Literatura-1(1)

LITERATURĂ PENTRU COPII DEFINITIVAT 2018 MATERIAL REALIZAT DE ELENA ELY Nota – operele sunt prezentate in ordinea in care apar in programa in vigoare disponibila pe www.edu.ro 1. CREAŢIA POPULARĂ a) Genul liric – lirica populară Genul liric –gen literar ce cuprinde opere literare in care sunt exprimate in mod direct gandurile, ideile si sentimentele autorului prin intermediul eului liric. Lirica populara este constituita din totalitatea operelor lirice transmise de-alungul timpului prin viu grai. Folclorul literar reprezintă totalitatea operelor poetice (literare)orale, create sau însuşite de popor şi care au circulaţie orală în rândul poporului. Trăsătura fundamentală a literaturii populare este caracterul oral, anonim ( atunci când creaţiile folclorice nu pot fi atribuite unui autor cunoscut) sau colectiv. Creaţiile folclorice păstrează anumite formule narative, o compoziţie specifică, preferinţa pentru anumite figuri de stil, aşadar au un caracter tradiţional Lirica populara prezinta urmatoarele note definitorii: caracter oral – transmiterea prin grai viu a creaţiilor populare, din generaţie în generaţie; caracter tradiţional – conferă conservarea tiparelor ancestrale, concepţia de viaţă, simţirea şi spiritul românesc care definesc specificul naţional; caracter colectiv – dat de contribuţia mai multor creatori, fiecare generaţie adăugând câte ceva acestor creaţii; caracter anonim – nu se cunoaşte autorul individual al creaţiei literare; caracter sincretic – împletirea armonioasă a cuvintelor cu melodia şi cu mişcarea (dansul), mai ales în crearea obiceiurilor populare; Creaţia lirica populară cuprinde: poezia obiceiurilor: de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra etc.), de primăvară (Vergelul, Junii, etc.), rituri de invocare a ploii (Paparudele), obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica); poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de cele mai importante momente din viaţa omului: naştere, nunta, moartea; poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;

creaţia lirică în versuri: doina, cântecul propriu zis şi strigătura; creaţia epică în versuri: balada populară (fantastică vitejească, pastorală, familială); creaţia epică în proză: basmul, legenda, snoava; creaţia aforistică şi emignatică: proverbe, zicători, ghicitori. COLINDA Colinda se incadreaza in cadrul creatiilor lirice populare, mai exact in poezia obiceiurilor. Aceasta este o creatie lirica foarte veche care a conservat o sumedenie de secvente mitice. Colinda s-a nascut ca o expresie a nazuintelor de bine si frumos, de belsug si implinire in planul familial. Specia cunoaste o mare diversitatea tematica si este raspandita pe tot cuprinsul spatiului romanesc cu particularitatile regionale ale fiecarei zone geografice. Ca specie, conserva fragmente de cantec epic (pe structura de balada) si motive legendare ce trebuie interpretate in functie de grupurile umane (varsta gospodarilor care sunt colindati, statutul lor familial, statulul social in cadrul satului, etc.). Orice colinda prezinta atat ceata de colindatori cat si pe gospodarii carora acestia le colinda. Textul colindei se prezinta ca o urare si se constituie ca o creatie poetica de tip descriptiv care primeste o trasatura individualizata in functie de gazda sau uratori. Ceata de colindatori adreseaza cuvinte ritualice pentru belsugul holdelor, pentru abundenta in gospodarie, pentru sanatate si viata tihnita. Pavel Ruxandoiu in Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti clasifica colidele astfel: Colinde de copii- urari directe, scurte, urmate de cererea darurilor si de versuri satirice; Colinde de ceata – interpretate de flacai mai mari, acestea contin urari elaborate si descrieri ample ale satului arhaic Termenul de colinda este o derivatie din termenul latin „calendae”, facandu-se referire la anul nou sarbatorit de romani, iar peste vechiul ritual s-a inradacinat semnificatia religioasa a nasterii lui Iisus Hristos, ceea ce a generat de-a lungul timpului nasterea colindelor crestine practicate de colindatorii copii pentru a vesti nasterea celui ce ne-a salvat din pacatul stramosesc. Termenul provine şi de la slavul Koleda (de unde şi colinda, corinda, formă ce pare a fi mai nouă, regionala – conform Al. Rosetti, Colindele religioase la români). Obiceiul se desfăşoară pe parcursul a 2,3 zile, cu începere din după- amiaza zile de 24 decembrie sau în preajma Anului Nou, colindându-se la fereastră, afară în curtea gospodarului sau în casa acestuia. Textele poetice sunt deopotrivă profane şi religioase. Cele mai vechi sunt colindele laice, care indirect, în mod hiperbolic, prezintă aspecte legate de munca şi viaţa unei familii. Aceste texte

sunt individualizate, diferenţiinduse după: vârstă (colinde de copii, de tineri, de bătrâni), sex(de faţă, de băiat), profesie (de vânător, cioban, agricultor, pescar, militar, etc), categorii sociale (preot, notar, primar, văduvă, tineri căsătoriţi, gospodar, logodnici, etc). Câteva teme literare întâlnite în colinde amintesc de vechi legende (legenda celor 9 fraţi metamorfozaţi în cerbi, legenda soarelui care şi-a peţit sora, etc), basme, teme de balade (Nevasta fugită, Soacra cea rea, Mioriţa, Şarpele, Pintea haiducul, Meşterul Manole, etc). Versurile colindelor se înrudesc cu cele de nuntă, desfăşurarea epică fiind concentrată pe aspectul de urare, care apare de regulă la sfârşitul versurilor, tema poetică constituind doar pretextul pentru înfăţişarea celor colindaţi. Colindele religioase au origine mai nouă, fiind influenţate de cărţile apocrife, textele lor fiind adaptate la melodiile de colindă. Cunoasterea de catre copii atat a colindelor laice cat si a celor religioase, a semnificatiilor simbolice si alegorice asigura transmiterea valorilor traditionale precum si insamantarea valorilor morale si cognitive ale literaturii populare, constientizarea a ceea ce reprezinta un bun crestinin raport cu membrii familiei si cu intreaga colectivitate in care se dezvolta. Bibliografie Pavel Ruxandoiu , Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p. 242-271, Folclor poetic, 1979 - Proverbe, zicători, ghicitori Stilul aforistic este subordonat, in general, in literatura de specialitate, liricii populare si este reprezentat de proverb, zicatoare si ghicitoare Daca primele doua este nevoie sa fie accesibilizate pentru a fi folosite in prescolaritate sintetizandu-se caracterul moralizator al textelor, ghicitorile sunt prin excelenta texte asociate varstei copilariei, jocului numirii lumii in forma sa cea mai simpla. Proverbul Reprezinta un text scurt cu valoare aforistica si caracter moralizator reprezentand o cugetare incheiata. Pe langa termenul consacrat de „proverb” mai intalnim si termenii „vorba din batrani” si simplu „vorba” ( exista o vorba). Vorba aceasta din batrani exprima continutul experientei inaintasilor, un adevar universal valabil. Ele exprimă adevăruri general umane observate într-o anume împrejurare, dar cu o capacitate de repetabilitate, ceea ce le conferă caracter de explu sau pildă. Lucian Blaga in Elanul insulei considera proverbul o creatie ce inmagazineaza „intelepciunea omului patit, iar mai simplu a omului cu experienta, care priveste lumea ca spectator” (L. Blaga, Elanul insulei, Cluj-Napoca, 1977, p.56)

Ovidiu Papadima le socoteste „invataturi ce sunt ca toate celelalte forme de arta populara, forme de viata. Dar, mai mult decat celelalte sunt esente de viata. Ele formeaza in modul cel mai concentrat si mai pregnant posibil o multime aproape infinita de situatii de viata” (O. Papadima, Proverbul ca forma de intelepciune in Literatura populara romana, Bucuresti, 1986, p. 598) Irina Petras, considera proverbul sinonim cu dicton, fiind „o formula fixa, in general metaforica, exprimand un adevar rezultat din experienta, un sfat, aceatsa formula fiind cunoascuta de toti membrii unui grup social. (I. Petras, Teoria literaturii, Cluj-Napoca, p.182) Actul de interpretare si analiza a proverbului trebuie sa se raporteze la relatia contextuala. In literatura pentru copii gasim adeseori proverbe ce au drept scop inglobarea ideii principale a continutului povestit, spre exemplu in „Danila Prepeleac”, fratele mai mare „harnic, grijului si chiabur” si cel mic „ sarac si lipsit de noroc” sunt asociati unor neveste pe masura: nevasta celuui mic era „muncitoare si buna” si a celui bogat „era pestrita la mate”, dupa vorba veche „tot un bou si-o belea”. Astfel facand uzura de un proverb „frate, frate dar branza-i pe bani” nevasta celui mare si bogat isi certa barbatul pentru ca isi ajuta fratele. Ajungand in situatii complicate Danila Prepeleac isi face curaj prin proverbul „nevoia invata pe caraus”, astfel el pune la cale un mod ingenios prin care ii invinge pe dracii din padure. De asemenea despre povestea „Capra cu trei iezi” reprezentativa pentru literatura pentru copii, putem afirma ca este construita pe structura proverbului „lupul isi schimba parul, dar naravul ba”, intrucat desi era cumatrul caprei si ii promisese acesteia ca nu se va atinge de iezi, cum i se iveste ocazia acesta profita si face tot posibilul pentru a-i manca. In desfasurarea poestii Creanga foloseste nenumarate proverve, spre exemplu cand capra a plecat in padure si si-a sfatuit iezisorii sa stea incuiata in casa, autorul introduce proverbul „Peretii au urechi si ferestile ochi” anuntandu0ne astfel ca subiectul povestii se va complica si ca in viata un secret nu poate fi acoperit pe vecie. Dupa ce lupul a mancat iedul cel mare si a stranutat, cel mijlociu ia urat „sa-ti fie de bine, nanasule” descoperind astfel lupului locul in care era ascuns. Momentul este epic, iar Creanga intervine din nou pentru a-l motiva si explica tot printr-un proverb „Ca toata pasarea pe limba ei piere” intreaga opera a lui Creanga este presarata cu proverbe menite sa-si exercite caracterul moralizator asupra cititorilor. Basmele populare si scriitori precum I. Creanga, A. Pan, M.Sadoveanu, C. Negruzzi, I. Agarbiceanu folosesc proverbul ca pe un mijloc de extensie literara deoarece poseda structuri artistice indelung slefuite de multimea anonima si isi bazeaza continutul pe experienta individuala. Zicatoarea Ca tipologie lingvistica zicatoarea esre o expresie, o locutiune proverbiala, care nu se constituie intr-un text incheiat, de sine statator.

In timp ce proverbul este o ecuatie independenta, zicatoarea se asociaza in propozitie sau fraza, introducand atitudini fata de comportamente sau situatii particulare. In opinia lui Pavel Ruxandoiu „zicatorile nu au continut ideistic, ele neformuland adevaruri general valabile, precum proverbele, ci numai atitudini sau sublinieri prin metafora ale unor fapte naturale si umane.”(P. Ruxandoiu, Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p.387) Fiecare zicala poseda o expresivitate „sui generis”, o nota de spontaneitate. O aluzie inseamna „ a bate saua ca sa priceapa iapa”, o localitate cu oameni indiferenti fata de avutul lor este „ un sat fara caini”, o persoana zapacita pare „ ca lovit cu leuca”, daca cineva a dat gres se zice ca „ a nimerit ca Ieremia cu oistea0n gard”, mai multe necazuri pe capul unui om sunt explicate ca fiind „pacate de la noua neamuri”, un indivit capabil, dar dezinteresat de sine este sanctionat prin zicatoarea „branza buna in burduf de caine”, un timp friguros, dar cu soare inseamna „soare cu dinti” etc. In Capra cu trei iezi, Creanga incarca textul cu o multime de zicatori pline de efect : iedul cel mare il ironizeaza pe cel mic „cand a ajuns coada sa fie cap...”. Cand lupul nu vede niciun ied se asaza ca sa se odihneasca pentru ca „nici acasa, n-am de coasa”. In Danila Prepeleac, personajul dupa ce schimba capra pe-un gansac si acesta faca galagie, atunci exclama „na ca am scapat de Dracul si am dat de tata-sau”/ Dintr-o pereche de boi frumosi Danila se alege cu o punga pe care „ o suceste si-o invarteste si-apoi zice: Na-ti-o franta, ca ti-am dres-o”. Nici ca se putea o mai aspra ironie fata de prostia omeneasca sanctionata ca autoironie. Zicatorile subliniaza marea bogatie expresiva a limbii romane, nuanteaza literatura pentru copii, stimuland imaginatia si dezvoltand limbajul copiilor. Ghicitoarea Este o creatie populara ( mai rar culta – Alfabet – de T. Arghezi) in versuri, ce prezinta sub forma metaforica si/sau alegorica un anumit element, fiinta, fenomen, raspunsul implicand identificarea acestora prin asocieri logice. In planul continutului ghicitoarea se constituie printr-o modalitate de incifrare a realitatii, a elementelor acesteia. In planul formei ghicitoarea reprezinta o constructie unitara, afirmativa sau interogativa, simetrica si ritmata. In Mic dictionar indrumatorn in terminologia literara de C. Fierăscu si GH. Ghița ghicitoarea este „ o specie a literaturii populare, in versuri sau in proza, cu caracter alegoric, metaforic, in care se dau trasaturile fundamentale ale unei fiinte, lucru fenomen ce urmeaza a fi ghicite”(p.230) Pavel Ruxandoiu considera ghicitorile „ un fel de joc colectiv, menit sa puna la incercare istetimea si abilitatea mintii. Pe literat il intereseaza acest joc oentru ca merge frecvent la metafora si alegorie, acuzand o foarte bogata imaginatie” .”(P. Ruxăndoiu, Folclorul literar in contextul culturii populare romanesti, p.391)

Ghicitorile sunt practicate in cadrul satului arhaic la claca si sezatoare ca manifestari folclorice si in scoala si familie pentru educarea copiilor. Ghicitorile pot fi clasificate astfel: Simpla -Stergar vargat/ Peste deal aruncat Enumerativa – La cap mare/ La trup mare/ La mijloc / Ca un fir de busuioc Contrastiva – (binom contrastant) Are coarne, nu e bou/ Are sa, nu e cal Narativa – O fata tanara trece in zori/ Si-si varsa lacrimile peste flori Dialogata – Buna ziua, omule cu omoaia!/-Multumim dumitale! /Dar nu suntem omul cu omoaia/ Mama lui e soacra mamei mele/ Ghici ce rude suntem? Onomatopeica – Toata ziua cioca, cioca/ Vine seara boca,boca Ion Creanga introduce ghicitoarea in povestea Stan Patitul ca moment proba in a dovedi inteligenta lui Chirica.” Lata – peste lata, peste lata- imbujorata peste imbujorata, cracanata peste cracanata – maciulie peste maciulie – limpezeala peste limpezeala- galbeneala si peste galbeneala hudulet” Raspunsul lui Chirica „in fata casei, vatra, focul, pirostriile, ceaunul, apa dintr-insul, faina si culeserul sau melesteul” (I. Creanga, Povesti, Amintiri, Povestiri, Bucuresti, 1975, p.65-66) Pentru ca cere un efort considerabil de gandire si imaginatie, pentru calitatea metaforelor sale, pentru modul cum se raporteaza la o lume a miracolelor, ghicitoarea trebuie valorificata permanent in cadrul activitatilor realizate cu copiii deoarece aceasta contine ample valente formative. - Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători) Folclorul copiilor constituie o suma de creatii literare asociate varstei copilariei, jocurilor si educatiei primite de copii in familie. Particularitatile de continut si forma sunt generate de insesi particularitatile de varsta ale copiilor carora li se adreseaza. Tratatul de Istoria literaturii romane, vol. I, Editura Academiei Bucuresti din 1964 consacra un intreg capitol acestei categorii de folclor pe care-l considera „ un fenomen viu, in continua transformare, ce poseda acea viata clocotitoare, multilaterala si dovedeste o capacitate uimitoare de ecuatie artistica si lingvistica” (p.182) Caracteristicile fundamentale ale folclorului copiilor sunt: Simplitatea textelor ce se manifesta atat la nivelul continutului limbajului cat su la buvelul formei – avand dimensiuni reduse; Mizicalitatea acestor texte este realizata prin valorificarea de versuri scurte, continand multe structuri repetitive;

Plasticitatea deosebita a textelor este datorata figurilor de stil si imaginilor artistice valoroficate imbinand elementele reale cu cele fantastice. Speciile subsumate folclorului copiilor sunt: Recitativa numaratoare – text utilizat in jocurile copiilor pentru desemnarea celui ce va indeplini un anumit rol intr0-un context.Se concretizeaza, de obicei, in constructii ritmate, cu sau fara continut semantic, valorificand succesiunea numerelor cunoascute de copii. Exemple de recitative numaratoare: „Are tata patru boi/ Si din patru vinde doi/ Face rochie cu volan/ Si i-o vinde lui Ghivan/ Lui Ghivan cu nasul rosu/ Bata-l focul mincinosu’ „ Unu, doi, trei, patru, cinci, Tata cumpără opinci, Sora scrie cu cerneală Peste tot pe pardoseală, Ieşi pe uşă tu afară! Una mia suta lei Ia te rog pe cine vrei Din gramada cu purcei A lui Moş Andrei! Dacă n-ai pe cine, Ia-mă chiar pe mine! Şade Turcu pe saltea, Porunceşteşte o cafea, Când se uită în caimac, Hopa, cade un gândac! 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 Şi-un pahar cu apă rece, Toţi gândacii să se-nece, Numai unul să rămână, Să se facă praf-tămâie, Praf-tămâie-cozonac, Ieşi afară, măi gândac!

Cantecul formula-text ce-si are originea in ritualurile de influentare a fenomenelor naturii.Se constituie intr-o forma ludica de invocare a unor elemente apartinand planului real sau ireal. Exemple de cantece ritual: „Iesi, soare, din nour/ C-am sa-ti dau un puisor / Puisorul satului/ In curtea bogatului” „Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te-asteapta o fata mare/ Cu cercei cu ghiocei/ Cu salba de noua lei/ Iesi, soare, din inchisoare/ Ca te tai/ C-un moi/ C-un pai/ Cu sabia lui Mihai” „Luna noua, luna noua/ Taie painea-n doua/ Si ne da si noua/ Ti ejumatate/ Mie sanatate.” „Sac, cucane, n-ai margele/ Rosii c-ale mele/ Sac ca n-ai oprege/ Cin’ te mai alege? „ Cantecul joc – constructie simpla, continand de obicei un referen, asociata unei linii melodice, insotind unele jocuiri de miscare. Exemple de cantece joc – Taranul e pe camp; Batistuta; Podul de piatra; Ursul doarme; Albinuta; Fluturasul etc. Framantarea de limba – text de dimensiuni reduse, constituit din succesiuni d ecuvinte, sintagme care prezinta similaritati la nivelul structurii fonetice si fac parte, in unele cazuri, din aceeasi familie lexicala. Framantarile de limba au rolul de a dezvolta memoria si capacitatea copiilor de a pronunta corect, reprezentand adevarate exercitii de dictie. Exemple de framantari de limba utilizate in mediul prescolar: Ariciul Un arici cu tepii mici Si un bot catifelat Langa gard s-a tupilat Necajit si suparat Ca l-a plouat. Mai arici cu tepii mici Hai in casa la caldura

Unde nimeni nu te fura Sus dupa cuptor sa stai Sa nu capeti guturai Lucica In gradina e Lucica Zi de zi cu galetica Cu grebla si lopatica Ingrijeste floricica. Pisicel Vezi ce are pisicel Are ceai de musetel Si friptura de purcel Invelita-n servetel Creatia folclorica a copiilor deosebit de bogata se de expresiva trebuie sa fie cat mai mult valorificata in cadrul activitatilor instructiv-educative din gradinita deoarece aceasta dezvolta holistic copilul oferindu-i tot o data o bucatica din memoria colectiva a folclorului, slefuita de-a lungul epocilor.

b) Genul epic - Basmul : Greuceanu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur. *Nota – recomand accentuarea unei singure opera din fiecare categorie GREUCEANU – basm popular “Greuceanu” este un basm popular ce apartine ca specie genului epic, acesta se caracterizeaza ca fiind o naratiune in proza, transmisa prin viu grai de-a lungul timpului, avand o vechime ce se pierde in negura veacurilor. “Basmul popular este o compunere literara populara al carei subiect, cu substrat folcloric, este o impletire de intamplari supranaturale, cu eroi ireali sau fantastici” (Dictionarul limbii romane moderne, Bucuresti, 1958). Numele personajului principal “Greuceanu” este o derivatie a adjectivului “greu” caracteristica ce ecplica inca de la inceputul basmului calitatile protagonistului. Tema basmului – Lupta dintre bine si rau- disparitia lunii si a soarelui de pe cer si recuperarea acestora de la rapitori. Evolutia subiectului –“niste zmei furasera luna si soarele de pe cer” din imparatia imparatului Rosu, iar acesta promite mana fiicei sale celui ce il va scapa de acest necaz. La curtea imparatului Rosu s-a prezentat Greuceanu “ cu vorbe mieroase” catre imparat pentru aI cere permisiunea sa plece in cautarea celor doi astrii. Voinicul porneaste la drum alaturi de fratele sau, acestia se opresc la Faurul pamantului pentru a discuta cum vor proceda in continuare. La o rascruce Greuceanu si fratele sau se despart. Eroul ajunge la casa zmeilor si dup ace afla unde erau zmeii se lupta cu acestia si ii ucide pe rand. Inainte de a-l ucide pe tatal zmeilor afla unde sunt ascund cei doi astrii ceresti ( intr-o cula din Codrul Verde) si ii elilbereaza. In drum spre casa acesta se lupta cu mai multe zmeoaice metamorfozate in par, apa si floare, dar si cu zmeoaica cea batrana prefacuta in nor. Trupul mort al zmeoaicei se transforma intr-un munte de fier. Un sfetnic viclean de-al imparatuluui Rosu s-a dat drept eliberatorul astrelor pentru a se casatorii cu fata de imparat, dar adevarul este descoperit si Greuceanu este cel care se casatoreste cu aceasta. Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza basmul Greuceanu in specia literara basm popular mentionam: -=>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate

=>existenta palosului fermecat fara de care eroul ar fi fost „un om ca toti oamenii” => Greuceanu este inzestrat cu puteri supranaturale, acesta reuseste sa invinga zmeii si are capacitatea de a se metamorfoza intr-o pasare gingasa sau in buzdugan de otel, atunci cand elibereaza cei doi astrii ceresti : a luat in mana dreapta soarele si in cea stanga luna si le-a aruncat pe cer” =>intalnim motive specifice basmului -calatoria eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat, probe, obstacole la care acesta este supus; =>autorul popular imbina armonios naratiunea cu descrierea si dialogul => personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –Faurul pamantului face chipul lui Greuceanu din fier pe care il tine in foc zi si noapte, acesta il va ajuta sa invinga pe zmeoaica cea batrana si drept rasplata va ava fier pentru totdeauna deoarece zmeoiaca se transforma intr-un munte de fier, corbul ce ii aduce „un cioc de apa” in timpul luptei cu zmeii – Greuceanu ii va da la schimb starvul zmeilor, caii si caruta lui Greuceanu care erau mgice – erau cu totul de fier =>fiind un basmul popular intalnim numeroase formule tipice (initiale, mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final. => aparitia cifrei magice 3 – Greuceanu, fratele sau si Faurul pamantului formeaza gruparea de 3 eroi ai binelui, ei s-au sfatuit „trei zile si trei nopti”, ca sa se transforme in porumbel Greuceanu s-a dat de trei ori peste cap, zmeii aveau „trei fii si trei nurori”; atunci cand s-a transformat in buzdugan de fier Greuceanu s-a dat de asdemenea de trei ori peste cap; nunta eroului cu fata de imparat a durat trei saptamani; => textul cuprinde o multime de formatiuni lingvistice specifice liricii populare – „puse la cale”, „mersera cale lunga si mai linga”,: se facu calea crucii”, „unde-si intarca dracul copiii”, :manca=iar lupii carnea calului”, „c-o falca-n cer si cu una-n pamant” etc. Basmul, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei. Tipologia protagonistului Greuceanu este eroul cu puteri supranaturale ce infatisaza binele si restabileste ordinea normal a lucrurilor. Trasaturile sale de character – bunatatea, curajul, intelepciunea, rabdarea, devotamentul, ingeniozitatea sunt insusiri “exceptionale” caracteristice protagonistului basmului popular. El este intotdeauna ajutat de prieteni credinciosi ( fratele sau si fratele sau de cruce – Faurul pamantului, corbul care-I aduce apa, caii care-l aduc la imparatie.

Raul este reprezentat de familia zmeilor care cu toate viclesugurile nu reuseste sa invinga binele. Asa cum soarele si luna sunt eliberate si lumineaza cerul, asa si binele nu va putea fi pus sub obroc caci intotdeauna va iesi la suprafata sa-I lumineze pe cei buni. Basmul Greuceanu este o creatie alegorica care exprima crezul povestitorului popular despre viata si ale sale lupte. Tinerete fara batranete si viata fara de moarte Basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” se incadreaza in genul epic,iar ca specie literara este un basm popular cules si publicat de Petre Ispirescu. Impletirea elementelor reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul ca specific stravechi al basmelor,insa si in aceasta creatie populara se manifesta idei filosofice din mitologia romaneasca referitoare la conditia omului in univers,la viziunea despre viata si moarte. Basmul imbina supranaturalul popular cu profunde conceptii filosofice si mitologice,de unde reiese originalitatea unica a acestei creatii. Seminificatia titlului “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” releva sensuri pline de substanta ideatica,dubla negatie “fara” reliefand fermitata dorintei omului de a atinge idealuri superioare,anuland astfel adevaratul universal-valabil ca nu exista nici batranete fara tinerete si nici moartea fara de viata,adica nu poti fi batran daca nu ai fost mai intai tanar si nu poti muri daca nu ai fost viu. Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc in cuvintele cu care il intampina zana, cu mila, in tinutul vremii uitate: “-Bine ai venit,Fat-Frumos”- si cele pe care i le spune Moartea, dandu-i o palma:”- bine ai venit ca de imi intarziai,si eu ma prapadeam.” Tema este atipica pentru basm,lupta nu se mai da intre fortele binelui si cele malefice,ci releva dreptul nativ al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre limitele umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se regaseste in folclorul altor popoare. Deznodamantul constand in triumful legilor universalvalabile care guverneaza conditia de muritor a omului. Subiectul este asemanator basmelor in ceea ce priveste eroii si motivele populare, incipitul fiind reprezentat de formula initiala tipica “a fost o data ca niciodana ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti”. Neobisnuita este continuarea cu elemente supranaturale ce prezinta relati imposibile intre elemntele universului,ceea ce ar sugera faptul ca aceste inatamplari nu s-au petrecut nicicand si sunt de neconceput:”de cand facea plopusorul pere si rachita micsunele”,”de cand se bateau ursii in coade”. Aceasta formula de inceput are menirea de a proiecta evenimentele narate intr-un timp fabulos, intr-o ordine stranie,rasturnata a lumii si intr-un spatiu miraculous. Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas intalnit adesea la aceaste creatii populare. Un imparat si o imparateasa isi doreau copii dar degeaba au umblat pe la vraci si filozofi pentru ca nu isi puteau indeplinii dorinta. Vrajitorul le da leacurile dar ii avertizeaza ca aceasta dorinta

le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil de care insa nu vor avea parte. Copilul este nazdravan inca de a se naste plangand si refuzand de a venii pe lume,desi imparatul ii fagaduia “toate bunurile din lume”. Cand acesta ii va promite “tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, copilul tace brusc si se naste spre bucuria tuturor. Copilul este istet si curajos invata intr-o luna cat altii intr-un an atfel ca “imparatul murea si invia de bucurie” iar imparatia era mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon. Cand baiatul implinea cinsprezece ani, i-a cerut tatalui sa-si respecte promisiunea, dar imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-I dea tinerete fara batranete si viata fara de moarte si ca fagaduiala avuse drept scop impacarea lui. Tanarul este hotarat sa plece in cautarea idealului pentru care se nascuse pe aceste pamant si toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau ale curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest scop suprem au fost in zadar. Se manifesta in aceasta secventa a basmului mitul dorintei imposibile. Intamplarile urmatoare compun motivul probelor depasite fiind intalnit in majoritatea basmelor cu scopul de a scoate in relief insusirile exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi sotia potrivita,fie pentru a face ca adevaratul sa triumfe. Fat-Frumos isi alege din grajdurile imparatiei calul cel mai “rapciugos si bubos si slab” pe care il hraneste cu mana lui. Sfatuit de cal, voinicul cere tatalui “palosul sulita,arcul, toba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau”, ceea ce simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale ca experienta spirituala necesara in aceasta calatorie. A treia zi de dimineata voinicul si calul portesc in calatorie insotiti cu merinde si bani si vreo doua sute de ostasi, dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies din imparatia tatalui Fat-Frumos imparte toata avutia soldatilor apoi o iau spre rasarit si dupa trei zile si trei nopti ajung intr-o campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca intrasera pe mosia unei Gheonoaie care era atat de rea incat omora pe orcine cuteza sa calce pe pamanturile ei de aceea trebuia ca FatFrumos sa aiba arcul si sageata pregatite iar palosul si sulita la indemana. Aceasta va fi prima proba pe care voinicul trebuie sa o depaseasca. Dupa ce au mers “cale lunga si mai lunga” au ajuns pe mosia Scorpiei cu care era sora Gheonoaia dar fiind atat de rele nu puteau convietui. Voinicul trage cu arcul si sageata lovindu-I un cap din cele trei, la a doua sageata Scorpia se roaga la Fat-Frumos sa o ierte acesta fiind cea de-a doua proba. Aflanduse foarte aproape de palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte,inconjurat de o padure deasa unde traiau o multime de fiare fioroase.Pentru ca prin padure era imposibil sa poata trece s-au hotarat sa zboare deasupra padurii, asteptand momentul cand lighioanele primeau mancare in curtea palatului. Tocmai cand sa coboare atinse cu piciorul varful unui copac si toate fiarele incep sa urle. Doamna care da de mancare puilor ei ii salveaza oprind dobitoacele si trimitandu-le la locul lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste voinicul. Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta pe care le-o face “doamna palatului” o zana inalta pentru ca pana atunci nu mai vazuse un suflet de om pe la dansa. Ea il priveste cu mila pe voinic si ii ureaza “bun venit” si confirma faptul ca acolo se gasea tinerete fara batranete

si viata fara de moarte. Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu animalele fioroase petru a se putea plimba in voie. Cu timpul s-au imprietenit iar Fat-frumos s-a casatorit cu fata cea mica. Va fi prevenit sa nu mearga in Valea Plangerii. Intr-o zi mergand la vanatoare si alergand dupa un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata Fat-Frumos nu baga de seama si trece in Valea Plangerii facandu-i-se dor de casa. Revenirea memoriei si a dorului de parinti sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor. Insa aceasta secventa se manifesta motivul dorului de parinti asa ca hotaraste sa mearga sa-si vada parintii apoi sa se intarca inapoi. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca parintii nu ii mai traiau de mult ca va pieri si el daca va pleca dar rugamintile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casa. Motivul rentoarcerii la conditia umana este si ultimul ce se destinge in acest basm popular, calul se invoieste in cele sin urma sa-l duca pe Fat-Frumos dar numai pana la curtea imparateasca de unde se va intoarce imediat la palat fara sa-l mai astepte. Meleagurile si oamenii sunt de nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si Gheonoaiei se ridicau orase iar locuitorii radea cand ii intreba de ele ceea ce semnifica scurgerea ireversibila a timpului. Vazand ruinile palatului peste care crescuse buruienile, Fat-Frumos lacrimeza amintindu-si de copilaria petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi ploapele ii cazusera incat trebuia sa le ridice cu degetele casa vada ce se afla intr-o ladita de lemn, de unde “Moartea lui” se ridica si-I trage o palma spunandu-i cu “glas slabanogit”:”Bine ai venit ca de mai intarziai si eu ma prapadeam.” Fat-Frumos cade mort si se preface in pamant. Accentuare ideii ca Moartea lui reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura moarte. In basmul “Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” conflictul nu se manifesta intre fortele binelui si ala raului intre adevar si mincina ci exista numai lupata omului cu sine insusi pentru asi indeplini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formula finala acea zicere devenita celebra:”si au trait fericiti pana la adanci batraneti..” deoarece protagonistul simbolizeaza motivul reintoarcerii la conditia umana de muritor. Basmul se termina cu o formula finala tipica:”iar eu incalecai pe o sa si va spusei dumneavoastra asa” Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis deoarece aceasta este provocata de amnezie si de incremeniea timpului se aceea exista si dilema daca nu cumva de fapt Fat-Frumos si-a ratat viata reala. Revenindu-I memoria se intoarce la conditia de om muritor care se astfel nu poate intra in vesnicie decat prin moarte. Sustinand si dezvoltand aceasta idee Mircea Anghelescu remarca:”Aspiratia omului catre vesnicie in basmul lui Ispirescu trebuie vazuta ca aspiratie catre perfectiune catre purificarea individului fie si numai in sens moral inar neputinta pastrarii ei, dupa ce a fost obtinuta nu este marturia unui esec, ci accpetarea destinului a conditiei umane, o data ce aceasta purificare simbolica a fost realizata.” Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existentiala. Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului,

pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal. Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare. Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod fabulos. Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa a basmului, structurata pe motive: 1. motivul imparatului fara urmas 2. motivul dorintei imposibile 3. motivul probelor depasite 4. motivul dorintei implinite 5. motivul dorului de parinti 6. motivul reintoarcerii la conditia umana PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR - basm popular - cules de Petre Ispirescu Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman” si „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate. Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul

vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate. Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati. Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj. Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur. Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise:

– Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogu-te, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul. – Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji. – Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau. Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an” . O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara”, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop”.

2. CREAŢIA CULTĂ Nota – recomand accentuarea unei singure opere ( o fabula, o legenda, un basm romanesc, unul din literatura universala, o poveste romaneasca, una din literatura universala, o povestire, o schita, un roman pentru si despre copii din literatura romaneasca si unul din cea universala) a. Genul epic =>Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele și furnica. Fabula este opera epică, în versuri sau în proză având ca personaje animale, plante, lucruri puse în situatii omenești, din care se despride o morală. Intamplarile narrate constituie un subiect simplu, mijlocul prin care se evidentiaza o idee abstracta despre – prietenie, egalitate, prostie, lasitate, adevar, minciuna etc. Morala fabulei se constituie ca un scop al naratiunii si are un character satiric sau moralizator. Aceasta poate fi asezata la inceputul actiunii sau se poate desprinde din faptele alegorice ale fabulei fara sa fie formulate de autor. Greierele şi furnica de Jean de La Fontaine Petrecuse cu chitara toată vara. Însă iată că-ntr-o zi când viforniţa porni, Greierele se trezi fără muscă , fără râmă, fără umbră de fărâmă. Ce să facă?…Hai să ceară la Furnică, pân… la vară, niscai boabe de secară. -…Pe cuvânt de lighioană, voi plăti cinstit cucoană, cu dobânzi, cu tot ce vrei!…… Dar Furnica, harnică, are un ponos al ei: nu-i din fire darnică şi-i răspunde cam răstit: -Astă-vară ce-ai păţit?

-Dacă nu e cu bănat. zi şi noapte am cântat pentru mine, pentru toţi… -…Joacă astăzi dacă poţi!… Considerata multa vreme o specie literara minora, fabula a fost ridicata de La Fontaine la o perfectiune la care inaintasii sai nici nu visau, iar cei ce i-au urmat nu au mai putut sa o atinga. De aceea, se poate afirma ca La Fontaine este, fara indoiala, cel mai mare fabulist al tuturor timpurilor. Sub semnatura sa au ramas in literatura universal peste 100 de fabule grupate in 12 carti, fiecare carte putand fi considerate o capodopera. Tema fabulei este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal. Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua insecte. Structural fabula este formata din doua parti – actiunea descrisa si morala: prima in care este prezentat greierele care odata cu sosirea racirea vremii constata ca nu a fost chibzuit si si-a petrecut intregul anotimp cald petrecand fara sa stranga rezerve pentru iarna asa ca merge la furnica pentru a-i cere cu imprumut. Furnica, insa, refuza sa-l ajute si ii condamna comportamentul iresponsabil. Greierele se scuza ca el a cantat pentru toata lumea, nu doar pentru el, dar nici acest lucru nu o imbuneaza pe furnica care ii raspunde hotarata „Joaca-acuma daca poti! Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati de furnica - muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale evenimente nefaste, altii - intruchipati de greier - nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte. Greierele este tipul lenesului, al parazitului social, dar si al artistului neinteles, in timp ce furnica infatisaza tipul omului harnic si responsabil ce nu se lasa vrajit de placerile vietii. Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe. Rima este imperecheata in prima secventa narativa si o rima imbratisata in secventa dialogului. Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si caracterului furnicii. In concluzie "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai cu seama de personificare.

=>Legenda: Călin Gruia – Povestea florii-soarelui, Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ştefan cel Mare LEGENDA Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales in proză,dar şi in versuri, de obicei redusă ca dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi in general cauzală unor fenomene, intamplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc. După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea in proza epică populară şi cultă pentru copii. Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse,avand uneori elemente fantastice şi miraculoase, bazate pe fondul real al unei intamplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia.Dicţionarul de terminologie literară defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune in versuri sau in proză, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte aleunor eroi― . Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar -artistică la interferenţa dintre basm şi mit, in care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific cărora li se adauga uneori un inveliş de glumă, incat, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm, ci şi spre snoavă. Povestea Florii -Soarelui De Calin Gruia Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari. Legendele etiologice au rolul de a exprima si explica anumite cauzalitati conform mentalitatii folclorice. Legendele păsărilor şi plantelor işi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirit din creaţia populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi artisitice originale, bogate in resurse morale. Semnificativă este legenda Povestea florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei lui Ştefan-Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a motivelor,muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală şi supranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, in reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină – intuneric.

Structura -Legenda Povestea florii-soarelui de Călin Gruia, este structurata in episoade narative, intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se intrepătrund: planul concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale in ―spaţiul acestui pămant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Ştefan cel Mare‖). Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea ―fetei lui Ştefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără rezultat. Intr-un tarziu, o bătrană aude de necazul domnului şi se prezintă in faţa acestuia cu gand să-l ajute. De la episodul venirii bătranei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrana il povăţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă il va săruta pe alesul invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul intamplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătranei părea, pentru moment, că aduce o rază de speranţă in sufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, simbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite incurcă şi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―bluestem‖, anuţand Luna de ―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile Lunii – zană rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct şi indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea işi blestemă condiţia de zană, şi nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va răzbuna pe vodă. Insuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu ―noaptea ospăţului. “Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobească pe fată”, iar ―Soarele, un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii‖. Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale: “Cand la sfarşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade in genunchi in faţa Soarelui şi-I cere o gură de mantuire”, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul in floarea glbenă. Vodă şi mesenii plang pentru povestea tristă a fetei‖. Deznodămantul legendei e infăţişat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copilă o ia in palmă şi-o sădeşte in grădină‖, ca s-o aibă aproape şi ca să se mai mangaie tatăl ei. In finalul legendei, cititorul este redus in planul concret, explicandu-se cu maximă precizie şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, trăsăturile ei:” ―De atunci, floareasoarelui, cu faţa ei galbenă şi infiorată de durere, işi intoarce chipul intristat inspre strălucirea craiului zilei, cerandu-i sărutarea mantuitoare”. P.54 Legenda este deosebita prin apropierea elementelor cosmice – Soarele si Luna ( ce au postura de personaje) de universul real – fiica unui mare domnitor care datorita acestei idile spera ca va putea scapa de mutenie.

Muma lui Stefan Cel Mare -legendaDe Dimitrie Bolintineanu Legenda (din latină legenda înseamnă „lucruri de citit”) este o povestire fantastică cu elemente istorice reale transmisă prin forma orală. Legenda este o narațiune populară în proză sau în versuri, în care se împletesc realitatea și ficțiunea. Legenda, spre deosebire de basm, este strâns legată de un element cheie și se concentrează pe un loc, un obiect, un personaj, o poveste, se explică originea unor ființe, plante sau animale, desfășurarea unor momente istorice sau faptele unor eroi ș.a.m.d. Legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, atât cele posibile cât și cele complet ireale. Ele au servit de obicei pentru a explica geneza sau producerea unor fenomene sau evenimente. În limbajul comun, termenul a devenit sinonim mitului și se referă la ceva a cărei existență nu a fost niciodată dovedită. “Muma lui Stefan Cel mare “ –este o legenda istorica aparuta in Legende istorice (1865), de Dimitrie Bolintineanu. In Literatura romana legenda istorica a fost introdusa de D. Bolintineanu prin volumul mai sus mentionat. Se spune ca intr-o seară geroasă de ianuarie, Dimitrie Bolintineanu răsfoia, la lumina lămpii, „O samă de cuvente”, scrisă de Ion Neculce. Deodată privirea i se opri pe un fragment. Îl citeşte şi-l reciteşte: „Ştefan-Vodă cel Bun, bătându-i turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea Neamţului. Şi fiind mumă-sa în cetate, nu l-a lăsat să între şi i-au zis că pasărea în cuibul său nu piere. Ca să ducă în sus, să strângă oaste, că izbânda va fi a lui. Şi aşe pe cuvântul lu mâne-sa, s-au dus în sus şi au strâns oaste”. Tulburat, se ridică de la masă şi făcu câţiva paşi prin cameră, gânditor. „Da, e tocmai ce ne trebuie. O pildă pentru noi, românii!”, îşi spuse el. Luă pana, o înmuie în cerneală şi dădu titlul poeziei: „Muma lui Ştefan cel Mare”. Continuă: „Pe o stâncă neagră/ într-un vechi castel…”; şi încheie: „Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,/ Apoi tu aicea fără biruinţă/Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă./Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/Şi-ţi va fi mormântul coronat cu florii”. Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii, repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul: locul desfasurarii actiunii – la poarta unui vechi castel, timpul- la miezul noptii, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana

sa», «ca un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri. Urmeaza al doilea tablou, cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism. Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica exterioara, adevarul elementar al propozitiilor... Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt ca universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare mai originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa innobileze o propozitie. Mesajul poeziei – poezia este un model de dragoste pentru tara. Mama accepta sa-si sacrifice fiul ca sa-si salveze tara care l-a ales ca domnitor. Fermitatea mamei, refuzul de a-l primi in castel si promisiunea acesteia ca popoprul ii va fi recunoscator daca il va salva de turci, il motiveaza pe Stefan sa-si stranga oastea si astfel reuseste sa-I invinga pe turci.

Basmul cult: Mihai Eminescu – Făt-Frumos din lacrimă; Ion Creangă – Povestea lui Harap-Alb; Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio, Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz. Fat-Frumos din lacrima De M. Eminescu Poetul si prozatorul M. Eminescu s-a contopit spiritual cu fondul folkloric romanesc pe care il cunostea in structurile sale interne, respective –teme, simboluri, compozitie intrucat colectiile sale de literature popular cuprind creatie lirica, balade, basme, productii dramatice, proverve, cantece. Scriitorul era constient ca o literature nationala nu se poate intemeia decat “ pe viul grai al poporului nostrum propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui” ( M. E., Timpul, 8 mai 1880). Dintre numeroasele basme culese de Eminescu, pe care apoi le-a prelucrat mentionam: FatFrumos din lacrima, Calin Nebunul, Frumoasa lumii, Miron si frumoasa fara corp, Fata in gradina de aur. Basmul Fat-Frumos din lacrima este o creatie originala publicata in Convorbiri literare, in luna noiembrie 1870, un basm cult creat pe structura unui basm popular care imbina epicul cu liricul, rezultand o proza poetica. Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic de catre erou. Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Fat-Frumos din Lacrima in specia literara basm cult, mentionam: =>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate =>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat, probe , obstacole la care acesta este supus; =>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul dar si epicul cu liricul; => personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii –ajutoarele fantastice -calul, tantarii, racii, fata Genarului, Sfantul Petre. =>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale, mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final.

=> fiecare personaj este bogat zugravit cu ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat si ganditor ca miazanoaptea", imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori". => Eminesciene sunt si pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica si multimea florara amintesc de lirica marelui poet. => Epitetele (,,marmora lucie si alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale (,,fata, dulce ca visele marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern. => Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" si doinind din fluier, fapt care ii confera atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana). Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei. Pe fondul temei generale a basmului popular, confruntarea dintre bine si rau, prozatorul combina noi teme si motive: - paternitatea ca expresie a perpetuarii vietii omului pe pamant - erosul ca forma de cunoastere si implinire a destinului omului pe pamant; - erosul, manifestare unica a trairii din care decurge bucuria si frumusetea vietii pe pamant; - prietenia si solidaritatea umana, manifestari sociale si umane; - legatura omului cu natura terestra sic ea cosmic; - rolul crestinismului in definirea locului omului pe pamant, evolutia existentei omului de la nastere pana la moarte, si in continuare, sub conducerea vointei lui Dumnezeu; - raportul dintre viata si moarte; - relatia omului cu coordonatele timpului: trecut, present si viitor; - reflectarea actului creatiei; - feminitatea si masculinitatea care tind spre comuniiune; - reflectarea fericirii si nefericirii omului; - tineretea ca varsta a dragostei si cutezantei, a generozitatii si eroismului, a cunoasterii si devotamentului. Autorul inlocuieste formula “a fost odata ca niciodata” cu sintagma sinonimica “ in vremea veche “, pentru a ne transpune intr-o lume originara, unde motivele basmului apar ca o continuare a miturilor. In aceea lume de inceput traia un imparat „intunecat si ganditor” alaturi de o imparateasa „tanara si zambitoare”. Subiectul basmului urmareaste evolutia fantastica a destinului unor personaje cu trasaturi supranaturale intr-un spatiu al miraculosului.

Reperele spatio temporale sunt vagi – actiunea petrecandu-se „in vremea veche”, o lume originara, a inceputurilor. Intr-o zi, in timp ce indurerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, aceasta din urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Astfel, Fat-Frumos „s-a intrupat” din lacrima Preacuratei care s-a induplecat de rugamintile imparatesei care-si dorea un urmas si astfel feciorul cu fata alba „ca spuma laptelui”, cu parul galben „ca raza lunii” poarta numele de „Fat-Frumos din lacrima”, insemnele vointei divine si trasaturile sale exceptionale in raport cu oamenii obisnuiti. Aceste trasaturi exceptionale fac ca Fat—Frumos din lacrima sa creasca intr-un an cat altii in zece, astfel ajuns la varsta adolescentei si afland de vrajba dintre tatal sau si imparatul vecin ce dureaza de cincizeci de ani hotaraste sa plece pentru a se lupta cy urmasul acestuia (motivul calatoriei initiatice). Intalnirea cu urmasul rivalului tatalui sau se transforma intr-o „fratietate de cruce pentru tot restul vietii”. In virtutea acestui legamant Fat-Frumos ii promite fratelui sau de cruce ca il va scapa de Muma Padurii „o baba rea si urata” care „pe unde trece, fata pamantului se usuca, satele se risipesc, targurile cad naruite” Acest legamant creaza contextul intalnirii dintre Fat-Frumos si aleasa vietii lui – Ileana Cosanzeana, fiica Mumei Padurii. Probele pe care le trece Fat-Frumos sunt in numar de trei: o invinge pe Muma Paduri in lupta dreapta si se indragosteste de fiica acesteia; Chipui fetei se afla in contrast cu uratenia si rautatea mamei. Cand Fat-Frumos a ajuns la casa din padure a celor doua, este izbit de imaginea unei case frumoase „care sticlea de lumina lunei intr-o gradina de flori”- fiind astfel prefigurat chipul deosebit al fetei- „pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei lung aparea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cand o cununa cu margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda.” Frumusetea fizica a Ilenei Cosanzeana exprimata la superlativ este in acord cu trasaturile de caracter care vizeaza: sensibilitatea, tandretea, sinceritatea, devotamentul, bunatate. Intre Ileana Cosanzeana si Fat-Frumos din lacrima se infiripa o frumoasa poveste de dragoste. Fat-Frumos din Lacrima porneste din nou la drum deoarece ii fagaduise fratelui sau de sange ca i-o va aduce pe iubita sa, fata Genarului, astfel el se tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului tantarilor si al imparatului racilor (motivul animalelor/prietenilor ajutatori); la finalul perioadei, isi alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca si in basmul popular, calul ales este slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul calului nazdravan, al fetei Genarului care il metamorfozeaza pe Fat-Frumos din Lacrima intr-o floare pentru a afla secretele tatalui sau, dar si cu ajutorul divinitatiidupa ce Genarul il omoara pe Fat-Frumos si din cenusa acestuia se facu un izvor limpede,

Sf. Petre i-ar fi spus Domnului „Doamne, fa ca acest rau sa fie ce-a fost inainte” – „Amin! A zis Domnul” si ca prin „farmec” izvorul a pierit si Fat –Frumos din Lacrima a redevenit mandrul fecior de dinainte- in cele din urma fata Genarului este rapita si adusa la cel care o iubea. (aici subliniem din nou aparitia animaleleor/prietenilor ajutatori) Intre timp, Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-Frumos. Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator. Fat-Frumos din Lacrima constituie o minunata impletire a motivelor basmului popular cu cel cult. Prin bogatia tematica, prin asocierea atator motive si formule ce apartin universului fantastic, prin limbaj acest basm ofera un model de prelucrare originala a folclorului.

Povestea lui Harap –Alb -basm cultde Ion Creanga Povestea lui Harap-Alb este un basmu cult publicat in revista Convorbiri literare la 1. August.1877 si apartine celui mai de seama narator din Epoca Marilor Clasici- Ion Creanga. Prin scrierile sale Ion Creanga se inscrie in realismul taranesc deoarece remarcabilul povestitor s-a inspirat din inepuizabila comoara a literaturii populare. Definitia data basmului de marele critic G. Calinescu „o oglindire a vietii in moduri fabuloase” incadreaza Povestea lui Harap-Alb printre capodoperele genului. Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic de catre erou. Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Povestea lui Harap-Alb in specia literara basm cult, mentionam: =>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate =>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a eroului, dorinta acestuia de a ajunge imparat, probe , obstacole la care acesta este supus; =>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul => personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – antagonistul – Spanul, ajutoarele fantastice -calul, Sfanta Duminica, cei cinci tovarasi –Setila, Gerila, Flamanzila, Ochila, Pasari-Lati-Lungila, donatorii – albinele, furnicile. =>avand ca sursa de inspiratie basmul popular intalnim formule tipice basmului (initiale, mediane si finale). Prin intermediul acestora se stabileste intre povestitor si ascultator o conventie potrivit careia in basm totul este posibil, iar iesirea din lumea fabuloasa se face prin formula de final. Basmul, inclusiv cel cult, intra in categoria estetica a miraculosului, a fabulosului, astfel de la inceput pana la final cititorul strabate o lume supranaturala pe care o accepta cu toate conventiile ei. Tema basmului este reprezentata de lupta dintre bine si rau. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.

Reperele spatio-temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor. Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor. Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...” In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima. Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat. Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.

Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii. Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga. In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat. In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul. Viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar). Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga.

Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio, Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz. Pinocchio -basm modernde Carlo Collodi Pinocchio este un personaj imaginar apărut pentru prima dată în 1883. Povestirea “Aventurile lui Pinocchio” a fost scrisă de Carlo Collodi, care este pseudonimul literar al jurnalistului italian Carlo Lorenzini autor al multor carti didactice pentru copii. Aventurile lui Pinocchio a repurtat un imens succes, aparand in zeci si sute de editii si fiind tradusa in mai toate limbile pamantului. Basmul cult este specia genului epic, in proza, cu personaje numeroase, simbolice, cu o actiune ampla implicand fabulosul, supranaturalul care infatisaza parcurgerea unui drum initiatic de catre erou. Dintre numeroasele caracteristici care incadreaza Pinocchio in specia literara basm cult, mentionam: =>reperele spatio-temporale sunt vagi si nedetrminate =>intalnim motive specifice basmului -calatoria initiatica a lui Pinocchio, dorinta acestuia de a ajunge un baietel adevarat, probe, obstacole la care acesta este supus – este pacalit de grupul de papusari, apoi de vulpe si de motan, apoi de circari; =>stilul folosit de autor este unul elaborat imbinand naratiunea cu descrierea si dialogul => personajele indeplinesc, prin raportare la erou, o serie de functii – reprezentantii binelui – Gepetto, greierele- constiinta lui Pinocchio, Zana care il salveaza cand este tinut captiv de vulpe si motan, pestele care ii ajuta sa iasa din gura balenei, -reprezentantii raului –grupul de papusari, vulpea si motanul, circarii; Tema basmului - povestea lui Pinocchio descrie aventurile unei indaratnice papusi de lemn care fuge de acasa, angajandu-se intr-o serie de captivante aventuri inainte de a se decide sa devina cuminte, in speranta ca se va transforma intr-un baietel adevarat. Tema generala a cartii ar putea fi considerata drumul catre sine, o calatorie initiatica de formare. Compozitia basmului -actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial

Astfel, initial este prezentat Gepetto care isi doreste un copil, intr-o zi acesta se hotaraste sa cipleasca unul dintr-un trunchi de lemn ca sa-i aline singuratatea, il numeste Pinocchio. Noaptea un greiere-spiridus intra in incapere si sufla peste papusa de lemn care prinde viata. Greierelespiridus are doua semnificatii –personaj magic care poseda putei supranaturale si protector al papusii de lemn- el devina constiinta lui Pinocchio. Cand Gepetto se trezeste a doua zi si constata ca baietelul cioplit de el a prins viata s-a bucurat enorm. Baietelul era tare neastamparat, iar greierul-spiridus il certa mereu si il sfatuia sa asculte de batranul sau tata.A mai trecut ceva vreme si Gepetto s-a hotarat sa=l inscrie pe Pinocchio la scoala pentru a fi asemeni unui baietel adevarat(motivul drumului initiatic de la papusa de lemn la un baietel adevarat), ii cumpara abecedar si il trimite la scoala insa pe drum se intalneste cu un grup de papusari, directorul grupului ii daruieste 5 banuti de aur. Mergand spre casa se intalneste cu vulpea si motanul care il pacalesc sa-si ingroape banutii pentru a-i inmultii. Apoi el este tinut captiv de vulpe si motan, dar Zana cea buna – motivul prietenilor magici – il elibereaza. Peste cateva zile Pinocchio a intrat din nou in bucluc, este ademenit de o trasurica trasa de un magarus si de cei din trasurica sa plece in Tara jucariilor, iar acesta accepta. Ajunge mai apoi la circ unde este nevoit sa munceasca din greu, reuseste sa fuga si realizeaza cat a gresit. Ajunge la malul unei ape si aluneca fiind inghitit de o balena. In burta balenei se intalneste cu tatal sau, Gepetto, care pornise in cautarea sa, dar fusese inghitit de balena. Intr-o nioapte ei s-au agatat de coada unui peste, au asteptat ca balena sa adoarma si au iesit din burt aacesteia. Ajunsi acasa batranul tata Gepetto se imbolnaveste si vade la pat, Pinocchio il ingrijeste si ii ramane alaturi. Cand batranul dormea Pinocchio citea si invata sa scrie singur. Vazand hotararea baietelului de lemn de a se schimba si sarguinta cu care se ingrija de tatal sau, zana ce abuna isi face din nou aparitia si il transforma pe Pinocchio intr-un baietel adevarat. Gand a vazut ca baietelul lui de lemn devenise un baietel adevarat Gepetto s-a insanatosit, iar Pinocchio a ramas pentru totdeauna un baietel cuminte si ascultator. Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul fiintelor lipsite de consistenta proprie care asculta de orice impulsie exterioara,, sau al unei persoane ,,usuratice si frivole, lipsite de caracter si principii,,. Problema lui Pinocchio este interioritatea goala, forma fara fond. Marioneta este un triumf al iluziei si al aparentei, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor si a esentelor, a eului interior. Dansul intre ce sunt si ce as pute fi se incheie in momentul claustrarii in burta pestelui, simbolic un regressus in utero care pregateste maturizarea si transfigurarea baietelului d elemn intr-un baietel adevarat.Ca toate basmele culte, si acesta conserva, constient sau nu, numeroase urme culturale, evocand mituri, teme, motive care au devenit locuri comune in literatura: - balena din Iona, din Mori si devino al lui Goethe - tara distractiilor este teritoriul mortii, un fel de insula a lui Circe din Odiseea - radvanul tras de doisprezece magarusi are pe capra o figura a Hadesului, un Charon, luntrasul de pe Styx. - Circul si teatrul sunt simulacrele vietii reale, replici caraghioase ale ei - Somnul in timpul caruia se transforma Pinocchio aminteste de Morfeu, fratele mortii De la iesirea din burta balenei firul epic intra in linie dreapta. In burta balenie, Pinocchio isi regaseste simbolic constiinta de sine care fuseses omorata simbolic odata cu

Greierul-vorbitor. Iar regasirea constiintei este de fapt regasirea identitati, marea tema a cartii. Astfel, Pinocchio ajunge fiinta responsabila care se vede pusa in situatia sa ia initiative si pentru altii, pentru cei carora prostia sa le-a provocat suferinta: tatal agonic si zana bolnava. Basmul marcheaza momentul in care Pinocchio isi raspunde la intrebarea Cine sunt? Intr-un mod obiectivat, prin „Sunt altfel, sunt altcineva, un om, o fiinta in carne si oase.” Vrajitorul din Oz -basm modernDe Lyman Frank Baum Vrăjitorul din Oz este o carte pentru copii scris de autorul L. Frank Baum si apărut prima oară la editura George M. Hill Company din Chicago la 17 mai 1900, fiind retipărită de nenumărate ori. Autorul considera ca Vrajiitorul din Oz este o replica la cruzimea basmelor clasice ale fratilor Grimm si ale lui Andersen, cartea sa fiind scrisa sub semnul unei imaginatii pozitive plina de fericire. Avand la baza structura clasica a unui basm in Vrajitorul din Oz naratiunea se imbina armonios cu descrierea si dialogul. Tot sub influenta structurala a basmului sta si drumul initiatic pe care Dorothea- personajul principal al basmului- il va parcurge. Dorothea este orfana si traieste alaturi de unchiul Henry si matusa Em in taramul vastului Kansas, acestia sunt prezentati de autor ca fiind totuna cu peisajul arid din Kansas, lipsit de culoare si trist. Fata se simte singura, intr-o lume in care rareori se intampla ceva interesant, catelusul sau Toto fiind cel care aduce culoare in viata ei prin duiosia si veselia sa. Reperele spatio temporale se desfasoara pe doua axe- una cunoscuta –taramul Kansasului, una necunoscuta – taramul din Oz. Elementul care influenteaza desfasurarea evenimentelor este ciclonul, acesta matura taramaul Kansasului. Iar Dorothea fiind in casa alaturi de Toto inchise obloanele si se culca. Casa este dusa pe calea vazduhului intr-un indepartat, plin de culoare. Acolo Dorothea intalneste niste omuleti caraghiosi, dar si doua vrajitoare. Vrajitoarea ce rea a fost turtita de casa la aterizare asa ca vrajitoarea ce buna ii daruieste fetei pantofii ei de argint. Dorothea isi exprima dorinta de a se intoarce acasa, asa ca vrajitoarea ce buna o trimite la Vrajitorul din Oz, in Orasul de Smarald, acesta fiind singurul care ii putea indeplini dorinta. Astfel Dorothea porneste pe drumul cel galben – un drum initiatic care nu o va ajuta doar sa ajunga acasa ci sa se descopere pe sine si lucrurile cu adevarat importante in viata. (motivul drumului initiatic) Pe drum Dorothea se intalneste cu o sperietoare de ciori care isi doreste sa aiba creier, asa ca fata o indeamna sa vina cu ea la Vrajitorul din Oz. Se mai intalneste si cu Omul de tinichea, caruia Dorothe ii pune ulei la incheieturi, dar el isi doreste o inima – asa ca fetita il ea cu ea spre Oz. Apoi se intalnira cu un leu care isi dorea mai mult curaj, asa ca pleca si el la drum cu ei.

Drumul galben se sfarsi si intrara intr-un camp de maci, aici parfumul ametior ii adormi pe fetita si pe leu, dar scaparea vine din martea unui soricel (motivul animalelor ajutatoare) pe care Omul de tinichea il scapase de o pisica. Dupa cateva zile de mers prin munti, dealuri si campii ajunsesera in sfarsit la Orasul de Smarald. Aici cei patru prieteni vor trebui sa depasasca o proba pentru ca Vrajitorul din Oz sa le indeplineasca dorintele – proba fiind uciderea vrajitoarei de la Apus. Dupa ce indeplindesc cu succes aceasta proba vrajitorul le da cele promise – Omului de Tinichea o inima, sperietorii de ciori – creier, iar leului mult curaj, insa lui Dorothy nu reusii sa ii implineasca dorinta de a o trimite acasa deoarece balonul construit pentru ea isi lua aborul in timp ce ea il cauta pe Toto. In cele din urma se dovedeste ca Dorothea detine de la inceput mijlocul de intoarcere in Kansas: pantofii de argint (obiecte magice). Cat pentru Dorothea, a ajunge acasa inseamna, in planul simbolic al acestui basm-alegoric, tot un traseu prin constiinta, a ajunge la tine insuti, a deveni constient de tine, de ceea ce dispui si de ceea ce iti lipseste, de ce poti face cu atuurile de care dispui. Asadar, scopul calatoriei nu este achizitia, ci constientizarea a ceea ce este sadit in tine. Totusi, drumul nu este o pierdere de vreme, ci este o descoperire si, mai ales, autodescoperire. Drumul fetei este este drumul vietii, pentru care autorul formuleaza o reteta a succesului, a reusitei, in care intra mai multe ingrediente: inima, incredere in sine, minte, prieteni. Nici un loc nu este ca acasa, spune Dorothea la final, numai ca, de multe ori, indepartarea, calatoria, este cea mai buna cale de a aprecia acest acasa Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privita ca o alegorie a vietii.

Povești: Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului / Punguţa cu doi bani; Hans Christian Andersen – Răţuşca cea urâtă Fraţii Grimm – Albă ca zăpada; Charles Perault – Scufiţa Roşie. Fata babei şi fata moşneagului -povesteIon Creangă Povestea este publicata in Convorbiri literare (nr. 6 din 1 septembrie 1877) si are ca tema „vestita drama a copiilor vitregi” asa cum afirma G. Calinescu( in I.Creanga – viata si opera, 1889, p.215). Construit prin antiteza, subiectul povestii indivuidualizeaza doua tipuri caracterologice evidentiate in expozitiune in mod direct de catre autor printr-o suita de adjective care se refera la insusirile fizice si trasaturi de comportament ca urmare a unor observatii directe si apoi pe masura nararii faptelor, apar in mod indirect trasaturile de caracter sugerate de actiunile personajelor. Formula de inceput demonstreaza apartenenta textului in randul povestilor „era odata un mosneag si o baba; mosneagul avea o fata si baba iar o fata”. Autorul fixeaza insusirile fiecarui personaj prin caracterizare directa „ fata babei era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima”, in timp ce „fata mosneagului era frumoasa, harnica, ascultatoare, buna la inima, robace si rabdatoare” Ironia autorului se indreapta nu numai asupra babei si a fetei, ci si asupra mosului care „Era un gura casca” si „un biet mosneag” pentru ca la ei acasa „canta gaina”. Pentru baba fata mosului „era peatra de moara”, iar fata ei era” busuioc de pus la icoane”. Dupa aceasta prezentare oferita inca din expozitiune, Creanga urmareste in mod realist comportamentul celor doua fete in viata obisnuita a satului. Fata mosului se ducea in padure dupa lemne, mergea la sezatoare unde „torcea cate-un ciur de fuse”, in vreme ce fata babei era rea si lenesa. Intriga naratiunii este data de complotul babei si al fetei sale in urma caruia fata mosului este nevoita sa plece in lume, dupa sfatul tatalui „ca sa nu se mai faca atata galceava in casa”. Evolutia subiectului, din momentul acesta, urmeaza tiparul unui basm popular, fata fiind supusa la o serie de probe ale harniciei, modestiei si bunatatii. In drumul sau fata ingrijeste o catelusa bolnava, curata un pom de omizi, humuieste o fantana, lipeste si curata un cuptor. Folosirea personificarii in dialogul fetei cu toate aceste „personaje” intretine conditia fantasticului si argumenteaza prin fapte concrete caracterul frumos al fetei. Momentul cel mai interesant din punctul de vedere al trecerii probelor este constituit de modul in care fata o slujste pe Sfanta Duminica care avea o ograda de oratanii „balauri si tot soiul de jivine mici si mari”. Fata cea harnica da ultima proba a curajului spaland si ingrijind doate

orataniile din curtea Sfintei Duminici. Din acest moment destinul fetei si statutul sau se schimba radical, ea este rasplatita de Sfanta Duminica cu o ladita din pod, dand dovada de modestie fata o alege pe cea mai mica, dar in care Sfanta Duminica inghesuise prin magie „herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi. Plecand spre casa parinteasca fata este din nou rasplatita pentru bunatatea sa, ea primind de la catelusa o salba de aur, de la par- pere gustoase, de la fantana – pahare de argint, de la cuptorpaine calda. Intoarsa acasa fata starneste invidia si rautatea babei din nou. Conflictul adauga in paralela antitetica aceeasi calatorie a „probelor” realizata de fata babaei care „porneste cu ciuda trasnind si plesnind”. Acelasi traseu este parcurs si de aceasta dar in mod negativ, se poarta urat cu catelusa, parul, cuptorul si fantana ce i-au iesit in cale, iar cu animalele din curte de la Sfanta Duminica la fel. Lacoma din fire alege cea mai mare lada din podul acesteia. Autorul sanctuioneaza personajele negative in final, ele fiind mancate de balaurii din lada Sfintei Duminici „de parca cele doua nici n-ar fi existat pe lume”. Ion Creanga isi construieste personajele povestii conform unei structuri clasice careia ii adauga conotatii complementare. El revine in deznodamant cu ironie asupra mosului spund ca dupa moartea babei „gainile nu mai cantau cocoseste in ograda mosului”, iar acesta a ramas plesuv pentru ca „baba il mangaiase pe cap” iar in spate avea o cocoasa pentru ca-l „netezise cu cociorva” Pe langa subiectul deosebit de captivant, autorul intrebuinteaza si o sumedeneie de expresii populare pline de savoare ce vizeaza caracterul personajelor construite pe principiul simetriei antetice : mosul-baba, fata mosului-fata babei. Autorul utilizeaza cu maiestrie descrierea, naratiunea, dialogul, portretul literar, ironia, umorul, antiteza, oralitatea, fantasticul, aluzia, parabola, intr-o opera literara plina de realism, cu o actiune vie pusa in slujba sanctionarii raului si triumfului binelui.

Ratusca cea urata De Hans Christian Andersen Rățușca cea urâtă este titlul unei povești scrise de autorul de literatură pentru copii Hans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebădă, clocit de către o rață. Mica lebădă este considerată mai întâi urâtă de către rațe pentru neasemănarea cu bobocii lor și, cum nici ea, nici rațele nu văzuseră vreodată lebede, mica pasăre se încrede în părerile auzite. Se va întâlni întâmplător cu un cârd de lebede, care o primesc, recunoscând în ea un boboc din ai lor. Povestea poate fi interpretată în mai multe moduri. Regăsirea bobocului rătăcit simbolizează faptul că există întotdeauna speranțe pentru cineva aflat într-un mediu nepotrivit. O perspectivă mai largă reclamă acceptarea diferențelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii mici, care poate fi de altfel și pe placul adulților. Rățușca cea urâtă este una dintre povestile cu mesaj moralizator scrise de Hans Christian Andersen. Personajul principal din povestea “Ratusca cea urata” este un boboc de lebada. Oul din care a iesit lebada a fost clocit de o rata, insa ratele au renegat-o si o considerau urata tocmai pentru ca nu semana cu ele si cu bobocii lor. Într-o zi, după multe umilințe îndurate, ea cunoaște câteva lebede. Neavând nimic de pierdut, se îndreaptă spre ele, așteptându-se să fie bătută sau omorâtă. Însă nu mică îi este mirarea când se vede reflectată în apă: nu mai era o rățușcă urâtă, ci o lebădă frumoasă. Nici vorbă de agresivitate din partea lebedelor, acestea acceptând-o imediat printre ele. Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare: – Să nu-i judecăm pe ceilalți în funcție de aspectul fizic sau de faptul că sunt diferiți de noi; mai ales copiii vor învăța acest lucru, aflând că există calități mai importante decât aspectul fizic; vor învăța să nu se împiedice de prejudecăți, să nu se oprească la aparență și să caute esența. – De multe ori se întâmplă ca străinii să te aprecieze și să te ajute, în timp ce apropiații îți întorc spatele. Așa s-a întâmplat și cu rățușca: în timp ce rațele au condamnat-o pentru urâțenia ei, persecutând-o, lebedele s-au dovedit primitoare, adoptând-o. – Să nu ne pierdem încrederea în noi, influențându-ne părerea și comportamentul celor din jur; chiar dacă nu suntem iubiți de unele persoane, există altele capabile să ne iubească și să ne aprecieze adevărata valoare. Din nou povestea este utila pentru copii: atunci când vor trăi primele dezamăgiri și umilințe, se vor gândi la aceasta și nu se vor lăsa doborâți. – Poate că nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu înseamnă că în altă parte nu ne vom integra fără probleme.

Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm Albă ca zapada este un renumit personaj folcloric de basm popular în multe țări europene, mai ales în versiunea culeasă de Frații Grimm în 1812. Se spune că această fetiță s-a născut ca răspuns la dorința mamei ei de a avea o fetiță frumoasă, fiind descrisă în raport cu standardele vremii: fața albă ca laptele, buzele roșii ca sângele, iar părul negru ca abanosul. Mama ei însă a murit la scurtă vreme. Frații Grimm au completat povestea, publicând versiunea finală în 1854. Povestea este o specie a genului epic in care realul si fantasticul se impletesc armonios, accentual fiind pus pe verosimilitatea elementelor ce caracterizeaza planul real. Are o intindere mai mica decat basmul si mai mare decat povestirea, personaje putine, un singur fir epic, actiunea relatand un singur fapt. Tema povestii Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm este constituita de răutatea mamei vitrege impottriva copilului ce traieste o copilarie nefericita, motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză. Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului. Albul zăpezii este simbolul arhetipal al sufletului neîntinat, negrul abanosului şi al părului prinţesei contrastează cu albul, deci constituie simbolul dualităţii, roşul sângelui şi al buzelor prinţesei reprezintă vitalitatea confruntată cu realitatea duală, gelozia reginei mame vitrege reprezintă lupta ancestrală dintre forţele antagonice ale binelui şi răului. Interpretări filosofice şi mistice: Etnologii şi antropologii ÖHRICH şi RÖLLECKE atribuie albului zăpezii valoarea simbolică a sufletului (cel al reginei mame adevărate şi cel al prinţesei,care trebuie să se desăvârşească în evoluţia ei pământeană). Negrul abanosului şi al părului copilei sugerează premonitoriu spectrul morţii. Tot din abanos este confecţionat şi sicriul cu pereţi de sticlă. Stigmatul morţii îi împiedică atât pe vânător cât şi pe animalele sălbatice să-i facă vreun rău prinţesei. Comportamentul, recuzita şi instrumentarul reginei vitrege vrăjitoare reflectă implicarea maleficului: oglinda ca reflexie a atoatecunoaşterii dobândite, seducţia combinată cu prefăcătoria, atentatele repetate, crima reuşită prin mărul otrăvit –toate sunt aluzii directe la întruchiparea biblică a răului, şarpele din grădina raiului. Frica în etapele ei de fobie şi angoasă, culminată în moartea prin paralizie şi blocarea organului iubirii, inima prinţesei, de către regina vrăjitoare, toate nu sunt decât apanajul arhetipului de malefic. Interpretări antroposofice: Cercetătoarea Friedel LENZ relatează elegant punctul de vedere antroposofic: Casa piticilor este simbolul corpului de copil, iar cei şapte pitici sunt forţele elementare sau principiile de care ascultă fiinţa infantilă în evoluţia ei temporală şi care se supune misticii cifrei şapte, simbolul timpului şi al împlinirii progresive a misiunii asumate. Împărţirea mărului otrăvit semnifică contopirea cu entitatea antagonică pentru a o cunoaşte, pentru a-şi învăţa lecţia şi pentru a-şi îndeplini misiunea, a cărei rezolvare poate veni numai din propriul interior (refuzul de a muri şi

regurgitarea mărului otrăvit), pentru a-şi împlini contopirea sufletului cu spiritul (nunta sacră cu prinţul, revenirea la unitate). Trinitatea şi reflexiile funcţionale ale acesteia determină regulile jocului evoluţiei pe care o parcurge prinţesa din basm. Albă ca Zăpada –prin natura ei imaculată –semnifică spiritul fiinţei umane, esenţa vieţii,scânteia divină dătătoare de viaţă, subiectul povestii. La început este o copilă neprihănită dar totodată neştiutoare. Pentru a cunoaşte fericirea adevărată, cea în cunoaştere, este imperativ nevoie să-i cunoască valoarea, adică dificultatea cu care aceasta se obţine şi se păstrează. Instrumentul acestei învăţături,sufletul, este vehicolul atribuit spiritului Albă ca Zăpada, rolul de prinţesă (cu toate cele de trebuinţă pentru a fi fericită, la palat are tot de ce are nevoie) dar care în ciuda condiţiilor date trebuie să treacă prin traume şi încercări emoţionale şi să-şi călească voinţa, tenacitatea şi instinctul de supravieţuire. Credinţa este virtutea care o scapă pe prinţesă din atentatele nereuşite ale vrăjitoarei, credinţa care o ţine în viaţă până la venirea piticilor. Speranţa în protecţia divină şi în izbăvirea de trudele la care este supusă constituie motivaţia prinţesei pentru a nu dispera şi pentru a merge mai departe. Deznodământul lasă să se întrevadă pentru auditoriu (pentru copiii care ascultă fascinaţi şi cutremuraţi firul povestii) credinţa că esenţa primordială spirituală, neprihănită şi „albă ca zăpada‖ a fiinţei umane supravieţuieşte ori căror încercări, chiar şi morţii sufletului şi a trupului.Copiii află şi cred că sufletul entităţii„albe ca zăpada‖ accede într -un final la starea atât de mult dorită –fericirea în contopirea căsătoriei cu prinţul,devenind una cu jumătatea complementară, cu sufletul pereche predestinat. La nunta (contopirea) celor două suflete pereche, forţa antagonică malefică se autodistruge (regina vitregă dansează în papucii încinşi în foc până când cade răpusă), pentru că şi-a încheiat misiunea şi evoluţia spiritului neprihănit este încheiată, şi-a dobândit înţelepciunea prin experienţă. Scufița Roșie de Ch.Perrault Scufița Roșie este un basm din folclorul european despre o tânără fată și un lup mare și rău. Povestea are mai multe variante. A fost culeasă de folcloristul Charles Perrault (cu denumirea Le Petit Chaperon Rouge) și de frații Grimm (Rotkäppchen). Scufita Rosie este o poveste ce-si are radacinile in folclorul francez al secolului al 17-lea si a cunoscut numeroase versiuni – inclusiv cea a lui Clarles Perrault. Scufiţa Roşie‖ de Ch. Perrault este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Autorul Charles Perrault (1628-1703) este, de fapt, deschizatorul de drum in sfera literaturii pentru copii, pentru ca textile sale sunt anume concepute pentru cei mici. In prefata basmelor publicate in anul 1695 Charles Perrault considera ca “ cei mici au nevoie de o atentie aparte pentru a intelege binele si raul, si pentru aceasta literature, in speta basmele si povestile, tind sa arate foloasele pe care le ai daca esti cinstit, rabdator, muncitor, ascultator, cat

si nenorocirile care ii pasc pe toti cei care nu sunt astfel: (Ch. Perrault in prefata pentru “Frumoasa din padurea adormita”, Bucuresti, 1968, p. 6-7) Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii de catre copii. În „Scufiţa Roşie”, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă, veselă, sensibilă la frumuseţile naturii, iar lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. Personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real-fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor – capra, iezii, lupul.) Morala povestii sugereaza ca fiecare actiune trebuie sa se subordoneze ratiunii si responsabilitatii pentru a evita esecurile. Fratii Grimm au extins subiectul creat de Charles Perrault si au pregatit un alt final pein care un vanator il prinde pe ticalosul lup in casa bunicutei, ii taie burta cu o foarfeca si le scoate pe Scufita-Rosie sip e bunica ei, imbogatind astfel semnificatia firului narativ. Povestea lui Ch. Perrault sugereaza cititorului mic o conduit orientate spre o gandire pragmatic care trebuie sa se adapteze in orice moment situatiilor celor mai neprevazute. Finalul tragic desprinde povestea ―Scufiţa Roşie‖ de Ch.Perrault din şirul celor incadrate in această schemă tip, in care binele invinge răul. ‖Morala‖ explică această atitudine a scriitorului prin faptul că povestea se adresează şi varstelor in care raţiunea trebuie să devină latura dominantă cu menirea de a ne cenzura faptele. Astfel: ―...n-are rost să fim măcar miraţi Atunci cand de lup suntem mancaţi.‖

Povestirea şi schiţa Povestiri şi schiţe despre vieţuitoare: Emil Gârleanu – Căprioara ; Ioan Alexandru BrătescuVoineşti – Puiul; Ion Creangă – Ursul pâcălit de vulpe / Capra cu trei iezi; Emil Gârleanu – Căprioara -schitaMulti dintre marii scriitori romani au accesibilizat adeziunea micilor cititori la scrierile despre vietuitoar, creand un univers similar celui uman, in care copiii se regasesc pe deplin. Ei se regasesc in vietatile in chip antropomorfizat, atribuindu-le gandurile, sentimentele, aspiratiile proprii. Un model al literaturii pentru copii cu tema vietuitoarelor poate fi considerat volumul „Din lumea celor care nu cucvanta” publicat in anul 1910 de Emil Garleanu. Volumul evoca o lume in care insectele si animalele vorbesc si gandesc, isi traiesc bucuriile si durerile intr-un microcosmos propriu, intim. Schita „Caprioara” face parte din acest volum in constituirea caruia Emil Garleanu s-a inspirat din celebrelele „Histoires Naturalles” ale lui Jules Renard. Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor. In „Caprioara” autorul descrie aspecte din viata animalelor ce traiesc in salbaticia codrilor. Tema schitei o constituie instinctul matern care transcede granitele si diferentele dintre oameni si animale. Caprioara are un instinct matern atat de puternic incat isi sacrifica propria viata pentru a o salva pe cea a iedului, intocmai ca un om. Schita este compusa din cateva momente impresionanate care succed rapid culminand cu un deznodamant tragic. Trista ca trebuie sa-si paraseasca iedul, deoarece sosise vremea intarcatului, caprioara il mangaie pentru ultima data, apoi il conduce pe varful muntelui „Departe de iscusinta vanatorului” si de „dusmania lupului”. Comparatia „muschiul cald, gros ca o blana”, triplul epitet „botul mic, cald si umed” evidentiaza frumusetea acestor animale, armonia dintre ele si natura. Momentele epice alterneaza cu cele descriptive. Autorul observa pe rand comportamentul iedului, al caprioarei in drumul lor spre „tancurile de stanca din zare”. In drumul lor patrund „in inima intunecata a padurii” , autorul foloseste comparatia „intunecata ca un iad”, acesta pregatind astfel punctul culminant al schitei.

In mijlocul padurii „ochii lupului straluceau lacomi” catre iedul care zburda bucuros alaturi de mama sa. In fata pericolului caprioara scoase un „zbierat adanc, sfasietor” oferindu-se prada lupului pentru a-si salva iedul. Observatiile autorului din deznodamant evoca imaginea caprioarei dioborata de lup, precum si a iedului”inspaimantat” ce se topeste in desisul padurii asa cum imaginea lui se va topi in privirea si inima mamei. Tabloul esre memorabil prin exactitatea descrierii si bogatia imaginilor sugestive. „Prabusita de sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii”. Schita a fost zugravita cu maiestirie de Emil Garleanu, ea are o insemnata valoare instructiv-educativa, constituind un mijloc de cunoastere a unor aspecte din viata animalelor. Lectura acestei schiţe trezeşte copiilor preşcolari dorinţa de a observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. De asemenea se evidentiaza polisemnatismul textului cat si imaginea antropomorfica a lumii. Parcurgerea si analiza schitei „Caprioara” ofera posibilitatea unor trairi pline de inedit in cadrul unui text care evoca prin umanizare, intr-o povestire concentrata, un tablou dramatic plin de invataminte. Garleanu umanizeaza lumea vietuitoarelor padurii cu intelegere, blandete, delicatete construind o opera deosebita si mult apreciata de cei mici. Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti – Puiul -schitaIn tema sensibila si specifica literaturii pentru copii – lumea vietuitoarelor- se incadreaza si schita „Puiul” cea mai populara scriere a lui Al. Br.Voinesti. Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite, nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor In lumea dreptatii -1907, Intuneric si lumina -1912, Nuvele si schite -1903. A mai scris drama Sorana. Asemeni Caprioarei din opera lui Garleanu si prepelita este nevoita sa duca o lupta apriga in sufletul sai intre a sta langa puiul ranit su a-i salva pe toti ceilalti de moartea adusa de frig si inghet. Astfel prepelita sacrifica puiul ranit si „fara a privi inapoi” zboara cu puii sanatosispre taramul unde vara este vesnica.

Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor. Subiectul schitei -O prepelita venita din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau, dar acesta ii da drumul. El nu a ascultat de mama lui si este mustrat. Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i salva pe ceilalti. Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca: lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si prin dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor: ,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?" Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele verzi", "a ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind comparatii, metafore, metonimii, personificari, epitete etc. Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora "haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla". Din punct de vedere temporal schita cuprinde cele patru anotimpuri, cu caracteristicile lor specifice in relatie cu ciclul de viata al pasarilor calatoare. Din punct de cedere al succesiunii momentelor epice autorul construieste o actiune bine dozata din punctul de vedere al tensiunii actiunii in functie de anotimp. Fiecare etapa are nota sa specifica conservata in instinctul natural al prepelitei. Evolutia intamplarilor din schita „Puiul” are caracter moralizator: atunci cand copiii nu asculta sfaturile parintilor, pot avea parte de intamplari ce se incheie tragic. Dragostea de mama ii sfasie prepelitei inima, iar autorul ilustreaza lupta din sufletul sau, pendularea intre doua posibilitati – sa ramana sau sa plece. Ultima parte a schitei, constituita intr-un epilog prezinta moartea puiului de prepelita ramas la marginea lastarului, o imagine trista, plina de incarcatura emotionala. „Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste,,,un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort cu degetele ghearei impreunate ca pentru rugaciune”

Schita are un puternic mesaj cu caracter moralizator ce reiese inca din motto-ul acesteia „Sandi, sa asculti pe mamica!” Analizand schitele lui Al. Br. Voinesti, G. Calinescu spune ca acestea „au o desfasurarea de o economie perfecta, care face ca prin mijloace asa de simple sa se capete efecte emotionale atat de durabile”. Ion Creangă –Capra cu trei iezi -povestire- „Capra cu trei iezi” este o poveste scrisa de Ion Creangă, pe care a publicat-o pentru prima dată la data de 1 decembrie 1875 în revista Convorbiri literare. În povestirile, basmele şi amintirile lui, Creangă înfăţişează societatea rurală, satul sub regim feudal, acela in care el insuşi a trăit. Şi cum avem de a face cu o creaţie obiectivă în multe din aspectele operei, se pot urmări, pe langă ecourile evenimentelor contemporane, tipurile caracteristice. La inceput Creangă e socotit de Maiorescu, însuşi un scriitor popular, povestitor de poveşti folclorice. Se pot găsi într-adevăr prototipuri ale poveştilor sale in folclorul universal, dar ce e curios, mai puţin local. Astfel Soacra cu trei nurori seamănă cu soacra din culegerea armenească a lui Mina Ceraz. Tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine Le loup, Le chevre et le chevreau; Punguţa cu doi bani există in Panchatantra şi la Esop, Povestea porcului , o găsim in Straparola de Caravaggio ori in Contes de fees de Contesa a Aulnoy, in basmele săseşti culese de Iosif Haltrich. Povestea ne prezintă drama unei mame care îşi propune să pedepsească abuzul şi violenţa în numele dragostei materne, dar şi al unui spirit de dreptate afirmat întotdeauna cu tărie de către cei slabi şi lipsiţi de apărare. Expoziţiunea prezintă starea familială, profilul temperamental al iezilor şi obişnuinţele casei: o capră, care avea trei iezi, cărora le-a spus să nu deschidă uşa nimănui cât timp ea va fi după mâncare. Pentru a o recunoaşte pe ea, le-a cântat un cântec. Intriga e dată de pânda lupului, care intenţionează să profite de lipsa mamei, introdusă de formula „Păreţii au urechi şi fereştile ochi”. Plecarea caprei de acasă favorizează o zi neobişnuită, evenimentul. Desfăşurarea acţiunii cuprinde încercările lupului de a intra în casă (ascuţirea dinţilor, cântatul), dezbaterea iezilor. Punctul culminant se dezvoltă gradat, pe trei planuri: iedul cel mare, sărind să deschidă uşa, este primul mâncat de lup; cel mijlociu ascuns sub chersin, şi scapă cel mic ascuns în horn. Îndestularea foamei e urmată de un măcel gratuit, cu rol de intimidare, care dovedeşte că lupul a ucis nu numai pentru hrană: „aşază cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, de ţi se părea că râdeau; pe urmă unge toţi păreţii cu sânge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş-apoi iese şişi caută de drum”.

Deznodământul este amplu: întoarcerea caprei, informarea ei despre cele întâmplate de către iedul cel mic, bocirea iezilor, iniţiativa de a se răzbuna, planul, punerea lui în practică. Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal, Creangă a creat această poveste în care prezintă drama mamei ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii. Basmul se pretează la niveluri diferite de interpretare. Prima, şi cea mai la întâlnită, este cea didactică: o lecţie despre efectele neascultării sfaturilor părinteşti; textul poate fi privit ca o fabulă cu funcţie social-morală concretă. Personajele se grupează astfel în rolurile binecunoscute: lupul e pericolul dintotdeauna al copilăriei, „omul negru”, „babaul” copilăriei, dar şi antimodelul uman: sperjur, ipocrit (mimează, prin limbaj, pietatea, mila creştinească), ticălos, laş (sugerează că ursul ar fi vinovat de uciderea iezilor); lupul e de la-nceput un duşman de lup... care de mult pândea un prilej ca să pape iezii, încărcat de vicii, indiscret, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii, cred - ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli - ... cruzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge). E un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, silenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui D-zeu îi plac puştii cei mai tineri”, perfid, insinuând că nu el ar fi vinovatul. Lăcomia lui e zugrăvită plastic. Atunci lupul începe a mânca şi „gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”. Capra apare în ipostaza de mamă grijulie, iubitoare, responsabilă, avizată şi de bună gospodină, pricepută şi harnică. Ea e sensibilă, duioasă, care simte primejdia şi vrea s-o prevină, plânge moarte iezilor şi îi răzbună, îşi urăşte duşmanul perfid şi e neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu cumetre, aşa mi-a ars şi mie inima după iezişori...”. Iezii cei mari sunt copiii neascultători, creduli, imaturi, orgolioşi, dornici de aventură; cel mare este individualizat prin aceea că îşi arogă calităţile de lider ale grupului pe temeiul întâietăţii, superiorităţii în vârstă, mezinul e copilul cuminte, cumpătat, de o inteligenţă pătrunzătoare, care separă aparenţa de esenţă, arată dragoste frăţească şi filială. Dacă privim din perspectiva răzbunării, mesajul basmului mai poate fi formulat şi prin referire la puterea omului care nu stă în forţă, ci în puterea minţii, dovadă că o fiinţă slabă şi fără apărare reuşeşte să învingă un adversar de temut. Interpretarea realistă vede în povesteo istorioară din viaţa ţărănească, „o nuvelă din viaţa ţărănească”, cum atrage atenţia Garabet Ibrăileanu: „Să nu ne înşelăm: Poveştile lui Creangă sunt bucăţi rupte din viaţa poporului moldovenesc. Soacra şi nurorile ei, Stan Păţitul, badea Ipate etc. sunt oameni vii, ţărani din Humuleşti, ţărani din plasa muntelui din judeţul Neamţ. Şi vestiţii năzdrăvani: Ochilă, Flămânzilă Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă şi Setilă, sunt flăcăi şugubeţi şi «ai dracului», ca şi dascălii Mogorogea, Trăsnea, şi ceilalţi din «Amintiri», numai sunt trataţi epic. În această perspectivă, capra este femeia singură, lipsită de apărarea unui bărbat, considerată pradă uşoară în mâinile aventurierului - Zoe Dumitrescu Buşulenga vede şi ea în lup un Don

Juan rustic, care, spre a-i câştiga graţiile, se erijează în prieten şi protector al familiei: „Nănaşul nostru şi prietenul dumitale...”. Interpretând basmul prin această grilă, Florica Bodiştean vede în acţiunea lupului o vendetă personală prin care un ţăran afemeiat plăteşte o poliţă femeii virtuoase care refuză să-i răspundă la avansuri. Iezii nu sunt decât instrumentul răzbunării cel mai eficient, căci lupul o atacă pe capră în punctul cel mai sensibil. Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei. Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori. Ursul pacalit de vulpe Povestirede Ion Creanga Binecunoscuta poveste a lui Ion Creangă, care încântă cu succes generații si generatii de mici cititori, a fost publicata initial in anul 1880 in „Albumul macedo-roman” iar apoi in „Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885. Povestile lui Creanga aduc pe langa veselia intamplarilor si o puternica nota educativintructiva. „Invatatorul Creanga” doreste prin aceasta poveste sa dea o pilda de comportament scotand in evidenta doua trasaturi negative de caracter: viclenia si prostia. Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta poveste a lui Creanga, are doar 3 personaje si un subiect simplu si accesibil celor mici: Un taran cu o caruta cu boi, incarcata de peste vede pe drum o vulpe care s-a prefacut ca e moarta. Taranul pune vulpea in carul sau cu gandul ca se va folosi de frumoasa coada a vulpii. Dar vulpea, vicleana cum era, s-a trezit si a aruncat toti pestii din caruta pe drum, dupa care a sarit si a inceput sa ii manance cu lacomie. Un urs trecand pe acolo o zareste si ii cere sa ii dea si lui cativa pesti. Vulpea refuza dar in schimb il sfatuieste sa isi vare coada in lac si sa astepte pana peste se vor prinde de coada lui. Ursul urmeaza sfatul vulpii dar apa lacului ingheata si ursul ramane nu numai fara peste dar si fara coada. Vulpea s-a ascuns intr-o scorbura de copac si radea de supararea ursului care nu s-a mai putut razbuna nicicum pe vulpe. Morala povestirii este ca nu ai voie sa te increzi in nimeni pentru ca te poate pacali.

Ion Creangă înfăţişază, prin cele două personaje animale, două tipuri umane antagonice: omul viclean, isteţ, capabil să-şi satisfacă necesităţile, dar şi răutăcios, batjocoritor şi omul greoi, încet la minte şi naiv, uşor de înşelat prin prefăcătorie şi viclenie. Un comentariu amănunţit pe marginea textului, o analiză detaliată a comportamentelor personajelor, conduc spre formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter: vigilenţă, sinceritate, hărnicie şi excluderea din comportament a celor negative: viclenie, înşelătorie, lene, minciună. Povestiri despre copilărie I.L.Caragiale – D-l. Goe / Vizită; Octav Pancu Iaşi – Iedul cu trei capre; Barbu ŞtefănescuDelavrancea – Bunicul / Bunica; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată; ,,D-l Goe” de I.L. Caragiale Opera literara ,,D-l Goe‖ a fost publicata in ziarul ,,Universul‖ in 1901, apoi inclusa in volumul ,,Momente si schite‖. “D-l Goe” este o schita in care autorul reliefeaza felul in care erau educati copiii in familiile burgheze Schita – este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar redus de personaje suroprinse intr0un moment semnificativ al existentei lor. Titlul operei, alcătuit din 2 substantive, unul comun ,,d-l‖ si celalalt propriu ,, Goe‖, anunta personajul principal si sugereaza fina ironie a prozatorului fata de familiile care isi rasfata copiii, acordandu-le mai multa importanta decat li se cuvine. Punctele de suspensie indeamna la meditatie asupra aspectelor de viata infatisate. Subiectul operei este simplu si infatiseaza doar un moment din viata personajului principal: calatoria cu trenul la Bucuresti. Goe, impreuna cu cele trei doamne: mamitica, mam‘mare sit anti Mita, asteapta trenul din urbea X pentru a pleca la Bucuresti, la parade de 10 Mai. Aceasta plimbare este oferita ,,puisorului‖ cu scopul de a-l determina sa invete, ca sa nu mai ramana repetent. Deci, Goe este personajul principal deoarece participa in toate momentele actiunii, iar celalalte personaje actioneaza in functie de comportamentul si de reactiile sale. Mijloacele de caracterizare ale acestiu personaj sunt directe, ce se desprind din spusele naratorului sau ale altor personaje, si indirecte, ce reies din comportamenul, faptele,gandurile si vorbele baiatului. Atitudinea dominanta din comportarea lui Goe este pretentia de a i se indeplini totul si imediat. Chiar si trenul trebuie sa vina cand vrea el: ,,cu un ton de comanda, zice

incruntat :Mam‘mare, de ce nu mai vine‖ Graba cu care il linisteste mam-mare, diminutivul cu care i se adreseaza ,,puisorul‖, gesturile pe care le face, acelea de a-l saruta mereu sau de a-I aranja palaria, toate dovedesc ca Goe este un rasfatat. I se acorda o importanata exagerata si nemeriata. Pentru prezentarea portretului fizic, autorul nu da amanute referitoare la infatisarea baiatului. Stim ca era de varsta uniu elev, si printr-o sumara descriere se opreste la aspectul vestimentar, care sugeraza starea materiala buna a familiei: ,,Un frumos costum de marinar, palarie de paie, cu insccriptia pe pamblica Le foridable ‗‘ Discutie filologica asupra cuvantului marinar reflecta incultura doamnelor, cat si a lui Goe, precum si lipsa de respect a acestuia : <Vedeti ca sunteti proaste amandoua ?> Lipsa de educatie a lui Goe este tradata atat de comportament cat si de limbaj : este agitat pana la venirea trenului, se stramba la tanarul care-i da un sfat bun, scoate capulpe fereastră pierzandu-si astfel palaria si biletul. Acestor greseli necorectate ale lui Goe li se adauga si altele din partea doamnelor. Ele, insele needucate nu au capacitatea de a-i educa si pe altii. Astfel, desi este in situatie de repetentie, baiatul este rasplatit cu o distractie la Bucuresti. Daca face o nazdravenie nu este certat, ci admirat, imbratisat si admirat : < e lucru mare cat e de destept>. <Destept>, <simtitor>, <e ceva de speriat>, sunt trasaturi ce contureaza un fals portret a lui Goe facut de cele trei doamne. Comportamentul necuvincis al lui Goe este demonstrat de replicile si de comportamentul sau : <sa moara>, <pe tine nu vreau>, cat si de tragere semnalului de alarma. La aceasta intamplare din urma, era supravegheat de mam‘mare, aceasta nu-l dojeneste, ci ii ascunde fapta, prefacandu-se ca doarme cu <puisorul> in brate. Dialogul si naratiunea devin mijloace de caracterizare ale personajelor. Frecventa dialogului imprima operei caracter scenic, de aceea opera a fost deseori dramatizata, interventiile naratorului devenind adevarate indicatii de regie. Valoarea educativa a operei consta din contrastul dintre aparenta si realitate. Doamnele vor sa para manierate, au pretentii de o educatie aleasa, dar foloseste unele cuvinte gresit :< platiterara>, <ciucalata>, si unele cuvinte frantuzesti folosite inclorect : <parol>, <la bulivar> Naratorul, in ideea vadita de a ascunde , prin ras unele defecte, a creeat personaje tipice, simbolice. Goe este printre personajele lui Caragiale un Ionel mai mare si dezvoltat, facand trecerea la pleiada de Ionesti, Georgesti si Mitici.

Vizita De I.L.Caragiale i.L. Caragiale a rămas, până astăzi, cel mai mare dramaturg din literatura română, mai ales prin comediile: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi D-ale carnavalului, în care prezintă aspecte caracteristice ale societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Numele său este legat şi de inegalabilele Momente şi schiţe, în care prezintă, într-o viziune comică, întâmplări la care participă personaje reprezentative din societatea contemporană autorului. Scriitor realist, I.L. Caragiale creează o galerie de tipuri umane reprezentative nu numai pentru epoca sa, ci care trăiesc oricând, de aceea inegalabilul scriitor este considerat „contemporanul nostru”. Schiţa este o operă epică - o naraţiune - în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează o singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns. În opera literară Vizită..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele nocive (dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra comportamentului copilului. Titlul precizează împrejurarea în care povestitorul se întâlneşte cu Ionel şi constată urmările „educaţiei” despre care vorbea cu mândrie mama copilului. Prin folosirea substantivului comun nearticulat „Vizită”, autorul a intenţionat, probabil să dea caracter de generalitate comportamentului ridicol cauzat de o educaţie superficială şi precară (şubred, fragil). Ca orice personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii răsfăţaţi şi prost crescuţi, care dispreţuiesc bunul simţ. Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite de către narator, care, în această operă literară, este şi personaj-martor, deoarece asistă la acţiune. Statutul de personajnarator justifică povestirea la persoana I. Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.

Construcţia şi momentele subiectului Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului. Intriga Prima frază a schiţei atestă naraţiunea la persoana I şi personajul-narator, constituind intriga acţiunii: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu...”. Expoziţiunea După ce precizează motivul vizitei, în expoziţiune autorul îl caracterizează direct pe Ionel, „un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”, „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de mare ţinută”. Musafirul îi aduce în dar sărbătoritului o minge „foarte mare de cauciuc şi foarte elastică”, ceea ce face plăcere atât doamnei Popescu, cât şi fiului ei. După ce conversează despre agricultură şi despre vreme, oaspetele remarcă faptul că, în ultimul timp, doamna nu mai fusese văzută la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuză cu distincţie şi se justifică aluziv că se ocupă de educaţia copilului şi acest lucru îi ocupă foarte mult timp, mai ales că ea „nu vrea să-l lase fără educaţie”. Desfăşurarea acţiunii Desfăşurarea acţiunii profilează urmările pe care educaţia nocivă le are asupra comportamentului băiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alăturată se aude vocea „răguşită de femeie bătrână” a servitoarei, care-i reclamă doamnei că Ionel „nu s-astâmpără” şi e gata să răstoarne maşina de făcut cafea. Expresia mamei este plină de încântare faţă de ştrengăriile copilului şi se minunează cu admiraţie cât este de „deştept”. Ea se îndreaptă spre uşă, dar „micul maior”, îi opreşte trecerea, „luând o poză foarte marţială”. Mama-l sărută şi îl scuipă să nu-l deoache, apoi, rugându-l să nu se mai apropie de „maşină”, îşi continuă conversaţia cu musafirul. În acest timp, Ionel merge într-un colţ al salonului unde „pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării”. Copilul îşi alege o trâmbiţă şi o tobă, cu care, în timp ce se leagănă pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulţi nu se mai înţeleg. Observaţia mamei „că nu e frumos când sunt musafiri” şi mai ales precizarea oaspetelui că „la cavalerie nu e tobă şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa” schimbă jocul copilului, care scoate sabia şi începe să atace tot ce-i iese în cale. Prima victimă este ,jupâneasa cea răguşită”, care intră pentru a aduce cafea şi dulceaţă. Ea este salvată în ultimul moment de mama ce-i sare în ajutor şi care-şi plăteşte cutezanţa,