au un nivel intelectual ridicat, dar
slabă toleranţă la frustrare ori capacitatea redusă de comunicare cu perosane străine.
Aceste caracteristici acţionează defavorabil faţă de factorii intelectuali conducând la
eşec. In general, se consideră că gradul de maturizare bio-psihică-socială a copilului
este un bun predictor al succesului şcolar.

2.Factorii familiali:
Aceştia includ conflictele intrafamiliale, reacţiile neadecvate ale părinţilor la unele tul
burări minore decomportament ale copilului, supraprotecţia sau dimpotrivă
neingrijirea, nivelul scăzut de instrucţie al familiei(in sens de educaţie), mediul
defavorizant, nivelul scăzut la aspiraţiilor şcolare, valori si norme diferite de ale
şcolii.

3. Factorii şcolari:
Cei mai relevanţi sunt:
- relaţii socio-afective profesor-elev deficitare, aşteptări scăzute ale profesorilor faţă
de elevi, sub solicitare ori suprasolicitare
- volumul prea mare sau prea mic al claselor
- ritmuri şcolare accelerate
- tulburări de relaţionare in grupul şcolar; frustrări, complexe, climat nefavorabil sau
relaţii neadecvate cu profesorul, inclusiv procedee defectuoase din sistemul de
apreciere a rezultatelor elevului manifestate şi prin supraestimarea capacităţilor
elevilor cu rezultate bune.
- sistemul de formare iniţială şi continuă a cadrelor didactice.
Există opinii conform cărora eşecul şcolar se contruieşte in şcoală ca rezultat
al interacţiunii profesor-elevi.Efectele eşecului şcolar asupra elevului vizează
formarea unei imagini de sine cu grad scăzut de pozitivitate, apariţia anxietăţii sau

26

a agresivităţii, a sentimentelor de culpabilitate, inferioritatea concomitente cu
căutarea unor alte medii de afirmare. Eşecul şcolar poate fi premisa delicvenţei
juvenile si a infracţionalităţii.

Factori psihologici
non-intelectuali și

intelectuali

EȘECUL
ȘCOLAR

Factori Factori
școlari familiali

BIBLIOGRAFIE
1. Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului publicat în

Monitorul Oficial, Partea I nr.557 din 23 iunie 2004
2. Manualul de educaţie pentru viaţa de familie, Fundaţia Tineri pentru Tineri,

Bucureşti
2. Băban, A, coordonator, 2001, “Consiliere educaţională”, Cluj Napoca, Editura

Psinet
3. Bodo, V., Bodo, S., 2000, Ghid practic de educaţie a copilului, Cluj Napoca,

Editura şcolară, Iaşi, Ed. Polirom
4. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și

prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

27

CAUZELE PSIHOLOGICE ALE ABANDONULUI ȘCOLAR

Prof. Doina- Eugenia Bălan

,,Scopul învăţării unui copil este ca acesta să meargă mai departe fără
profesorul său.” (Elbert Hubbard)

În ultimii ani, cifrele privitoare la abandonul şcolar în cazul elevilor din
Romania sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. Ultimele statistici arată că 1,5% dintre
elevii din învăţământul primar si gimnazial renunţă la şcoală, în timp ce 7,9% dintre
persoanele înscrise în instituţiile postliceale părăsesc sistemul de educaţie. Din
statisticele Institutului de ştiinţe ale educaţiei, rezultă faptul că 44000 elevi din ciclul
primar, respectiv 48000 elevi din ciclul gimnazial, sunt în afara sistemului de
educaţie, ceea ce reprezintă o foarte mare problemă a sistemului educaţional.
Aceste rezultate sunt extrem de grave pentru învăţământul românesc, cu consecinţe
serioase la nivelul întregii societăţi. Cauzele sunt diverse, printre ele aflându-se
mediul familial precar, situaţia economică, dar şi metodele învechite de predare, care
nu stimulează şi nu motivează elevii să îşi finalizeze studiile.

Elevii care abandonează şcoala sunt cei care s-au făcut remarcaţi prin
absenteism şi alte dificultăţi de comportament, pentru care au fost sancţionaţi în
repetate rânduri în şcoală, acasă şi în comunitate.

Abandonul şcolar reprezintă o problemă gravă cu care se confruntă societatea
contemporană; şcoala ajungând să fie abandonată de la vârste tot mai mici, pentru că
în ziua de azi nu contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine; atât elevii cât
şi părinţii acestora nu mai consideră şcoala o prioritate. Cei care abandonează şcoala
nu au nici calificarea profesională necesară integrării socio-economice, nici
capacitatea morală şi civică necesară exercitării rolului de părinte, sau celui de
cetăţean al comunităţii. Neavând o calificare, cei care abandonează şcoala sunt
viitorii şomeri, care reprezintă pe termen mediu şi lung o sursă de dificultăţi sociale şi

28

de pierderi, ce depăşesc investiţia cerută de formarea iniţială. Altfel spus, sunt nişte
,,paraziţi” ai societăţii.

Câteva cauze ale abandonului şcolar, care le-am identificat în cariera mea de
profesor ar fi:
 sărăcie comunităţii,
 dezinteresul familiei pentru şcoală,
 climatul familial,
 mediul socio-cultural din care provine elevul,
 lipsa oportunităţilor de succes socio-profesional pentru absolvenţi,
 lipsa motivaţie învăţării, mulţi dintre elevii claselor gimnaziale renunţă în primii

ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau chiar
muncind ca zilieri,
 lipsa de cultură a comunităţii, care poate fi susceptibilă faţă de instituţiile formale,
 anturajul de proastă calitate,etc.

Aceste cauze m-au ajutat în formarea profilului psihologic al elevilor cu risc de
abandon şcolar.

Ca forme principale de manifestare a deviaţiei şcolare putem aminti ca fiind
mai grave din punct de vedere social şi comportamental:
 incapacitatea de integrare în colectiv,
 lipsa încrederii în sine, şi în unele cazuri, în persoanele care îi vrea binele,
 comunicarea defectuasă, în familie şi în şcoală,
 frustrarea,
 atitudine negativă faţă de oportunităţile oferite,
 fuga de la şcoală,
 absenteismul nemotivat,
 abandonul şcolar,
 vandalismul,
 conduitele violente,

29

 toxicomania,
 dependenta de jocuri mecanice,
 în unele cazuri chiar suicidul.

Cunoaşterea acestor atitudini şi identificarea surselor de posibile tensiuni sau
blocaje manifestate în raport cu cariera şcolară a tinerilor, constituie un factor
important în prevenirea abandonului şcolar. În unele cazuri elevii au fost încurajaţi şi
de atitudinea părinţilor pentru care cartea nu mai reprezintă o prioritate, nici garanţia
asigurării unui loc de muncă. Mai mult, emigrarea forţei de muncă îi afectează tot
mai tare pe elevi, care fie îşi urmează părinţii, fie sunt lăsaţi în grija unor rude sau
cunoştinţe care se ocupă superficial de educaţia lor.

Climatul familial are un rol hotărâtor în cauzele de abandon şcolar. Astfel,
dezorganizarea vieţii de familie, consecinţă a divorţului, climatul familial conflictual
şi imoral(convieţuirea în concubinaj), excesiv de permisiv, divergenţa metodelor
educative şi lipsa de autoritate a părinţilor, atitudinea rece, indiferentă, sunt alte
câteva aspecte care conduc spre abandonul şcolar.

Factorii de natură social - economică cum ar fi: crize politice, economice,
sociale şi morale, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, confuzia sau absenţa
unor norme sau valori sunt alte cauze care conduc la dezorientarea elevilor,
îndepărtarea lor de mediul educaţional şi, în final, abandon şcolar.
Factorii de natură educatională: insubordonare faţă de regulile şcolare, chiul,
absenteism, repetenţie, motivaţii şi interese slabe în raport cu şcoala, greşelile
cadrelor didactice (de atitudine şi relaţionare, competenţa profesională, autoritate
morală) au şi ei un rol important în apariţia fenomenului de abandon şcolar.

Anturajul de proastă calitate debusolează elevii cu un psihic labil datorat unor
carenţe din copilărie; dorinţa de a scăpa de sub tutela educaţională sau familială,
dorinţa de a obţine obiecte, haine sau mâncare prin căi necurate, reprezintă cauze
pentru care elevul abandonează şcoala. Tot anturajul prost ales, reprezintă un factor
negativ în dezvoltarea elevului, acesta poate să-l influenţeze pe elev să fumeze, să

30

consume băuturi alcoolice, să consume droguri, să fure, să chiulească de la şcoală.,
într-un cuvânt să aibă un comportament antisocial, care poate duce la comiterea unor
infracţiuni sancţionate penal.

Câteva măsuri de prevenire a abandonului şcolar,din punctul meu de vedere,
ar putea fi:
 identificarea elevilor aflaţi în abandon sau risc de abandon şcolar în vederea

menţinerii acestora în sistemul învăţămîntului de zi;
 implicarea sistemului familial în reabilitarea şcolară şi socială a elevului;
 creşterea gradului de implicare al comunităţii locale în soluţionarea situaţiilor de

abandon şcolar sau a situaţiilor ce prezintă risc de abandon şcolar;

31

 depistarea precoce a minorilor cu diferite probleme caracteriale, comportamentale,
emoţionale, tendinţe agresive;

 implicarea instituţiilor de stat abilitate pentru a stopa cât mai urgentă acest flagel
,,abandon şcolar”, care duce la creşterea numărului de analfabeţi funcţionali.
În măsura în care aceste obiective vor fi îndeplinite, abandonul şcolar nu va

mai reprezenta un pericol imediat, fiind urmărite în cadrul unui program de prevenţie
bine organizat, ce se desfăşoară pe termen lung.

Aşa cum am început acest articol, tot aşa aş vrea să-l finalizez, cu un citat drag
mie : ,,One child, one teacher, one book and one pen can change the world”
(Malala Yousufzai)

Bibliografie :
1. UNICEF, Copii care nu merg la şcoală- Bucureşti (2012)
2. Tatu Cornelia (2009), Suport de curs : Consiliere şcolară
3. Moisin Anton(2007), Arta educării copiilor şi familiei în şcoală – E.D.P.

Bucureşti
4. Referate. ro, Seminar ,,Abandonul şcolar”, Google
6. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și

prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

32

EDUCAŢIA EMOŢIONALĂ

Prof. Daniela Ştefanachi

Septembrie 2017. Un nou an şcolar debutează şi pentru noi, cadre didactice cu
treizeci de ani vechime, cu aceleaşi emoţii, întrebări, provocări. Mă revăd acum, plină
de nelinişte,pregătită să fac cunoştinţă cu noul meu colectiv de elevi, în calitate
deprofesor diriginte al clasei aVa B…

La început, totul părea a fi în regulă, parcă pornisem pe o linie a normalităţii.
Apoi, pe măsură ce mi-am propus să-mi cunosc elevii, descopeream cu stupoare o
generaţie de copii total diferiţi de ceea ce cunoşteam, atât eu, cât şi colegii mei, din
experienţa noastră profesională. Un număr destul de mare dintre elevi erau agitați și
chiar agresivi. La oră vorbeau neîncetat, făceau cu totul altceva și îi deranjau pe
ceilalti. Nu se puteau concentra şi nu puteau fi atenţi în clasă, iar rezultatele au fost pe
măsură. Toţi copiii relaţionau foarte greu, nu ştiau să spună ˷mulţumesc˝ ˷te rog˝
˷îmi pare rău˝. Se pare că toate acestea se întâmplau deoarece copiii nu ştiu să-şi
gestioneze emoţiile. Nici părinţii nu sunt mai pricepuţi în gestionarea acestora, nici
chiar noi, cadrele didactice, pentru că ne-a luat ceva timp să înţelegem, să ne
adaptăm. Noi, educatorii, ştim să le predăm copiilor, dar nu ştim cum să-i ajutăm în
privinţa emoţiilor şi a relaţionării corecte. De aceea, elevii noştri nu se respectă unii
pe alţii, sunt incapabili de empatie şi nu-i interesează ce emoţii resimte cel de alături.

Eu cred că aceasta ar fi în primul rând o nevoie educaţională esenţială a
sistemului românesc.

„A fi indiferent la nevoile sau disperarea celuilalt echivalează cu lipsa de
afecțiune. Rădăcinile altruismului se regăsesc în abilitatea de a descifra corect
emoțiile celorlalți și de a răspunde adecvat la ele, adică de a empatiza cu suferința sau
nevoile aproapelui”, afirmă prof. dr. Adrian Opre, de la Facultatea de Psihologie și
Științele Educației a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Iar această
incapacitate de a înţelege emoţiile celorlalţi, are consecinţe mai grave. „Există tot

33

mai multe mărturii științifice conform cărora dimensiunile valoric-morale ale
individului își au originea în capacitățile sale socio-emoționale”, susţine prof. Opre.

Cercetările realizate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OECD) arată că persoanele cu competențe socio-emoționale bune vor performa bine
și în domeniul tehnic și cognitiv. Stefan Kapferer, secretar general adjunct OECD,
afirma în 2015, la lansarea raportului de cercetare al Skills for Social Progress: The
Power of Social and Emotional Skills: „Educația socială și emoțională, sau
dezvoltarea caracterului (Bildung), a fost dintotdeauna unul din rolurile centrale ale
școlii. Competențele sociale și emoționale – perseverența, autocontrolul sau
capacitatea de a te face plăcut și a ajunge la consens cu ceilalți – sunt ingrediente-
cheie pentru prosperitatea personală și socială”.

Acestea apar ca recomandări educaționale ale OECD sub denumirea de Life
Skills, adică „ de caracter, inteligență socială și emoțională, care ajută persoana să
navigheze cu abilități de viață”, acestea fiind definite ca o combinație de atitudini,
abilități de socializare și comunicare, ce conduc la cooperarea eficientă cu alții și la
ducerea la capăt a acțiunilor conform cerințelor, folosindu-și cunoștințele teoretice și
tehnice.

Ca o observaţie generală, noi, cadrele didactice, putem afirma că elevii de azi
sunt supradotați, pragmatici, curajoși și creativi. Dar, ca o tristă constatare, nu sunt
motivați, sunt hiperactivi, egoiști şi refuză să-şi asume responsabilități. Ei nu posedă
un sistem de valori, deoarece, fiind înclinați spre latura de aplicare imediată, se lasă
pradă influențelor negative. Profesorul Opre avertizează în legătură cu acest mod de
acțiune lipsit de reflecție: „Sclavii impulsurilor au mult de suferit, deoarece tocmai
capacitatea de a și le controla susține clădirea caracterului. Două sunt atitudinile
morale pe care ar trebui să le dezvoltăm la copiii și tinerii de azi: autoînfrânarea și
compasiunea”.

,,În ultimul deceniu, multe studii din psihologie și neuroștiințe au demonstrat că
generozitatea, iubirea, reziliența, iertarea, compasiunea, întrajutorarea au efecte

34

benefice nu doar la nivelul relațiilor sociale, ci și asupra sănătății personale. Dacă
școala se canalizează doar pe transmiterea unor abilități din sfera profesională, va fi
foarte greu cu educația pentru viață”, spune diac. Adrian-Sorin Mihalache, autorul
cărții Ești ceea ce trăiești – Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele
duhovnicești ale Filocaliei. Aceasta prezintă argumente științifice despre legătura
dintre viața moral-spirituală și starea de bine a persoanei.

De unde vom porni în educarea emoţiilor copiilor noştri? Printr-o alfabetizare
emoţională, cum mai este numită educaţia emoţională. Cele mai recente cercetări
neuroştiinţifice au arătat că cea mai importantă este stima de sine a copilului şi faptul
că rezultatele şcolare nu influenţează în mod necesar succesul în viaţă.

Emoţiile de bază sunt nouă, potrivit lui Ch. Darwin: bucuria, interesul-
excitaţia, tristeţea, furia, dezgustul, surprinderea, frica, dispreţul şi ruşinea. Potrivit
altor autori, ele sunt doar şase: bucuria ,tristeţea, furia, teama, surpriza, dezgustul şi
rolul lor este esenţial, ne ajută să supravieţuim. De aceea,încercând să le inhibăm
copiilor emoţiile negative, reprimăm nişte instrumente extrem de utile dezvoltării.
Atitudinea cea mai corectă este să încurajăm copiii să-şi trăiască emoţiile mai curând
decât să le diferenţieze pe categorii: bune sau rele. Orice emoţie are un rost, unele pot
indica o durere care trebuie vindecată. Prin încercarea de a o elimina, reuşim doar s-o
amânăm şi atunci ea, reprimată, nu dispare ci rămâne depozitată în amigdala din
creierul limbic, de unde poate fi oricând scoasă şi retrăită de copil în diverse
circumstanţe.

După Daniel Goleman, autorul ,,Inteligenţei emoţionale”, alfabetizarea
emoţională a copiilor constă în încurajarea lor în a-şi trăi şi accepta emoţiile. Copilul
trebuie sprijinit prin încurajarea de a defini emoţia, a o verbaliza, a o localiza pe corp,
acordându-i atenţie. Această tehnică îl conectează pe copil la sine şi la prezent,
susţinut de căldura şi iubirea părintească. E cea mai eficientă educaţie şi cel mai bun
sprijin pe care-l poate oferi un părinte unui copil…copilul va avea senzaţia că nu este
singur, că fiinţa lui este preţioasă şi importantă şi acest lucru îi creşte stima şi

35

încrederea în sine. Atunci el se simte acceptat, încurajat să se manifeste, se simte
iubit.

Acest demers se va realiza în câţiva paşi. Un prim pas în această direcţie constă
în verbalizarea emoţiei. O emoţie verbalizată e o emoţie acceptată şi integrată în
conştient. De aceea este important să discutăm cu copiii, să-i întrebăm cum se simt şi
să-i îndemnăm să discute despre asta, pentru că cea mai mare atenţie pe care i-o
putem oferi unui om este în legătură cu ceea ce simte. A doua etapă este trăirea,
asumarea emoţiei. Copilul trebuie să înţeleagă că emoţiile vin şi pleacă şi că el este
capabil să treacă prin ele. Dacă vom sili copilul să şi le reprime, el va crede că
emoţiile sunt periculoase şi el nu le poate face faţă. Aici el poate să-şi piardă
încrederea în sine.

Pasul următor constă în acceptarea faptului că suntem diferiţi şi simţim diferit.
Este important să-i învăţăm pe copii că este firesc să simtă alte emoţii decât ceilalţi,
că e normal să simţim în mod diferit, şi asta nu e nici bine nici rău.

În al patrulea rând, trebuie să încurajăm copilul în sensul că orice emoţie este
bună. Atunci când un copil este îndemnat să-şi accepte lumea interioară,cu
încurajarea că el este perfect apt să gestioneze ce se află acolo, el stabileşte un contact
mai bun cu sine şi acest contact îi asigură resursele pentru a se descurca în diverse
ipostaze ale vieţii.

Al cincilea pas în educarea emoţiilor este foarte important. Este un pas-cheie şi
constă în reorientarea atenţiei copilului. Putem redirecţiona emoţiile ,,negative” şi
,,(auto)distructive” ale copilului cu mult calm şi toleranţă. O criză de furie a copilului
poate fi redirecţionată spre joc, sau într-o bătaie cu perne. În acest mod, copilul îşi
manifestă, îşi canalizeaza furia şi o goleşte trăind-o, nu o reprimă. Atunci când eşti
înţeles şi acceptat, nu te simţi singur şi orice emoţie ai avea, nu te mai temi de
supravieţuire, căci se pare ca aceasta este teama care se ascunde în spatele
comportamentelor dificile la copii şi la adulţi.

36

,, În educaţia inteligenţei emoţionale se vorbeşte adesea despre conceptul de
amprenta emoţională sau despre procesul de somatizare. Acest proces se referă la
stimulii pe care ni-i transmite corpul nostru atunci când simte că pierde controlul sau
când ieşim din zona de confort”, afirmă psihologul Cătălina Olteanu. Ea ne sfătuieşte
să discutăm cu cei mici despre felul în care ne simţim fizic atunci când suntem
supăraţi, nervoşi, fericiţi sau liniştiţi. Atunci când corpul copilului îi va transmite
astfel de mesaje va fi capabil să le înţeleagă şi cu antrenament să le recunoască şi
gestioneze. Aceste îndrumări se adresează părinţilor, dar se pot folosi cu succes şi la
clasă, în orele de diriginţie

Activităţile care antrenează acest tip de inteligenţă sunt elaborate şi aplicate în
funcţie de vârsta copilului. Când copiii sunt mici (mai puţin de 5 ani), s-ar putea să
aibă dificultăţi în a-şi exprima sentimentele. În acest proces este nevoie de ajutorul şi
îndrumarea părinţilor, iar de real folos vor fi hârtia şi creioanele colorate.

Desenatul este o activitate mai mult decât binevenită în exprimarea
sentimentelor. Din desenul micuţului puteţi înţelege cu uşurinţă cum se simte el în
momentul prezent. În continuare va fi necesar să evaluaţi care este cea mai potrivită
metodă prin care copilul să îşi poată exterioriza cu uşurinţă sentimentele.Există o
multitudine de jocuri care vă pot veni in ajutor, sau se poate apela la un specialist în
domeniu. Personalitatea şi caracterul înfloresc numai dacă metodele de educare a
copilului sunt bazate pe respect şi simpatie.

Prin educarea EQ-ului se deschide canalul de comunicare cu copilul şi putem
descoperi ceea ce simte cu adevărat. Este foarte important să i se amintească
mereu că este iubit, susţinut, şi atunci el va înţelege cât potenţial extraordinar are şi
că orice problemă are rezolvare.
Pe lângă conştientizarea sentimentelor şi capacitatea de a controla emoţiile puternice,
copiii trebuie să înveţe să se afirme printr-o comunicare încrezătoare. În ce constă
aceasta? În capacitatea copilului de a arăta ce are mai bun şi mai valoros în interiorul
său.

37

Această comunicare încrezătoare este compusă din patru elemente şi anume:
poziţia corpului, privirea, limbajul şi tonul vocii. Noi adulţii o cunoaştem sub
denumirea de comunicare non-verbală şi ştim cât este de importantă. De asemenea,
ştim că, de fapt cuvintele reprezintă doar 7% din procesul de comunicare şi că restul
înseamnă comunicare non verbală.

Antrenând potrivit acest gen de comunicare, copilul va câştiga încredere în el,
îi va creşte stima de sine şi îi vor spori şansele să fie înţeles şi respectat de ceilalţi.
Sporirea şi integrarea educaţiei bazate pe inteligenţa emoţională va aduce multe
plusuri atât în viaţa de familie cât şi în comportamentul copilului la şcoală .În acest
mod putem restabili şi păstra pacea şi armonia în căminul propriu, dar şi în colectivul
de elevi. Folosindu-ne şi de inteligenţa emoţională în fiecare activitate din cadrul
vieţii noastre, vom putea ajunge să experimentăm pacea şi liniştea interioară, vom
putea să ignorăm lucrurile negative din jur, şi vom trece cu mai multă uşurinţă peste
problemele vieţii înţelegând că orice lucru se întâmplă cu un scop.

Ca o concluzie, se impune remarca specialiştilor din domeniul educaţiei.
Profesorul Opre susţine că azi există tineri foarte bine dotați cognitiv, care însă nu
reușesc să își valorifice potențialul, „Prestațiile lor în familie, în societate, la locul de
muncă le trădează lipsa unor abilități- cheie”. Pe de altă parte, mai remarcă
profesorul, au succes unii „mai puțin dotați intelectual și cu performanțe academice
modeste”, dar care „dovedesc o bună adaptare socială la o mare varietate de contexte
și un bun echilibru emoțional”. Cei din urmă s-au dovedit mai bine echipați cu
abilități de viață: perseverență, conștiinciozitate, autocontrol, atenție, încredere în
sine, reziliență (abilitatea de a depăși crize, dificultăți, eșecuri), empatie, modestie.

Cunoștințele teoretice și abilitățile tehnice ar fi bine să se dezvolte simultan cu
cele de viață, astfel încât să se potențeze și stimuleze reciproc, spune prof. dr.
Constantin Cucoș, directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului
Didactic de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. „Degeaba știi să faci
ceva, dacă acel ceva nu favorizează pozitivitatea vieții, binele propriu sau al

38

celorlalți. Dacă, de pildă, competența informatică este folosită de cineva în a fura sau
periclita o persoană, o instituție, aceasta devine periculoasă. Până la urmă, ceea ce
face diferența dintre oameni, în materie chiar și de competență profesională, sunt
profilul și altitudinea caracterului”. De altfel, atât OECD, cât și Forumul Economic
Mondial semnalează că angajatorii caută acum oameni care nu sunt doar calificaţi ci
şi înzestraţi cu un bun caracter.

Bibliografie:

1. http://ziarullumina.ro/cum-educam-tinerii-pentru-viata-si-comunitate-
135274.html

2. Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Curtea Veche, Bucuresti, 2001
3. https://liviabonarov.wordpress.com/2016/06/24/educatia-emotionala/
4. http://catalinaolteanu.ro/?p=1
5. https://edituraedu.ro/didactice/prescolari/Inteligenta%20emotionala.pdf2

6
6. www.psychologies.ro/anchete-si-dosar/inteligenta-emotionala-si-importanta-

ei-in-cresterea-si-educarea-copiilor-213
7. Curs mobilitate, ,,Metode de succes pentru incluziunea socială a tinerilor și

prevenirea părăsirii timpurii a școlii” - Konya, Turcia

39

PLAN DE INTERVENȚIE ÎN CAZUL ELEVILOR
CARE PREZINTĂ RISC

DE PĂRĂSIRE TIMPURIE A ȘCOLII

Printre factorii care favorizează abandonul şcolar la nivelul elevului, al familiei
și al școlii noastre, se află:

 Dificultăţile materiale. Familiile numeroase, dezorganizate, lipsite de resurse,
au probleme în a asigura îmbrăcămintea adecvată tuturor copiilor și rechizitele
școlare.

 Implicarea elevilor în diverse activități precum munca la câmp sau în
gospodărie, îngrijirea fraților mai mici constituie elemente de risc ce se
soldează aproape mereu cu renunţarea prematură la educaţie.

 Modelul educaţional oferit de părinţi. Cel mai adesea, elevii care ajung să
renunţe la educaţie provin din familii în care părinţii nu au mai mult de opt
clase. Există însă şi excepţii. Există însă destul de frecvent elevi aflaţi în
situaţii de abandon care îşi doresc să îşi completeze educaţia “măcar până la 10
clase”, ca să aibă o calificare, astfel încât să nu ajungă ca părinţii, simpli zilieri,
fără mari şanse de reuşită în viaţă.

 Modelul educaţional oferit de fraţi este mult mai influent. Familiile unde există
fraţi mai mari ce au renunţat timpuriu la educaţie, fraţii mai mici tind să
reproducă acest model.

 Dezorganizarea familiei atrage după sine dificultăţi materiale. Divorţul,
alcoolismul, violenţa în familie sunt semne ce preced adesea decizia de
abandon.

 Implicarea în activităţi aflate la limita legii (apartenenţa la găşti de cartier,
distrugeri, furturi minore).

40

 Încrederea scăzută în educaţie datorată exemplelor din mediul familial sau
comunitate – persoane fără școală care au reușit în străinătate.

 Migraţia circulatorie nu pare a fi un factor de risc în sine, dar există probleme
importante de reintegrare a copiilor de migranţi care părăsesc sistemul şi apoi
se reîntorc, la vârste mai mari.

 Corigențele repetate și repetenţiile constituie un factor de risc de PTS. Elevul
din ,,rușine”, nefiind susținut suficient de familie și profesori, nu este motivat
să continuie școala.

 Integrarea insuficientă în colectivul clasei de elevi.
 Calitatea relaţiilor cu profesorii şi cu colegii.

Cadrele didactice pot avea un rol important în prevenirea abandonului şcolar
timpuriu, deoarece sunt în permanent contact cu elevii, pot identifica şi diagnostica
problemele acestora, pot interveni și pot atrage atenţia autorităţilor sau organizaţiilor
non-guvernamentale competente pentru a interveni la nevoie.

În scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen în şcoala noastră și-a propus
următorul plan de intervenție:

PLAN DE INTERVENȚIE ÎN CAZUL ELEVILOR
CARE PREZINTĂ RISC

DE PĂRĂSIRE TIMPURIE A ȘCOLII

1) Prezența în fiecare clasă a unui caiet de monitorizare a absenţelor, a
tulburărilor de comportament (agresivitate verbală și fizică; nerespectarea
autorității; acte delincvențiale; etc), a dificultăților de învățare
(materia/profesorul care predă) și a altor situații (plecarea părinților în
străinătate, lipsa repetată a rechizitelor școlare).

2) Fiecare profesor consemnează în tabel:

41

Nr. Ora Disciplina Absenţi Absenţi Alte situații Semnătura
crt. de zi la oră
(agresivitate verbală și profesorului

fizică, nerespectarea

autorității, acte

delincvențiale, dificulțăți

de învățare, lipsa

rechizitelor)

3) Dirigintele va monitoriza elevii care absentează frecvent sau prezintă alte
situații.

4) Săptămânal dirigintele clasei va motiva în baza dovezilor absenţele elevilor,
din clasele pe care le coordonează, conform cu ROI al şcolii.

5) În cazul în care părintele solicită telefonic dirigintelui învoirea elevului,
părintele va trimite dirigintelui cererea de învoire.

6) În situaţii speciale, care presupun părăsirea incintei şcolii de către elev acesta
va putea părăsi școala cu bilet de voie semnat de diriginte.

7) Dirigintele care constată numărul mare de absenţe ale unor elevi în urma
consultării săptămânale a caietului de monitorizare al absenţelor va lua legătura
cu elevul pentru a identifica motivul absenţelor şi de asemenea cu familia sau
tutorii legali ai elevilor.

8) Până în data de 5 a lunii diriginţii vor completa fişa de monitorizare lunară a
absenţelor elevilor şi o vor preda responsabilului cu monitorizarea absențelor.
Lunar responsabilul va prezenta situaţia absenţelor pe clase în ședința de
Consiliu profesoral.

9) Dirigintele care constată în rândul elevilor tulburări de comportament
(agresivitate verbală și fizică; nerespectarea autorității; acte delincvențiale;
etc), rămâneri în urmă în procesul de învățare (situații de repetenție, corigență,
medii de 5-6 etc.), probleme de sănătate (validate de medic) care afectează
parcursul școlar al elevului, probleme familiale (elevi care provin din familii

42

dezorganizate, familii numeroase, cu părinți plecați din țară și rămași în grija
altor persoane etc.), probleme sociale (sărăcie extremă, resurse la limita
subzistenței etc.) și alte situații (plecarea părinților în străinătate, lipsa repetată
a rechizitelor școlare) va face următoarele demersuri:

- va discuta în particular cu elevul pentru căutarea împreună a unor
soluţii pentru evitarea repetării incidentului,
- va discuta în particular cu părinții acestuia. Reacţiile negative ale şcolii
şi ale familiei întreţin mecanismele de apărare ale elevului, creând un
cerc vicios, în care, la limită, abandonul tinde să fie văzut de elev ca
unică soluţie pentru ,,rezolvarea’’ problemei. Este importantă cooperarea
dirigintelui cu părinţii, supravegherea discretă a prezenţei elevului la
şcoală și legătura permanentă cu dirigintele.
- va discuta cu consiliul de profesori ai clasei pentru monitorizarea
situației și găsirea unor soluții amelioratorii,
- va iniția servicii de consiliere psihologică (inclusiv parentală, dacă este
cazul),
- va colabora cu autorităţile comunităţii locale (poliţia de proximitate,
jandarmeria, alte asociaţii şi ONG – uri).
10) Dacă fuga de la şcoală sau reacția unui elev este determinată de
atitudinea unui profesor, dirigintele va media rezolvarea situaţiei conflictuale
profesor-elev sau va cere sprijinul consilierului școlar.
11) În cazul elevilor cu cerințe educaționale speciale (pe baza unor
documente care atestă vulnerabilitatea/dizabilitatea etc.) se realizează
curriculumul adaptat și programul de intervenție personalizat și se prezintă spre
avizare inspectorului de specialitate.
12) Lunar Consiliul profesoral şi Consiliul de administraţie vor fi informate
asupra situaţiei sesizate şi măsurilor luate de diriginţi şi consiliile profesorilor
claselor;

43

Măsuri de intervenție la nivelul clasei
Diriginții și învățătorii au permanent obligația de a lua măsuri în scopul
prevenirii situațiilor de risc de PTS. Aceste măsuri pot fi constituite din:

1. Aplicarea chestionarului privind identificarea situațiilor de risc de abandon școlar
(Anexa 1).

2. Centralizarea răspunsurilor la chestionar şi identificarea principalelor cauze care
au contribuit la situaţia de fapt.

3. Schiţarea unui plan de intervenţie ţintit pentru rezolvarea situaţiei (identificarea de
către diriginte a unor măsuri amelioratorii).

4. În cazul depistării unor elevi cu risc de PTS se completează fişa de monitorizare a
elevului aflat în risc de abandon şcolar (Anexa 2).

5. Discutarea, în particular, a incidentului/situatiei cu elevul. Consilierea psihologică
individuală dacă este cazul.

6. Cooperarea dirigintelui cu părinţii pentru supravegherea discretă a
prezenţei/atitudinii elevului la şcoală. Păstrarea unei legături permanente între
părinți și diriginte. Reacţiile negative ale şcolii şi ale familiei întreţin
mecanismele de apărare ale elevului, creând un cerc vicios, în care, la limită,
abandonul tinde să fie văzut de elev ca unică soluţie pentru ,,rezolvarea’’
problemei.

7. Elaborarea materiale didactice şi de învăţare adaptate la specificul şi nevoile
elevilor aflați în situație de risc.

8. Inițierea unor activități educaționale nonformale suport pentru formarea de
competențe cheie în scopul implicării elevilor cu risc în activități care să-i atragă

44

și să-i facă să se simtă importanți și apreciați (activități în aer liber, discuții de
grup, activități extrașcolare).
9. Menţinerea în clasă a unei atmosfere care să asigure satisfacerea trebuinţei de
siguranţă afectivă pentru toţi elevii.
10. Utilizarea unor metode de predare – învăţare active.
11. Promova cooperării în clasă, astfel încât şi elevii cu performanţe şcolare modeste
să experimenteze succesul; evitarea constituirii unor elite, concomitent cu
etichetarea, marginalizarea, celor care nu aparţin elitei.
12. Aplicarea un sistem echitabil de recompense – sancţiuni care să menţină
motivaţia şcolară a elevilor; nota să fie doar o măsură obiectivă a performanţei şi
nu o modalitate de sancţionare a elevului.
13. Comunicarea eficientă cu elevii, asertivă, folosind ascultarea activă, evitând
etichetarea elevilor, critică constructivă, focalizarea pe recompensarea elevilor şi
nu pe sancţionarea lor.
14. Aplicarea periodică de chestionare privind gradul de satisfacție al elevilor (Anexa
3)
15. Realizarea de programe de consiliere a părinţilor (,,școala părinților”).
16. Aplicarea de chestionare pentru identificare gradul de implicare a profesorilor în
asigurarea succesului școlar al elevilor (Anexa 4)
17. Aplicarea de chestionare părinților pentru identificarea gradului de implicare a
acestora în activitatea de învățare (Anexa 5)

45

Măsuri de intervenție la nivelul școlii

În cazul situaţia în care se profilează riscul de părăsire timpurie a școlii se
impune întregului corp profesoral luarea următoarelor măsuri:
1. Monitorizarea şi consilierea permanentă a elevilor cu risc de PTS ridicat;
2. Păstrarea legăturii permanente cu familiile elevilor cu risc de PTS;
3. Semnalarea cazurilor conducerii şcolii şi consilierului psihopedagogic;
4. Participarea cadrelor didactice la module de formare continuă (metode de a creşte

integrarea şi comunicarea dintre elevi; profesor-elev; de a antrena elevii în
activităţi extraşcolare; modalităţi de a creşte implicarea şi comunicarea
permanentă cu părinţii; orientarea extraşcolară a elevilor);
5. Utilizarea resurselor şcolii pentru atragerea elevilor prin activităţi de timp liber;
6. Activităţi extraşcolare desfăşurate în şcoală cel puţin o dată pe lună;
7. Utilizarea la orele de consiliere a experienţei celor ce au renunţat la şcoală pentru
a preveni scăderea încrederii în educaţie;
8. Utilizarea la orele de consiliere a experienţei celor ce au reușit în ,,viață” datorită
școlii pentru creșterea încrederii în educaţie;
9. Implicarea tinerilor cu risc de PTS în acţiuni comunitare.
10. Inițierea de servicii de consiliere psihologică (inclusiv parentală, dacă este cazul).
11. Colabora cu autorităţile comunităţii locale (asistența socială, poliţia de
proximitate, jandarmeria, alte asociaţii şi ONG – uri).

46

Anexa 1

CHESTIONAR PENTRU EVALUAREA RISCULUI
DE ABANDON ŞCOLAR

1. Sex
feminin
masculin

2. Locuieşti în:
oraş: __________________
sat/comună _____________________________________

3. Naţionalitatea: ____________________________________

4. Locuieşti cu :
familia
bunicii
alte rude
plasament

5. Părinţii au studii:
fără liceu
școală profesională
 liceu
facultate

6. Ocupaţia părinţilor : mama___________________
tata_______________________
47

7. Venitul familiei tale este :
mai puţin de 500 Ron/lună
mai puţin de 1000 Ron/lună
mai puţin de 2000 Ron/lună

8. Cât de mulţumit/ă eşti în general de?
a) rezultatele tale şcolare?
foarte mulţumit
mulţumit
cam nemulţumit
foarte nemulţumit
b) de colegii tăi ?
foarte mulţumit
mulţumit
cam nemulţumit
foarte nemulţumit
c) de profesorii tăi?
foarte mulţumit
mulţumit
cam nemulţumit
foarte nemulţumit
d) de şcoală în general?
foarte mulţumit
mulţumit
cam nemulţumit
foarte nemulţumit

48

9. Eşti de părere că :
a) Profesorii au o relaţie bună cu elevii :
nu
oarecum
da
b) Mă simt la şcoală ca într-o echipă:
nu
oarecum
da
c) Profesorii ne respectă opiniile:
nu
oarecum
da
d) Profesorii sunt interesaţi să avem rezultate bune la şcoală:
nu
oarecum
da
e) Sunt tratat corect în şcoală:
nu
oarecum
da

10. În ultimul an cât de des s-a întâmplat ca :
a) un coleg să vorbească urât de tine, sau să râdă de tine :
da
nu prea des
nu

49

b) un coleg să nu vrea să fie prieten cu mine :
da
nu prea des
nu
c) să mă simt respins la şcoală :
da
nu prea des
nu
d) să simt că nu mai îmi place deloc la şcoală:
da
nu prea des
nu

11. Te gândeşti câteodată că vrei să faci altceva decât să mai vi la şcoală?
da
nu

12. În ultimul semestru ai avut probleme legate de absenţe?
da
am fost atenționat
nu

13. Eşti de părere că materiile sunt interesante?
da
oarecum
nu

50