revista numbers

Adrian Fetecău

Pe cei mai mulţi dintre colegii din Radioul Dar, în afară de comentariul sportiv, altceva…
public, dacă îi întrebi despre Adrian Fetecău, „Aaa… parcă am văzut la o televiziune nişte
îţi spun dintr-o suflare „Comentator sportiv, glume, scenete umoristice, cu unul pe care îl
domnule! Prietenul boxerilor!” Oarecum corect, chema Adrian Fetecău. E acelaşi?”
colegul nostru are aproape de suflet boxul, fie Da, ai ghicit! Dar nesiguranţa ta e cam ruşi-
el amator sau profesionist, un sport nobil şi în noasă. Adrian Fetecău este sufletul grupului
care, ca sportiv, nu poţi să trişezi. Chiar şi aşa, umoristic Vouă de ani buni, chiar foarte mulţi
descrierea pare incompletă, paleta de sporturi (din păcate, timpul trece)! Dacă sportul l-a pur-
acoperită de Adi Fetecău, una dintre vocile cu- tat pe Adi pe multe meridiane ale lumii, grupul
noscute ale Sportului de la Radio România Ac- Vouă a deschis uşile a numeroase locaţii din
tualităţi, fiind mult mai largă.

România, cluburi cu ştaif, dar şi case de cultură
comunale.
De circa 4 ani, Compania Teatrală Vouă, con-
dusă de Adrian Fetecău, prezintă Şcoala de
Agenţi, un spectacol inedit în peisajul cultural
al Capitalei care cuprinde momente de umor
intercalate cu parodii muzicale.

Iată însă că OMUL Adrian Fetecău, cel mai puţin
cunoscut de colegii din marea echipă a Radiou-
lui, are şi o latură care vibrează imediat la nevoile
celor în suferinţă. Aflând de problemele finan-
ciare permanente ale Casei de copii Arlechino
şi beneficiind de colaborarea Ligii Studenţilor
Electronişti, Adrian Fetecău i-a convins pe co-
legii şi prietenii din Compania Teatrală Vouă
şi au organizat un spectacol pentru studenţi,
donând toate încasările casei de copii. Aşadar,
în decembrie ştiţi acum la cine să apelaţi!

Ilie Pintea

Cu permisiunea dumneavoastră, vi-l prezentam simplă descriere a unui parcurs foarte complex.
în această săptămână pe Ilie Pintea - corespon- L-am rugat pe Ilie să scrie câteva lucruri despre
dent RRA pentru judeţul Hunedoara, corespon- misiunile din Afganistan şi a repetat întruna că
dent de război cu trei incursiuni în teatrele de povestea nu este despre el, ci despre ceilalţi
operaţii, fotograf amator cu expoziţii personale (militarii, n.r.). Impresionant. Respect, Ilie!
şi de grup, deţinător de premii, nominalizări şi „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am
selecţii la festivaluri naţionale şi internaţionale dorit, de când m-am apucat de meseria asta, să
de film documentar şi film militar, cititor avid de ajung în locuri interesante şi să cunosc oameni
orice îi pică în mână, dar în special de literatură adevăraţi, pentru că acesta e cel mai mare – şi
SF şi, nu în ultimul rând, colecţionar de jucării, poate singurul – privilegiu al reporterului.
cu focus pe… minioni! Cam asta ar fi cea mai

Am avut noroc. Din ţinutul momârlanilor şi din
Valea Minerilor, m-am trezit într-un avion zgo-
motos, în drum spre Kandahar, unde aveam să
trăiesc, alături de militarii români, experienţe
extraordinare.

Credeam că spusele lui Mario Balint şi ale lui
Radu Dobriţoiu, veterani ai teatrelor de operaţii
în calitate de corespondenţi de război ai RRA,
mă pregătiseră pentru ce aveam să găsesc în
Afganistan, dar… nimic nu se compară cu sal-
tul pe pista fierbinte a aeroportului militar din
Kandahar, într-un miez de noapte plin de zgo-
mote, de praf şi de luminile avioanelor care îşi
luau zborul. Aerul mirosea altfel, căldura parcă
radia din beton, iar oameni grăbiţi alergau pe
lângă noi spre paleţii descărcaţi din bătrânul
Hercules care ne adusese până aici, cale de
aproape 5.000 de kilometri.
O să vi se pară ciudat, dar m-am simţit acasă de
cum am pus piciorul în Afganistan; părea că mă
întorceam printre cei pe care abia atunci i-am
cunoscut, şi am ţinut ochii şi urechile deschise
ca să păstrez în minte fiecare senzaţie, fiecare
clipă, fiecare om căruia îi strângeam mâna.
A fost un privilegiu să pot să îi văd la lucru pe
militarii români aflaţi în misiune aici, după ce cu
puţină vreme în urmă aflasem faptele de arme
ale generalului Nicolae Ciucă şi ale oamenilor
conduşi de el în celebra bătălie de la Nassirya,
în Irak. Am avut şansa să le aflu poveştile şi să le
spun mai departe celor de acasă, şi credeţi-mă
că fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut aco-
lo este un personaj de reportaj. I-am însoţit în
misiuni, prin praful şi căldura Afganistanului,
i-am văzut în avanposturile din munţi şi m-am
simţit mândru să îi aud pe partenerii de coaliţie
vorbind la superlativ despre Armata Română.

Sunt multe poveştile cu care am plecat din
Afganistan, dar câteva merită spuse şi o fac ori
de câte ori am ocazia. Chiar dacă nu sunt un
om religios, m-a impresionat slujba la care am
asistat în biserica românească din Kandahar, o
biserică pe care militarii noştri au construit-o
cu mari eforturi – demontată bucată cu bucată
şi repatriată vara aceasta, spre aducere aminte.
Nu aveai cum să rămâi indiferent văzând pere-
tele plin de portretele celor căzuţi la datorie,
care ne aminteau că războiul e la câţiva paşi
distanţă. Am aflat ce preţ plăteşte fiecare mili-
tar când îi lasă în urmă pe cei dragi ascultându-l
pe colonelul Vasile Godeanu, un tanchist cu su-
flet de poet, care ne-a lăsat cu ochii în lacrimi
vorbindu-ne despre băieţelul său şi am fost
martor la camaraderia profundă dintre aceşti
oameni, a căror viaţă depinde în fiecare clipă
de cel de lângă el.
Cea mai recentă incursiune în teatrul de operaţii,
din vara acestui an, a însemnat şi exclusivitatea
documentării misiunii Resolute Support la faţa
locului, ţara noastră participând de la începutul
acestui an la noua misiune a NATO. Am plecat
cu Dragonii Transilvani de la batalionul 811 In-
fanterie Dej, aflaţi şi acum în praful fierbinte al
deşertului, şi am aflat poveştile Vânătorilor de
Munte de la Batalionul 33 Posada din Curtea
de Argeş. Puteţi vedea reportajele video din
Kandahar pe siteul nostru, pentru că la Radio
România vezi ce asculţi.
Din Afganistan am plecat cu multe amintiri, cu
o mulţime de imagini şi cu o emblemă de care
nu mă despart niciodată de atunci: scrie pe ea
ROMÂNIA şi are culorile drapelului nostru. Am
primit-o de la unul dintre militarii români din
Afganistan şi e, pentru mine, simbolul mân-
driei de a fi român, pentru că a fost purtată
acolo unde România stă cu fruntea sus printre
marile armate ale lumii. Războiul e tot acolo.
Atâtea poveşti au rămas nespuse. Povestea
continuă…”

Ionuţ Dragu

Sunt oameni minunaţi la Radio România - per- memorie: Pe mine cine mă salvează?, ne spune
formanţi, decenţi, modeşti, frumoşi şi despre Ionuţ. A urmat apoi înrolarea în programul „Ex-
care prea puţini ştiu. Le mulţumim încă odată istă un erou în fiecare dintre voi!” al Societăţii
celor care ne ajută să-i descoperim şi să vi-i de Salvare Bucureşti, apoi cursul de Basic Life
prezentăm. Saptămâna aceasta, l-am cunoscut Suport al Serviciului de Ambulanţă Bucureşti —
pe Ionuţ Dragu, realizatorul „Prietenilor de la Ilfov, curs de weekend, urmat de testare scrisă şi
10”, de la Radio România Actualităţi şi... volun- probă practică, o examinare necesară dar nu şi
tar însoţitor pe ambulanţă, în timpul său liber. suficientă pentru a deveni însoţitor voluntar pe
Totul a început prin 2012, când am citit pe o maşină de ambulanţă. De atunci au trecut trei
un blog un articol al cărui titlu mi-a rămas în ani de gardă în staţiile şi microstaţiile Salvării şi
un număr neprecizat de drumuri, aruncat de

colo-colo în „malaxorul” unei ambulanţe care
goneşte în zori de zi sau... în miez de noapte.
Parcă dilatând timpul, mai ajunge şi acasă,
la băieţelul de 4 ani. Soţia ce spune? îl întreb.
Fac în aşa fel încât să nu-mi neglijez niciodată
familia, răspunde cu seriozitate şi pentru pri-
ma oară nu-i mai văd zâmbetul atotprezent.
Dar pentru tine, ce mai rămâne? Insist: prieteni,
terase, fotbal? Astea le-am bifat în studenţie,
gata. Râde iar: iar prietenii mei sunt la Radio, îi
întâlnesc în fiecare zi.
Şi uite aşa ajungem cu discuţia la condiţiile care
„cern” voluntarii de la ambulanţă. Căci mulţi se
prezintă, rata de voluntari este în creştere, dar
puţini rezistă sau sunt selectaţi.

Ca voluntar pe Salvare ai nevoie de o anumită
vocaţie, ceva ce nu prea poţi să compensezi
doar prin entuziasm, oricât de pur şi dur ar
fi. În primul rând, ai nevoie de consecvenţă.
Contractul cu SABIF cere să fii prezent la cel pu-
tin 3 gărzi pe lună, dar poţi să faci şi o sută. Dacă
poţi. Este un „dacă” prin care se elimină mulţi
candidaţi.

Mi s-a întâmplat să fiu prezent şi de cinci ori pe
săptămână, de câte ori a fost nevoie, adaugă
Ionuţ. Motivaţia interioară este esenţială. E un
fel de microb, explică Ionuţ, te prinde dragostea
faţă de meseria de salvare. În plus ajungi să fii
apreciat şi acceptat într-o „familie a urgentişti-
lor”, cum îşi spun ei. Dar mai este nevoie şi de un
contact solid cu realitatea şi de responsabilitate.
Voluntarul nu este un exaltat. Trebuie să cu-
noască şi să respecte o serie de protocoale
stricte, reguli ferme care-l împiedică să se ex-
pună sau să expună victimele unor riscuri
inutile. Există un protocol care stabileşte foarte
clar limitele şi riscurile pe care şi le pot asuma
voluntarii.

Nervii tari şi luciditatea sunt şi ele esenţiale.
Ajungi să descoperi România reală, în care
realitatea imediată nu are adeseori nimic ro-
manţios. De prea multe ori viaţa bate filmul, din
păcate. Voluntarul ajunge uneori în situaţii în
care echipamentul de protecţie nu este doar o
formalitate. O parte din echipament trebuie să
ţi-o asiguri singur, mănuşi de latex, faşă, com-
prese sterile... Dar nimic intruziv, adaugă Ionuţ.
Voluntarul nu se poate substitui asistentului
sau medicului de pe Salvare. Trebuie să ştii cum
să-i ajuţi şi cum să eviţi să devii tu însuţi un
obstacol sau o povară în misiunea de salvare,
spune Ionuţ.
Nu te-ai gândit să urmezi Facultatea de
medicină în locul celei de Jurnalism? Văd din
nou o umbră fugară pe chipul senin al lui Ionuţ.
E prea târziu acum, nu mai e timp, după care
zâmbeşte larg: Vreau să obţin certificarea pen-
tru Advanced Life support... şi şcoala pentru
asistenţi medicali. Nu mă las până nu o fac.

Adrian Şaguna

E tânăr, e frumos, e energic, e sensibil, fer- precum şi la aplicaţii care permit identificarea
mecător, talentat şi... are o mare pasiune - pieselor în timp real. Mixează ori de câte ori are
MUZICA. Este Adrian Şaguna – „Chaterasul” de ocazia, la radio, în cluburi, la petreceri private,
la ora 23:00, de la Radio 3 Net. la evenimente outdoor, acasă la el, acasă la
O să spuneţi probabil, „Ei şi ce dacă? Şi noi sun- prieteni...
tem fermecători şi iubim muzica”. Poate, nu Şi când nu mixează ascultă muzică, se uită la
zic nu, dar Şaguna iubeşte muzica într-un fel filme vechi sau merge la concerte. Îi place să
aparte. Ascultă mai tot timpul muzică şi este vină la Sala Radio, la concertele de muzică cla-
permanent conectat la site-urile de specialitate sică. De acolo îşi ia inspiraţia să creeze muzică.
Ar vrea să ajungă „genul acela de DJ, la care să

vină lumea să-i ceară muzica”. De fapt, ar mai
vrea ceva. Rămâne puţin pe gânduri, apoi se lu-
minează dintr-o dată şi spune: „în curând sper
să lansez o melodie - un featuring cu cineva cu-
noscut de la noi”.
Până atunci însă găteşte pentru prieteni mân-
care vegetariană, se implică în acţiuni uman-
itare, ascultă muzica lui preferată - Depeche
Mode, The Doors, Joy Division, Dire Straits, rock-
ul anilor ’60 - şi mixează.„Este o vibraţie specială
când vezi 50.000 de oameni care rezonează cu
muzica ta, aşa cum s-a întâmplat anul trecut la
Zilele Bucureştiului”.
Stay tuned, vom mai auzi de Adrian Şaguna.

Ştefan Baciu

Lucrează de mulţi ani la Radio România Inter- în competiţii oficiale. După ce şi-a confecţion-
naţional. De când? Din primăvara anului 1992, at singur un joc de şah din piese lego, Ştefan a
după ce a luat un concurs cu vreo 10 probe, care primit din partea părinţilor, de un 1 Iunie înde-
a durat 3 zile… În următorul an era „selecţion- părtat, un joc de şah, o cutie de lemn cu un joc
at” şi în echipa Radio Vacanţa. După câţiva ani, de moară pe cealaltă faţă. L-a folosit intens în
a descoperit că îi place să prezinte destinaţii clasele primare, dar îl are şi acum. La 11 ani a fost
turistice din România, dar şi informaţii sportive, remarcat şi legitimat la un club din oraşul natal,
în special din şah, un joc pe care l-a descoperit Brăila. Aproape autodidact, la 14 ani se clasa
în copilărie şi care îi marchează existenţa. Chiar printre primii la Finala de cadeţi a României şi
şi soţia şi-a cunoscut-o la un concurs de şah, iar apoi juca primul turneu internaţional de juniori
fiul, cu doi părinţi şahişti, joacă, de asemenea, ai României.

A fost selectat în lotul naţional de juniori şi
transferat, în perioada anilor de liceu, la o
echipă din prima ligă, Politehnica Bucureşti, cu
care a câştigat, până la absolvirea facultăţii, o
medalie de bronz, una de argint şi un titlu de
campion al României.
Putea să aibă o carieră în şah, dar chiar şi aşa,
„pe sărite”, are titlul de Maestru FIDE. Totuşi,
Ştefan Baciu a preferat să lucreze în presă, o
altă pasiune descoperită în perioada facultăţii.
Ca jurnalist la Radio România a bifat patru ediţii
ale olimpiadelor de şah pe echipe, având ocazia
de a-i vedea pe cei mai buni jucători ai lumii.
La un simultan organizat la Bucureşti, a juc-
at o partidă cu fostul campion mondial Boris
Spassky. Până în momentul în care partida s-a
încheiat remiză, se jucaseră aceleaşi mutări ca
în partida a 15-a din celebrul meci pentru titlul
mondial de la Reykjavik, din 1972, dintre Boris
Spassky şi Bobby Fischer. I s-a şoptit din spate
să propună remiză pentru că fostul campion
mondial va accepta, ceea ce s-a şi întâmplat.
Întinzându-i mâna, Boris Spassky I-a spus: “O
partidă celebră, nu-i aşa?”
Concediile şi le petrece, cum altfel, jucând şah.
Dacă este o competiţie importantă, precum
campionatul naţional individual sau cel pe
echipe, după terminarea partidei devine din
nou jurnalist, trimiţând ştiri şi relatări colegilor
de la Redacţia Sport.
Dar nu s-a limitat la propria „carieră” în şah,
Ştefan a iniţiat şi pregătit mulţi copii, unii din-
tre ei practicând şahul de performanţă. Timp
de mai mulţi ani, a organizat concursuri de şah
pentru copii în foaierul Sălii de concerte. Îi este,
însă, mult mai greu să stea pe margine şi să-şi
urmărească elevii.

De fapt, uneori preferă să stea mai depar-
te de tabla de şah pentru a nu le transmite
copiilor emoţii suplimentare. În 2009, la
Campionatul European de şah rapid pentru ju-
niori de la Subotica, în Serbia, nu a fost în stare să
urmărească partida fiului său, decisivă pen-
tru stabilirea ordinii pe podium. A urmărit doar
finalul partidei, jucat impecabil de Radu, care a
câştigat medalia de bronz. Mai are în palmares
o medalie de bronz când a condus echipa de
juniori a României la Balcaniada de la Cetinje,
din Muntenegru, din 2011.
Colecţionează şi cărţi de şah, unele dintre ele
purtând semnături celebre, precum cele ale lui
Jan Timman, Judith Polgar, Anatoly Karpov şi
Vishvanathan Anand. În paginile acestor cărţi
descoperă biografii complexe, caractere slabe
şi caractere puternice, trădări şi solidaritate,
metode de lucru şi particularităţi ale marilor
jucători din istoria şahului mondial.
Îl cunoaşteţi, sau nu încă, Ştefan are o
personalitate complexă şi sigur veţi mai putea
citi şi despre alte preocupări ale lui, dar în nu-
merele viitoare ale Atelierului de timp liber.

Ágota Szentannai

Clujeancă aprigă, Ágota Szentannai s-a remar- torie Orală va înţelege deîndată de ce interlocu-
cat în Radio de la bun început, din 2011, pen- toarea mea şi-a făcut din prima clipă deopotrivă
tru intransigenţa şi încăpăţânarea cu care îşi prieteni şi adversari printre colegi. Ágota „de la
îndeplinea sarcinile. Este ceva în felul de a fi al Sfânta Ana” (Szentannai) îţi place sau nu, dar cu
ardelenilor care-i face ca o dată ajunşi în Cap- siguranţă nu este persoana care să te lase indi-
itală fie să renunţe şi să se întoarcă acasă de- ferent. Ca şi lacul căruia îi poartă numele, ochii
zamăgiţi, fie să lupte cu obstinaţie până când săi albaştri schimbă repede prin toate nuanţele
reuşesc să recreeze în jurul lor o cantitate şi temperaturile. Când povesteşte cum şi-a
esenţială din ordinea şi echilibrul lăsate peste regăsit pasiunea din copilărie, privirea sa se îm-
munţi, în Ardeal. Oricine încearcă să înfrunte blânzeşte. Devine alt om... În 2011, căutând un
privirea realizatoarei de la Departamentul de Is- cor de amatori în care să cânte a avut inspiraţia

să-i ceară sfatul doamnei Oltea Şerban Pârâu.
La recomandarea sa a descoperit corul Sound şi
sufletul acestuia, un om minunat, pe care mulţi
dintre voi îl cunoaşteţi, dirijorul Voicu Popescu
de la Corul de Copii Radio. Şi bineînţeles cânte-
cul, pasiunea. Virusul, cum îi zice, care te prinde
şi nu te mai lasă. Întâlnirile de la Preoteasa, fa-
milia extinsă în care intri – exact ca la Radio, o
altfel de familie, spune şi zâmbeşte. Adică ex-
istă o dependenţă de cântat, de Sound? Inevi-
tabilă şi irezistibilă, Sound este de 21 de ani nu
doar un grup de câţiva zeci de oameni, ama-
tori pasionaţi de cântec ci mai ales o stare de
spirit datorată dirijorului Voicu Popescu. O co-
legă numea corul Sound „a treia mea familie”...
Datorită acestuia Agota a câştigat mai mult
decât îi poate oferi cuiva fie şi o pasiune din co-
pilărie, regăsită...
„La început îmi plăcea atât de mult să cânt cu
ei, sub îndrumarea dirijorului nostru, încât luni
de zile nu voiam să particip la concerte, voiam
doar orele de repetiţii. Între timp am descoperit
şi bucuria şi emoţia concertelor, a turneelor şi
a petrecerilor cu marca Sound. Dar după fie-
care eveniment aştept cu nerăbdare următoar-
ea repetiţie, coordonată de Voicu Popescu,
care nu ne învaţă doar muzică, este şi un Om
model pentru noi, pentru că doar el ne face să
fim artişti.”
Iar modelul înfăţişat, trebuie să recunosc, este
exemplar. Un grup de 35-40 de oameni, care de
două decenii se dedică cu totul acestei pasiuni
şi o oferă altora necondiţionat, fie gratuit, fie
donând unor iniţiative filantropice tot ce obţin.
Când corul primeşte câte o donaţie, aceasta
este folosită pentru a-şi finanţa turneele, nu
puţine dintre acestea fiind peste hotare. Când
nu... atunci cotizăm... şi râde.
Mai sunt şi alţi membri maghiari în cor? Unul
singur, Tamás Borbély din Tg. Mureş, pe care eu
l-am convins să ni se alăture în 2014.
Şi acasă? Un câine şi o pisică, într-un echilibru
neaşteptat. Sir Fox, căţelul, este un meloman
desăvârşit care a reuşit să fure inima colegilor
din cor. Participă adeseori la repetiţii şi a ajuns
aproape o mascotă a corului. Altfel, mă aşteaptă
răbdători în fiecare zi, să revin. Asta este, realizez
înainte ca discuţia cu Ágota să schimbe direcţia
spre cărţi şi întâmplări, cântecul înseamnă ex-
tremele care nu se mai resping, o energie formi-
dabilă care există în fiecare din noi, aşteptând
doar să fie invocată. Ordinea şi echilibrul care se
rezumă într-un singur cuvânt. Armonie.

Bogdan Roşca
Zasmencu

… este managerul Studioului de Radio Cluj, început ca reporter de actualităţi şi a ocupat
este căsătorit, are un băiat de 9 ani pe care aprope toate poziţiile editoriale din radio. De-a
vrea să îl înveţe să cânte la tobe şi este pasionat lungul timpului a fost editor de ştiri, prezen-
de raliuri auto… este oare destul pentru a cu- tator de ştiri, editor şi prezentator de emisiuni
noaşte un om, omul alături de care lucrezi. Nici matinale, de tip magazin şi muzicale. De fapt,
aceste rânduri nu îl vor dezvălui 100 % pe omul principala sa pasiune este muzica, fiind un
Bogdan Roşca Zasmencu, dar… colecţionar de muzică şi numărându-se printre
Bogdan lucrează la studioul din Cluj din 1995 cei care preferă discurile de vinil în faţa fişierelor
când era încă student în anul II de facultate. A mp3, prin urmare n-ar fi exclus să vă întâlniţi cu
el în anticariate, magazine de discuri şi pieţe de
vechituri unde caută discuri pentru colecţia sa.

Despre colecţie spune că încă nu e suficient de
mare şi nu ştie să spună câte discuri are, crede
totuşi că sunt peste 500 sau undeva aproape de
1.000.
Pasiunea pentru muzică o datorează fostei pro-
fesoare de muzică de la Liceul Nicolae Bălces-
cu din Cluj, dar faptul că se recunoaşte ca fiind
rocker e vina primului baterist al formaţiei clu-
jene Semnal M, medicul Dan Igreţiu. În copilărie
a ascultat în casa acestuia discurile cu Led
Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple sau Jim-
mi Hendrix. Era deci normal ca instrumentele
muzicale să devină o atracţie pentru colegul
nostru, care are şi acum, în mansarda casei,
un set de tobe Premier, şi cel puţin o chitară
bas. Din când în când mai bate la tobe spre
disperarea vecinilor sau reuşeşte să strângă o
trupă de coveruri.
O fi el rocker şi a renunţat la tricourile şi
gecile cu Iron Maiden, dar în ultima vreme
preocuparea sa muzicală principală este
jazzul. Astfel în fiecare zi de marţi de la ora 22:00
susţine emisiunea de jazz cea mai longevivă de
la Radio Cluj.
Atunci când nu se închide în mansardă să as-
culte muzică e foarte activ pe reţelele de
socializare şi preocupat de felul în care jurnal-
ismul de radio se poate regăsi în aceste medii
noi.
Cel mai dor îi este de cursele auto pe care
le frecventa regulat în urmă cu câţiva ani,
în calitate de jurnalist. Mai mult Bogdan
Roşca a obţinut şi o licenţă de copilot de ra-
liuri participând în calitate de concurent
alături de prietenul său Iosif Ferenţi la o etapă
din campionatul naţional de raliuri.
Îşi doreşte foarte mult să mai ajungă o dată la
raliul Finlandei, ca spectator cel puţin, şi să ia
startul la o etapă de campionat de viteză pe
traseu montan, dar din postura de pilot!

Magda Boroiu şi
Antonia Ciulian

Sărbătorile încep ca o boare, cu aromă de vanilie ies, pe Facebook. Sărbătorile au fost deci pre-
şi scorţişoară şi se termină ca un tsunami, care luate de amazoanele Flaviei Voinea, care au şi
mătură tot ce îndrăzneşte să-i stea în cale. Înoţi început să le schimbe pe loc, după chipul, inima
cu valul sezonului exuberant sau te baricadezi şi asemănarea lor: să fie mai vesele, mult mai
în casă şi pretinzi că afară-i caniculă de august, fermecătoare şi neapărat imprevizibile. Noi,
o butaforie în echilibru fragil ce se şi răstoarnă mărturisim, ajunşi în acest punct al misteriosu-
de cum (re)deschizi radioul pe Bucureşti fm, lui abis feminin, ne-am predat necondiţionat:
acolo unde se petrece o lovitură de palat, pe facem cum ziceţi voi! Şi uite aşa ajunge Ate-
bune şi pe muzică bună. Moşul e ostatic, luat lierul de timp liber să fie transformat în Atelierul
pe sus de fetele-cochetele ce zâmbăreau până lui Moş Crăciun. Dintr-o clipă în alta, totul, dar
deunăzi atât de nevinovate în irezistibile self- absolut totul, de la canapeaua din redacţie şi

până la biroul managerului se umplu de zeci
de globuri, căciuliţe şi fulare, paiete, confetti şi
alte trăznăi strălucitoare al căror nume îl vom
afla probabil abia la Crăciunul următor. Magda
Boroiu şi Antonia Ciulian mână în luptă vijelia
îngrozitoare... Ce-i aia că nu se poate? Se face o
şedinţă de redacţie în căutarea cadoului perfect
de Crăciun (o etapă peste care voi puteţi sări
anul viitor, după ce vă veţi inspira din această
poveste ).

Treceţi aşadar cu eleganţă peste părerile cârco-
taşilor, peste părerile celor care spun că darurile
trebuie să fie neapărat scumpe, peste dubiile
celor care-l iau pe„da’ de ce?” în braţe.
Luaţi-o în serios pe Magda Boroiu - secretară cu
suflet, inimă mare şi care nu ştie ce înseamnă
NU SE POATE- când spune: „Şi dacă facem ceva
haios? Aşa, un glob personalizat!”

Treceţi peste nedumerirea celor care se între-
abă„păi, unde comandăm? Ce firmă face asta?”.
Ei încă nu au înţeles, dar se vor prinde repede,
când nu va mai fi loc să pui piciorul în redacţie
de atâtea globuri personalizate…

Şi o ascultăm mai departe pe Magda: vorbesc
eu cu Antonia (n.b. Antonia Ciulian, parte teh-
nică şi posesoare de mâini dibace) şi facem
aşa... căciuliţe albe şi scriem cu albastru, con-
form (după cum spuneam) caietului de brand.
Aici este partea complicată: şi scriem cu
albastru. Cum scriem? Aşa nu e bine, aşa e co-
pilăreşte, aşa...
Nu ţineţi cont de aceste opinii!

Urmează lucrarea propriu-zisă în care, printre
picături la serviciu sau acasă în faţa televizoru-
lui, cele două inimoase tricotează căciuli şi fu-
lare.

Apoi se asamblează totul în biroul şefului/şefei
(neapărat acolo!) şi se ambalează în folie trans-
parentă, ca să se vadă frumos!

Iese cam din a cincea încercare, dar nu
disperaţi!
Pentru că nu suntem chiar aşa băieţi răi, v-am
făcut rost şi de reţetă, direct de la Flavia Voinea,
„beneficiarul”echipei care nu lasă FM-ul în pace
deloc:

Reţeta noastră este următoarea:
Ingrediente:

• Globuri
• Crenguţe de brad
• Vopseluri
• Fundiţe conform caietului de brand
• Aracet
• Ambiţie
• Voie bună
• Voie bună
• Voie bună
Cantităţi: Oricâte aţi face, vor fi total insufici-
ente!
Înarmaţi-vă cu răbdare şi zâmbete, faceţi se-
lecţii (care se vor dovedi total incorecte şi/sau
aleatorii), iar anul viitor... sporiţi cantităţile! De 2
ori, de 3 ori, de 10 ori...

Mod de pregătire:

Cine nu are o Magda Boroiu şi o Antonia Ciulian
(neapărat împreună)... ghinion!

Nu suntem dispuşi să renunţăm la ele!
Şi vă promitem că anul viitor darurile vor fi mai
multe, mai haioase, mai deştepte!

Székely Ervin

Toată viaţa m-am jucat. Am vrut să răspund la fesie” - spunea ea, dar i-am explicat că eu nu
una din cele mai uzitate întrebări reportericeşti: aş putea face vreun rău nici măcar unei muşte,
ce te-ai fi făcut, dacă nu te-ai fi făcut ziarist (în darămite unor oameni.
cazul meu). Am scris deja vreo douăsprezece În rest, am vrut să mă fac tractorist, pilot, as-
pagini, după care am ajuns la concluzia că e tronaut, pantofar, inginer mecanic (tata avea
mult mai simplu să enumăr acele îndeletniciri un prieten foarte simpatic, inginer mecanic, şi
cu care nu aş fi vrut să mă ocup sub nicio formă. credeam că toţi sunt la fel), tâmplar, lutier şi,
Sunt numai trei: profesor (pentru că am fost la mai nou, bucătar. Ce au în comun toate aces-
şcoală), militar (pentru că am făcut armata) şi te meserii? Cred că un singur lucru, eu ştiu câte
medic, deşi bunica mea tare ar fi vrut să devin puţin despre fiecare.
purtător al halatului alb. „E cea mai nobilă pro-

Şi iată, m-am trădat. Sunt superficial. Prefer să
ştiu câte puţin despre multe lucruri (în loc să
ştiu mult despre puţin, ajungând in extremis să
ştiu totul despre nimic), dar nu sunt profund.
Asta e interpretarea negativă. Cea pozitivă este
că am cultură generală şi nu sunt un barbar al
profesiei.

Tocmai din acest motiv nu am cercetat motivele
pentru care sunt aşa, dar cred că cheia de boltă
este joaca. Toată viaţa mi-a plăcut să mă joc. De
la jocuri prostuţe (cum e şeptica americană),
la cele mai sofisticate (cum e şahul), am încer-
cat aproape orice. Şi azi îmi place să mă joc la
calculator. Dar dincolo de jocurile propriu zise,
îmi place să mă joc şi când fac lucruri aşa zise
serioase (am îndoieli din ce în ce mai mari, că
ar exista aşa ceva). Pasiunile mele au toate la
origine un imperativ ludic.

Aşa este, de pildă, gătitul. Îmi place foarte mult
să experimentez reţete inventate de mine, sau
să mă joc cu condimentele. În gastronomie sunt
adeptul teoriei l’art pour l’art. „Produsul finit”
este mai puţin important decât conceperea şi
prepararea lui, sau cum a formulat arta gătitului
filozoful şi eseistul Molnár Gusztáv:„gătitul este
acel proces mistic, al cărui rezultat este absolut
indiferent.”Cu toate acestea am o satisfacţie de-
osebită când este apreciată mâncarea făcută de
mine, iar musafirii mei sunt mulţumiţi. Am scris
o mare parte dintr-o carte de bucate şi sper că
într-o zi o voi publica.

Iniţial aceeaşi nevoie de joacă m-a împins şi
către literatură. M-am jucat, am imaginat an-
umite întâmplări, situaţii mai mult sau mai
puţin comice, şi, ca să nu le uit, le-am scris. Ul-
terior am legat aceste schiţe, am completat cu
poveşti adevărate, dar rescrise, puţin retuşate
sau colorate de mine, am închegat o poveste
unitară şi aşa s-a născut primul meu roman,
scris după ce am publicat alte două cărţi de
publicistică (A műember / Omul artificial).
Ulterior însă„s-a îngroşat gluma” şi următoarele
două romane sunt mult mai... era să scriu se-
rioase, dar nu ar corespunde adevărului (parcă
am spus că nu ştiu să fac lucruri serioase), deci
mult mai dificile chiar dacă au şi ele multe
pasaje umoristice (sau cel puţin au fost scrise
cu această intenţie).

Spun că sunt mai dificile pentru că dincolo de Serbia (din păcate, acum două luni,
poveşti amuzante, am dorit să descriu mecanis- emisiunea maghiară de la Radio Subotiţa a
mele politicii de partid, modele de cariere de fost desfiinţată). Aproape întâmplător l-am
politicieni, mărirea şi decăderea lor. Toate aces- descoperit pe José Saramago, iar acum vânez
tea pentru că am avut şi eu o rătăcire în politică, cărţile lui.
pe care a trebuit să o prelucrez şi să o analizez Cealaltă întrebare reportericească pusă frecvent
cumva, ulterior. Nu regret în totalitate „cariera este „ce ai face altfel, dacă ai avea posibilitatea
mea politică”, deşi în urma acestui experiment să începi din nou”. Nu cred că aş face mari
am rămas mai sărac cu câteva iluzii. schimbări. Sigur m-aş lipsi de câteva experienţe
Mă bucur că cel mai recent roman al meu care ulterior s-au dovedit inutile, dar în fond
Jilţ şi caldarâm va apărea în curând şi în lim- nu aş dori să fiu altfel decât sunt şi nici nu cred
ba română. Plănuiesc deja al patrulea roman că aş urma altă carieră. Mă simt bine ca ziarist.
despre procesul de asimilare a minorităţilor (nu Ne-am înţeles să nu vorbesc despre activitatea
vă speriaţi, voi încerca să evit clişeele politice mea profesională, însă în cazul meu aceasta
specifice subiectului şi nici nu intenţionez să este şi cel mai mare hobby al meu. Eram elev în
fac un rechizitoriu la adresa statului naţional, şcoala primară când„publicam” deja ziarul meu
căci fenomenul mă interesează mai mult din pe o foaie A3 (de desen), împărţit în rubrici, cu
perspectiva minoritarului, cum şi de ce are loc articole scrise de mine, poze lipite şi îl vindeam
schimbarea de identitate?). membrilor familiei cu 50 de bani (meseria asta
Deocamdată sunt doar în faza de documentare, nici atunci nu era bine plătită!). În concluzie aş
discut cu oameni care trăiesc în familii mixte umbla puţin doar la „reglajul fin”... În rest, aş
(deşi nu-mi place acest termen, dar nu am găsit lua-o de la capăt oricând.
unul mai bun). Adun amintirile mele, pentru
că şi eu provin dintr-o astfel de familie. Sper că
până la sfârşitul anului voi termina cel puţin o
primă variantă.
Acum câţiva ani m-am apucat de fotografie. În
prezent duc cu mine aparatul foto în excursiile
mele, dar sunt nevoit să recunosc că nu am
talent.
Când nu am chef de joacă – rar se întâmplă
– atunci citesc. Citesc foarte mult şi nu mă sa-
tur. Preferinţele mele sunt autorii maghiari
contemporani: Esterházy Péter, Spiró György,
Nádas Péter, Vámos Miklós, Schäffer Erzsébet
şi... Markó Béla.
Şi, chiar dacă nu o să mă credeţi, susţin că
este un autor valoros şi îmi place nu pentru că
mi-a fost o perioadă şef pe linie de partid (de
altfel am avut multe rezerve faţă de unele din
deciziile sale politice), ci pentru că este un poet
şi un eseist deosebit de profund şi inventiv.
Nu pot să nu-l menţionez pe Gion Nándor, un
scriitor maghiar din fosta Iugoslavie, cu care am
şi ceva în comun : a fost o perioadă redactorul
şef al emisiunii în limba maghiară a Radioului
din Subotiţa, deci un fel de omolog al meu în

Alexandru
Mogoşeanu

După cum vă amintiţi, v-am solicitat în repetate octombrie trecut. O fi Banatul fruncea, nu in-
rânduri să ni-i recomandaţi pe cei mai intere- trăm în controverse, dar vă dăm în scris că Olte-
sanţi dintre colegii voştri. Scrisoarea de mai jos, nia nu poate fi nimic altceva decât tendonul lui
“aproape anonimă”, poate fi considerată ilustra- Achile, cel fără de care nu există joc de glezne.
rea perfectă a vorbei care ne îndeamnă să avem ”Legendele spun că distinsa personalitate a
grijă ce ne dorim. O redăm ca atare, în speranţa radioului public pe care v-o prezentăm azi a
că veţi fi cel puţin la fel de impresionaţi cum am hotărât să-şi dedice viaţa acestei instituţii, într-o
fost şi noi, când am citit-o. O asemenea emoţie după-amiază de februarie a anului 1990. Mulţi
pe scara Richter n-a mai fost resimţită în direcţia dintre cei ce-l cunosc (bine) regretă şi astăzi că
noastră de la autogolul marcat de dinamovis- această decizie nu a fost atent cântărită (măcar
tul Steliano Filip în meciul cu CSU Craiova, din

de cei ce au pus-o în practică).
Este incredibil, minunat, fascinant...şi lista
calităţilor ar fi nesfârşită, căci iată ce limbă
săracă avem...
Mulţi îl consideră un soare, de-aia nu-i aruncă
nicio privire. E orbitor. De inteligent. Alţii zic
că e prost, dar el nu înţelege asta. Tocmai din
motivul enunţat anterior.
Să vă vorbesc despre el a fost pentru mine o
onoare, de-aia nici n-am semnat.
În mărinimia sa, le oferă celorlalţi posibilitatea
de a-i sta alături fie şi o clipă. După care, toţi îi
înţeleg valoarea şi pleacă spre zări mai bune,
precum păsările calde spre ţările călătoare.
Nu pot să vă spun despre cine am scris aces-
te rânduri, însă de veţi arunca o privire doar
asupra calităţilor, veţi înţelege că nu e vorba
despre colegul nostru, Alexandru Mogoşeanu.”

Vicențiu Andrei

Prietenii şi colegii îl alintă „Vice”. Dar nu uită să avea, fă-l cum trebuie. Dar, sincer, ascultându-l
menţioneze imediat „câine rău”. Cât de rău este realizezi că Vice e genul pe care ţi-ar plăcea să-l
colegul Vicenţiu Andrei care ridică vocea la citeşti măcar pe un blog, dacă nu chiar într-o
Bucureşti FM?„Nu mă las, dacă apuc de ceva, ţin carte. Facebook-ul, cu viralele şi pisicuţele lui e
cu dinţii.” Revoluţia începe din interior, nu? „Da, mult prea volatil pentru câte a văzut şi, de cele
mi-ai văzut pagina de Facebook...” Exact, am mai multe ori, a transmis Vicenţiu de la faţa loc-
fost întâmpinat de la intrare de câteva indicaţii, ului. „Radioul este în primul rând o mare joacă,
un crez, aşa cum mai vezi doar pe porţile oame- mai ales pentru cineva cu adevărat pasionat
nilor din Ardeal, să fie siguri că nimeni nu intră să vorbească cu oamenii. Să te trezeşti când se
fără să fi citit „manualul de instrucţiuni”. Nu mai crapă de ziuă doar ca să ai satisfacţia să le poţi
da sau primi şpagă. Respectă legea. Orice job ai spune, primul, bună dimineaţa pe bune.

Nimic nu se compară cu senzaţia pe care
o ai când vezi dimineaţa pe stradă un om
grăbindu-se să ajungă la muncă şi te gândeşti,
pe omul acesta eu l-am trezit, cu mine şi-a băut
prima cafea şi de la mine ştie ştirile zilei.
Ţin minte cât de fericit eram când am aflat pri-
ma oară cât de mult înseamnă munca noastră
pentru mii de oameni pe care, unii, nici nu-i
vom întâlni vreodată. De 1 decembrie, în 2005,
făceam emisiunea cu Emma Zeicescu (acum
la Realitatea Tv) şi Oli Brezoianu (acum la His-
tory Channel). Atmosfera era incredibilă. Pur şi
simplu nu ne venea să credem, sunau românii
din toată lumea, din Canada, din Australia...
Toţi doreau să spună „La mulţi ani, România!”.
Emisiunea era de la miezul nopţii la 3 dimineaţa.
Nu s-a putut opri, pur şi simplu. Am făcut over-
time până la 6 dimineaţa!
Mai mult de atât, mai târziu, când a apărut ne-
bunia cu Facebook, mulţi dintre cei care ne-au
fost alături atunci, ne-au căutat din nou şi sun-
tem prieteni cu ei şi acum. Pe 1 decembrie 2013
o parte din ei ne-au făcut o surpriză extraordi-
nară. Peste 300 de români au cerut şi obţinut
aprobarea să defileze în Dubai.
Cred că fotoreportajul acela este unul din cele
mai bune articole de portofoliu ce poate fi
văzut şi azi pe site-ul Bucureşti Fm.
Vezi tu, se creează o legătură greu de explicat
cu aceşti oameni, cu ascultătorii noştri. Oricum,
după unul sau două astfel de episoade, dacă nu
ajungi la o concluzie clară legată de meseria de
jurnalist, de om de radio, cred că nu vei ajunge
niciodată.
De aici vine, cred şi imperativul de pe facebook,
cu jobul care o dată făcut, trebuie bine făcut.
Pe lângă ce simţi şi pe lângă relaţia pe care ţi-o
construieşti cu ascultătorii, mai este adrenali-
na. Mai ţii minte drama de la Mihăileşti, din mai
2004, când au murit 18 oameni. Au explodat
atunci 20 de tone de azotat de amoniu, răstur-
nate dintr-un tir...

Mai târziu, pe 16 iunie 2004, a izbucnit un in-
cendiu devastator la fabrica de lacuri indus-
triale şi vopsele Chimtitan, situată în cartierul
Balta Albă din sectorul 3 al Capitalei, lângă
Uzinele Faur… Şi acolo erau mii de tone de
azotat de amoniu şi alte îngrăşăminte chimice.
Au venit pompierii militari cu opt autospe-
ciale. Am ajuns la faţa locului ştiind care este
riscul de explozie. Acolo mai era doar un
cameraman de la ProTv, Sergiu Matei, care
n-avea reporter. Ne-a ajutat un şofer să sărim
gardul, eu am transmis de la faţa locului, el fil-
ma. Dogorea atât de tare încât ne-am temut că
se vor topi echipamentele.”
Dar, dacă n-ar fi fost Facultatea de jurnalism şi
Radio România, ce ai fi ales? “Oho, greu de spus,
sunt pasionat de geografie, de istorie mai ales,
am fost olimpic la istorie, l-am avut profesor
coordonator pe Cioroianu…Dar, este ceva prea
important, ceva ce n-aş fi obţinut decât aici la
Radio.”Râde.“Aici am cunoscut-o pe Meda. Intra
mereu în direct şi la un moment dat mi-am zis,
trebuie să ieşim la o cafea. Azi este soţia mea şi
avem o fetiţă împreună, la soare te poţi uita, dar
la Cristina Mihaela nu…”

Daniela Mihai Soare

Prietenii de la zece este sfârleaza, motoraşul cerea mereu „vocii” din spatele microfonului:
care pocneşte, tuşeşte şi porneşte învâr- Zâmbeşte! Chiar dacă nu te văd, ascultătorii
tit ca un derviş rotitor, într-un nor de veselie îţi recunosc zâmbetul în timbrul vocii tale! Ei
„radioactivă”, punând pe roate fiecare nouă zi bine, când vine vorba de zâmbetul matinal al
ce începe la Radio România Actualităţi. Ca prin- Radio România Actualităţi, n-avem cum să nu vă
tr-o convenţie nescrisă, aici se dă ritmul zilei, servim panseul cu „cherchez la femme”, pentru
ştire cu ştire şi zâmbet după zâmbet. E ok dacă că oricine va căuta va descoperi că, între zece
nu v-aţi lămurit nici până acum de ce zâmbetul şi unu, responsabila cu mixul de veselie, infor-
nu este un monopol de televiziune. Am aflat şi maţie şi muzică bună este Daniela Mihai Soare,
noi cândva şpilul, cu titlu de secret de serviciu, coechipiera de nădejde a lui Ionuţ Dragu, pe
pasat cu grijă de un coleg cu experienţă care-i care-l mai ţineţi minte, desigur, dintr-un Atelier

anterior.

Un model de feminitate, mereu pusă la punct,
numai zâmbet şi amabilitate debordantă, pe
Daniela cel mai greu este să o prinzi într-o clipă
liberă, pentru câteva întrebări. Mai greu de atât
nu poate fi decât să o prinzi prost dispusă.
Misiune imposibilă, zicem noi, după ce co-
lega noastră ne-a povestit – cu un zâmbet
zen şi scuzându-se aproape – că în drum spre
Radio i-a fost furat telefonul. Sperăm noi în loc-
ul ei, pentru că Daniela este evident incapabilă
de astfel de gânduri, ca undeva în iadul hoţilor
de telefoane să existe o secţiune specială, un
crâncen batalion disciplinar pentru vietatea
care a avut sufletul să-i fure Danielei mai mult
decât un zâmbet.

Angajată în radio din 1999, a petrecut şapte ani
„mistici” la radiojurnal, o perioadă de iniţiere
fără de care cu greu poţi folosi termenul de şt-
irist, consacrat în argoul mass media. Prima sa
emisiune a fost Matinalul de weekend. „Stai să
îmi amintesc exact anul. Da, era în 2002, când
am făcut matinalul cu Florin Helmis. Apoi am
plecat de la ştiri şi am făcut Obiectiv România.
Apoi Emisiunea la minut, iar din 2012 fac Pri-
etenii de la zece”. Am întrebat-o şi pe Daniela
„cum şi de ce radio?” şi mai ales „ce-ar fi fost
dacă…”„Un om norocos ajunge întotdeauna la
timp în gară, ca să aleagă trenul cel mai bun.
La Călăraşi, în oraşul meu, trenul a ajuns în gară
înaintea mea. Era un personal prăfuit, din anii
99 şi m-am urcat în el sub privirea optimistă a
tatălui meu. El auzise un anunţ de angajare şi
ştia sigur că este postul care mi se potriveşte. Eu
ştiam doar că nu era bine să îl contrazici şi eram
sigură că dacă faci ce îţi place cu adevărat, nu o
să simţi că munceşti nicio zi din viaţă.

Cu acelaşi tren, luat din Ciulniţa, venea spre
Bucureşti omul care avea cel mai frumos zâm-
bet. Nu l-am zărit niciodată pe peron, dar
l-am întâlnit, într-o zi, în studio, citind ştirile
din sport. Am râs amândoi când am aflat că
veneam din oraşe învecinate, cu acelaşi tren,
fără să ne cunoaştem. Acelaşi personal, cu
aceeaşi destinaţie. Mai târziu, glasul roţilor de
tren avea să compună, pentru amândoi, cea
mai frumoasă melodie: Maria Lorelai, piesa de
rezistenţă care se aude în casa noastră de patru
ani şi jumătate.

Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aş fi fost
doctor. Aşa voia mama. Nici psiholog, aşa cum
mă convinsese profesoara din liceu. Oare cum
îmi stătea economist, aşa cum hotărâse viaţa la
un moment dat, când am intrat la ASE. Sau ce
ar fi fost dacă aş fi rămas pe peron, fascinată de
trenurile care vin şi pleacă. Eu l-am ales pe cel
care mi se potriveşte. Pentru că, întotdeauna,
un om norocos ajunge atunci când trebuie…”

Răzvan Daniel
Dumitrescu

Oricare din colegii lui îţi poate confirma că Răz- specialist de marketing încă de la început, din
van Daniel Dumitrescu este unul din oamenii 2001, cu excepţia unui scurt stagiu ca referent la
de bază ai echipei de marketing din Radio RADOR, Răzvan lasă de două ori pe săptămână
România. Cu greu ţi-ai putea imagina că sub grijile serviciului pentru cursurile Academiei de
seriozitatea reţinută a şefului Serviciu Market- dans Mihai Petre. Cum şi în ce fel ajunge un pro-
ing se ascunde mai mult decât grija atentă pen- fesionist de marketing alături de profesioniştii
tru rostul obiectelor promoţionale sau pentru ringului de dans?
buna desfăşurare a campaniilor şi evenimen- „Printr-o întâmplare, aş zice, am fost colegi de
telor de la Sala Radio. Ajuns la Radio România grădiniţă cu Mihai, deci ne cunoaştem de o
nu dintr-o întâmplare ci în consecinţa firească
a studiilor de management, absolvent de ASE şi

viaţă. Dar pentru mine a fost mai mult decât
o oportunitate să mă alătur acestei echipe
extraordinare.
Consider că este o onoare şi un privilegiu să fiu
prietenul lor şi să pot învăţa de la Mihai şi de
la sa sora lui, Alina Petre. Câţi se pot mândri că
au ocazia să danseze cu campioni ai României
la dans sportiv? De peste zece ani frecventez
cursurile Academiei, dar pot spune că nu simt
că mă duc la o şcoală ci că mă întâlnesc cu un
grup de prieteni buni, cu care împărţim această
pasiune a dansului.

Altfel, să ştiţi că marketingul şi dansul au multe
în comun. Până la urmă vorbim de rigorile
unei coordonări cât mai bune, a unei evoluţii
armonioase şi, cel mai important, dansul, ca
şi marketingul, nu este o activitate doar de
florile mărului ci presupune existenţa unui
public căruia îi este destinat. Când priveşti
din exterior poţi să vezi eleganţă, poţi vedea
frumuseţe şi, într-adevăr, nu am văzut dansa-
toare urâte. Nu doar pentru că dansul sportiv ar
atrage numai femeile extraordinar de fru-
moase, deşi mulţi aşa cred, dar este o fru-
museţe interioară pe care dansul o dezvoltă şi o
exteriorizează. Pasiunea unei femei care dan-
sează cu greu poate fi ignorată, luminează din
interior şi de multe ori bărbatul fereşte privirea
nu pentru că aşa cer regulile tangoului, de pildă,
ci pentru a nu fi distras de expresia transfigu-
rată a partenerei. Dar cei din jur se pot bucura
liber de acest privilegiu al privitorului şi eu cred
că , din cele mai vechi timpuri , nu există nimic
mai frumos şi mai spectaculos decât evoluţia
unei femei condusă pe ringul de dans de un
bărbat. Dansul bine executat, ca şi marketingul,
direcţionează atenţia, captivează publicul şi
creează o stare de aşteptare care se transformă
în final într-o stare de spirit.
Dansul şi marketingul convertesc pasiunea
profesioniştilor în admiraţia şi aplauzele
publicului...”

Emil Păvălaşcu

Povestea colegului nostru, Emil Păvălaşcu, teh- instituţiei cum se povestesc rezultatele ulti-
nician specializat în sisteme informatice şi co- melor curse de trail montan sau se plănuiesc
municaţii, angajat din 2008 la Radio România înscrierile la maratoanele de sezon. Surpriză
ne este de două ori dragă. sau nu, avem alergători printre noi, la Radio,
În primul rând pentru că, aşa cum veţi vedea, chiar mai mulţi decât vă aşteptaţi.
contrazice fără drept de apel prejudecata că Avem colegi pentru care o alergare bună în-
oamenii din Radio ar fi sedentari sau, cel mult, cepe de la 5 km în sus, un detaliu destul de
preocupaţi de fotbal. De fapt, cu atenţie şi greu de înţeles pentru cei care se bucură dacă
puţin noroc, veţi auzi dimineaţa prin lifturile nu trebuie să întindă pasul câţiva zeci de metri,
pentru a prinde autobuzul ce pleacă din staţie.

Al doilea motiv pentru care ne place povestea
lui Emil este pentru că porneşte din punct de
vedere competiţional din acelaşi birou din care
vă scriem aceste rânduri.
În 2009, Emil a admirat pe biroul şefului Servi-
ciului Comunicare mascota Maratonului Inter-
naţional Bucureşti, unde Radio România era
partener media. Sigur, Emil a avut încă din co-
pilărie o mare plăcere de a întinde pasul. Copil
fiind, a ajuns la atletism, dar a nimerit dintr-o
întâmplare la aruncarea suliţei, nu la alergare.
Nimic nu lăsa de bănuit în acea zi a anului de
graţie 2009, că Emil poate fi mai mult decât
un amator pasionat de alergare. Dar pentru că
entuziasmul său cu greu putea fi ignorat, de la
Comunicare s-a facilitat înscrierea sa la cursa
populară de 3,5km, fără taxe de participare.
Pentru mulţi dintre noi, să alergi aproape 4
km fără oprire reprezintă ceva nedefinit, între
coşmar şi curiozitate ştiinţifică. Pentru Emil,
în prezent, această distanţă reprezintă doar
un grăunte de praf. O pietricică minusculă dar
suficientă pentru ca, o dată pornită la vale, să
dea naştere unei avalanşe de curse de tot felul,
vreo 15 maratoane şi cam tot atâtea semimara-
toane, fără a mai socoti crosurile, duatloanele
şi triatloanele. Pentru cei nepreveniţi, un mara-
ton înseamnă puţin peste 42 de km de aler-
gare continuă. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult ca
performanţă sportivă, veţi spune...
Ei bine, aici vine partea incredibilă. Visul lui
Emil este să depăşească ştacheta şi aşa ridicată
a maratoanelor, vrea să devină un ultramara-
tonist, şi primul pas l-a făcut într-una din com-
petiţiile locale croite pe modelul cunoscutu-
lui IRONMAN. Cursele de tip IRONMAN, ca şi
ultramaratoanele nu sunt doar o încleştare a
titanilor la care participă elitele sportive ale
triatlonului... Vorbim inclusiv de un efort finan-
ciar major, care presupune echipament de sute
şi mii de euro.
Emil Păvălaşcu a compensat toate lipsurile fi-
nanciare prin entuziasm.

Îmi povesteşte râzând cum, la primul său
halfironman, XMAN 2014 din Oradea, a
participat şi a terminat cursa într-un echipa-
ment de înot improvizat dintr-un combinezon
de scufundări, căruia i-a tăiat pur şi simplu
mânecile care-l jenau în mişcarea braţelor.
Colac peste pupăză, i s-a defectat şi bicicleta,
un Sputnik antic, din anii 70, pe care a modi-
ficat-o cum a ştiut mai bine, astfel încât a fost
nevoit să termine cursa în doar două pinioane
funcţionale... A fost prima sa ciocnire cu nişte
concurenţi care-l priveau ca pe o curiozitate.
Cum să participi la o cursă de tip IRONMAN
încălţat cu cele mai ieftine încălţări din De-
cathlon şi călare pe o bicicletă sovietică cu
valoare muzeală? Să mai şi termini cursa, în
aceste condiţii, este pentru mulţi aproape o
blasfemie... Dar Emil Păvălaşcu nu s-a lăsat. În
2015 s-a înscris din nou şi, de data asta fără
defecţiuni, dar cu acelaşi echipament simbolic
a terminat întreaga cursă XMAN2015 Oradea:
3,8 km înot, 180 de km ciclism pe nişte dealuri
îngrozitoare şi, cireaşa de pe tort, încă 42,2 km
de alergare.
Avem un om de oţel în Radio, vă spun... Şi totul
a pornit din acest birou, de unde vă scriu aceste
rânduri...

Răzvan Suma

Mulţi dintre noi avem prieteni sau cunoştinţe de pace şi linişte interioară?
cu ocupaţii care-i expun unui stres constant. Sigur, nu există reţete universal valabile, dar,
Rar întâlnim medici, chirurgi sau stomatologi cu siguranţă unul dintre cele mai simple şi sur-
care să nu fie audiofili dedicaţi, melomani ex- prinzătoare răspunsuri ne-a fost dat de violon-
clusivişti, pasionaţi de muzica simfonică sau celistul Răzvan Suma, director al Orchestrelor
jazz experimental... Şi în timp ce-i cât se poate şi Corurilor Radio. Unul dintre cei mai activi
de normal ca după o zi de probleme, durere tineri muzicieni români, cu un repertoriu impre-
sau sânge să alegi refugiul muzicii clasice, nu sionant, un adevărat aficionado al unor presti-
de puţine ori ne-am întrebat ce se întâmplă din gioase săli de concerte ca “Auditorio Nacional
perspectivă inversă, cum se relaxează un muzi- de Madrid”,„Teatro Colon” din Buenos Aires,
cian, unde este acesta nevoit să-şi caute clipele

Centrul Cultural Belém din Lisabona, „Kursall”
din San Sebastian sau„Casa da Musica” din Por-
to, ne declară zâmbind amuzat că de 8 ani joacă
… fotbal.

Iar colegul nostru, trebuie spus, nu este un
muzician oarecare cu prea mult timp liber.
Dimpotrivă, chiar ne mirăm că am reuşit să-i
smulgem câteva minute pentru o discuţie cât
de cât relaxată. Cu o remarcabilă activitate con-
certistică în România, Răzvan Suma este din
2009 solist al Orchestrelor şi Corurilor Radio,
fiind în acelaşi timp şi profesor asociat la Uni-
versitatea de Muzică Bucureşti, cu un portofoliu
pedagogic impresionant nu doar în România ci
şi peste hotare, unde este invitat să predea la
cursuri de măiestrie organizate în ţări ca Spania,
Argentina, Coreea.

Cum ajunge muzicianul colaborator al unor
nume importante ale muzicii clasice internaţio-
nale, precum Maxim Vengerov, Cvartetul Borro-
meo, Cvartetul Voces, Silvia Marcovici, Cristian
Mandeal, Horia Andreescu, Christian Badea sau
Misha Katz, să joace fotbal? “Ştiaţi că antrenorul
de renume mondial Giovanni Trapattoni con-
sideră că prin muzică poţi deveni un fotbalist
mai bun? El chiar afirma că dacă asculţi Mozart
vei juca mai bine fotbal, vei învăţa despre inter-
vale, tempo, ritm… Conform lui Trapattoni, prin
muzică vei dobândi abilităţile logice necesare
să citeşti jocul, să înţelegi o partidă de fotbal…

Dar, în primul rând, trebuie spus că nu sunt
singurul muzician. Totul a început acum 8 ani,
la iniţiativa compozitorului Cristian Lolea, dar
acum suntem mai mulţi muzicieni: Tiberiu
Soare, Alex Anastasiu…

De fapt suntem un grup de prieteni destul de
eterogen din punct de vedere profesional, ne
întâlnim săptămânal pe stadionul Iolanda Balaş
şi am format practic trei echipe, una a program-
atorilor, alta a muzicienilor şi a treia a artişti-
lor vizuali. Dar noi suntem de departe cei mai
buni…
Suntem mai tehnici, avem un talent inerent…
Dar numitorul comun, din punctul meu de ve-
dere, dintre muzică şi fotbal este un anumit

altruism şi un esprit de corps fără de care nicio
orchestră din lume nu ar cânta la unison, iar noi
am ieşi, probabil, să batem mingea singuri, la
un perete…”
Şi familia, cum se împacă cu acest hobby? Am
reuşit să-i mai smulgem un zâmbet. “Aici a fost
un moment delicat… Am o soţie extraordinară
şi doi copii minunaţi, o fetiţă de cinci ani şi un
băieţel de trei ani jumătate… Analia Selis, soţia
mea este nu doar o cântăreaţă care a ştiut cum
să cucerească publicul din România, dar ei, ca
argentiniancă, îi curge fotbalul prin vene…
Când mi-a spus că vrea să vină şi ea la fotbal
a trebuit să-i explic că prietenii mei nu sunt
încă pregătiţi sufleteşte să fie înfrânţi pe teren
de o femeie, oricât de frumoasă… Dar cel mai
deştept cedează şi, în familia mea, femeile sunt
cele mai înţelepte… Uite, fetiţa mea Noa este
mai matură decât mine!”

Costina Gheorghiu

Se spune că un om copleşit de griji şi să-i încapă pe bucăţica de hârtie fină. Dar cum
probleme s-a dus la un înţelept, să-i ceară aju- este posibil, ar fi întrebat omul. Renunţă la ce
torul. Înţeleptul l-a poftit să şadă, i-a pus în faţă este nu este important şi scrie cât mai mărunt,
un sul de hârtie fină de orez şi i-a spus omului i-ar fi răspuns înţeleptul. Spre seară omul era
să folosească din aceasta câtă are nevoie pent- foarte obosit, ochii îi lăcrimau de atâta efort,
ru a-şi scrie toate grijile sale. În prima zi, omul a dar era mulţumit. Sarcina ce părea imposibilă
mai cerut un sul, după ce l-a umplut pe primul dimineaţa era îndeplinită şi şerveţelul era aco-
cu scrisul său mărunt. Înţeleptul l-a chemat şi a perit pe ambele părţi de grijile omului, trans-
doua zi, dar i-a pus în faţă un şerveţel de hârtie formate într-o dantelărie de semne minuscule.
din orez şi l-a îndemnat pe om să îşi scrie din Vino şi mâine, l-a chemat înţeleptul, am găsit
nou problemele, de data aceasta astfel încât rezolvarea grijilor tale. În a treia zi omul a primit

o cutie în care se afla un singur bob de orez.
Dacă grijile tale, pentru care ai avut nevoie de
două suluri din hârtia cea mai fină din pai de
orez, au încăput ieri pe un şerveţel din aceeaşi
hârtie, încearcă astăzi să le aduni pe un singur
bob de orez, căci din acesta provine toată hâr-
tia pe care eu o am în casă.
Omul s-a chinuit o zi, două, trei, un an... Într-un
târziu s-a întors şi i-a întins înţeleptului cutia în
care se afla bobul de orez. Priveşte, i-a spus, am
reuşit! Te cred, zise bătrânul, fără să deschidă
cutia. Dar la grijile tale te-ai mai gândit, unde
sunt? Nu am avut timp, recunoscu acesta, dar
sunt acolo toate, inscripţionate pe acel bob de
orez. Atunci fie grijile tale nu sunt atât de mari
pe cât credeai, fie ţi-ai pierdut prea mult timp
cu gândul la acestea, spuse zâmbind înţeleptul.
Vă vine să credeţi sau nu, dar avem în Radio un
expert de primă clasă în tehnica şerveţelului de
hârtie din pai de orez, care este nimeni altci-
neva decât colega noastră Costina Gheorghiu,
şefa Serviciului Achiziţii! Grijile şi responsabili-
tatea enormă, stresul luptei zilnice cu un sistem
legislativ excesiv, ajung toate în bucătăria unei
locuinţe de bloc, ridicată de Costina la rang
de atelier de creaţie. Aici se transformă în tot
atâtea minuni handmade.
Le vinzi, întrebăm cu gândul la magazinul Fon-
dului Plastic de odinoară.
Niciodată! Le ofer cadou, prietenilor. Şi acestea
sunt daruri oferite din suflet, căci Costina şi le
rupe cu greu de la inimă, de fiecare dată. Un
perete luceşte stins, auriu, acoperit de icoane
extraordinare. Pe celălalt putem admira câteva
goblenuri ce reproduc picturi celebre. Imitaţiile
de vitraliu şi obiectele meşteşugite prin tehnica
mozaicului pe sticlă aruncă străluciri policrome
ce te duc cu gândul la grota plină cu nestemate
din poveştile orientale. Sesam deschide-te!
Uşa se crapă un pic, nu mult, cât să se poată
strecura în cameră stăpânul absolut al acestor
comori: un pisoi British Shorthair Silver Tabby,
cunoscut celor mai mulţi dintre noi ca “mâţa
aia, din reclamele Whiskas”. Felina dungată este
ultima achiziţie de suflet din familia Gheorghiu

şi pretendentul exclusiv la inima unei prinţese
de 17 ani, mândria Costinei. Şi ea este
pasionată de hobby and craft? Ne hazardăm,
căci în familie domină Marte şi Diana, soţul
este pasionat de aviaţie iar prinţesa amintită
jertfeşte pe altarul tirului sportiv. Rămânem
deci alături de Costina, pacifista familiei, mereu
preocupată de culori, materiale exotice şi un
client fidel al magazinului de profil, de lângă
Academia de Arte. Suntem sinceri uimiţi de in-
tensitatea fenomenului. Aici nu este vorba de
un banal pastime, menit să compenseze inevi-
tabila peltea televizată, din fiecare seară.
Costina Gheorghiu nu este nici doar un
simplu mic meşteşugar, de oricâtă dexteri-
tate ar da dovadă, ci un artist complet, de o
meticulozitate remarcabilă şi o deschidere
renascentistă, ce evoluează cu talent de la
pictura în ulei la obiectele din sticlă, ipsos sau
lemn. Calitativ şi cantitativ, hobby-ul său este
un veritabil tur de forţă, imaginea în oglindă a
muncii sale de la Radio.
Efortul este acelaşi, dar aici poate ordona şi
simplifica, lucrurile capătă sensul dorit, care
depinde doar de Costina.

Mihai Cătălin
Păcuraru

Sincer, nu ne vine să credem cât de complex mintit precizare filosofică subtilă, făcută de
poate fi un subiect pe care-l credeam relativ Kierkegaard: “Dumnezeu, nu există. El este
simplu. Hai să ne cunoaştem, am zis şi ne-am etern”.
gândit că, poate, va fi o simplă căutare, câte- Unde, cum este şi, mai ales cum poate fi găsit,
va întâlniri şi discuţii rutiniere despre pasiuni- l-am rugat pe colegul nostru Mihai Cătălin
le colegilor, unele comune, altele mai cu moţ. Păcuraru, de la Bucureşti Fm, să ne precizeze.
Şi iată că, din om în om, potecuţa noastră în- Padre, cum îi spun amicii, este un teolog avant-
cepe să urce până la subiectul primordial. Dacă gardist, spunem noi, dar îl lăsăm pe el însuşi să
ne-ar fi spus cineva că, prezentând oameni, povestească... Oameni şi pasiuni, despre acest
vom ajunge să vorbim inevitabil de Dumnezeu, lucru este vorba în„casetuţă”.
nu am fi crezut. Pentru o clipă ne-am rea-

Sunt un adolescent la 47 de ani, un visător,
neastâmpărat, iubesc oamenii, iubesc natu-
ra, iubesc tot ceea ce fac. M-am născut cu ra-
dioul, trăiesc cu radioul, mă folosesc de radio.
Lucrez în S.R.R. de 24 de ani. Înainte de a mă
muta în Gen. Berthelot, de a mă angaja în in-
stituţia viselor, cum îmi place să-i spun, am
lucrat în armată. Ca militar, am avut speciali-
tatea de... transmisionist. Să trecem la treburi
serioase, m-am gândit mult cum arată CV-
ul meu la onorabila mea vârstă a pubertăţii:
Alpinist instructor, motociclist cu o altă spe-
cialitate în domeniu: custom-bike, desenez cu
aerograful motoare; parapantist, regizor emisie,
redactor radio, scriitor, teolog.

Dacă aveţi răbdare vă voi spune cum se îm-
bină toate acestea, citând din cărticica „Unde
este Dumnezeu?”, este propria carte, a mea şi
a prietenului meu, Ionuţ. „Secolul nostru are
privilegiul de a dobândi renumele de „apogeu
al libertăţii”. De aceea, este important să ne
oprim câteva clipe şi să ne întrebăm: care este
sensul acestei libertăţi? Un sfânt al Bisericii a
dat un răspuns foarte simplu: „Iubeşte şi fă ce
vrei!”, dar oare ce înseamnă aceasta?

Cum iubim?” În tot ceea ce faci trebuie să fii
moral, să te raportezi la divinitate, să iubeş-
ti creaţia şi pe Creator. Iar tu, omule, creează,
chiar şi la bucătărie! Vă mai propun un exerciţiu
de imaginaţie, vă povestesc o întâmplare din
radio, nu de la radio: „Alături de câţiva colegi şi
prieteni, vorbeam despre cartea sus menţion-
ată, despre lansare acesteia. Unul m-a întrebat:
- Nu înţeleg, te-ai dat pe stâncă, te-ai dat cu mo-
torul, te-ai dat cu parapanta... cum ai ajuns la te-
ologie, Padre?... Răspunsul a fost simplu: - M-am
dat pe stâncă şi L-am găsit pe Dumnezeu... Îl
găseam contemplând... mai târziu, când am fă-
cut şi alpinism utilitar... am renovat Biserici... Cu
motorul m-am dat pentru a fi liber, în plus…
pictam - aerografiam pe motociclete...cream...

M-am dat cu parapanta... zburam ca o pasăre...
eram eu şi Dumnezeu, admirând creaţia Sa...
Toate ca în matematică... duceau într-un singur
punct, aveau o rezultantă...
Deci Unde este Dumnezeu ? i-am întrebat...

Le-am şi dat răspunsul: „ÎN TOT ŞI TOATE!” Ve-
deţi, precum motto-ul rubricii pe care am
realizat-o ani de zile: „Pentru unii extrem,
pentru mine un mod de viaţă” În tot ce faci,
creează, iar când îmbătrâneşti, să nu trăieşti din
amintiri, creează-i pe alţii, ajută, în felul acesta
vei întinerii şi tu.
Cum am ajuns la toate aceste concluzii? Nu
datorită vârstei, ci pentru că am stat lângă cei
înţelepţi, cei vârstnici, pe care-i iubesc. Bătrânii
sunt maturii copii ce gânguresc copilărind,
modelul smereniei, înţelepciunii şi a celor
curaţi cu inima. Şcoala Tomitană de Teologie
de la malul Mării, m-a canalizat, de asemenea şi
radioul, învăţându-mă nu să renunţ la pasiuni,
ci să învăţ a le pune în slujba oamenilor. Sunt
încă tânăr, am pasiuni şi vă iubesc!

Adi Soare

Poate părea mai degrabă un exerciţiu fantezist Imaginaţi-vă deci cum, în luna iulie a anului de
de imaginaţie, dar este perfect posibil ca o graţie 1997 un proaspăt licenţiat în jurnalism
carieră de jurnalist în radio să înceapă cu o şi ştiinţele comunicării citeşte din întâmplare
imagine. Este o imagine simplă ce surprinde într-un anunţ că Secţia Sport a RRA caută
patru personaje într-un studio de radio şi cu băieţi. Primul lucru pe care Adi l-a văzut, ajuns
aceasta începe povestea colegului nostru în redacţie să afle amănunte, a fost un grup de
Adrian Soare, Adi pentru prieteni, realizator patru oameni: Paul Grigoriu, Teoharie Coca-
la secţia sport a Radio România Actualităţi. O Cosma, Florian Pittiş şi Ion Ghiţulescu.
întâmplare de demult, dar care ne-a mers la su- Am rămas ca un cerb în lumina farurilor. Pentru
flet, de unde v-o pasăm şi vouă. mine era de necrezut şi mai mult decât puteam

să asimilez pe loc, neprevenit. Erau toţi acolo,
mi-au ars retina, pentru mine erau nişte titani,
erau nişte zei. Am fost doi ani colaborator... I-am
admirat şi am învăţat de la ei tot ce ştiu, dar mai
ales ce nu ştiu... Ion Ghiţulescu mă mai ono-
rează şi acum cu atenţia lui, mă sună când mai
fac matinalul şi-mi spune „vezi că nu ai dat ora,
trebuie să dai mai des ora exactă”.
Intuiţia ne spune că, poate şi datorită acestei
imagini, ce a surprins o întâlnire providenţială
şi definitorie pentru un tânăr aflat la debut de
carieră jurnalistică, în prezent cea mai impor-
tantă pasiune a lui Adi este fotografia.
Da, mai joc şah pe internet, o oră pe zi, este o
reminiscenţă din liceu, dar acum nu mai este
vorba de performanţă. Mai degrabă este un
ritual de purificare, mă debarasez de tot stresul
unei zile. Pe lângă şah îmi mai plac şi urmăresc
câteva seriale bune, Millenium, 24, House of
cards, dar sunt pasionat cu adevărat de fotogra-
fie, la nivel amator ce-i drept... Când am ajuns la
Olimpiada din China mi-am luat un Nikon D60
care mi-a rămas credincios până în ziua de azi.
Dar nu este oarecum contradictorie pasiunea
unui om de radio pentru imagine?
Nu, nicidecum, eu cred că este vorba de o po-
tenţare a creativităţii, vorba unui fost profe-
sor de filosofie care ne spunea „dacă vrei să-ţi
forţezi creativitate, puneţi ideile pe post-it-uri şi
combină. Pe mine fotografia mă completează
ca jurnalist. În rest este o pasiune ca oricare
alta, se materializează într-un vraf de reviste
foto, mereu în creştere, în peisaje, portrete, în
imagini surprinse pentru prieteni pe la câte o
petrecere, dar şi pe imagini sportive pe care le
consider de portofoliu, fără teama de exagerări.

Delia Pavel

De la realizatorul care lasă microfonul şi cară la baza Radio România.
ca voluntar targa Salvării, la violoncelistul care De această dată v-o prezentăm pe colega
joacă fotbal între două turnee internaţionale noastră, Delia Pavel, referent de specialitate la
şi până la teologul care-l caută pe Dumnezeu Redacţia Teatru. Absolventă de Management
ba cu motocicleta, ba cu parapanta, v-am tot cultural la UNATC, Delia a lucrat mai întâi ca ref-
plimbat dintr-o extremă în alta. erent la Ministerul Culturii şi, din 2010, la Radio.
Noi îi privim pe toţi colegii noştri cu egală ad- O zi obişnuită de muncă, din programul De-
miraţie şi nu încetăm să ne minunăm de la o liei, ne poate părea prea monotonă: începe cu
săptămână la alta, pe măsură ce descoperim teatru, continuă cu teatru şi se termină tot cu
acest capital uman extrem de valoros care stă teatru.

Dar să nu vă imaginaţi că, din acest motiv, turul
zilnic de forţă al Deliei e mai prejos decât, să
zicem, performanţa colegului specializat în
sisteme informatice care a terminat cursa de
XMAN în 2015, la Oradea.
Un observator neavizat cu greu ar putea bănui
câtă încăpăţânare şi putere de muncă se ascund
în spatele acestei siluete fragile. Parafrazând un
proverb cunoscut, cine n-are teatru să-şi facă...
Şi zis şi făcut, Delia împreună cu partenerul ei,
actorul George Constantinescu, au făcut un
teatru! Cum adică, vă veţi întreba, probabil... Ei
bine, în sensul cel mai strict al cuvântului, porn-
ind de la zero, nada, niente, nimic, doi tineri
au construit o instituţie teatrală. În fiecare zi,
după programul de la radio, Delia îşi ia în prim-
ire proiectul său de suflet: Asociaţia Teatrul de
Artă, o nebunie care a pornit, ca în filmele care
par prea frumoase ca să fie adevărate, de la un
vis imposibil.

Dar ştiţi cum se spune, în general viaţa bate
filmul şi nici în cazul celor doi viaţa nu a dat
dovadă de mai multă înţelegere... Să aduni
la un loc un grup de actori, să-i faci să creadă,
să îndure şi să lupte pentru un vis, vi s-ar pu-
tea părea uşor, deşi în lumea artistică nimic nu
este mai greu, fiind vorba, cum zicea Horaţiu,
de „neamul supărăcios al poeţilor”. Pe lângă
coeziunea de grup, inevitabil cei 15 actori
ce colaborează în cadrul Teatrului de Artă au
nevoie de un sediu şi de un număr de specta-
cole. Sala au găsit-o pe strada Sfântul Ştefan, la
nr.21, în zona Universitate, Izvorul Rece. O fostă
fabrică… Să spui că era în stadiul de grajd, plină
de moloz şi şobolani morţi, ar fi un eufemism.
Dar cum omul sfinţeşte locul, azi la aceeaşi
adresă străluceşte o sală cochetă de teatru, ce
asigură 75 de locuri pentru spectatori.
Cât efort a presupus această metamorfoză?
Nu avem timp să privim în urmă. Avem de rezol-
vat un număr prea mare de sarcini administra-
tive de la o lună la alta.

Dacă am sta să jelim, privind în urmă, am pierde
ritmul. Nu este o iniţiativă pentru profit, dar
trebuie să vindem fiecare bilet pentru a pu-
tea asigura utilităţile, pentru a plăti actorii…
Da, cu toată pasiunea din lume, actorii sunt şi
ei doar oameni şi nu pot trăi prin fotosinteză.
Căutăm permanent sponsori… Mizăm pe aju-
torul oricui, dacă nu altfel, măcar prin donarea
acelor 2% din impozit. Dar ne descurcăm cum
putem, avem zece producţii proprii, pe lângă
care mai găzduim un număr mereu în creştere
de producţii, acum îi găzduim şi pe colegii de
la Teatrul Evreiesc şi ne bucurăm nespus de
fiecare dată când reuşim să facem sală plină. Să
vă mai spun şi că oferim în paralel şi cursuri de
teatru, de dezvoltare personală prin teatru?
Încercăm să ne facem cunoscuţi prin puteri
proprii, avem programul online, cu posibili-
tatea rezervării şi achiziţionării de bilete, toate
acestea pe un site bine pus la punct ce poate
fi accesat la www.teatruldearta.ro dar vă
aşteptăm cu drag şi pe pagina noastră de
Facebook.
Ne mândrim cu participările noastre la
Festivalul Naţional de Teatru precum şi la Festi-
valul Naţional de Comedie, dar şi cu producţiile
noastre. Vreau neapărat să menţionez şi să-i
invit pe toţi cei ce doresc să aplaude teatru de
calitate, să vină să vadă “Dureri fantomă” de
Vasili Sigarev, în regia lui Bogdan Budeş sau
“Omul care mânca lumea” de Nis-Momme
Stockmann, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.