deoarece se alege cu o „puternică lovitură de spadă”, sub ochiul drept. Incidentul nu o supără pe doamna Popescu şi vrea drept răsplată de la copil o sărutare, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, după ce-i precizează că la ei se fumează, îi spune surâzând aluziv că şi „maiorului” „îi cam place”. Surprins, musafirul îi atrage atenţia că tutunul este o „otravă”, însă copilul, care lucra „cu lingura în cheseaua de dulceaţă”, întreabă obraznic: „Da’ tu de ce tragi?”. Mama consideră că băiatul a mâncat prea multă dulceaţă, dar el mai ia câteva linguriţe şi dispare în „vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goală. Se apropie apoi de musafir, ia din tabacheră o ţigară, pe care o pune în gură şi, salutând milităreşte, cere un foc. La îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde ţigara, pe care copilul o fumează până la carton, apoi începe să se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, după ce „tulbură grozav liniştea ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboară musafirului ceaşca, opărindu-l cu cafea. Şi de această dată intervenţia mamei este formală, ea îşi consolează oaspetele, spunându-i că pata de pe pantalon „iese cu niţică apă caldă”. Punctul culminant În momentul următor, care este şi punctul culminant al acţiunii, copilul leşină din cauza tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este „disperată”, îl stropeşte cu apă rece, până îşi revine. Deznodământul Deznodământul schiţei include plecarea oaspetelui care abia acasă îşi dă seama din ce cauză dispăruse Ionel în vestibul luând cheseaua cu el: ca să toarne dulceaţă în şoşonii musafirului. Întâmplarea povestită - vizita făcută doamnei Maria Popescu, care se poate concentra în câteva momente (idei principale): discuţia cu doamna Popescu, conflictul cu slujnica, joaca turbulentă cu trâmbiţa şi toba, atacul, fumatul, trântirea mingii şi leşinul îi oferă autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul. Caracterizarea personajului Ionel Ionel este personajul principal al schiţei, deoarece participă la toate momentele acţiunii, fiind „eroul” întâmplărilor care-i evidenţiază trăsătura morală de bază, proasta creştere. Lipsa de educaţie generează dispreţul faţă de slujnica pe care nu o ascultă, în ciuda faptului că era în vârstă, dezordinea care domnea printre jucăriile sale, lipsa de respect faţă de mama sa şi faţă de musafir, deoarece conturbă frecvent conversaţia celor doi şi îi toarnă oaspetelui dulceaţa în şoşoni, obrăznicia pe care o dovedeşte servindu-se din tabachera musafirului. El este prototipul copilului răsfăţat, prost crescut şi înfumurat, care simte că orice obrăznicie va fi percepută cu încântare şi satisfacţie de mama sa.
Faptele lui Ionel stârnesc, aşadar admiraţia şi râsul mamei, care se dovedeşte incapabilă de a-i face educaţie. Indulgenţa faţă de năzbâtiile lui Ionel şi mai ales maimuţăreala sentimentală a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a corespunde unei educaţii solide, cum pretindea la începutul schiţei. Naratorul-personaj este aparent detaşat de întâmplările povestite, dar, prin ironia care însoţeşte relatarea faptelor, sugerează poziţia sa critică. Concluzie Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident şi în schiţa Vizită… El îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schiţa de portret făcută lui Ionel şi în prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. Deoarece este o operă literară epică în proză, de mici dimensiuni, cu un număr redus de personaje, în care se povesteşte o singură întâmplare - vizita făcută de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său - prin care se evidenţiază câte o trăsătură caracteristică a personajelor - proasta creştere a lui Ionel şi incapacitatea doamnei Popescu de aşi educa fiul - iar ţinutul şi spaţiul acţiunii sunt restrânse, naraţiunea Vizită... este o schiţă. Iedul cu trei capre De Octav Pancu Iasi Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită, cea a cenzurii şi despotismului socialist, să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase. Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi! “Iedul cu trei capre” este o povestire intrunind toate caracteristicile acesteia. Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita.
Autorul isi face simtita prezenta pe toata desfasurarea povestirii, intervenind cu remarci acolo unde considera ca o idee trebuie subliniata-“pe mine de m-ar lăsa să stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar mai trebui nimic. Măiculiţă ce mai trai !” Intreaga actiune a povestirii il are in centru pe iedul cel rasfatat, celelalte personaje (mama iedului, bunica, matusa, lupul, ursul, vecina etc.) nefacandu-se remarcate. Titlul – ne prezinta practic personajul principal –un ied rasfatat in jurul caruia mama, bunica si matusa se invarteau toata ziua pentru a-I face poftele. Tema povestirii – este constituita de copilul rasfatat caruia nu I se refuza nimic si efectele nocive ale acestui comportament asupra dezvoltarii si formarii in general. Incipitul – ni-l prezinta pe iedul cel rasfatat caruia atat mama cat si bunica si matusa ii indeplineau toate dorintele. Intriga - o vecina le rugase pe cele trei capre sa mearga a doua zi la ea acasa pentru a o ajuta la niste treburi. Desfasurarea actiunii –Cele trei capre pleaca sa isi ajute vecina, asa ca iedul ramane singur acasa. iedul nici nu se trezeste bine si incepe sa strige dupa mama sa sa-l imbrace si sa-l incalte, insa aceasta era de negasit. Insa vulpea tocmai trecea pe acolo si auzind urletele iedului, ii ceruse hainele mintindu-l ca-l va ajuta sa se imbrace, dar aceasta a fugit lasandu-l fara haine. Tot plangand de suparare, il apuca foame si striga la matusa capra cea care ii dadea in fiecare zi de mancare, insa nici aceasta nu era de gasit. Si de aceasta data, in timp ce iedul se vaicarea, intamplarea face ca pe la geamul casei sa treaca ursul. Iedul este pacalit inca odata, de urs acum, care l-a intrebat unde ii este mancare si ii promisese ca o sa-i gateasca, dar acesta infuleca tot si pleca mai departe. Punctul culminant -Venise acum seara si iedul era dezbracat, infometat si i se facuse si somn. Cum ii era obieciul, o striga pe capra bunica sa vina si sa il adoarma, dar la fel ca si celelalte doua capre, era de negasit. Extenuat si suparat, accepta ajutorul lupului care se oferise sa-l adoarma. Dar, auzind ca lupul planuieste sa-l manance, iedul se smulge de langa lup si fuge afara unde sta ascuns pana la sosirea caprelor acasa. Deznodamantul– il reprezinta practic renuntarea la atitudinea de rasfatat a iedului, momentul de maturizare in care acesta isi ia viata in propriile maini.
El se intoarce din ascunzis seara tarziu cand toate cele trei caprele erau deja acasa si spunandu-le ca le va povesti tot ce a patit, doar ca inainte vrea sa sa-si caute niste haine si sa se imbrace, sa manance ceva ca-i era foame si, pe cand sa le povesteasca patania, “adormi bustean”. “Se îmbrăcă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar înainte să-şi înceapă povestea, adormi buştean” Povestirea are o deosebita valoare instructive-educativa datorita moralei sale. In concluzie, opera literara “Iedul cu trei capre” de Octav Pancu Iasi, intruneste toate trasaturile speciei epice povestire, fiind printre cele mai reprezentative povestiri din literatura pentru copii. Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunicul Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica. Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri în proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, în scrisul românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G. Ibraileanu). „Bunicul” este o povestire publicată în 1893 în revista „Literatură și știință” de catre Barbu Stefanescu Delavrancea, unul dintre cei mai de seama autori de literatura pentru copii. Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor. Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita. Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor şi Musa Albu ) sunt o mărturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului faţă de întreaga ţărănime română . Chipurile celor doi bunici l-au urmărit toată viaţa oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioşie unică în literatura noastră . Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelaşi nume , care rămâne peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va închina mereu . „Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe ; sprâncenele , mustăţile , barba ... peste toate au nins anii mulţi şi grei . Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară : blânzi şi mângâietori” . „Bunicul” este un text despre copil şi copilărie , despre inocenţă , curiozitate , neastâmpăr . Povestirea începe cu fixarea temporală şi spaţială a acţiunii . Se fac precizări asupra
elementelor de timp şi de spaţiu . E primăvară . „Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme” . „Bunicul stă pe prispă” . Aşteaptă cu nerăbdare sosirea nepoţilor , intră în jocul lor şi inventează răspunsuri pe înţelesul celor doi la fiecare întrebare . Trăieşte prin prezenţa nepoţilor şi în acelaşi timp se teme ca , cei mari să nu-i îndepărteze de el . Asemenea Lui Iisus repetă către fiica sa : „Lăsaţi pe copii să vie la mine !” . Nici suferinţa fizică nu ştirbeşte dragostea bunicului pentru nepoţii săi . Are obrajii înroşiţi de palmele primite , dar surâde liniştit . Dialogul se împleteşte cu naraţiunea şi descrierea pentru a evidenţia însuşirile bunicului . Acesta este simbolul înţelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi şi a se comporta . Este blând , bun , înţelegător , răbdător şi credincios . Naratiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor : lumea reală . Trecerea din lumea reală spre cea fantastică este reflectată de imaginaţia copilului . „- Tată-moşule , aş vrea să îmi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot , până în slava cerului , zise băiatul netezindu-i barba” . De asemenea , dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil , plin de curiozitate . Bunicul şi cei doi nepoţi sunt personajele principale , iar fiica bătrânului apare sporadic , ca personaj secundar . Pentru realizarea artistică , autorul foloseşte : epitete : „plete albe şi creţe” , „ochi blânzi şi mângâietori” , „femeie uscăţivă” , „un băietan şi o fetiţă roşii şi bucălăi” ; metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii mulţi şi grei” ; comparaţii : „plete ... ca nişte ciorchini de flori albe” ; repetiţii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !” ; enumeraţii : „sprâncele , mustăţile , barba ...” , „şi iar începu râsul şi jocul şi cântecul” . Sub aspect lexical şi gramatical se remarcă folosirea unor cuvinte şi expresii populare şi religioase : „Măi cazace , căzăcele , ce caţi noaptea prin argele ...” , „bată-vă norocul !” , „Lăsaţi pe copii să vie la mine !” , precum şi a vocativelor pline de afecţiune : „cocoşeii moşului !” , „voinicii moşului !” . Limbajul este organizat în propoziţii scurte , cu o structură simplă şi o topică standard . Predomină construcţiile morfo-sintactice verbale la începutul naraţiunii şi cele substantivale în cadrul descrierii personajelor . Opera literară „Bunicul” , în ciuda titlului expozitiv , nu este numai un portret în proză creionat de amintirea maturului , ci şi un poem al inocenţei , al candorii infantile . BIBLIOGRAFIE Elena Călugăru , Literatură clasică română – Antologie , 1996 , Editura EX LIBRIS Bucureşti
Barbu Ştefănescu-Delavrancea – Bunica Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca si alti scriitori, în perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica. Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri în proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus în literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, în scrisul românesc, limba vie a celor care traiesc în contact cu pamântul". (G. Ibraileanu). „Bunica” este o povestire publicată în 1893 în revista „Literatură și știință”. Din punct de vedere al speciei literare, „Bunica” este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor. Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplarisi are ca dom, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita. Opera literara "Bunica", în ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret în proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile. La început, scriitorul sugereaza prin descriere câteva însusiri ale bunicii, asa cum s-au întiparit în mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata în dinti de pieptene, de la nas în jos". Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream înainte."), dublata si de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii în lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea. In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie albastra", ea, torcând, îsi începea basmul, iar copilul visa înainte. El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii si pe care un batrân mic, barbos si cocosat îl înstiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este zadarnica, pentru ca merii înfloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug. Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-si însa riscul de a fi prefacut "în buruiana, pucioasa sau floare mirositoare". Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum si ajungând într-o padure mare si întunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
Adoarme si nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, si basmul. In final, scriitorul îsi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm întreg, stând cu capul în poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zâmbetul ei". Povestirea bunicii este întrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului în mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc. Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor al inocentei" (Al. Sandulescu), când copilul concluzioneaza raportând totul la propria persoana: "—Bunico, e rau sa nu ai copii? — Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie. — Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau "— Cât era de mic? — Poate sa fi fost ca tine. — Va sa zica nu era mic de tot..." Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin "acea placuta îngânare a vorbelor ce se pierd ca într-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu): "— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat... — ...si-aplecat... — Si s-a dus, s-a dus, s-a dus... — ...s-adus... s-a dus..." etc. Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are, în prima parte a scrierii, si ceva încântator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata: "—Ghici... — Alune! -Nu. — Stafide! -Nu! — Naut!"etc. Dialogul se împleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si însusirile bunicii. In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (înalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea îmi da parul în sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab îl transpune pe nepot în lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea începea sa spuie
si eu visam înainte"). Blânda si întelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din candoarea vârstei si îsi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea parul cârliontat, în doua parti, si ma saruta în crestetul capului". Bunica apare în mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul si fusul îl furau pe nesimtite si adormea fericit, mângâiat de privirile si zâmbetul ei blând si îngaduitor. Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea înainte, si fusul sfâr, sfar...") Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("încarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge încet, încetinel, încetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", |"si fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune în lumina starea sufleteasca a copilului. Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales în basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfâr", "a". Meritul lui Delavrancea consta însa în faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga). Daca în alte opere investigatiile analitice sunt în genere mai putin profunde, acestea sunt însa substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobio-grafice ca în "Bunica si Bunicul".
Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunată Garabet Ibraileanu in studiul “Dumbrava minunata si Fantana dintre plopi” publicat in volumul “Studii literare” in 1979 ne atragea atentia “sa nu ne lasam inselati de neinsemnatatea subiectului intrucat in aceasta simpla povestire a ratacirii unui copil pe drumurile si prin dumbrava de la marginea targusorului nu putea fi scrisa decat de un om care are multe si diverse insusiri de poet si artist” “Dumbrava minunata” a fost publicata in anul 1926 in volumul Neagra Sarului si se incadreaza in tema copilariei combinata cu cea a naturii, intr-o formula literara armonioasa si plina de rafinament. Povestirea este organizata, din punct de vedere structural, in noua capitole care sintetizeaza evolutia subiectului, dar si implicatii caracterologice pentru personajul principal – Lizuca. Povestirea este o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita. .„Dumbrava minunată” de M. Sadoveanu este o adevărată capodoperă in ceea ce priveşte realizarea personajului copil, precum şi imbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. Scriitorul foloseşte diferite procedee spre a-i reda un cat mai pronunţat relief. In opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, in valori intunecate este prezentată mama vitregă. Tema povestirii: - este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Repere spatio –temporale – din Falticeni prin dumbrava Buciumenilor catre casa bunicilor Lizucai, intr-o dupa-amiaza de vara. Prezentare generală. Structură şi compoziţie. Lizuca este o fată orfană, care doreşte să scape de tirania mamei sale vitrege şi se refugiază intr-o dumbravă. Aici descoperă „impărăţia minunată a dumbravei‖, alături de căţelul ei Patrocle. Fetiţa se rătăceşte in pădure dar este găsită de bunicul ei. In final mama vitregă şi servitoarea sunt pedepsite. Capitolul I – “Se vede ce soi rău este duduia Lizuca. “ Lizuca este fiica familiei Vasiliu. Ii murise mama, iar tatăl său se căsătorise cu doamna Mia, provenită dintr-o familie bogată, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu moşie mare in Buzău. Fetiţa crescuse mai mult pe la bunici. „De acolo a venit cu nişte obiceiuri de ţărancă‖, după părerea doamnei Mia. Doamna Vasiliu nu o iubea pe fetiţă, o certa in permanţă, mai ales că domnul Vasiliu lipsea adesea de acasă. Capitolul II – “Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie indrăzneaţă . “ Certată şi bătută mereu, Lizuca intenţionează să fugă la bunici, impreună cu cainele său, Patrocle. „Patrocle, ii zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De cand a murit mama noi petrecem tare rău.‖ Capitolul III – “Sora Soarelui “ Plecand de acasă ei rătăcesc drumul. Intalnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca işi amintea că e cheamă „Sora Soarelui‖.
Fetiţa intră in vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de acasă:„Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gandeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai intors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!‖ Capitolul IV –“ Unde se arată Sfanta Miercuri “ „La o cotitură de drum răsări ca din pămant o babă mărunţică şi mohorată cu ochii mititei şi cu nasul coroiat‖. Lizuca intră in vorbă cu un mierloi negru şi cu ciocul galben. Capitolul V – “Duduia Lizuca găseşte gazdă bună in Dumbravă “ Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă in lumea visului şi face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un bătran şi o bătranică. Capitolul VI –“ Aici se arată cine sunt prichindeii “ Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursucul, fluturi. Urmează poveste bătranului despre Statu Palmă, care s-a retras in Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el ii spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese in pericol de a fi vandută. Capitolul VII –“ Povestea cu Zana inchipuirii” Urmează povestea domniţei despre o zană nespus de frumoasă, „subţire şi albă cu ochii albaştri şi cu părul de aur pană in pămant‖, de care s-a indrăgostit Făt-Frumos. Capitolul VIII – “La hotarul impărăţiei minunilor” Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi in casa bunicilor. Capitolul IX – “Bunicii aveau livadă şi albine “ „Trezită din somn, Lizuca se vede intr-o chilioară albă şi-ntrun pătişor curat sub pocălzi.‖ Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită in pădure. Mama vitregă vine să o ia, insă bunicul refuză să io dea, iar Lizuca şi Patrocle răman impreună la bunici. Personajele: Atmosfera este una de basm. Personaje reale se impletesc cu cele imaginare, iar naratiunea cu descrierea si dialogul. Lizuca este tipul orfanei clasice, care fuge in pădure pentru a scăpa de tirania mamei vitrege. Ea este o fetiţă zburdalnică, mărunţică, insă voinică şi plinuţă, ţinuta ei era neglijentă, in comparaţie cu cea a doamnei Mia, mama sa vitregă. Ea nu este un copil needucat, cum adeseori o numeşte „mămica ei‖, ci mai degrabă, un copil care are nevoie de afecţiunea şi dragostea părintească. Deşi zburdalnică, ea este aproape matură, atunci cand rătăceşte drumul, ea ştie să privească spre cer şi işi dă seama că Dumnezeu este cel care aprinde luminile. Din poveştile spuse de bunici, sau pe care le-a ascultat de la mama ei, pe cand incă aceasta trăia, ea ştie că pentru a marca drumul trebuie să presare cenuşă, mai ştie că furnicile au o impărăteasă, de la care cel care o ajută in caz de primejdie primeşte un pai; cand cel care o ajută pe impărăteasă este in primejdie este suficient să privească paiul, că impărăteasa vine cu toate furnicile ei şi o ajută. Toate dialogurile imaginare( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfanta Miercuri) denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea, dar şi suferinţa pe care copila o simte pană in adancul inimii, datorită pierderii mamei sale(„Mama mea a murit, Sora Soarelui‖). Personajele imaginate ( piticul Statu Palmă, cei 7 prichindei şi Zana) o fac sa alunece şi să pătrundă intr-o lume a basmului, unde totul este frumos şi plăcut, unde bursucul de care fetiţa se temea atat de mult devine un dansator( asemeni unui ursuleţ de la circ), iar oamenii sunt departe de aceste locuri minunate, ei nu pot pătrunde şi
inţelege tainele dumbravei. Imaginea mamei sale, pe care o regăseşte in povestea spusă de bătranică o face pe Lizuca să-i picure lacrimi in inimă, dar totodată să se simtă protejată deoarece bătranica semăna foarte mult cu bunicuţa ei. Patrocle este prietenul care ii inţelege suferinţa, el are ochi omeneşti, anii experienţei vieţii ii incărunţise perii din jurul botului; el este pentru fetiţă ca un părinte sau un frate mai mare care o iubeşte şi o apără. El este cel care-i linge lacrimile sărate, iar cu Patrocle langă dansa, Lizuca nu se mai temea de nimic. Patrocle este curajos şi inţelept, vrednic şi viteaz, iar Lizuca il priveşte cu admiraţie şi ii impărtăşeşte toate necazurile şi bucuriile. In antiteză cu personajul principal – Lizuca, este mama sa vitregă – doamna Mia Vasiliu, care provine dintr-o familie bogată, cu o educaţie nobilă, cu servitori in livrele, guvernantă şi cu moşie mare în Buzău. Ea este tipul femeii viclene, care face orice pentru a-şi atinge scopurile, care ştie să leşine şi sa joace teatru in faţa tuturor, inclusiv in faţa bărbatului pe care il struneşte. Glasul ei cristalin, fandoselile, fineţea, toaletele ultra elegante, salonaşul grena, intră in contrast cu ţinuta modestă a Lizucăi, care era tunsă băieţeşte şi era murdară. Doamna Mia o priveşte şi o tratează ca pe ceva ingrozitor, iar atunci cand Lizuca işi infige degetele in şerbetul de portocale( gest pe care-l fac majoritatea copiilor de varsta ei), in loc să ii explice cum şi ce trebuie să facă atunci cand sunt musafiri, sau să o pună pe servitoare să-i dea şi fetiţei din acel şerbet, aceasta o tratează ca pe un animal oribil, iar servitoarei ii este permis să o bată de fiecare dată. Pentru doamna Mia, acest copil este o nenorocire, o ruşine. Deşi spune mereu că ea are o educaţie nobilă, această doamnă Mia nu ştie nimic despre educaţia unui copil. Vorbirea ei este destul de incultă ( unele lucruri o horipilează, in loc de oribile). Cochetăriile cu locotenentul Lazăr, schimbul de complimente, acel zambet mare, pe care oricat sar sili, nu-l poate avea nici o femeie din targul acela, denotă că ea este femeia căruia nici un bărbat nu-i poate rezista, mai puţin soţul ei, Jorj care-i satisface toate capriciile. Deşi este o „persoană importantă‖( avocat), Jorj Vasiliu, est dus de nas chiar in propria casă, fără ca să aibă nici cea mai vagă bănuială. In faţa acestei femei căreia nu-i poate refuza nimic, el işi neglijează propriul copil, căruia nu-i mai da voie să-şi viziteze bunicii care o iubesc atat de mult. Bunicii fetiţei sunt oameni simpli de la ţară, care incearcă atat cat este posibil să inlocuiască absenţa mamei. Bunicul este tipul răzeşului roman, harnic şi cumpătat, cu o inteligenţă innăscută specifică ţăranului roman. El a simţit că trebuie să o caute pe fetiţă şi a găsit-o rătăcită in pădure. Bunicuţa măruntă şi firavă cu ochii ca două cicori şterse este tipul femeii de la ţară, harnică precum o albinuţă, ea o primeşte pe fetiţă in chilioara eu albă şi-ntr-un pătişor curat, totul in căsuţa ei este alb şi curat(perdele de borangic, pereţii albi), iar mireasma de busuioc şi icoanele simbolizează liniştea sufletească pe care fetiţa o regăseşte in căsuţa bunicilor. In căsuţa bunicilor imaginea mamei sale este mai vie ca oriunde, mama Lizucăi a dormit şi ea in acelaşi pătuţ. Ea va rămane pentru fetiţă ca o icoană vie, iar poveţele pe care doar mama ţi le poate da vor rămane pentru totdeauna in inima fetiţei: „Cand eu nu voi mai fi, tu să nu plangi şi să nu-ţi uiţi jocurile...‖. Descrierea naturii in „Dumbrava minunată‖ de M. Sadoveanu este o adevărată simfonie. Intreaga natură(participă) se află in concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi. In călătoria sa, fetiţa vorbeşte cu Sora Soarelui. Aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină‖ au
insemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun. Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase Pentru a accentua frumuseţea dumbrăvii şi lumea de basm in care Lizuca pătrunde, M. Sadoveanu foloseşte o serie de metafore, epitete, comparaţii(crengile păreau nişte plete, florile işi pleacă capetele şi dorm, in intuneric clipesc candele de licurici in două şiraguri), apariţia lunii este un adevărat spectacol(luna dungată de pe ţărmul celălalt iasă in răsărit la marginea dumbrăvii). Lizuca ştie că sălcile sunt oameni şi dihănii inţeleniţi din veacuri vechi de o vrajă, fetiţa caută adăpost intr-o scorbură la o mătuşă răchită; aici are saltea şi pernuţă de muşchi; apele sunt trandafirii, pletele sălciilor argintii, apa spune un cantec cristalin etc. Trăsăturile peisajului tind spre mirific. Modelul real al dumbrăvii este crangul din faţa casei scriitorului, la Fălticeni (pitorescul hucii). „Poveştile şi simfoniile naturii sunt in operele lui Sadoveanu infinite, opera lui insăşi e o ţară pe care o străbatem mereu uimiţi de splendoarea şi de ineditul ei‖. G. Călinescu In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile lui Alice inTara Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.
Povestiri şi schiţe care evocă trecutul istoric Ion Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea. -povestireTrecutul istoric si faptele stramosilor nostrii reprezinta o tema interesanta pentru copii ajutand la familiarizarea acestora cu evenimente din trecut, cunoasterea de catre acestia a luptei poporului romane pentru libertate, cunoasterea calitatilor poporului, dragoste de patrie, harnicie, bunatate, vitejie, cinste etc. Parcurgerea operelor ce evoca trecutul istoric si figurile legendare ale acestuia stimuleaza dorinta copiilor de a-si insusi si manifesta anumite calitati morale. Tema are un puternic character instructive-educativ cultivand sipritul patriotic, dragostea pentru bogatia folclorului, obiceiurilor si traditiilor romanesti. Faptele trecutului sunt prezentate de cele mai multe ori prin legend, povestiri si schite in care autorii impletesc naratiunea cu descrierea si dialogul, realul cu fantastical pentru a crea opera de seama. In literatura romana evocarea trecutului istoric a aparut odata cu publicarea in anul 1865 a volumului “Legende istorice” de D. Bolintineanu. In literature pentru copii ii amintim pe Dumitru Almas cu volumul “Povestiri istorice”, pe G. Cosbuc cu volumul “Cantece de vitejie” sip e Ion Creanga. Ciclul Moş Ion Roată, din Povestirile lui Ion Creangă (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Vodă Cuza), surprinde atitudinea principalelor categorii sociale a ţărănimii şi a boierimii faţă de evenimentele istorice ale vremii respective. Ciclul are in centru o lume crezand in mituri şi credinţe populare, , in care Moş Ion Roată este exponentul omului din popor,reuşind să prelucreze transformările sociale şi politice aduse de efervescenţa evenimentelor istorice, culminand cu Unirea de la 1859. Valorile general umane in care crede acestea sunt comparabile cu cele ale lui Moromete, ambii fiind preocupaţi de destinul lor şi cel colectiv, pe care le discută in piaţă (vezi poiana lui Iocan), pledând pentru iubirea de muncă, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe, pentru spiritul ironic şi fin in critica unor aspecte negative. “Mos Ion Roata si Unirea” este o povestire istorica, o specie a genului epic in proza, care relateaza fapte din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la actiune; are un singur fir narativ, accentul cade pe intamplari, iar dimensiunile povestirii se situeaza intre nuvela si schita. Acţiunea povestirii e simplă, naraţiunea realizandu-se printr-o economie maximă de fapte. Unul dintre boieri primeşte răspunderea de a explica grupului de ţărani sensul şi importanţa Unirii şi incearcă printr-o suită de argumente, in vederea secării Milcovului şi a realizării infrăţirii, ―dorită de strămoşii noştri, dar pe care ei nu au putut să o facă in imprejurările grele de pe atunci‖. Afirmaţiile sunt acceptate de grupul de ţărani, cu excepţia lui Moş Ion Roată, care se arată nedumerit şi de aceea, boierul recurge la o demonstraţie faptică, prin pilda cu bolovanul, pe care
unul singur nu il poate ridica, dar mai mulţi, da. Boierul incearcă să ii demonstreze că puterea se constituie prin unirea forţelor, in final insă faptele primind o altă semnificatie, care răstoarnă sensul aparent, demonstrând inteligenţa lui Moş Ion Roată, şi realitatea că el inţelesese cu adevărat evenimentele: ―iar de la bolovanul dvs am inţeles aşa: că pană acum noi ţăranii am dus fiecare cate o piatră mai mare sau mai mică pe umere; insă acum suntem chemaţi a purta impreună tot noi, opinca, o stancă pe umerele noastre‖… Personajele sunt construite cu deosebită măiestrie. La inceput, ţăranii, uimiţi de atenţia ce li se acordă, lasă impresia că acceptă explicaţiile boierului ca pe nişte lucruri fireşti. Apoi din grupul lor se desprinde Moş Ion Roată, simbol al ţărănimii din acel moment istoric,caracterizat prin inteligenţă, spontaneitate, hotărare şi umor. Acesta se preface că nu inţelege explicaţiile date de boier. Dincolo de umorul personajului se simte insă o adancă amăraciune, generată de inţelegerea faptului că ţărănimea, in fond, contiună să rămană o categorie oprimată, in ciuda promisiunilor de tot felul. Ca in toată opera lui Creangă, stilul se caracterizează prin oralitate şi expresivitate, fapt exemplificat prin prezenţa masivă a dialogului, a maximilor, locuţiunilor şi a expresiilor populare, a regionalismelor, vocativelor şi interjecţiilor.
Romanul pentru copii şi despre copii Ion Creangă – Amintiri din copilărie Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului. Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe sis a formeze comportamente devenind un adevarat instrument pedagogic. In literatura romana atunci cand ne referim la operele epice ce abordeaza universal copilariei cu lumea ei imensa de sentimente si idei, il mentionam fara sa stamp e ganduri pe Ion Creanga si opera sa de capatai – “Amintiri din copilarie” El creeaza un „roman al copilariei copilului universal”, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca. Ca specie literara opera“Amintiri din copilarie” este atribuita romanului pentru copii. Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se desfasoara pe mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in egala masura, pe actiune si pe personaje. Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel”, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului”. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sa-ti aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa”. Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri
diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji. Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul cel humuit”, cu „stalpul hornului si cuptoriul” unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa. Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare” ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!”. Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul” . El se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!”. La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura” Nica ia in ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas” cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa”. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe petrecere” se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele” si li se „faceau ciubotele ferfenita”. Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher de frunte si tamp in felul sau” nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte. Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa. Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa” care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa,
severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat”. Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!”. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui”, „dorit de invatatura”, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes”, „un ghibirdic si jumatate”. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de baiet, cobait si lenes de n-are pereche”, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic”. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema. G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie” iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune”. \
Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer Pseudonim literar al lui Samuel Longhorne Clemens, Mark Twain (1835-1910) este scriitor realist America, autor de schite, nuvele si romane. Lumea copilariei devine in romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” un univers al bucuriilor si dramelor povestite in ritm captivant prin alternarea naratiunii cu dialogul, ceea ce creeaza imaginea unui spectacol de teatru. Ca specie literara opera“Aventurile lui Tom Sawyer” este atribuita romanului pentru copii. Romanul este o specie a genului epic, de mare intindere, cu actiune complexa ce se desfasoara pe mai multe planuri, cu multiple conflicte prezentate pe mai multe planuri,cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata, in care accentul cade, in egala masura, pe actiune si pe personaje. Dialogurile poarta amprenta spontaneitatii limbajului oral al copiilor, surprinde in mod direct naivitatea si inteligenta, bucuria descoperiri vietii, cultul prieteniei adevarate. Romanul se adreseaza, deopotriva copiilor si maturilor, pentru ca povestea lui Tom si ai prietenilor sai Huck, Harper si Becky surprinde varsta copilariei in interferenta cu viata adultilor, sau, mai precis, etapele existentei umane, in care copilaria este o veritabila scoala de initiere si formare a caracterelor. “Aventurile lui Tom Sawyer” este o carte care se adreseaza atat adultilor cat si copiilo. Este o carte ce poate fi citita la orice varsta.Cadrul in care se desfasoara palpitantele si fermecatoarele peripetii istorisite de scriitor este America patriarhala de dinaintea razboiului civil, o America nitelus idealizata. In acest cadru, dominat de apele domoale si maiestuoase ale fluviului Mississippi, evolueaza Tom Sawyer si prietenul sau Huckleberry Finn, ale caror pozne nemaipomenite ascund, cel mai adesea, un talc profound. Tom Sawyer e un strengar care, neimpacandu-se de fel cu educatia puritana primita la scoala si in casa matusii Polly, se tine numai de sotii si-si gaseste in joaca de-a piratii si in alte asemenea jocuri libertatea la care nazuieste in chip firesc. Imaginatia lui, hranita cu lecturi facute pe ascuns, din literatura de aventuri interzisa la vremea aceea in scoli, o ia razna spre taramuri fabuloase. Iar cand realitatea insasi il pune in situatia de a asista la un eveniment senzational – uciderea doctorului Robinson de catre Joe Indianul – Tom nu-si mai incape in piele de bucurie si de emotie, caci evenimentul ii da prilejul mult ravnit sa devina “erou”, dezvaluind la tribunal tot adevarul. Lumea patriarhala, dar nu lipsita de conflicte dramatice, ba chiar tragice, o lume bantuita de superstitii si de violenta, in care au loc crime si razbunari sangeroase, avand la baza setea de bani, toate acestea sunt vazute prin prisma unui baietas de doisprezece ani, indragostit de libertate si de natura si putin cam mult influentat de anumite lecturi.
Alaturi de Tom Sawyer, celalalt strengar, Huckleberry Finn – “un paria al targusorului”, cum il numeste Mark Twain- joaca un rol mai putin important in aceasta carte, dar are un mod mai matur de a vedea lucrurile si este inzestrat cu o omenie mai profunda. Nu trebuie uitate nici celelalte personaje din roman; judecatorul Thatcer, fiica acestuia Becky, cea de care Tom era indragostit pana peste urechi, asa cum numai un pusti de doisprezece ani poate fi, Sid, Mary, Suzy Harper, micul Jim, Amy Lawrence, batranul Gal, vaduva Douglas, domnul Jones si, fireste, matusa Polly – cea care trebuie sa- rabde toate nazbatiile impielitatului Tom. Caracterizand cele doua personaje – Tom si Huck – criticul Bernard de Voto spunea : “Mark Twain a dat literaturii americane doua personaje nemuritoare…Din clipa cand Tom Sawyer s-a ascuns pentru prima oara intr-un dulap, iar Huck Finn a pornit spre St. Petersburg pentru a-si vindeca un neg, aceste doua personaje au convins de realitatea lor mai multe minti de toate felurile si de toate nivelele, decat orice alt personaj creat de romanul American.Caci aici sta finalmente forta acestor doi baieti: ei au devenit proprietatea tuturor… Huck si Tom au imbogatit inima tuturor cititorilor, oricare ar fi acestia…America a facut , prin ei, cel mai mare dar pe care l-a facut vreodata literaturii universale.” Romanul “Aventurile lui Tom Sawyer” se impune in cadrul literaturii universale pentru copii prin ritmul alert si prin trasaturile personajelor - niste individualitati memorabile.
b. Genul liric Poezia despre copilărie Iarna pe uliţă - G. Cosbuc Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului. Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat instrument pedagogic. Dintre autorii romani ce au abordat universul copilariei, cu lumea ei imensa de sentimente si idei, in operele lor lirice ii amintim pe : G. Cosbuc – Iarna pe ulita, Nina Cassian – volumul “Intre noi copiii”, St. O. Iosif- Artistii, Ana Blandiana, T. Arghezi – Creion, Elena Farago – Sfatul degetelor – etc. Scrisa in anul 1888, poezia “Iarna pe ulita” de Gorge Cosbuc a fost publicata pentru prima oara in revista “Vatra” – Bucuresti 1896, fiind apoi inclusa in volumul “Fire de tort” al autorului, publicat in anul 1896 la Bucuresti. Poezia, specifica literaturii pentru copii, se incadreaza in tema –universul copilariei – tema ce surprinde elementele caracteristice ale varstei puritatoo so candorii cu jocurile, bucuriile si feeriile sale specific. Titlul poeziei indica locul si momentul in care are loc descrierea lirica – satul romanesc intr-o zi de iarna. Surprinzand un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante, un spectacol intr-un décor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii. Anotimpul iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, unori in aspectel ei aspre, insa aici apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria I le ofera. Continutul poeziei: Plina de viata si optimism poezia debuteaza ca un pastel (primele doua strofe) apoi compozitia este structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata condusa cu multa abilitate.
Dupa aceasta introducere descriptive a primelor strofe urmeaza un tablou plin de viata, al copiilor ce se bucura de venirea iernii. Trecerea lor prin sat fiind descrisa de poet intr-o gradatie echilibrata “navalnicul vuiet” crescand in intensitate, ca sa ia sfarsit intr-o nota de intelegere si ingaduinta. Doua secvente starnesc progresiv larma galagiosilor copii: Prima secventa este reprezentata de aparitia unui copil “al nu stiu cui “ un copil mic al carui portret are note de umor realizate mai ales prin hiperbola “Haina-I maturand pamantul / Si-o taraste abia, abia/ Cinci ca el incap in ea” Intalnind ceata galagioasa de copii, el intelege ca ar fi mai bines a-I ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu ironie scanteietoare. A doua secventa care sporeste vuietul cetei de copii este determinate de aparitia unei babe, care dorind sa-I vina in ajutor copilului starneste si mai mult harmalaia. Totusi, intreaga larma starnita de cei mici este privita cu ingaduinta de adulti, subliniind intreaga atmosfera de inocenta si bucurie neumbrita. “Ce-I pe drum atata gura? Nu-I nimic, Copii strengari Ei, auzi! Vedea-i-as mari! Parca trece-adunatura De tatari!” Reiese de aici idea ca jocul nu este doar bucuria ci si dominant colilariei, privita cu intelegere si duiosenie de cei adulti. Poezia este structurata in 23 de strofe (Sextine), avand masura de 6-8 silabe si rima imbratisata. Intregul poem este infrumusetat de o variata paleta de figuri de stil precum: - Personificarea “Norii s-au mai rasfirat”, “ vantu-I linistit acum” - Comparatia – “gura fac ca roata morii”, “cinci ca el incap in ea” - Inversiunea – “norii ploi vestesc”, “de foame-adusi” - Repetitia “abea, abea” - Hiperbola “haina-I maturand pamantul” - Epitet – “ochii vii”, “zglomotoasa gloata” Alaturi de figurile de stil, imaginile vizuale si auditive intregesc tabloul in care G. Cosbuc creeaza o adevarata feerie infantile cu umor si blanda ironie, ajutand cititorul sa se transpuna in mijlocul ulitei plina de copii, intr-o iarna cum numai in povesti mai exista, intr-o lume guvernata de inocenta, bucurie si simplitate, o lume asezata in tainele sufletului juvenil. Cititorul poeziilor lui Cosbuc cauta sentimental acela unic al bucuriei din lucruri marunte, al vietii simple de la sat. Autorul vede in tema copilariei o modalitate de reintoarcere la valorile autentice, la viata simpla si la o lume feerica dominata de zambet, culoare si inocenta. Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-
ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...”. Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943) La Paști GEORGE COŞBUC – SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI – “Poetul cărturar” asa cum l-a supranumit Ioan Alexandru, George Coşbuc este un poet deosebit de înzestrat, pe care graiul sfânt ardelean l-a dat literaturii noastre, pentru că: „de la Coşbuc ne-a rămas imaginea poetului cărturar care nu frunzăreşte cultura lumii ci îşi stoarce ochii pe textele fundamentale, a poetului care îşi asumă istoria neamului său, a marelui poet patriot dintotdeauna suflet în sufletul neamului său.” Despre George Coşbuc şi Octavian Goga s-a spus că au fost „două genii ale graiului nostru. Ei sunt poeţii satului nostru transilvan. Cântările lor au izvorât din sat şi au rămas în casele ţăranilo”. În creaţia poetică coşbuciană se găsesc versuri imnice ce freamătă de bucuria marilor sărbători creştine din viaţa satului. După părerea lui Nichifor Crainic, „poeziile de inspiraţie hristologică ale lui Coşbuc îşi au rădăcinile în folclor. Precum a iubit şi-a visat măreţii româneşti împreună cu poporul, precum a râs sau a plâns împreună cu el, tot aşa cu legenda lui s-a apropiat de ieslea naşterii, de sfintele patimi şi de crucea Golgotei. Ca un râu ce se varsă în mare, credinţa lui e contopită în credinţa milenară a neamului.” La Paşti este capodopera liricii religioase a lui Coşbuc. Construcţia poeziei este simetrică şi urmăreşte să redea frumuseţea neasemuită a Zilei de Înviere, aşa cum este sărbătorită în satul ardelean. Începutul poeziei este un tablou al naturii reînviate care participă şi ea la Învierea Mântuitorului Hristos, pentru că „E Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!” (cum spune un Irmos al Învierii). Coşbuc psalmodiază întreaga natură care participă la Slujba de Înviere, pentru că Hristos a Înviat rezidind întreg universul: „Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi sălciile-n albă floare – E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii.”
Cu o fineţe şi-un stil descriptiv specifice, Coşbuc reface întregul ceremonial al marelui Praznic al Învierii din satul ardelean, ceremonial care şi astăzi este trăit de cei din lumea satului: zilele Învierii sunt aşteptate cu pace şi linişte, satul se îmbracă frumos de sărbătoare, creştinii se îndreaptă tăcuţi spre bisericuţa satului iar dacă se întâlnesc pe cale îşi spun cu mare bucurie: „Hristos a Înviat!”: „Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: „Hristos a Înviat!” Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare.” Ceremonialul continuă apoi la Biserica cea sfântă care se-mbracă de Lumina Mântuitorului din Slujba Sfântă a Învierii. Cântând împreună în timpul Slujbei Troparul Învierii: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindule”, în mod cert, şi deopotrivă miraculos, se realizează o adevărată unitate în credinţă a tuturor credincioşilor, o comuniune de taină, pentru că „Şi pomii frunţile-şi scoboară,/ Că Duhul Sfânt prin aer zboara”. Prin aceste versuri, invocând prezenţa Duhului Sfânt, poetul prefigurează Paştele cele de foc, care sunt Rusaliile, eveniment care ne descoperă taina naşterii neamurilor creştine, prin urmare şi a neamului românesc. Comuniunea nu se realizează însă numai la nivel microcosmic, ci macrocosmic. În viziunea lui Coşbuc ,întregul univers, lumea toată, participă la Slujba Învierii din Biserică, se umple de Lumina Învierii, se împărtăşeşte cu Viaţa Însăşi care-a biruit moartea: „Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră, ne e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea.‖ Ceremonialul marii sărbători a Paştelui se incheie cu revenirea asupra aceleiaşi imagini a satului, tineri, vârstnici, copii, care se îndreptă spre bisericuţa sfântă a neamului ardelean, leagăn şi mângâiere în vremuri de restrişte, loc sacru prin excelenţă, axis mundi al satului ardelean care şia ridicat mereu Biserica undeva pe deal, în spaţiul protector şi edenic, spre care să poată privi când necazurile-l năpădesc. Versurile amintesc de valorile nepieritoare ale satului românesc, păstrate până azi: „Pe deal se suie încetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână...”
Regăsim în aceste versuri credinţa nestrămutată a ţăranului român, a ardeleanului mai ales, care şi-a crescut întotdeauna pruncii în credinţa şi iubirea creştină din Biserica de-acasă, din satul natal. Bătrâna şi nepotul ei sunt simboluri ale continuităţii de acasă, simboluri ale unei lumi care se apropie de sfârşitul firesc al vieţii pământeşti şi ale unei lumi care-şi începe cursul vieţii, unde altfel?, la biserica din sat, în care preotul învaţă rânduiala slujbelor divine, nepotul trăindu-şi viaţa în ritmul liturgic al Bisericii celei vii şi mântuitoare care este Iisus Hristos. La această Bisericuţă a satului, ţăranul român are convingerea mântuirii sale, pentru că „Hristos cel jertfit, imprimat în noi, face cu noi drumul spre Învierea Sa în noi şi spre Învierea noastră împreună cu El. Biserica e pelerină spre cer pentru că Hristos e calea spre cer şi Cel ce călătoreşte cu ea şi în ea spre cer.” Şi alte poezii ale lui Coşbuc vibrează de sentimentul religiosului. Crăciunul în tabără, Pomul Crăciunului, Iisus la împăratul, Armingenii, Parabola sămănătorului, Psalm sunt texte religioase stricto sensu. Acelaşi fior religios răzbate însă şi din alte poezii care,fără a face trimiteri biblice, ilustrează concepţii de viaţă creştine din existenţa milenară a satului. Sunt de amintit, bineînţeles, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, capodopere ale liricii româneşti. Momentele cele mai importante din viaţa omului, ale nunţii şi ale înmormântării, fac din Coşbuc un poet al ceremonialului sacru al satului care vieţuieşte liturgic, după legile divine, îmbisericindu-se prin pacea lăuntrică pe care i-o dă natura ocrotitoare. Cât de frumos este pastelul Vara, în care poetul exprimă bucuria nestăvilită a prezenţei sacrului în tot universul cel plin de taine! Putem vorbi despre un tablou al paradisului terestru, în care „viaţa e bucurie. Viaţa e cea mai mare bucurie dăruită de Dumnezeu acestui pământ (...) E atât de magistral clădită lumea lui Dumnezeu încât viaţa nu poate fi moarte. Viaţa este tot. Dacă Dumnezeu e viaţa, cum spune Iisus Hristos, atunci noi trăind în lumea lui, trăim în Dumnezeu şi murind, vom muri întru viaţa dumnezeiască. Paradisul pământesc ce ne stă în faţă, e o icoană a paradisului veşnic iar lumina ce ne inundă din acest văzduh, e un simbol al luminii veşnice (...) Comparat deseori cu Eminescu, George Coşbuc este situat alături de marele poet al poeziei româneşti. Un alt mare scriitor român, Liviu Rebreanu, spunea în acest sens: „Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează.Ei doi dau faţa şi sufletul poeziei româneşti de până acum –„ Luceafărul şi Nunta Zamfirei!”
Sfatul degetelor de Elena Farago Elena Farago s-a născut în 9 martie 1878, la Bârlad, în familia unor greci, numindu-se Elena Paximade. În 1890 rămâne orfană de mamă şi este nevoită să se ocupe de îngrijirea surorilor ei mai mici. În 1895 moare şi tatăl ei. Elena pleacă la Bucureşti unde va locui la un frate mai mare. După un timp, se angajează ca guvernantă la familia lui I. L. Caragiale. În casa lui Caragiale, Elena ia contact cu literatura clasicilor şi tot aici îl cunoaşte pe Francisc Farago, cel care avea să îi devină soţ. Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX. Poezia “Sfatul degetelor” este o poezie cu caracter moralizator destinata celor mici. Titlul poeziei – tine sa anunte inca de la inceput cititorul ca urmeaza sa citeasca o discutie, “un sfat” ce are loc intre degetele mainii. Poeta utilizeaza personificarea ca figura de stil menita sa dea degetelor trasaturi si insusiri specifice inteligentei umane – degetele vorbesc, se sfatuiesc intre ele. Continutul poeziei – poezia este structurata in cinci strofe – patru dintre ele au cinci versuri - cvinarii, iar ultima strofa contine opt versuri – octava. Cele cinci degete ale mainii devin cinci personaje ce transpun tipuri umane ale societatii. Primele patru degete transpun oamenii lenesi, care asteapta totul de-a gata si care, in loc sa se apuce sa munceasca, se plang unul altuia de neajunsurile lor, iar singura solutie pe care o gasesc este sa rabde si sa astepte. “Leneş cată inelarul Către ei, şi-apoi, Cam în silă, le răspunde: - Ce să faci când nu-i de unde? Vom răbda şi noi!...” Degetul mic reprezinta omul istet si harnic, care stie ca cel ce vrea sa-si castige painea prin munca cinstita si dreapta nu va ramane niciodata fara mancare. “Prinde atunci cel mic să strige Mai isteţ ca ei:
- Ce tot plângem şi ne frângem? Hai la muncă să ne strângem!” In incheiere Elena Farago ne prezinta si morala poeziei, transmisa tot de catre degetul mic : “că nu rămâne Niciodată fără pâine Cel ce vrea să şi-o câştige, Frăţiorii mei!...” Poeziile Elenei Farago constituie piese de nepretuit ale literaturii pentru copii romanesti. Ea impleteste cu sensiblitate teme dragi copiilor, cu morale si invataminte valoroase pentru varsta celor mici, devenind astfel unuldintre cei mai de seama si iubiti poeti ai universului boabei si faramei.
Poezia despre natură şi vieţuitoare Mihai Eminescu – Revedere Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice. Tema Tema romantică a poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza. Poezia exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii. Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. În concepţia lui Eminescu, timpul filozofic are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului. Structura textului poetic Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codruţule”. Prima secvenţă poetică Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi. A doua secvenţă poetică
Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în timp de iarnă - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă femeile”. A treia secvenţă poetică Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers. A patra secvenţă poetică Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „- Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea rea sau bună / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea / Mie-mi curge Dunărea.” În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”. Finalul Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului. Procedee artistice / figuri de stil Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”. Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalităţi expresive: diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”; expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”; cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”; dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”; „şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...!”; structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată; motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a omului cu natura. Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmbiat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”. Poezia cultă este reprezentată de: -prezenţa ideii filozofice a Timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers; -viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul; -sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice; Influenţa populară este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, fapt care face ca George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”. Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate: diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codrule”, „drăguţule”; expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu face ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”; cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmblat”, „împlându-şi”; dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”; „şi”-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...”; structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată; motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a omului cu natura.
Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers, viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi sentimentele de tristeţe, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia romantică eminesciană. Poezia face parte din operele lirice destinate copiilor, reliefand si descriind natura si comuniunea dintre om si aceasta. Somnoroase pasarele de M. Eminescu Poezia “Somnoroase pasarele” descrie un tablou din natura, incluzand de aceasta data si vietuitoare, in momentul inserarii. Poezia exprima un sentiment de liniste si pace. Poezia seamana cu un cantec de leagan pentru o fiinta draga, sugerata prin pronumele personal de persoana a doua singular –ti din versul “Fie-ti ingerii aproape”, precum si prin urarile adresate: “Noapte buna! Dormi in pace!” Natura este formata din elemente personificate, care actioneaza antitetic: izvoarele suspina, codrul negru tace, dorm si florile-n gradina. Acestea se afla in deplina armonie cu cele insufletite – lebada, pasarile, precum si cu elementul uman. Vietuitoarele se afla in miscare (pasarile se aduna, lebada trece), catre adapostul oferit de natura – cuiburi, trestii. Imaginea lunii, care vegheaza de sus peste intreaga fire, contribuie la realizarea atmosferei de somnie – Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna. Toata natura este cuprinsa de vraja si linistea noptii. Poezia incanta prin tabloul feeric creat si prin armonia versurilor, grupate in strofe de cate 4 versuri - catrene, ultimul fiind injumatatit; rima este incrucisata (suspina/ tace/ gradina/ pace).
Pasteluri de V. Alecsandri Cel mai de seama poet roman pana la Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a daruit literaturii romane o opera uriasa cuprinzand cele mai diverse genuri si specii literare. Aflandu-se la Mircesti in vara anului 1867, Alecsandri are ocazia de a citi primele numere din “Convorbiri literare” revista junimistilor, care ii face o buna impresie. De aceea la invitatia lui Iacob Negruzzi, fiul lui C. Negruzzi, la colaborare, el raspune “Sunt gata a va da mana cu toata inima”, astfel in martie 1868 apar iernaticele, in aprilie pastelurile de primavara si in mai 1869 varaticele. In forma de astazi ciclul “Pasteluri” a fost constituit de poet in 1875, cu ocazia aparitiei editiei “Opere complete”. In literatura Alecsandri este considerat cel mai de seama poet al naturii, el introducand prin ciclul “Pasteluri” o noua specie literara –pastelul- specie a genului liric in care sunt infatisate aspecte din natura prin intermediul carora poetul isi exprima propriile sentimente. In acea vreme termenul de “pastel” nu avea, insa, sensul de astazi – “poezie cu continut lyric in care se zugraveste un tablou din natura” – DEX, Titu Maiorescu fiind cel care a stabilit definitia pastelurilor lui Alecsandri “ Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de o regala descriere, cateva idile, toate insufletite de o simtire asa de curate si puternica a naturii, si scrise intr-o limba asa de frumoasa, incat au devenit cea mai mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, a literaturii romane indeobste” El si-a construit pastelurile in acordul curgerii anotimpurilor si al muncii oamenilor, asociind imaginilor picturale si o prezenta umana menita sa le insufleteasca. In “Pasteluri” Alecsandri: -canta anotimpurile “Iarna”, Vestitorii primaverii”, “Sfarsit de toamna”,; -descrie fenomenele naturii: “Gerul”, “Viscolul”, “Tunetul” -prezinta muncile campului – “Plugurile”, “Semanatorii”, “Secerisul”; -zugraveste aspect ale naturii de la Mircesti: “Lunca din Mircesti”, “Malul Siretului” -descrie locuri exotice “Mandarinul”, “Pastel chinezesc” Privite in ansamblu “Pastelurile” reprezinta o poezie a echilibrului compozitional si a claritatii, o opera de maturitate a autorului. G. Calinescu afirma “ciclul “Pasteluri” reprezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale prin contemplarea senina a curgerii anotimpurilor si prin frumusetea clasica a versului”. “De fapt Pastelurile lui Alecsandri sunt un fel de calendar al spatiului rural si al muncilor campenesti proprii fiecarui anotimp”
Spatiul in care majoritatea peziilor il prezinta este mosia de la Mircesti ale carei repere sunt conacul, malul Siretului, lunca din Mircesti. Imaginile zugravite de pasteluri sunt vizuale si motorii – epitete ornante “salcia pletoasa, viespe sprinteioara”- si dau plasticitate tablourilor. Un loc bine definit in rotatia anotimpurilor il are omul, aflat in permanenta comunicare cu natura si infatisat in ipostazele primordiale ale munci pamantului. Alecsandri aduce in fiecare pastel un elogiu existentei rustice, infatisand taranul intr-o stare de fericire deplina. Cu toate ca Alecsandri descrie toate anotimpurile anului, el se limiteaza la terestru, lipsindu-I fiorul cosmic din poezia eminesciana. Cele mai multe dintre pasteluri sunt alcatuite din doua parti: - un tablou static (in prima parte) si aparitia elementului insufletit (in final). Miezul iernei De V. Alecsandri Poezia Miezul iernei se incadreaza in categoria pastelurilor, Alecsandri creand aici imaginea picturala a unei nopti geroase de iarna. In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, „stele par inghetate, cerul pare otelit” zapada cristalina sub lumina lunii pare “un lan de diamanturi”. Cadrul general este insotit de unul dintre motivele iernii – gerul “E un ger amar, cumplit! Imaginea vizuala de ansamblu este completata de elemente sonore :”trosnesc stejarii”, “zapada scartaie In cea de-a doua si cea de-a treia strofa se contureaza imaginea transfigurarii naturii intr-un taram magic, feeric, exprimata de poet admirativ. In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului. In strofa urmatoare (3), neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
In ultima strofa poetul revine la realitatea hibernala si compune un tablou al linistii absolute, al neclintirii totale: ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''. Planurile real si fantastic se impletesc in secventa finala a poeziei prin aparitia unui lup asemuit unei fantasme: „Dar ce va? In raza lunii o fantasma se arata/ E un lup ce se arunca dupa prada-i spaimantata” Fantasma este o aparitie frecventa in lirica lui Alecsandri fiind o aparitie misterioasa ce se clarifica ulterior. Spectacolul naturii este asemuit unui templu. Figurile de stil creeaza un tablou surprinzator prin maretie, dar si terifiant totodata prin prezenta gerului care ingheata totul, alungand orice urma de viata. Epitetele simple sau duble scot in evidenta caracteristicile tabloului: 'ger amar, cumplit', 'stelele par inghetate', 'cerul pare otelit”, 'zapada cristalina', 'campii stralucitoare', 'vazduh scanteios', 'tablou maret, fantastic' etc. Enumeratiile reprezinta figuri de stil centrale pe care se bazeaza structura pastelului, in descrierea elementelor componente ale acestui templu urias, fantastic: 'Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare'; 'Totul e in neclintire, fara viata, fara glas' etc. Comparatiile accentueaza trasaturi uimitoare ale peisajului: 'Fumuri / Ca inaltele coloane'; 'stele / ard ca vecinice faclii”. Repetitiile subliniaza incremenirea si lipsa vietii din acest tablou: 'fara viata, fara glas. / Nici un zbor , nici un pas'. Metaforele dau mai multa expresivitate versului, conturand imaginea acestui templu al naturii in care fiecare element dobandeste un anume rol: 'Muntii sunt a lui altare, codrii organe sonoare', 'templu maiestos', 'farul tainic de lumina'. Antiteza subliniaza contrastul dintre imagini: 'Fumuri albe se ridica / Si pe ele se asaza”; 'Totul e in neclintire' 'E un lup ce se alunga '. Personificarea subliniaza insusiri umane atribuite naturii: 'luna isi aprinde', 'o fantasma se arata'. Poezia se constituie intr-o imagine arhitecturala de o maretie solemna, cu sugestii de lumina prin epitetele- scanteios,senina, argintii, sugestii de sunet, de mister – farul tainic etc. Aceste epitete ornante au rolul de a spori maretia cadrului hibernal ce evidentiaza natura intr-un moment de maxima exultare. Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive '' codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios. Ca elemente de prozodie detaliem ca poezia este alcatuita din 4 catrene.
Versurile ample, cu o masura de 15 silabe, aduc o muzicalitate de profunda vibratie, in care rima imperecheata si ritmul trohaic au un rol important. Muzicalitatea versurilor creeaza o orchestratie a naturii care subliniaza sugestiv Concluzii Prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri zugravit cu mare maiestrie de Vasile Alecsandri. Poezia este unul dintre cele mai valoroase pasteluri ale «bardului de la Mircesti». Poetul descrie tabloul plin de maretie al unei nopti de iarna, in care se simte coplesit de perfectiunea si grandoarea naturii, incremenita de un ger naprasnic. "Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb, cand de opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri, luna ca o icoana de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si sublime, de naufragii polare". (Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
Zdreanţă De T. Arghezi Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului. Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat instrument pedagogic. Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand , oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia si frumusetea lumii evocate. Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago. Considerat al doilea mare poet dupa Mihai Eminescu, Tudor Arghezi creeaza o opera originala, care a influentat literatura vremii. Poezia “Zdreanta” a aparut in volumul “Prisaca” in anul 1948, volum destinat poemelor pentru copii si incadrat in tema mentionata. Pentru faptul ca a infatisat cu admiratie si nedisimulata uimire miracolul alcatuirii universului marunt, Arghezi a fost numit “poetul boabei si-al faramei” Micile vietuitoare sunt private de autor simbolic si cu sensibilitate, poate de aceea poezia “Zdreanta” reprezinta una dintre cele mai frumoase si indragite poezii destinate copiilor. Poezia este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula. Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala. Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal. CONTINUTUL Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l implica sufleteste L-ati vãzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta. Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii: E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sã-l tot impiedice, Ferfenitele-i atarna Si pe ochi, pe nara carna, Si se-ncurca si descurca, Parca-i scos din calti pe furca. Are insa o ureche De pungas fãrã pareche. Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta la panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca. Da tarcoale la cotet, Ciufulit si-asa laiet, Asteptand un ceas si doua O gaina sã se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul când si-l face. De când e-n gospodarie Multe a-nvatat si stie, Si, pe branci, taras, grabis, Se strecoara pe furis. Pune laba, ia cu botul Si-nghite oul cu totul. Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mancat!" "Stai nitel, ca te dezvat Fara matura si bat. Te invata mama minte." Si i-a dat un ou fierbinte. Dar decum I-a imbucat, Zdreanta l-a si lepadat Si-a-njurat cu un latrat. Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te smercherul catei a dat roade. Când se uita la gaina, Cu culcusul lui, vecina, Zice Zdreanta-n gandul lui "S-a fãcut a dracului!" Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste. COMPOZITIE Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna, ciufulit, laiet, comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã pareche” aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,” personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand dialogul interogatia retorica Versificatia asigura muzicalitate Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata Rima: imperecheata -Masura: 7- 8 silabe
Talharul pedepsit de T. Arghezi Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului. Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat instrument pedagogic. Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand , oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia si frumusetea lumii evocate. Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago. Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul, personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin urmare are caracteristicile fabulei ca specie literara Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala. Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie CONTINUTUL Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “ Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare si prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere. Soaricele a-ndraznit Sa se creada in putere A prada stupul de miere. El intrase pe furis, Strecurat pe urdinis, Se gandea ca o albina -i Slaba, mica si putina, Pe cand el, hot si borfas, Langa ea-i un urias. In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a imbracat tot in ceara Nu stiuse ca nerodul Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna Ca da-n stup de cate una. Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si unitatea familiei inseamna putere . Nu ajunge, vream sa zic, Sa fii mare cu cel mic, Ca puterea se aduna Din toti micii impreuna COMPOZITIE epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina, personificare: soarecele gandeste Versificatia asigura muzicalitate Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata Rima: imperecheata Masura: 7- 8 silabe Balada unui greier mic De G. Toparceanu Literatura pentru copii este un taram de basm l aboarta caruia nu ar trebui niciodata sa ubcetam sa batem! Creatorii eu au ajuns cei mai de seama bijutieri ai limbii romane. Cuvinte mestesugite, teme si motive literare respire, laolalta, prin porii fiecarei pagini zugravite de varful penitei lor ce evoca “varsta de aur”a puritatii si candorii, a tuturor posibilitatilor. Evocarea copilariei ramane o tem ace se adreseaza tuturor: cititorului marunt ce abia descifreaza slovele, adultului aflat mereu in cautarea unor legaturi si raspunsur sau chiar venerabilului lector care-si potriveste mai bine ochelarii si se lasa purtat pe aripile trecutului. Fiind parte integrata a literaturii (nationale si universale), literature pentru copii are intotdeauna un mesaj menit sa instruiasca, sa educe si sa formeze comportamente devenind un adevarat instrument pedagogic. Universul micilor vietuitoare reprezinta o tema frecvent abordata in scrieripe destinate copiilor, numerosi artisti ai cuvantului si-au indreptat privirea spre universal marunt si fascinand , oferind literaturii pentru copii poezii, schite si povestiri impresionante prin delicatetea , gingasia si frumusetea lumii evocate. Printre poetii roman ice au abordat lumea micilor vietuitoare in operele lor lirice ii amintim pe : G. Toparceanu, T. Arghezi, E. Farago. Cunoscut ca poet al anotimpurilor, al lumii gingase a florilor si al micilor vietuitoare, G. Toparceanu a infatisat in lirica sa acest univers de duiosie si umor, el fiind un sentimentalsit care transforma “in glume lacrimile clare”. O astfel de opera este si “Balada unui greier mic” publicata in 1923 in saptamanalul “Lumea bazaar” si fiind apoi inclusa in editia urmatoare a “Baladelor vesele si triste”.
Poezia are o structura bine articulata, incepand cu sosirea toamnei si incheindu-se cu monologul greierului. Subiectul de fabula al poeziei este un context pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de umoristi in literature universala. Cele doua personaje, greierul si furnica sunt simbolice pentru dou aipostaze de viata – primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, celalalt este gospodarul strangator si cumpatat. Tema poeziei este reprezentata de lumea micilor vietuitoare corelata la anumite tipologii umane Drama micului greiere prins, ca de obicei, nepregatit la venirea anotimpului toamna “exprima o mare delicatete si duiosie” Constantin Copraga Continut Poetul surprinde in prima parte a poeziei, intr-un tablou mohorat de toamna cu “dealuri zgribullite: si “tarini zdrentuite” se profileaza printr-o ampla personificare chipul noului anotimp “toamna cea intunecata” portret detaliat de epitetul triplu “lunga, slaba si zaluda”. Sosirea toamnei produce neliniste si spaima in randul plantelor si micilor vietuitoare surprinse de urgia vremii. Prima strofǎ, un catren, realizeazǎ introducerea în cadru pentru versurile urmǎtoare care sunt un prim-planul toamnei: “Lungǎ, slabǎ şi zǎludǎ, Botezând natura udǎ C-un mǎnunchi de ciumǎfai “ Mişcarea pare a înceta, pentru ca imediat imaginea sǎ se focalizeze asupra greierului: “Din cǎsuţa lui de humǎ A ieşit un greieruş Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumǎ.” In acest spatiu cuprins de invalmasala, poetul contureaza cu duiosie si compatimire portretul micutului greiere, folosind epitete “negru, mic, muiat in tus” “ pe aripi pudrat cu bruma”, imagini vizuale grafice cat si diminutive “greieras”, “casuta”. Monologul greierelui copleseste prin duiosie. El se adreseaza nemilostivului anotimp ce l-a gasit cu camara goala, situatia sa fiind cu atat mai dramatica, cu cat stie ca furnica nu-I va acorda nici un imprumut si il va face si de ras in lume. Monologul incepe si se incheie cu imaginea auditiva creata prin onomatopeele “cri-cri-cri” Scriitorul priveste cu ingaduinta si intelegere naivitatea si chiar neglijenta proverbial a greierelui, specifica si oamenilor. Unind umorul fin cu melancolia,poetul observă cu atenție priveliștile naturii cu flora și fauna minusculă si atribuie greierasului sentimente omenești: „Cri-cri-cri Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică. Fiindcă nu-mi dă niciodată Și-apoi umple lumea toată Că m-am dus și am cerut...” Ultimele versuri rasună ca sunetul unei melodii triste,vestind parcă sfârșitul greierașului,care nu mai poate rezista frigului si umezelii de toamnă.Acest final înduioșător fiind pe buzele tuturor copiilor: „Cri-cri-cri Toamnă gri, Tare-s mic și necăjit!” Greierele devenind astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adapostii si hrani in anotimpul rece. Prin personificarea greierelui, prin atitudinea acestuia, G. Toparceanu prefigureaza fabulelel de mai tarziu scrise intre 1930-1936, aceasta balada putand fi socotita drept un exercitiu preliminar, ce isi are nota ei de originalitate evidenta. Compozitie Structura discursului poetic Poezia este alcatuita din sase strofe avand o masura de 8 silabe si o rima imperecheata. Figurile de stil ornamenteaza intreaga poezie, iar dintre acestea amintim: -epitete – “lunga, slaba si zaluda”, “toamna gri”-epitet chromatic -personificare – “dealuri zgribulite”, “tarini zdrentuite” “glas sfarsit” “toamna cea intunecata”, ciulinii de pe vale se pitesc” “macesii o intampina” -enumeratia – “peste dealuri, peste tarini”, “Ploi marunte, Frunze moarte, stropi de tina, guturai” Poeziile lui Topîrceanu au o valoare însemnată instructiv−educativă. Le trezește copiilor preșcolari și școlari dorința de a observa mai atent natura, precum și viața din natură astfel, contribuind la dezvoltarea spiritului de observație.Copiii vor descifra și înțelege mesajul estetic și moral prin diferite procedee,metode adecvate vârstei. În concluzie ,poezia lui Topirceanu aduce în lumea copiilor ritmuri deosebite,melodii ale naturii în durata anotimpurilor,imagini plastice de neuitat. Poetul reușește să creeze o lume imaginară a micilor viețuitoare cu ajutorul epitetelor,enumerațiilor și al personificării. „Natura polarizează în exclusivitate lirismul lui Topîrceanu.Deşi avem de-a face cu un poet care a trăit aproape toată viața într-un oraș de provincie, natura nu intră în versurile sale sub forma grădinii publice, ci antenele sensibilității sale se întind dincolo de barierele orașului, receptând cu prospețime primenirea anotimpurilor.Topîrceanu nu este un peisagist clasic.Un poet ca el nu poate să fie închipuit pe un trepied, cu penelul într-o mână şi pânza bine fixată pe genunchi, asternând într-o compoziţie riguroasă colţul de natură de sub ochi.Trântit în iarbă,Topîrceanu se lasă în voia senzaţiilor de lenevire la soare, notând la întamplare câte ceva într-un caiet de schiţe. Mici impresii fără pretenţie.” (Dinu Pillat).
Catelusul schiop de Elena Farago Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a ramas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor si prin puterea de adaptare la intelegerea copilului. "Gindacelul", "Catelusul schiop", "Intr-un cuib de rindunica". Pedeapsa mâţei, Doi fraţi cuminţi” si multe altele sunt poezii indragite si cunoscute de aproape toti copiii. Poezia Elenei Farago este de o factura deosebita, poate datorita faptului ca de la anii adolescentei a fost mama propriilor frati orfani si datorita experientei pe care a acumulat-o in anii in care s-a aflat in preajma unor copii aflati in dificultate fiind inspectoare a azilurilor pentru copii din Craiova. Ea dezvăluie dragostea poetei pentru copii, carora le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care ii inconjoara: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii, lăstuni, etc.), patrupedelor casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.) Creatia Elenei Farago este speciala pentru ca ofera copiilor mici posibilitatea de a cunoaste si intelege corect si profund situatii delicate de viata si militeaza pentru nonviolenta, ducand tema in lumea vietatilor dragi ( "Gindacelul", "Catelusul schiop) Ea raspunde nevoii emotionale a copiilor si are puternice valente educative Adresandu-se copiilor, poeziile Elenei Farago au cateva caracteristici specifice liricii pentru copii o se adresează afectivităţii copiilor, creand imagini frumoase despre universul inconjurator o au o tematica variată oferind informatii despre comportamentul si calitatile fiintelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de acţiune o produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate o redau fapte, idei, tablori si sentimente intr-o forma foarte concisa o au mesaj bine construit, o concluzie usor de retinut si cu valente educative Elena Farago a selectat pentru aceasta poezie un personaj care face parte din lumea gospodariei in care copilul ocupa un loc foarte important Este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor CATELUSUL SCHIOP Catelusul schiop este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea, personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un catel) prezinta drama lui generata de faptul ca are un piciorus bolnav Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil TITLUL -este simplu, si sintetizeaza imaginea si starea sufleteasca a personajului principal al actiunii lirice TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor CONTINUT
Inceputul poeziei este o prezentare pe cat de scurta pe atat de edificatoare a principalului personaj si are scopul a capta atentia copilului si a-l implica Eu am numai trei picioare, Si de-abia mă misc: top, top, Continutul poeziei este concis si descrie drama sufleteasca a catelului: faptul ca rad copiii de el, il poreclesc, "cutu schiop", sta singur pentru ca nu se poate juca Catelusul este constient ca asa va fi toata viata: schiop si trist Si plâng mult când mă gandesc Ca tot schiop voi fi de-acuma Si tot trist am să traiesc Versurile urmatoare sunt o induiosatoare redare a dorintei micului catel care isi doreste lucruri firesti , dar pe care el nu le poate face Si-as latra si eu din poarta La copiii de pe drum!... Cat sunt de frumosi copiii Cei cuminti, si cat de mult Mi-ar placea să stau cu dansii, Să mă joc si să-i ascult! Prin urmare, desi se refera la lumea animalelor, poezia vorbeste despre drama, despre situatii dificile in viata, despre nevoia de sprijin a celor aflati in dificultate, despre integrarea in colectivitate, bunatate si intelegere Mesajul poeziei este unul implicit, referitor la modul in care trebuie sa privim semenii nostri aflati intr-o situatie dificila fara voia lor, Este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ COMPOZITIE Compozitional poezia de bazeaza pe monolog Are la baza personificarea formele verbelor conditional optativ “ M-as juca”, “ as latra” – sugereaza dorinta catelusului onomatopee: “top, top”- creaza o imagine auditiva care sensibilizeza ascultatorul Versificatia asigura muzicalitate Ritm: Rima: Masura: alterneaza versul cu 8 silabe cu cel cu 7 silabe
GÂNDĂCELUL este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autoarea, personificând unul dintre animalele care populeaza universul inconjurator al copiilor (un catel) incearca sa sensibilizeze copii in legatura cu violenta, care poate fi o drama Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil TEMA - vietati din universul apropiat al copiilor; universal minuatural CONTINUT intrebarea retorica de la inceputul poeziei are scopul a capta atentia copilului si a-l implica De ce m-ai prins în pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca mă doare De ce mă strangi asa de rău? Continutul poeziei este concis descrie pledoaria unui copil “ gandacelul”, catre alt copil, pentru a nu il maltrata gandacelul ii sugereaza micutului care-l strange in pumn sa se puna in situatia lui si a constientizeze durerea lui si a familiei sale De ce să vrei să mă omori? Ca am si eu părinti ca tine, Si-ar plange mama dupa mine, Si-ar plange bietele surori, Si-ar plange tata mult de tot Căci am trait abia trei zile, Indura-te de ei, copile, Si lasa-mă, ca nu mai pot!… poezia continua cu parerea de rau tardiva a copilului: gandacelul murise deja pentru ca il stransese prea tare in pumnul sau si nu-l mai putea invia Scarbit de fapta ta cea rea Degeaba plangi, acum, copile, in final, poezia contine un indemn , firesc catre copil: sa-si recunoasca fapta rea in fata parintilor si sa promita ca va fi bun cu orice vietate, indiferent cat de mica sau neinsemnata ar fi Si zi-le ca de-acum ai vrea Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate, Oricat de far-de-nsemnatate Si-oricat de mica ar fi ea! Mesajul este usor de receptat de copii, discursul mizand pe sensibilitatea deosebita a copiilor fata de durerea vietatilor care ii inconjoara si are un puternic caracter educativ COMPOZITIE Compozitional poezia de bazeaza pe monologul gandacelului Are la baza personificarea Versificatia asigura muzicalitate Ritm: Rima: Masura: vers cu 8 silabe - De ce m-ai prins în pumnul tau,