Două conuri - nuvelă

Vasile Isai

1

13 ian. 2019. 1

Vasile Isai

I. Mioara .......................................................................................................................................... 3
II. Mirela ........................................................................................................................................ 42
III. Din scrisori ................................................................................................................................ 69
IV. Două conuri .............................................................................................................................. 75

1 De fiecare dată, când recitesc, parcă ar mai fi ceva de adăugat.

2

I.

Este o după-masă liniştită a zilei de vineri, într-un sfârşit plăcut de

primăvară. După o săptămână agitată, în sfârşit vor fi iar două zile libere:
sâmbăta şi duminica. Oare cum le voi umple?

Din dormitorul apartamentului admir soarele ce se apropie să apună după
buza de deal, care se mai vede printre blocurile îngrămădite ale cartierului. Trag
puţin perdeaua pentru a intra în apartament o ultimă rază primăvăratică de
soare. Parfumul plăcut al florilor de salcâm, copac crescut sălbatic între blocuri,
inundă încăperea, prin fereastra întredeschisă. Jos, pe alee, îl văd pe vecinul
Lazăr, de la parter, care îşi plimbă puiul de căţel procurat de curând. Acum e un
lup în miniatură, dar va fi un lup mare până la iarna viitoare.

— Ai văzut căţelul vecinului de la parter? o întreb pe Corina, în timp ce las
perdeaua să revină la locul iniţial.

Corina e în bucătărie, iar un robinet se aude deschis; cred că nu mă aude....
Întrebarea mea rămâne fără răspuns. Apoi o aud vorbind cu florile:

— Tu, dragu’ mamii, Bonzi, ce faci? Văd că-ţi merge mai bine. Ai frunze noi...
şi tu Frumuşico, eşti bine? Hai să vă dau un pic de apă... Mereu vorbeşte cu ele
în timp ce le udă. Şi tu Feriguţo, parcă ai mai crescut...

Mă întorc spre biblioteca masivă ce geme de atâtea cărţi. Sunt cărţi mai
vechi sau mai noi, unele chiar din timpul liceului, altele procurate de-a lungul
timpului. Pe care urmează s-o citesc? Aş alege o lectură uşoară pentru acest
sfârşit de săptămână. Biblioteca, compusă din patru corpuri, acoperă un perete
în întregime. Sus de tot, sunt acum cărţile copiilor, care nu au mai fost deschise
de foarte mult timp. Va trebui să fac ceva cu ele ... trebuie să le donez cuiva!
Sunt prea multe... Copiii mei acum sunt mari și plecați de acasă. Jos, pe ultimul
raft, doarme un magnetofon, un Kastan, pe care l-a cumpărat Corina încă din
timpul când era în liceu. Mereu îl şterge de praf şi oftează când îl mângâie. Pe
aparat sunt aranjate mai multe cutii cu benzi magnetice, care au fost mereu
reînregistrate. Se mai păstrează unele înregistrări „de suflet” ce nu au suferit
modificări. Lângă magnetofon e de obicei, locul telefonului mobil. Tresar când
telefonul sună, cu toate că priveam spre el, dar acum îl las să sune, fiindcă îmi
place melodia pusă drept sonerie.

— Nu auzi telefonul? Îţi sună Uriaşul ... mă atenţionă Corina, din bucătărie.
— Ba da, dar îmi place melodia, îi răspund. Corina îl numeşte aşa nu din
cauza dimensiunii lui, ci mai degrabă datorită melodiei Lady in Black ce aparţine
formaţiei Uriah Heep. Melodia a fost copiată de pe una din benzile
magnetofonului și pusă acum drept sonerie a telefonului. Ridic aparatul şi-i
recunosc numărul celui care sună: 0744 156... Ce ţi-e şi cu tehnica asta,
gândesc... nu mai trebuie să reţii nici un număr de telefon; cauţi numele în listă
şi apelezi. Azi, mâine, doar o să te gândeşti cu cine vrei să vorbeşti şi o să-i auzi
vocea...
— Salutare, moş George! Mereu aşa mă adresez lui, cu toate că nu este mai

3

mare decât mine decât cu vreo patru ani... Acum e pensionar. Suntem consăteni

şi am fugit la oraş în urmă cu mai mulţi ani, parcurgând trasee diferite. Ce mai
faci bătrâne, îl întreb.

— Uite, stau pe terasă, lângă o cafea, făcută de Olga, şi citesc „Gazeta”. Am
fost ieşit un pic la cumpărături şi fiindcă s-a mai răcorit, am scos-o pe Lizi la
plimbare, am cumpărat ziarul, iar acum îl răsfoiesc.

— Şi ce mai e nou, ce mai scrie ziarul, ce-ai mai aflat?
— O, nimic important... A murit un fost vecin, angajat pe la IREM, cu care
eram vecin de scară când locuiam în (cartierul) Tudor, cu mulţi ani în urmă... În
urma ploilor căzute, Mureşul a ieşit din albie pe la Aluniş, alte veşti sportive - pe
care tu nu le guşti, mâine este târg de Rusalii la Deda,... nimic altceva important.
— Da, aşa-i, nu prea ai ce să citeşti în ultimul timp în ziarul local. Nu ştiu de
ce îl mai scot! Olga ce mai face?
— Cu ale ei... vrea să meargă la piaţă să cumpere nişte căpşuni, să facă ...
— Şi Corina a făcut un pic de gem, aşa pentru... Oare pentru cine? am zis
aşa ca pentru mine... dacă nu sunt copiii mici.
— Lasă că nu se ştie, zice George, de parcă ar fi auzit ultimele cuvinte. Auzi,
ce zici, nu mergem până la Deda, de Rusalii? Dacă tot scrie în ziar că e târg,
lansează George oferta. Nu am mai fost de mult... mi s-a făcut dor!
— Ce să zic... mie mi-a expirat rovinieta la maşină şi nu am luat încă alta...
— Nici eu nu stau prea bine cu Matizache, ştii povestea cu roata şi groapa...
încă nu am rezolvat-o.
În urmă cu o săptămână a prins o groapă în asfalt pe la Sângeorz şi i s-a

deformat jeanta. A împrumutat o roată de la un vecin, am fost împreună şi am
înlocuit-o. Lăsase maşina acolo, parcată pe marginea drumului şi s-a întors cu un
taxi. Am adus maşina împreună acasă, urmând să-şi repare roata.

... Îţi mai aduci aminte cum era hinta pe malul Mureşului, cu miros de mici,
prăvălii cu furci şi coase cu coada din lemn, ulcioare şi vase de lut, limonadă rece

şi îngheţată făcute de Ionică?... continuă George, amintindu-şi de vremurile de
demult.

— Da’ de turtița dulce cu oglindă, păsările de lut cu pene colorate şi elastic,
îţi aminteşti?

— O, ce vremuri! Azi...
— Apropos de Rusalii... Ai timp să-ţi spun o poveste? îl întreb. Mi-a venit în
minte o întâmplare de când eram copil.
— Mă Sile, zice George... tu eşti de când cu poveştile, dar şi eu sunt un pic
mai demult. Hai, spune, dacă ai minute...
— Cred că aveam vreo şase ani când am fost la târgul de Rusalii cu părinţii.
M-am tot rugat de ei să-mi cumpere o pereche de ochelari. Îţi aminteşti cum
erau? Aveau două bucăţi de celofan roşu în loc de lentile şi erau prinse între două

bucăţi de carton alb. Se fixau cu un elastic pe după urechi şi costau o avere...
vreo 2 lei. Eram tare mândru că vedeam lumea altfel... Dar sărbătorile au trecut
şi miercurea am mers cu mama la Bistruţa, la căpălit. Ştii, pe unde aveam noi

locul...
— Da, aveam şi noi unul prin acea parte, pe Slatină, cum îi ziceam noi...
— Mama, ca în fiecare an, obişnuia să păstreze o mieluţă cu ea în timpul

verii. Oile, (că aveam vreo cinci) erau duse la munte şi câte-o mieluţă toată vara

era după mama la câmp. Pe drum o lega cu sfoară după ea, apoi pe câmp tot o
striga: „Hai mieluţă, hai!”. Ajunşi la loc – moştenirea mamei - o leagă de o tufă

cu sfoara ce îi era înfăşurată oiței la gât, apoi lasă traista cu mâncare la umbră şi
începe lucrul.

— Du-te, Vasile şi adu un pic de apă rece din vale, că tare m-am încins, îmi

4

zise mama după o vreme. Găseşti o sticlă acolo prin traistă, pe undeva... Vezi să
nu cazi în apă, că e repede şi apoi pune dopul să nu se verse. Uită-te pe unde
mergi, să nu calci mălaiul! a adăugat ea.

Mergând cu grijă printre firele firave de mălai ce tremurau uşor în bătaia
vântului, am ajuns la apă. Era rece şi trecea repede peste bolovanii mari, făcând
parcă spume albe. Umbra sălciilor bătrâne şi încovoiate de deasupra apei o
făceau parcă mai rece. Umplu sticla, iau şi eu o gură, o mai umplu o dată, pun
coceanul, şi cu grijă printre firele de mălai mă întorc la mama care deja începuse
a „scrie” printre plăntuţele crescute fără nicio rânduială, căci erau semănate cu
mâna, de tata. Îi întind mamei sticla, ea se stropeşte pe mână, apoi pe faţă, ia o
gură şi-mi înapoiază sticla golită pe jumătate:

— Du-te, pune-o la umbră, şi vezi de te joacă frumos cu ceva. Să nu calci
mălaiul! mă atenţionă din nou, mama. Când ajung la tufă, mieluţa mesteca cu
plăcere din frumuseţea de ochelari!

— George, îmi venea să o omor, nu alta!
„Uai-a dracului”! O suduiam eu printre dinţi, aşa cum auzeam că o apostrofa
mama când scăpa să intre şi să rupă firele de mălai. Mamă, unde e cuţitul să o
omor! Mi-a mâncat ochelarii! Şi o lacrimă mi se prelingea pe obraz.
— Lasă, nu te supăra, o să cumpărăm alţii! mi-a zis mama cu blândeţe,
zâmbind şi punându-mi mâna pe cap.
— Da, dar numai la anul o să mai fie târg... i-am zis, ştergându-mă la ochi.

— Bine, poate mergem cu trenul la târg şi poate cumpărăm alţii, a zis George
râzând. Na, uite că era să-mi vărs cafeaua!

— Bine, mai vorbim! O zi bună!

A doua zi, dimineaţa, pe la 8.40 ne întâlnim în faţa gării.
— Ai luat bilet?
— Încă nu. Hai să luăm!
Ne aranjăm comozi faţă-n faţă, fără bagaje, în compartimentul vechi al
trenului personal. Din megafon se anunţă pe acelaşi fond muzical banal: do, si,
do, re, mi, mi, mi.. („glasul roţilor de tren”). „Trenul personal...” nu se mai
înţelegea...
Nu am mai fost de mult cu trenul... de când ne-am motorizat...
Acel refren, cu mult timp în urmă avea o semnificaţie deosebită... Dar asta e
o poveste veche...
— Ai grijă că măsuţa nu e prea bine fixată, iar ziarul poate să cadă de pe
masă, îmi atrage atenţia George şi se ridică, parcă zărind pe cineva cunoscut, pe
peron.
— Mă uit eu să văd ce-i cu ea... Eu cu abilităţile mele tehnice, totdeauna am
găsit o soluţie la probleme. George era interesat să urmărească grupul de
trecători. Mă aplec şi văd capacul coşului de resturi de sub măsuţă deschis. Nu se
putea închide din cauza unui ambalaj din carton, în care fusese un parfum fin –
se simţea după mirosul puternic. Scot cutia, o pun pe masă şi echilibrul se
restabileşte în acest fel, iar un parfum plăcut se răspândi. Cutia amintea de florile
de liliac.
— Ai văzut pe cineva cunoscut? îl întreb.
— Nu, mi s-a părut doar.
Trenul, după un şuierat scurt, cu o uşoară smuncitură s-a pus în mişcare.
— Îţi aminteşti câţi navetişti erau odată? întrebă George, răsucind ziarul
cumpărat de la chioşcul gării.
— O, erau mulţi... eram şi mulţi elevi care făceam naveta... Era frumos şi

5

distractiv. Eram mulţi tineri...
George şi-a deschis ziarul, sorbind primele pagini. Eu admir peisajul, care

acum se vede altfel... Trenul cu trei vagoane face un ocol oraşului, staţionează
două minute în Gara de Nord şi se pune din nou în mişcare. Vis-a-vis de noi, doi
pescari mai în vârstă, se instalează și îşi aranjează undiţele, sprijinindu-le de
geam. Nu înţeleg ce spun... Vorbesc ungureşte, dar pe chipul lor se poate citi
bucuria cu care ies din oraş. Poartă pălării și cisme din cauciuc, suflecate în
partea de sus. Au urcat puţini călători din ultima gară.

Trenul părăseşte oraşul. Case mărginaşe, apoi câmpuri cu holde verzi. Pe
lângă calea ferată sunt smocuri de trestie amestecată cu păpuriş.

— Îţi aminteşti cum făceam rogojină din papură când eram la şcoală, la orele
de lucru manual? mă întrebă George, lăsând de-o parte ziarul şi privind pe geam.

— Da, papura... noi o culegeam de toamna, o puneam la înmuiat, ca apoi să
se împletească mai uşor. Noi făceam şi din pănuşile de porumb, dar mie nu-mi
plăcea să le împletesc. Mai bine făceam din tulpini de porumb căsuţe, bărcuţe,
plute... Tu erai mai mare, nu ştiu dacă îţi aminteşti că pe coridorul şcolii erau
dulapuri cu geam şi acolo aveam expuse câteva „opere”. Mă ajuta uneori şi tata
la asamblarea lor cu sârmă.

— În Balta Ghezăşului, zise George, lângă moara Păţăloaiei, creştea papură
mare şi luam bicicleta tatii, când era el plecat la serviciu şi duceam acasă câte-o
legătură. Mai mult o pierdeam, pentru că bicicleta era mare şi eu eram mărunţel.

— În spatele casei noastre era o grădină umedă, în gardul căreia creştea
trestie. Grădina vecinului, datorită băltirii apei, noi copii, o numeam „Deltă”..
Iarna, apa era îngheţată, iar noi băieţii, cu crengi de salcă, cu bureţii care
creşteau pe trunchiul lor scorburos, jucam un fel de hochei. Aşa cum ştiam, cu
reguli numai de noi ştiute. În capătul grădinii, dacă mai ştii, era şi un cimitir
evreiesc, cu multe monumente din marmură albă. Stâlpii erau inscripţionaţi cu
caractere galbene, neînţelese pentru noi. Acolo, printre ele, primăvara, făceam
arcuri din crengi de alun şi săgeţi din trestie, şi ne luam la întrecere. Săgeţile
zburau sus de tot, dar eu eram remarcat de ceilalţi prin trasul la ţintă. Aveam o
tehnică originală de a construi săgeţi: introduceam un băţ prin capătul tulpinii de
trestie, apoi îi legam vârful cu o sârmă, pentru a avea inerţie în zbor.

Trenul oprise între timp în gara de la Petelea, iar pescarii ne salută cu
„Ionopot2” şi au coborât, vorbind în continuare între ei.

După multe zile ploioase, azi soarele anunţa o zi frumoasă.
— Va fi fain la târg, a zis George lăsând geamul coborât până la jumătate.
Aici la Brâncoveneşti, sub castel, va fi în curând Târgul Cireşelor. Când eram prin
clasa a opta, am venit de acasă pe jos, pentru a cumpăra cireşe.
— ... şi a bea o bere! am adăugat eu, trăgând cu ochiul..
— Îmi amintesc ce pleasnă am primit de la tata, fiindcă am plecat fără ai
spune.
— Bunică-mea povestea că mergeau la târg pe jos, ori cu carul cu boi şi le
era teamă să nu fie atacaţi de hoţi, pe sub Pădurea Ieciului.
Trenul şuieră de două ori scurt şi se opri în Aluniş. Au coborât mulţi. Nu mai
rămase nimeni, înafară de noi doi. Trenul nu mai vrea să se urnească...
Aşteptăm... trec cinci minute, apoi încă cinci. Se deschide uşa compartimentului
şi o însoţitoare îşi face apariţia şi ne anunţă pe un ton oficial:
— Trenul va staţiona aici două ore pentru că linia e în reparaţii din cauza
terenului instabil!
George se uită la mine, eu la el, şi amândoi la uniforma albastră ce era în

2 Bună-ziua, în limba maghiară.

6

faţa noastră. Domnişoara era bruneţică, cu trăsături fine, ochi verzi şi doi
cerceluşi de aceeaşi culoare, îi jucau prin șuvițele de păr. Mai jos, pe bluza
albastră, se poate citi pe un ecuson: Valentina Amioarei.

Îmi părea foarte cunoscută... De unde oare? Cu cine o fi semănând?
— Dar, domnişoară... mai e doar o staţie până la capătul cursei...
Mda, înţeleg... apa, ploile... continuă George.
— Aţi rămas doar dumneavoastră şi cu mine în tot trenul! explică tânăra cu
nevinovăţie, de parcă ar fi fost vina ei.
Mă întreb de unde o ştiu, neuronii se agită. Mă gândesc... e... nu e... aaa...
Trenul staţionează, soarele îmi bate pe cap... e... nu, nu poate fi!... Presimt
că un somn îmi dă târcoale peste genele grele.
George scoate din buzunarul interior al hainei o ciocolată, pe care o rupe, cu
intenţia de a ne servi:
— Dacă tot ne-am oprit aici, să servim, altfel se topeşte... o aveam pentru o
nepoată!
— O, nu vă deranjaţi! se scuză domnişoara.
— Eu sunt George, iar prietenul e Sile. Suntem din Mureş şi mergem la Deda.
— Mă bucur! Eu sunt Valentina. Valentina Amioarei.
— Interesant nume... nu sunteţi de prin parte locului, spuse George zâmbind.
— Ba da... Chiar din Aluniş. Am terminat o facultate la Cluj, dar mama s-a
îmbolnăvit. Nu am găsit de muncă în altă parte, şi deoarece mama a lucrat aici la
gară, am rămas şi eu în sistem... Pe mama o chema Mioara. S-a stins sărmana
acum doi ani. Mă avea doar pe mine...
— Dacă tot urmează să aşteptăm... vă rog, luaţi loc. Mai schimbăm şi noi o
vorbă!
— Mulţumesc... dacă nu deranjez...
... Mioara... Mioara... Am cunoscut eu pe cineva cu acest nume..., da.. cred
că-i seamănă! Chiar, leit ... Mimi, îi spuneam noi... Oare domnişoara, să fie rudă
cu ea?...
Soarele încălzise compartimentul de-a binelea şi o toropeală dulce îmi
acoperea ochii. George continua să discute cu Valentina... Auzeam doar
frânturi...
O, Mimi, Mimi!... Oare totul... Mimi,... Ciobanu,... Tuşnad... Sanda,... Vicky...
trenul, naveta... „do, si, do, re, mi, mi, mi... Mi-mi!”... „Trenul personal patru
mii...” Unde sunt acele vremuri? Cât timp o fi trecut de atunci? Cred că vor fi
aproape ... 40 de ani !
Pe sub geam treceau două fete râzând gălăgios, iar somnul ascuns în aburii
cu parfum din flori de liliac a pus definitiv stăpânire pe mine.

*

Autobuzul trecuse demult de Miercurea-Ciuc. Gropile asfaltului nu ne lăsară
să ațipim... Tușnad-ul nu este departe. Trebuie să ajungem în curând, îmi zic,
citind bornele kilometrice amplasate la marginea șoselei. Am loc pe la mijlocul
autobuzului, alături de Dinu, pe locul dinspre culoar. După ce discuțiile despre
felul cum vedem viitorul nostru după bacalaureat, s-au epuizat, discutăm acum
despre felul cum vrea el să construiască un amplificator.

— Și Dinule, tu totuși vrei să construiești acel amplificator cu tuburi? Eu cred
că ar fi mai bine un amplificator cu tranzistoare. Am văzut atâtea scheme
interesante prin „Tehnium”. Eu cumpăr această revistă în fiecare lună de la

7

chioşcul gării şi aflu din ea tot felul lucruri utile!
— Da, așa este, dar există totuși un... dar... Amplificatoarele cu tuburi sunt

mai fidele, îmi spune Dinu cu satisfacție. Nu au zgomot de fond !
— ... dar nu sunt mai greu de construit?
— O, asta nu ar fi o problemă. Partea mecanică am rezolvat-o deja la

atelierul liceului, după orele de practică, iar apoi electronica nu e chiar așa de

complicată. E chiar mai simplă decât la schemele tranzistorizate. Uite, așa aș

vrea să îl fac. Și Dinu desenează cu degetul pe geamul aburit al autobuzului,

partea superioară a unei pentode, apoi cu o linie frântă simbolizează

transformatorul de ieşire.
— Da, recunosc schema: tensiunea anodică a lămpii, vine prin primarul

transformatorului, iar semnalul va trece prin transformator şi va ajunge la

difuzor, adaug eu.
— Înțelegi așadar funcționarea. Ai încercat să construiești așa ceva?
— Nu, nu am construit nimic cu tuburi, fiindcă „sursa” mea este prea mică,

dar am citit! Asta e schema clasică a amplificatorul în clasă AB, adaug.
— Da, așa este și dacă aleg o negativare corespunzătoare a grilei, cu

siguranţă voi obține parametrii buni.
— Și totuși nu înţeleg de ce vrei să te complici să construieşti un asemenea

amplificator, acum, când bacul bate la uşă şi apoi ţie îţi place mai mult

matematica?
— Tata, vrea să dau admitere la automatizări şi-mi spune că un pic de

practică nu ar strica. De construit... îl voi face cu siguranţă, dar, numai după...

Acum doar îmi procur cele necesare!
— Da, de acord, important este să-ţi placă ceeace faci. Uite, eu sunt pasionat

de circuitele cu tranzistoare; sunt mai mici, pot fi portabile, deci consumul este

mult mai mic și nu depind de rețea. Tu ştii că la specialitate, nu învăţăm aşa

ceva... dar am citit şi sper ca în viitor să ştiu mai mult! Se pot realiza atâtea...
— Știu că faci totul cu pasiune, mă perie Dinu, dar nu înţeleg însă un lucru:

cum de colegul tău de bancă, Ciobanu, nu e interesat de aşa ceva. Doar aţi fost

colegi şi în generală. Lui cum de nu-i place să...
— El mai are şi alte pasiuni, doar ştii bine.
— Am aflat că Mariana (colega noastră de clasă) l-a cam repezit în urma

acelor bileţele... Era prea insistent!
— Nu mă interesează, dar văd că e fericit temporar cu o bere şi o companie

feminină. Îl vezi? O „tromboneşte” acum pe Moni - fata de la chimie, care venise

cu Mircea. Cu dosul palmei şterg desenul făcut de Dinu de pe geam. Ce mai ştii

de Ibi, îl întreb. Ai mai vorbit cu ea? (Ibi a fost colega de bancă a lui Dinu prin

anul II.)
— Nu, nu am mai vorbit cu ea de ceva vreme. De când s-a transferat de la

liceul nostru, o văd tot mai rar...
— Păcat, era o colegă minunată şi o fată drăguţă, totodată!
— Da, m-am înţeles bine cu ea... Chiar ieşisem de câteva ori împreună... Îmi

pare rău că s-a transferat de la noi... spuse Dinu cu regret.
— Am discutat cu ea de multe ori, în timpul orelor de sport, când eram scutiţi

de la această oră. Îmi împrumutase nişte cărţi.
— Obişnuia să citească mult şi era foarte emotivă. Nu se exterioriza de loc.

Cu toate acestea am reuşit s-o înţeleg, adăugă apoi Dinu.

Din grupul din faţă, Ciobanu se ridică şi vine înspre noi, sprijinindu-se de

scaunele autobuzului.
— Uite că vorbeam de „lup” şi ciobanul se mişcă...
— Da, vine la noi! remarcă Dinu.

8

Ciobanu observând privirile noastre îndreptate spre el, renunţă la discuţia cu
domnişoara şi se apropie.

— Mai documentează-te, procură piese şi vedem după admitere cum facem
cu amplificatorul! Îl construim, facem apoi şi o audiţie (eram înnebuniţi după
Deep Purple, Uriah Heep, Led Zeppelin). Poate îl convingem pe Kinex (Dumitru
pe care-l poreclisem aşa, când eram prin anul II, din cauza trusei lui de desen
tehnic,) să ne împrumute boxele şi îl luăm pe Kole, să încerce ceva la chitară! Eu
o să improvizez o doză pentru chitara lui: găsesc eu undeva un magnet şi o
bobină... Cornel, căruia noi îi spuneam Kole, se apropie şi el în urma lui Ciobanu,
printre scaune, cu chitara sub braţ. Face un acord şi chitara lui ne fermecă pe
loc...

— Ce doresc domnii să asculte? Balalaica mea, vă stă la dispoziţie. Ce să vă
cânt? se oferă el amabil.

— Vin şi eu cu Kole la Dinu, spuse Ciobanu, auzind ultima replică a discuţiei
noastre. Sper s-o conving să vină şi... intră în discuţie Vasile Ciobanu, uitându-se
după Mariana - dorind să spună un nume, dar se opri. Va fi mai distractiv dacă
vom fi mai mulţi, iar la Dinu este loc destul, nu? Kole se dezlănţuie şi propunerea
noului venit rămâne fără răspuns.

— Prinde-te, că pici de pe portativ, îl atenţionez pe Kole. Autobuzul ieşea
legănându-se dintr-o curbă strânsă, iar un indicator ne semnala intrarea în
stațiunea Tuşnad.

— Gata, băieţi, pregătiţi-vă de coborâre! se auzi vocea profesorului diriginte
Mircescu. Să văd de ce sunteţi în stare...

Urmară alte câteva curbe strânse şi parcăm în faţa hotelului. Bagaje, nu prea
aveam... fiecare cu câte-o sacoşă cu o pijama şi o cămaşă de schimb şi
mărunţişuri.

Ne aranjăm în hotel, în camere, fiecare după preferințe: eu sunt în cameră cu
Doru şi Dinu. Cu Vasile Ciobanu, cu toate că ne ştim de la grădiniţă, nu prea mă
înţeleg. El tot timpul era în umbra mea, tot ce făceam eu, el mă imita. Dacă am
venit la acest liceu, la fel a venit şi el. Ce-i drept, era mai bun decât mine la
învăţătură, deoarece era internist şi avea mai mult timp de studiu decât mine.
Dar profesional şi creativ,... El aprecia momentul, îi plăcea distracţia şi mai nou,
comerţul cu discuri. Cel mai bine mă înţelegeam cu Dinu, care, cu toate că era
orăşean, era un băiat modest şi mai mult decât atât, aveam aceeaşi pasiune. Şi
Doru e un băiat bun; el e prieten cu Nuţi, una din blondele de la Pedagogic.

Ilie B. – colegul de cameră din internat, a lui Ciobanu - a aranjat această
„excursie” aici la Tuşnad. Era o perioadă când era interzis „banchetul” de
absolvire, în incinta liceului. El era vedeta clasei noastre şi fiind nelipsit de la
„evenimentele” Liceului Pedagogic, aranjase în secret, să ne întâlnim
„întâmplător” cu o clasă de fete, în aceeaşi localitate, în aceeaşi zi. Noi, aveam
doar trei colege într-o clasă cu 21 de băieţi: Mariana, Florica şi Rodica. Împreună
cu fetele de la Pedagogic urmau să vină şi alte fete.

Era o seară frumoasă de mai, cu un soare grăbit să apună după culmea
împădurită. În vale, se aprind primele lumini. Din parcare, se aud râsete...

- Au venit fetele !!!
Ochii curioşilor de la ferestre, admiră multitudinea de culori ce se îndreaptă
spre intrare. Printre fete o remarc repede şi pe Mimi, care împreună cu o altă
fată, duc o sacoşă. Le urmăresc cu privirea până se pierd la intrarea clădirii.
După câteva minute cobor pentru „eveniment”. În sala mare a restaurantului,
Kinex tocmai îşi pregătea benzile de magnetofon, iar Dinu, care coborâse puţin
mai devreme îl ajuta la conectarea instalaţiei audio. Trec în revistă frumuseţe de
amplificator, admirând butoanele nichelate şi apoi orga de lumini. Luminile erau

9

deja amplasate în semiobscuritate. Ridic microfonul şi fac o probă:
— Unu, doi, trei... şi m-amuz. Luminile multicolore clipesc după spusele

mele. Va fi bine cu siguranţă, gândesc...
La capătul scărilor îşi fac apariţia un grup de fete timide, dar bine dispuse,

şoptindu-şi ceva amuzant. Printre ele se află şi Mimi.
— Domnilor,...se aude în boxe...
Cu o piruetă, își face apariția în mijlocul sălii Ilie B. Cu microfonul în mână, se

adresează celor prezenţi:
— Mă bucur de acest moment și de aceea pot afirma că delegaţia noastră de

documentare a început de dimineaţă. Acum a sosit momentul experimentelor! Se
întoarce privind spre grupul de fete și continuă: Pentru a fi încununaţi de succes,
domnişoarele vă vor însoţi, deci nu fiţi timizi! Prezentările, pentru cei mai mulţi,
sunt de prisos! Urmaţi-mă!... Aşadar, la atac!... Cu mâna întinsă şi cu un zâmbet
larg, se apropie de grupul de fete. Cu un ropot de aplauze sunt primite fetele.

Mă apropii de Mimi, care reuşise să îndepărteze orice urmă de oboseală din
urma transportului. Cu toate astea, ceva parcă o deranja:

— Mi-i... Mi-i atât de rece... spuse ea, abia perceptibil.
— „Şi vioara atât de grea!”... am completat zâmbind, făcând aluzie la un
dialog, devenit amuzant pentru noi. Mimi se apropie cu acelaşi zâmbet dulce,
simulând un fior rece ce o cuprinse. Purta o ţinută uşoară de seară şi o urmă de
parfum cu miros de liliac, o învăluia. O prind protector de mână...

*

În urmă cu un an, eram navetist într-un tren matinal, ce se oprea în gara
Aluniş. Era o dimineaţă răcoroasă de octombrie şi cred că brumase prima oară în
acea toamnă. Îmi amintesc cum îşi frecau mâinile de frig, cei care urcaseră în
tren. Cu toate că urcasem un pic mai devreme, nu mă grăbeam să ocup un loc:
am rămas pe culoar în apropierea ușii primului compartiment și priveam
mulţimea pestriţă ce aştepta să urce. După ce navetiştii gălăgioşi au trecut pe
lângă mine, grăbiţi spre compartimente, pentru a mai prinde încă un pic de somn
până la destinaţie, în ultima clipă, aproape să pornească trenul, observ o
domnişoară, bruneţica, nu prea înaltă, care încearcă să se prindă de bara de la
marginea scării pentru a urca. Fiind aproape de uşă, mă reped pentru a o ajuta
la urcare. Avea o sacoşă şi o cutie de vioară, care o incomoda la urcare. Cu o
mână îi iau cutia vioarei, apoi îi prind mânerul sacoşei. O ajut să urce...

— Mulțumesc, îmi spune ea abia șoptit.
O urmez pe culoar, căutând din priviri un compartiment mai puţin
aglomerat. Cu o smuncitură, trenul se pusese deja în mișcare în scârţâit de roţi,
zguduindu-se şi scrâşnind straşnic. Ea deschide o uşă la întâmplare şi constat că
erau câteva locuri neocupate. Salut, îmi cer voie şi apoi ridic sacoşa domnișoarei
pe suportul bagajelor de mână.
— Vioara, vioara poate să rămână aici, îmi spune ea, indicând cu privirea
locul liber alăturat. Mi-mi.. mi-i atât de rece.. şi vioara asta... atât de grea! şi-mi
întinde mâna, parcă pentru a constata cele spuse.
Îi iau uşor mâna... bâjbâind... parcă dorind să nu-mi repete şi adaug:
— E mai rece decât în zilele trecute! Avea mâna rece, cum ţinuse strâns,
cutia vioarei.
— Aşa mă cheamă: Mi-mi ! spuse ea silabisind din nou, izbucnind totodată în
râs.
— A, mă bucur... eu sunt Sile! Am crezut că vrei să-mi spui că nu ai îngheţat,
i-am răspuns zâmbind de situaţia creată. Încă nu „ţi - ţi” - a îngheţat mâna de

10

tot!
— Aproape... mi-mi a... continuă ea, înţelegând jocul de cuvinte.
— Şi duci vioara asta în fiecare zi? o întreb privind cutia aproape nouă a

viorii. Nu te-am mai văzut, cu toate că în fiecare zi văd o mulţime de navetişti.
— Nu, numai sâmbăta, avem oră de muzică şi orarul e mai lejer. Eu urc de

obicei mai în faţă. Sunt mai aproape de destinație atât la coborâre, cât şi la
întoarcere, îmi răspunde ea cu sfială.

— Deci ăsta e motivul că nu te-am mai văzut. Eu sunt în al cincilea an de
navetă şi în anul cinci de liceu, acolo pe (strada) Doja, mă lăudam indicând cu
privirea matricolă de pe braţ. Matricola mea bleumarin, cusută pe uniformă, avea
caracterele imprimate cu galben: „L.I.C.M. 664 Tg. Mureş”. Căutam din privire
să-i văd matricola și mă întreb în gând : Ea la ce liceu o fi?.

— Noi, o fixăm cu capse şi o punem doar la intrare, spuse Mimi, înţelegând
aluzia și întoarse capul spre piept. Eu sunt în al patru-lea an (în ultimul de
studiu). Sunt, la Liceul Pedagogic.

— Şi azi, ce s-a întâmplat? Era să pierzi trenul...
— Azi,... uite-o pe Sanda, colega mea! şi se repezi ea să tragă de mânerul
geamului. Trenul oprise ușor la următoarea staţie, cu un scrâșnet ascuțit de roți.
O ajut lăsând geamul mic, de sus, să coboare din balamale.
— Sanda! Aici, îi făcu ea semn din mână... Din mulţime, cea care era Sanda,
îi răspunse ridicând mâna:
— Să-mi ţii loc!
— ... azi... era să pierd trenul! îşi continuă ideea Mimi, în timp ce-şi culcă
cutia vioarei pe unul din locuri, ca semn că are un loc ocupat şi ridică apoi
geamul. M-am trezit un pic mai greu... Aseară am învăţat până târziu. Pe la uşă
trec necunoscuţi căutând un loc liber din priviri. Trenul se pune în mişcare şi într-
un târziu trage de uşă... Sanda.
— Cum de-ai urcat aici? mă uitam după tine la primul vagon, ca de obicei!
zise nou venita ridicându-şi geantă pe etajeră, fără a mă vedea.
— Azi, e o excepţie! Era să pierd trenul şi m-a ajutat în ultima clipă Sile să
urc. El e „cavalerul” zilei, zise Mimi, întorcând privirea spre mine.
— Bună! Io mi-s Sanda... spuse ea grăbită, fără a acorda prea mare
importanţă prezentării. La primul vagon, continuă Sanda, nu am zărit pe nimeni
să îmi facă semn. Să ştii că am îngheţat. Ce frig s-a făcut aşa repede. Văd că vă
cunoaşteţi... sau mi se pare mie?
— A, nu! Adică da... Ne-am cunoscut adineauri... Tot navetist ca şi noi.
Sanda ... Ce-mi aminteşte oare acest nume? îmi răsună în minte cuvintele unei
domnişoare ce se prezenta într-o carte, într-un fel deosebit: „Numele îmi iaste
demoiselle Alisande la Carteloise” adică Alisanda, devenită apoi Sandy. În ce
carte oare? Doar am citit-o în vara trecută....
— Şi vioara domnişoarei?..., întreb pe Sanda aşa să îmi fac simţită prezenţa
şi să dau sens zâmbetului meu ascuns. (i-auzi „Alisande de Carteloise” adică
Sanda !) Să înţeleg că sunteţi colege de...
— Sanda, e în clasa paralelă, la (profilul) „Educatoare”, îmi răspunse Mimi
zâmbind. Sanda are astăzi practică şi aduce decupaje pentru cei mici... apoi,
întorcându-se spre ea o întrebă: Ţi-ai făcut la...?
Fetele continuă să vorbească despre temele pentru ziua de azi. Eu scot una
din cele două cărţi care le aveam în sacoşă, alături de salopetă de practică.
Citeam „Moara cu noroc”. Mă aşteptam ca săptămâna viitoare doamna Jeni să
mă asculte, căci nu aveam notă... Cum să-l înţeleg pe Slavici, cu a lui „moară”,
când eu aveam în faţă o asemenea „co-moară”? Mimi, îşi purta părul brunet tuns
scurt, fixat cu o cordeluţă albă şi avea ochii verzi. Mereu zâmbea când îi

11

răspundea Sandei. Deformaţie profesională... Ce n-aş fi dat să am o asemenea
învăţătoare... să-mi poarte mâna, învăţând primele semne. Sub jacheta
descheiată, uniforma scotea la iveală forme seducătoare. Bluza uniformei crea o
pată de culoare, ce contrasta cu culoarea părului, iar baticul roz de la gât,
completa portretul domnişoarei. Pe sarafan, în partea stângă, purta o matricolă
bleumarin fixată cu capse: „Lic. Pedagogic, 512”.

Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, în succesiune rapidă,
pe lângă mine, ca într-o secvenţă de film trasă cu o cameră în mişcare; afară se
luminase de-a binelea. Cu un scârțit de roți, hurducându-se din toate
încheieturile, începe să încetinească, trecând apoi de la o zdruncinătură
straşnică, la un huruit uşor, cu un scârţâit de roţi trenul s-a oprit din nou.

O parte din navetişti coboară la Reghin. S-a mai încălzit în compartimentul
devenit acum mai încăpător. Mă ridic, las geamul să coboare şi caut pe cineva
din priviri. Îl văd... este ca de obicei, el. Îl strig, fluturând mâna pentru a mă
vedea.

— Somy, aici...!
Somy este un coleg de clasă paralelă, navetist şi el. Someşan, îl cheamă, dar
noi colegii, îi spunem scurt: Somy. După câteva momente, Somy, deschide uşa
compartimentului, salută cu un zâmbet timid. Caută din priviri un loc liber, se
face comod şi-şi deschide geanta de unde scoate un caiet neîngrijit, iar din
buzunarul de la piept scoate un creion pe jumătate rupt. (parcă ascuţit cu dinţii)
— La mate... trebuie să termin pentru Gazeta Matematică, îmi arată el...
încercând să-şi justifice gestul. Fetele, prinse în discuţie, nu-i acordă nici o
atenţie, văzându-l atât de preocupat de calculele lui. El lucra intens şi îi plăcea să
rezolve suplimentar. Se concentrează şi cu o mină a creionului abia ascuţit
continuă să facă semne cu răbdare, semne doar de el înţelese. Scria încet pe
caietul de pe genunchi, fără ca atenţia să-i fie atrasă de cei din jur.
Eu, continui să citesc, aruncând din când în când o privire scurtă către fete.
Îmi place de Mimi... are ceva deosebit: trăsături finuţe de penel... e tare drăguţă
şi vorbeşte frumos. Sanda mi se pare mai dură. Ea, oare va fi educatoare?...
Mimi mi se pare a fi chiar mai inteligentă, observ după felul în care îi răspunde
Sandei. Călătorii se agită, urmează Gara Mică, aşa cum mai e cunoscută Gara de
Nord a oraşului. Liceul Pedagogic e mai aproape de aici, aşa că fetele se
pregătesc să coboare. Mă ridic, le ajut să-şi ia lucrurile de pe etajeră:
— Să vă păstrez loc la întoarcere? le întreb pe fete. Eu am programul mai
scurt azi, aşa că voi fi mai devreme la gară.
— De ce nu!... dacă tot ajungi mai repede la gară. În primul vagon, sau...?
— Nu, în al treilea, e mai bine pentru toţi!...
Fetele coboară, eu mă întorc spre Somy, care adormise între timp cu caietul
pe genunchi şi capul sprijinit de colţul peretelui uşii de la intrare.
— Icsulescule! Trezeşte-te, şi îl zgâlţâi de braţ. Fetele au coborât, suntem în
Gara Mică!
— Deja? Ammmm ajuns?... Unde? Buimac priveşte în jur.
— La cât te-ai culcat aseară? Câte ai rezolvat?
— Tu te ocupi de mine... dar tu nu cobori? Nu mai mergi azi la Practică?
— Măi, să fie... uite fetele astea... ai dreptate... am uitat cu totul... bine, ne
vedem la întoarcere... Salutare!
Îmi iau în grabă mică sacoşă în care îmi aruncasem cartea lângă salopeta
albastră şi mă grăbesc spre ieşirea vagonului. Trenul se pusese deja în mişcare.
Nu era prima dată când sar din mersul trenului. Dar o fac cu atenţie, urmărind
sensul de deplasare şi locul de aterizare. Totdeauna ţineam seama de aceste
reguli. Traversez cu atenţie celelalte linii spre spatele gării, ocolind un tren

12

marfar staţionat, pentru a scurta drumul până la atelierele unde trebuia să mă

prezint. O breșă în gardul rupt, o străduță, câteva case vechi, apoi traversez
canalul ce duce apă spre vechea turbină. Merg încet, deoarece timpul nu mă

presează, printre blocurile impunătoare ale Aleii Carpaţi, cu străduţele sale
înghesuite, prin care o mulţime tăcută și matinală se îndreaptă spre serviciu.
Agitaţia este redusă pe malul Mureşului, ca şi pe pasarela ce urmează să o

traversez. Ici şi colo doar câte un trecător. Nivelul scăzut al apei a făcut ca
acesta să îngheţe la mal. Această scurtătură mi-a recomandat-o colegul meu de

practică Dumitru, Nitu mai scurt, care locuieşte în acest cartier. Săptămâna
trecută am mers spre gară împreună cu el şi mi-a arătat zona. E frumos
cartierul... şi scurtătura, mai scurtă! Hmm... ce n-aş da să pot trece într-o seară

de vară, pe malul apei împreună cu... Mimi. Uaauuu!... Imaginaţia mi-o i-a
razna... Îmi amintesc de noua cunoştinţă. Sper să o revăd curând. Cum va arăta

în ţinută de vară pe aleea ce mărgineşte Mureşul? O voi ţine de mână, îi voi
povesti... Oare ce?

— Salve! mă salută colegial Nitu, care mă ajunsese din urmă, punându-mi
mâna pe umăr.

— Salutare!... Ne grăbim?
— Nu, nu cred. Mai avem vreo zece minute şi atelierele sunt aproape! Azi
fiind sâmbătă, vom pleca, sper, mai repede spre casă!
— Abia aştept să schimbăm acest loc de practică! Nu-mi place activitatea de
la Magazie. Prea multe documente, materiale de şantier, noroi, mizerie...
— Ai dreptate! Eu, săptămâna trecută am ajutat la construirea stâlpilor de
înaltă (tensiune), la atelierul de sudură. Era frig şi... afară, ştii cum e!
— Săptămâna viitoare vom face schimb şi vom merge la Combinat, sper ca la
Pram să fie altfel! Trecem podeţul şi intrăm în curtea secţiei de Electromontaj,

unde mai mulţi angajaţi se agitau printre maşini, de colo-colo.
— Sărut mâna! O salutăm aproape concomitent pe doamna Maria - şefa de la

magazie – locul unde trebuia să ne prezentăm.
— Bună dimineaţa, băieţi! ne răspunde ridicându-şi privirea din registre o

doamnă ocupată, cu ochelarii pe nas. Şi privindu-ne peste ochelari, continuă: Aţi
întârziat! Colegele voastre au fost mai harnice astăzi!

— Fetele sunt totdeauna mai conştiincioase! îi răspund. Dar şi noi vom fi utili
azi. Unde sunt fetele, nu le văd prin apropiere?

— Noi ne-am văzut mai devreme. Sunt drăguţe colegele voastre! Acum sunt
în vestiar.

— Ştim şi noi, adaugă Nitu. Ne cunoaştem marfa! şi începem a râde.
— Nu fiţi răutăcioşi! ne-o taie doamna Maria. După ce vă schimbaţi, vă aştept
aici să terminăm repede. Azi e sâmbătă şi să putem încheia cu toţii mai devreme.
Ne îmbrăcăm repede în vestiarul rezervat nouă şi ne întoarcem la şefa
registrelor. Între timp, Rodica şi Florica – scumpele noastre colegele – erau cu

dosarele pe braţe, pregătindu-se să se facă utile.
— Bună dimineaţa fetelor! le salută Nitu.
— Cum aţi dormit? le întreb la rându-mi. Tot cu... şi după o pauză: capul pe

pernă?
— Dar cum ai fi vrut? îmi răspunde Flory, bănuind aluzia.
— Şi tu, tot cu locomotiva? mă întrebă Rodica.
— Nu cred că aş putea înşela vreodată pe cineva dormind alături de o

locomotivă! Na, că-i bună!
— Gata cu vorba! ne-o tăie scurt doamna Maria. Avem treabă! Sile, tu că te

ştii la materiale, te duci şi pregăteşti nişte izolatori şi amortizori pentru Buceagul

care aşteaptă la rampă; urmează să ducă şi alte materiale pe şantier. Ai izolatori

13

de 50 şi amortizori de 100. Fişele sunt la şofer! Dumitre, te duci la pompă şi
alimentezi cu combustibil maşinile care aşteaptă! Uite cheile pompei. Atenţie, la
fiecare maşină doar 10 litrii!

— Pa, fetelor, ne vedem la... toamnă!... pardon, la masă! (... era un banc la
modă care ne amuză). Le salut pe fete şi vreau să ies pe uşa din dos. Nitule...
dacă termini mai repede, vino să-mi dai o mână de ajutor! Prin magazie sunt
atâtea...

— Sile, ne cumperi ceva de mâncare de la alimentară? mă întreabă Rodica.
— Da, dar azi cine face cinste?
— Fac eu, cu cornuri şi sana, se angajează Florica. Uite, ai aici pentru patru
cornuri, două sana şi... voi ce vreţi?
— Lapte bătut, spune Nitu.
— Bine, ne vedem la masă! Iau banii şi plec.
În magazia rece, o mulţime de materiale ordonate pe rafturi metalice în stive
şi lăzi, cu coduri pe etichetele bleumarin. Etichetele seamănă cu matricola fetelor
de la pedagogic... ce comparaţie am descoperit! Da, pe Mimi... parcă o văd
solfegiind cu vioară la umăr. Mi-ar place s-o urmăresc cum foloseşte arcuşul, să
ascult cum vibrează corzile mângâiate de degetele delicate ale mâinii ei... Aici
sunt izolatorii... urmăresc fişa... amortizorii... Solfegiul îl ţine oare pe bancă, sau
îl are pe suport ca muzicienii profesionişti? Cred că fiecare are bucăţica ei de
solfegiu, iar profesorul îi urmăreşte cu bagheta fermecată, de aproape...
Izolatorii sunt mai mari, deci încap în cutii de lemn, noroc că nu sunt prea mulţi.
Amortizorii sunt mai mici şi îi pot număra mai uşor.
— Sile, am terminat cu alimentarea camioanelor, spune Nitu intrând în
magazie. Du-te dacă vrei la alimentară, continui eu cu încărcarea materialelor
scoase de tine.
— Merci, e totul pregătit... am plecat! Vin repede. Băiat de treabă, Nitu ăsta.
Putea să chiulească şi să vină mai târziu... dar uite, a sărit să mă ajute... Mă spăl
repede pe mâini, iau o cutie curată şi plec la alimentară. Drumul, ca de şantier,
cu multe băltoace, mă determină să fac ocolişuri din instinct. Îmi amintesc de
fetele cunoscute de dimineaţă. Sper să le reîntâlnesc la întoarcere. Mimi... da, e
drăguţă! Mi-ar place să o revăd cât mai des... Un camion încărcat cu materiale
pentru şantier, trece clătinându-se printr-o băltoacă şi mă face să tresar şi-mi
alungă gândurile. Mă feresc şi continui drumul peste băltoace, spre alimentară.
Oare ce trebuia să cumpăr? A, da... cornuri,... iaurt... Intru, comand vânzătoarei,
plătesc şi pe acelaşi drum mă întorc la magazie.
Nu intru bine în magazie, că Nitu mă şi i-a în primire, aşa fără să fim auziţi
şi de alţii:
— Ce-ai făcut nenorocitule? mă întreabă el cu vocea stinsă. Ai încurcat
numărul izolatorilor cu cel al amortizoarelor. Noroc că nu i-ai pus în maşini că era
de rău pe şantier! Unde ţi-era capul?
— Ei, fii serios ! Chiar, aşa am făcut? şi privesc lăzile aranjate altfel decât le
lăsasem... Cred că tocmai m-ai salvat de la o săpuneală!... Cum să-ți
mulțumesc?... Rămân dator Nitule...
— Ai fost azi cu capul în nori, ce mai! Cred că încă nu te-ai trezit! Spune-mi
la care locomotivă ţi-a stat capul! La aia cu aburi, că-i mai fierbinte, sau la cea
electrică ...
— Nu ştii de ce... Să-ţi spun oare?... Am cunoscut azi pe cineva!...
— ... nebunule! Aşa, cu noaptea-n cap, aşa de dimineaţă? Numai voi
navetiştii sunteţi în stare de aşa ceva... Era o locomotivă nouă...? și-mi trase cu
ochiul. Şi cum arată?
— Ce să-ţi spun? Locomotiva nu am vazut-o, dar ea... era trăsnet!... Şi mai

14

e... şi drăguţă...!
— Gata te-am iertat! Mai sunt şi alte materiale de încărcat?
— Din fericire, nu!
— Când o mai vezi?
— Cred că azi, după masa.
— Cum, deja aţi fixat şi o întâlnire?... Repede te-ai mişcat!
— Nitule!!!... Hai la masă şi o să-ţi spun după pauză mai mult.
— I-a cutia, că fetele ne-aşteaptă în vestiar la ele, să mâncăm.

Cu pachetul sub braţ, intrăm în vestiarul fetelor. Ele erau adunate în jurul

mesei și răsfoiau o revistă.
— Ce servim azi? întreabă Rodica, parcă ar fi fost o surpriză de care nu a

ştiut şi lăsă revista pe masă.
— Meniul zilei... ce aţi comandat! Cornuri cu smântână şi iaurt!... le răspund.
— Chiar că ai dat-o în bară azi! Mă apostrofă iar, Nitu, în timp ce verifică

cumpărăturile. Acum nu te mai pot salva...
— Dar de ce, Nitule? Ce-am mai gafat?
— Fetelor! Sile cred că e îndrăgostit! Ha, ha, ha... Adineauri a încurcat

materialele la magazie, acum mâncăm altceva... Cred că nu asta vă doreaţi!
— Chiar? Cine-i?... O cunoaştem? întrebară fetele din priviri aproape

concomitent, uitându-se una spre cealaltă, apoi spre mine, mirate. Nici nu au

observat ce scot eu din cutie... Fetele fac apoi loc pe masă împărţind conţinutul

cutiei, aşteptând continuarea discuţiei.
— Hai vorbește, omule ! spuse răstit Florica.
— ... Nu, nu o cunoaşteţi! Hai, nu fiţi aşa!... Nitule, ce tot vorbeşti? Îl întreb

întorcându-mi privirea spre el. Nu îl crede-ţi fetelor! I-am spus că am cunoscut

azi pe cineva şi el, acum... gata...! El crede că aşa uşor... cunoşti pe cineva...

Cred că am şi roşit la faţă... Recunosc, dar...
— Am zis noi ceva? întrebă Rodica.
— Aş vrea ca într-o zi... poate ieşim la un suc, ori îngheţată! Poate v-o

prezint dacă... încerc să ies din încurcătură.
— Şi dacă o să le încurci iar? întrebă Nitu.
— Sper să nu încurc... şi fetele?
— Cum erau mai multe? Eu mă refeream la suc, îngheţată...
— Îhî... răspund cu gura plină.
— Nebunule!!! zice Nitu... Gata, vin şi eu la suc şi îngheţată! Poate voi avea

noroc!
— Bine, sunteţi invitaţii mei. Promiteţi și voi fetelor?
— Dacă... nu se supără nimeni...
— E bună şi smântâna cu corn dacă nu este sana! Bine că sunt proaspete!

spuse Florica, deschizând cutia. Dar, Nitule, nu trebuie să fi îndrăgostit pentru a

uita ceva! Când ai uitat drumul spre tabără, când eram în Iaşi, la Bucin... cum

era? Erai...
— A, tot nu ai uitat acea scenă? zâmbi Nitu, nemai aşteptând continuarea

întrebării.
— Cum, ce s-a întâmplat?... Nu-mi amintesc de aşa ceva! spuse Rodi ridicând

sprâncenele curioasă.
— Nu-ţi aminteşti? întrebă Flory agitând borcănelul cu smântână. Era într-o

seară... sau parcă se chiar se înnopta... ne întorceam de la motelul de la

marginea oraşului, când ieşisem cu toţii la o plimbare: băieţii la o bere, iar noi

fetele, la un suc!
— Ba da, am fost şi eu, dar nu-mi amintesc momentul despre care spui.

15

— Nitule, spune tu... cum s-a întâmplat... de ce-aţi căzut?
— Ce-ţi mai aminteşti şi tu Florico... mormăi Nitu în timp ce-şi ştergea
mustaţa albă de iaurt. Eram mai mulţi, poate tu erai mai în faţă, sau mai în spate
de nu-ţi aminteşti... ne întorceam pe acel drum de ţară, de la motel spre
tabără... Eram cu Doru, Nuţi, Imi, Irina, Nelu B., Mona - de la chimie - .. Sile erai
şi tu parcă, Dinu,... şi bine-nţeles tu, Florico de-ţi aminteşti de fază... Cine oare
mai era?
— Da, eram şi eu, dar Dinu... El nu era! El a fost internat în spital, vă
amintiţi, doar, după intoxicaţia de la Ciric.
— A, da. Aşa e!... Treceam pe sub un păr bătrân, ce-şi întindea crengile
încărcate cu pere popeşti, pe deasupra drumului. Mona, avea poftă de pere... şi a
insistat să o ridic pentru a ajunge la fructe. Am făcut un pod din palme, ea s-a
înălţat, a cules una, două şi nu ştiu cum a făcut, că am reuşit să ne
dezechilibrăm şi să cădem împreună în colbul drumului, cât eram de mari. Perele
culese, s-au rostogolit pe la picioarele celor prezenţi, pierzându-se în întuneric.
Toată gaşca s-a amuzat copios de noi şi mai ales de Mona, care ca şi un scrat3,
continua să le caute. Ne-am ridicat şi am plecat (dar în sensul de unde venisem).
După câteva sute de metrii ne-am întâlnit cu câţiva colegi care veneau şi ei spre
tabără. Era grupul internilor: Rozor, Ilie, Ciobanu, Bereş, Văcaru, Lucaci,... parcă
Csibi,...
— ” Unde mergeţi?
— Noi spre tabără! Voi?
— Tot spre tabără!
— Se pare că cineva a uitat drumul... sau întunericul e de vină!
— ... Pământul e cu siguranţă rotund!”
Dar mai bine spune tu, Florico, cum a fost în peştera din Cheile Turzii când
te-ai speriat.
— O, tu Rodi... credeam că mă lasă toate puterile când l-am auzit pe Nitu,
din întuneric. Sile, erai pe-acolo?
— Am fost şi eu atunci cu voi, dar nu-mi amintesc de acel moment... probabil
eram în alt grup. Ce am pierdut?
— Rămăsesem în urmă cu Mariana, iar Nitu a tăbărât asupra noastră din
întuneric, ca un liliac, cu braţele întinse, urlând! Părea un neandertal! Cred că era
să fac pe mine de frică!
— Dar ştii de momentul când ne-am rătăcit de grup când am fost în excursie
la Timişoara? Eram cu...
— Gata cu masa! se aude vocea doamnei Maria de alături. Trebuie să vă
grăbiţi... Nu uitaţi, azi e sâmbătă!

După orele de practică, într-adevăr ajung primul la gară... Ca de obicei, în
vagonul al treilea... A fost o zi uşoară. Oare... va veni? Îmi scot din nou cartea
de rezervă. Săptămâna viitoare sigur doamna Jeni nu mă iartă! Aşa că, hai să
continui a citi, până vin ceilalţi.

— Salutare ... mă salută primul sosit. E colegul meu Vasile Ciobanu, care
venea doar sâmbăta acasă. El îşi permitea să stea în internat. Părinţii lui erau
salariaţi. Ştia că sunt în al treilea vagon şi că reţinusem locuri pentru toţi. Îşi
plasă pe etajeră sacoşa cu hainele folosite în cursul săptămânii şi o geantă cu
câteva cărţi. Se apropie apoi de geam, pe care-l deschide. Are nevoie de
„libertate”, după o săptămână de închisoare, îmi zic eu, care nu ştiam cum e să fi
internist...

3 Personaj din desene animate ce spera să obţină măcar o ghindă.

16

— Bun venit !
— Ce mai e nou? Cine mai vine? întrebă el.
— O să vezi... Poate, îţi fac o surpriză, îi spun cu gândul la fetele cunoscute
de dimineaţă şi întorcând o nouă pagină, fără să ridic privirea din carte.
— Da?, spuse el curios căutând din priviri cunoştinţe printre cei care se
apropiau de tren. E cineva nou?... Uite-o pe Rodi, cred că vine şi ea acasă.

Deschise repede geamul, şi o strigă:
— Rodica !
Rodica, cu o sacoşă mare, înota prin mulțime. Văzându-l, se apropie de

geamul vagonului:
— Nu o iei pe geam? E aşa de mare şi pe scară e mai greu s-o urc...

Rodica vine acasă doar la două săptămânii. Ea locuieşte în chirie cu Mariana,

cealaltă colegă a noastră de clasă. Îşi face apoi loc pe culoar şi ajunge în

compartimentul nostru.
— Bună, ne salută colegial Rodica. Mă bucur că mi-aţi ţinut loc! Ştiu că

sâmbăta e mai aglomerat. Am lăsat-o pe Mariana acasă azi, să facă curat.

Sâmbăta trecută a fost plecată ea, continuă Rodica fără a se mai opri. Din

cealaltă parte a vagonului apare Somy, gâfâind cu geanta lui jerpelită sub braţ,

plină cu culegeri de mate, geantă care nu se închidea nici acum.
— Mai aveţi un loc? zice el, pe nerăsuflate. Am trecut pe la bibliotecă şi mi-

am luat de lucru pentru duminică.... Ne mai aşteptând un răspuns, după ce-și

aranjă geanta pe suportul de sus, îşi scoate acelaşi caiet şi creionul lui ros, se

aşează pe locul din colţ, de lângă uşă, loc parcă preferat de el şi se cufundă în

calcule.
— Mai aveţi locuri?.. Se deschise din nou uşa compartimentului... O voce

cunoscută... Mimi, urmată de Sanda şi încă o altă fată. Mimi mă întreba stăruitor

din priviri.
— Pentru voi, totdeauna, le răspund ridicându-mă pentru a le ajuta să-şi

aranjeze bagajele şi cutia vioarei, care n-o incomoda acum pe Mimi.
— Vezi? a zis Mimi... ţi-am spus eu că vom avea loc!
— Vioara e la fel de grea? o întreb eu pe Mimi, făcând aluzie la întâlnirea de

dimineaţă.
— O, nu! Acum s-a mai uşurat. Am lăsat o parte din notele muzicale la

şcoală, spuse zâmbind domnişoara. Azi am avut şi cor, şi sunt un pic obosită!
— Fetelor, ei sunt colegii mei: Rodica, Somy - colegul de dimineaţă şi colegul

meu de bancă, îl prezint din privire pe Ciobanu.
— Vasile, Ciobanu... spuse el îmbufnat, nu ştiu din ce cauză...
— Rodica... Cu jumătate de gură le salută pe fete şi le măsoară cu privirea

din tălpi până în cap. Rodica se uită când la una, când la cealaltă. (oare care o fi

cea din povestea lui Sile, de dimineață?)
— Bună! Io mi-s Sanda... Ea e Mimi.. se uită spre mine, apoi spre cealaltă

însoțitoare... ea e Maria. Vine de la Sanitar.
— Trebuie să avem cu noi şi un sanitar, nu? încerc o glumă de bun venit şi-

mi fac un semn la carte pentru a o închide, semn că nu mai e momentul să

citesc.

Maria ne mulţumeşte pentru loc, zâmbeşte, uitându-se la fete şi încercă să se

facă comodă. Din megafoane se anunţă plecarea trenului. Mimi se uită spre

Sanda şi încep a râde:
— Auzi, tu? Pe mine mă anunţă:... „do, si, do, re, mi, mi, mi.”... Mi-mi!
— Da, urechea ta muzicală nu te înşeală! spuse Maria.
Trenul se pune în mişcare şi Ciobanu închide geamul, luând apoi loc lângă

mine. Fiecare își găsește o ocupație: eu citesc, Ciobanu privește pe fereastră,

17

fetele vorbesc între ele, iar Somy murmură ceva numai de el înțeles. Sigur este o
metodă nouă de rezolvare...

— Nu e discotecă la noi, la Căminul Cultural în seara asta? mă întrebă
Ciobanu.

— Nu mă interesează... Am ceva de recuperat la trigonometrie... n-am prea
înţeles unele chestii şi trebuie să mai „sap” la ele... Goia (proful de mate) s-ar
putea să mă aranjeze dacă...

— Goia, goia... uite-l pe câmp! ne arată Mimi cu mâna întinsă spre geam... şi
izbucneşte în râs. Privesc nedumerit pe fereastra vagonului... Goia, proful de
mate, pe câmp?... ce vede fata asta? Nimic, doar câmp înverzit, câteva păsări...
Mimi vede nedumerirea de pe faţa mea şi se explică râzând cu poftă:

— Ştii, la barză, pe ungureşte i se spune „goia”.

Zilele trec una după alta. Pe Mimi o revăd cu plăcere în fiecare zi, dimineaţa
şi uneori după masă, la întoarcere. Suntem tot mai prietenoşi împreună; dar
parcă relaţia cu ea, a devenit un pic altfel. Ne privim într-un mod mai deosebit,
înţelegându-ne deseori doar din priviri. În toate dimineţile dorim cu nerăbdare a
ne revedea, ca şi cum ar fi trecut mult timp de când nu ne-am văzut. Sunt atâtea
de spus: cum a trecut timpul în ziua precedentă, ce-am citit, cum sunt lecţiile. La
întoarcere, analizăm cum au fost orele, profesorii, ce glume bune am auzit,
lecturile particulare, lecţii de română, mate, fizică.

Dimineţile erau tot mai friguroase, iar vagoanele tot mai reci. Se lăsase
multă zăpadă în ultimul timp. Eu fiind navetist şi mai aproape de gară, reţin
locuri pentru cei ce urcă mai târziu. Aglomeraţia ne apropie la propriu şi figurat.
Bucuriile şi emoţiile de la cursuri sunt împărtăşite zilnic. Vacanţa de iarnă, mult
dorită, a sosit în sfârşit. Azi, fiind ultima zi de şcoală din acest trimestru, trenul la
plecare, este mai aglomerat decât în celelalte zile. A venit ca de obicei Somy, (cu
geanta lui burduşită cu cărţi şi culegeri de matematică) Rodica, („- Nu uitaţi de
mine! Vin şi eu cu voi acasă. Să-mi ţineţi loc!” a strigat în urma mea, după
ultima oră de curs)... Vasile Ciobanu („- mă ajuţi cu sacoşa aia mizerabilă cu
haine, că vin şi eu?”), Maria şi Vicky: („mai aveţi locuri şi pentru noi?”). Sanda
apare cu Mimi, care avea un sul mare de hârtie sub braţ:

— „A venit vacanţa!” ne salută oarecum muzical Sanda.
— „Cu trenul din Franţa”!... continuă muzical jocul Mimi.
— „Hai copii...” şi luaţi loc, intru în jocul fetelor. Dar nu prea se vede că
vine...! Văd că unii şi-au luat de lucru pentru vacanţă! Adaug în timp ce caut un
loc potrivit pentru colile de carton.
— Nu e ceva deosebit; doar două coli cu hârtie pentru desen spune Mimi. Ai
grijă te rog, să nu se deformeze! Pune-le peste celelalte genţi. Vacanţa e lungă
şi... Se pare că suntem mai mulţi azi... sau mi se pare mie? Bună Rodica,... Nu
te-am văzut demult! Pot să stau lângă tine?
— Desigur... Sile, mai vine cineva? întreabă Rodica.
— Cred că suntem toţi „cei abonaţi”! Mimi ocupă locul liber între mine şi
Rodica..
— Cum a fost azi? o întreb, ca de obicei.
— Super! Mai ales că a fost ultima zi de şcoală... De mâine, gata, vacanţa!...
— Apropo,... ce vei face în vacanţă?
Ciobanu povesteşte în colţul lui din compartiment ultimele bancuri auzite prin
internat, iar Maria şi Vicky râd zgomotos. Somy, abia zâmbeşte privind fetele pe
rând, apoi întoarce o nouă pagină din „Gazeta matematică” şi continuă a scrie,
pe același caiet, parcă pentru el nu ar fi venit vacanţa.

18

— Hm... încă nu ştiu, dar va fi bine, cred! îmi răspunde Mimi.
— Va trece oare „Moşul” pe la tine?
— Am fost cuminţică, am medii bune, şi îl aştept!, dar... ar mai fi ceva... Las’

că-ți spun mai târziu... Întoarse capul privind spre fereastră, apoi continuă:Nu

ştiu cum să-ţi spun...
— Da? Nu îţi aduce ce i-ai cerut?
— Aş vrea... Aş vrea să-i cer ceva... Poate te pot ruga pe tine... ce zici?
— Pe mine? Seamăn eu cu Moşul? Bineînţeles dacă pot... sau poate mă

întâlnesc cu el... Hai spune!
— O, nu-i vorba de el... Eu totuşi te prefer pe tine; tu, eşti atât de

priceput!... te pricepi şi la desen! Am văzut şi câteva desene artistice, făcute de

tine în peniţă şi tuş, pe lângă desenele tehnice şi schemele pe care le tot faci la

oră...
— Ei, aşa, uneori, mai mâzgălesc şi eu! Hai nu mă peria... Mă faci curios.
— Ar putea oare „Moşul” să mă ajute la o planşă? întrebă Mimi privind în

jos... De mult tot voiam să te întreb dar, am tot amânat. Ei, uite că acum, am

spus-o!
— Dacă tu crezi că „Moşul” ar fi la „înălţimea” Liceului Pedagogic...
— Ei, hai, nu te prosti... spune: m-ai putea ajuta? Ar trebuie să fac pentru

după vacanţă, pentru ora de practică, pe care o voi avea la clasă, ceva legat de

notele muzicale, portative.. înţelegi? Ceva să-i atragă pe cei mici şi totodată să

iau notă... nu prea ştiu cum să fac,... nu am nici o idee.
— Ideile vin după câteva zile de concentrare. Dacă vom gândi împreună,

poate iese ceva!
— Eu, m-am cam gândit la ceva... nu ştiu dacă ar fi soluţia cea mai bună...

continuă Mimi.
— Hai, e prima idee!... E totuşi un început!
— Ai putea să mă vizitezi în vacanţă, acasă? Poate împreună...
— Ştiu şi eu?... să trec pe la tine?... Dar, ai tăi..? E oare ideea cea mai bună?
— Da! Am vorbit şi cu mama... Vom fi totuşi în vacanţă! Şi nu vom fi legaţi

de timp. Tu ai idei şi talent, eu te voi inspira... Am cumpărat deja două coli mari

de hârtie; şi arătă spre tubul legat cu sfoară. Dacă vom rata una, să fie alta

rezervă!
— A, deci prima idee s-a materializat!
— Ce zici mă ajuţi? şi mă privi îmbujorată, într-un fel rugător.
— Mai încape vorbă? Voi înhăma renii, voi încărca în sanie sacul cu

instrumentele necesare şi „la ceas hotărât... voi purcede”.
— Hai, nu te prostii!... Am uitat să te întreb: tu ai un program stabilit pentru

vacanţă? Nu te voi deranja prea mult?
— Programul meu e flexibil... de curând am primit tema de proiect de sfârşit

de an şi am nişte idei pe care încerc să le pun pe hârtie. Mai am nişte recuperări

de lecţii, ceva pe la matematici şi... uite că bine mi-ar prinde o ieşire, o

deconectare, şi de ce nu... o reîntâlnire!
— Chiar ai vrea?... ai putea?

Trenul s-a pus în mişcare. Megafonul gării anunţă papagaliceşte: „Trenul

personal...”.

Cu căţel, cu purcel, ca înainte de sărbători, călători de tot felul: navetişti şi

ocazionali, toţi încărcaţi cu de toate, umplu la refuz compartimentele şi holul

vagonului.
— „Să nu uitaţi să veniţi la colindat!” strigă de la pătratul întredeschis al

geamului de pe hol o doamnă cu dosul mare. Vă aşteptăm pe toţi!
— Ciobane, nu vrei să închizi uşa... uite că vin colindătorii şi aici! îl abordez

19

pe Vasile Ciobanu, care azi ocupa loc lângă uşa compartimentului vis-a-vis de

Somy, şi nu auzise cealaltă invitaţie.
Primele zile de vacanţă, apoi sărbătoarea Crăciunului cu obiceiul de a primi

sau de a fi musafir, au trecut repede. Am parcurs materia de recuperat în două
zile, am parcurs o parte din biografia necesară lucrării de diplomă. Cu toate astea
aşteptam nerăbdător momentul întâlnirii propuse. Mimi, era la o distanţă de o

gară de mine, la zece minute de mers cu trenul. Trusa de desen era de mult
pregătită, aşteptând doar momentul stabilit. Mai e o zi... mai e o noapte...

Dimineaţa pe la 10.30, sun la poarta indicată, unde locuia Mimi:
— Sunt Sile, Vasile Matei... coleg de navetă cu Mimi, spun la uşa porţii
metalice, când o voce din curte întreabă.
— Da, imediat... Uşa se deschide scârţiind şi o doamnă apare în prag. Un
câine în miniatură, alb, dă târcoale stăpânei sale, pe trotuarul proaspăt măturat
de zăpadă. Eu sunt Cătălina – mama Mioarei. Ea este acasă şi te aşteaptă!... Mi-
a spus că trebuie să vii astăzi...

Mioara ?... oare nu am ajuns unde trebuie ? mă întreb surprins
— Treci de-o parte Gore! se adresează ea însoţitorului curios ce se agita
printre picioarele stăpânei sale. Nu trebuie să faci gălăgie... Sile a venit la noi! El

e prieten cu Mioara... Nu-ţi fie teamă, e prietenos! adaugă ea, uitându-se spre
mine și închizând apoi poarta în urma noastră. Pe Gore, l-a găsit tatăl Mioarei la
gară. Era aşa de mic, rătăcit şi flămând şi l-a luat la noi, adăugă ea.

— Mulţumesc... Sărut-mâna!... nu deranjez? întreb în timp ce treceam în
urma lui Gore. ... Nu am greșit adresa, îmi spun.

— Nu, deloc! Mioara mi-a spus înainte de sărbători că vei veni...
Doamna Cătălina mă conduce prin hol, spre camera domnişoarei.

— Scuză-mă că eu... trebuie să... Ştiţi voi ce aveţi de făcut... Mioaraaa!
strigă ea... Hai, Gore, cu mine!

— Da, mama...
— Ai musafiri! spuse doamna Cătălina şi se retrase împreună cu Gore în
camera alăturată.
— Bună!... apare Mimi zâmbind prieteneşte în timp ce privirile noastre se
întâlnesc. E rece afară? Eu abia am făcut ochi! Mie mi-e... „atât de rece”, în casa
asta mare, mai ales că mama a şi aerisit un pic de dimineaţă!
— „... Şi vioara?” o întreb glumind, făcând aluzie la prima întâlnire. Şi fără a
aştepta răspuns adaug: Nu, nu e rece. Mă bucur să te revăd... Ce mai faci?
— O, vioara... Ai tu ce ai cu vioara mea! Te rog... fă-te comod, lasă-ţi
îmbrăcămintea groasă aici! Şi-mi indică cuierul din spatele uşii încă deschise.
— Cred că te reprezintă: muzicală şi gingaşă cum numai o vioară poate fi, îi
răspund în timp ce încercam să mă acomodez..
— Mă măguleşti... Vioara mea acum doarme, iar gingăşia ei visează! Te
servesc cu ceva? Un ceai?
— Nu, încă nu... dar uite... din sania moşului, trasă de reni, a căzut ceva şi...
scot din punga de plastic în care aveam lucrurile, o pungă de hârtie, cu trei

portocale... şi m-am gândit la tine, în Noaptea de Crăciun. Erai acolo, printre
gândurile mele!

— Cum, aşa printre pacheţele... eram şi eu?
— Da, aşa amestecate: gânduri, pacheţele, iar gânduri,... de-a valma, pe sub
brad.
— Pot să cred că fac parte din gândurile tale? mă iscodi Mimi trăgând cu
ochiul la conţinutul pungii.
— Din ce în ce mai des!
În casă se făcu deodată linişte. Gore se auzea undeva pe la poartă, semn că

20

eram singuri.
— Transmite-i „moşului” mulţumirile mele şi mai spune-i că-l aştept în fiecare

an!... Vino să-ţi arăt ceva... şi mă luă de mână. Mâna ei mică e călduță în
comparație cu a mea. Mă strânge ușor. Vino să-mi vezi brăduţul, continuă ea... E
atât de mare!... e numai şi numai al meu! Păcat că nu are şi conuri pe el... Îmi
plac conurile, la nebunie!

— Da, e frumos împodobit!
— Conurile au o formă perfectă, ca şi în geometrie, continuă ea: se pleacă de
la un punct, apoi cresc, cresc perfect rotunzi, îmi explica gesticulând cu mâinile.
Ori de unde îi priveşti, sunt la fel! Nu-mi place însă partea de sus... se termină
aşa de brusc... şi îmi arătă un mic aranjament ornamental din sticlă, ce
reprezenta două conuri. Îi am numai pe aceştia doi, de la bunica din partea
mamei. Oare şi în viaţă e la fel? mă întrebă ea. Întotdeauna se pleacă de la
nimic, apoi viaţa primeşte formele exponenţial. Adesea îmi compar evoluția vieții
mele cu forma unui con. Și eu, și tu, suntem ca două conuri ! Nu vreau ca viața
să se termine aşa brusc, cum se rotunjește repede conul !
— Viaţa, în ansamblu nu se termină brusc... Fiecare sfârşit, are şi un alt
început! Doar noi, ca indivizi urmăm această lege... acum încerc să înţeleg
Coloana Infinitului a lui Brâncuşi. Viaţa uneşte cerul cu pământul prin noi; unul
se naște, altul moare. De fapt, acele succesiuni stilizate și apoi rotunjite de X-uri
ale romburilor, simbolizează nemurirea.
— Da, cred că ai dreptate! Am citit undeva că la vechii daci, x-ul deseamna
veșnicia. O înșiruire de x-uri, ca un lanț, se regăsesc și pe porțile maramureșene,
având aceeași semnificație.
— Să-ți mai amintesc de Sfântul Andrei, care a fost răstignit pe o cruce în
formă de X ? Numai singur Brâncuși se putea gândi la toate acestea.
— Da, bine, la Brâncuşi, domină oarecum simetria în sculpturile sale, toate
formele sunt rotunjite, spuse Mimi privindu-mă în ochi.
— Bine, și globurile de pe brad,... ai şi pentru ele o interpretare? Ele au o
formă perfectă, adaug privind globurile argintii atârnate de crenguţe şi cu mâna
întinsă spre ele, prind unul şi-l rotesc.
— Ele sunt sferele noastre efemere în care ne reflectăm cu bucuriile şi
fericirea noastră... Vezi? Îţi place? E brăduţul meu şi îmi place aşa de mult!... îşi
apropie faţa de o crenguţă pe care şi-o trece uşor în sus şi-n jos pe faţă.
— Îmi dai şi mie o crenguţă din el, din fericirea ta?
— Pentru tine am altceva; o mică surpriză... Uite, eu m-am gândit la tine şi
am ales ceva. Aștept să-mi spui părerea mai târziu... Se aplecă şi de sub brad,
ridică un mic pacheţel. E o carte, pe care am citit-o în vacanţa de vară. Dar... o
deschizi doar acasă, da?
— Şi eu care credeam că ne va inspira în procesul de creaţie de azi! Oricum...
îţi mulţumesc mult!
— Aştept s-o citeşti, apoi o comentăm împreună! Referitor la desen, sunt
convinsă că tu ţi-ai făcut lecţia şi imaginaţia ta bogată e suficientă pentru acest
desen.
— Mi-ar face plăcere să discutăm despre carte! Acum, hai să vedem cum vom
desena...
Coală albă de hârtie se întinde pe suprafaţa mesei şi în urma unor măsurători
precise apare o scară-portativ, cu note muzicale însoţite de tot felul de personaje
de desen animat: Mikey-Mouse, Goofy, Pisicile aristocrate, nelipsiţii Tom & Jerry,
veveriţele Chip & Dale... Chiar şi Gore era prezent cu un os în gură în partea din
josul planşei. Peniţa subţire topografică realizează haşurile ce scot în evidenţă
spaţialitatea ansamblului. Mimi priveşte din toate unghiurile:

21

— Aici mai trebuie scris... şi formulează expresia potrivită. Atenţie la călimara

cu tuş! Ar fi păcat să...!
— Vreau să te întreb... Mama ta ţi se adresează uneori cu Mioara. Când eşti

chemată cu „Mioara”, când cu „Mimi”? De ce?
— Dar e simplu, spuse ea râzând: când eram mică, mică de tot, „Mioara” era

prea lung şi mă opream repetând prima silabă!
— Ai fost şi tu mică?
— Tu ce crezi? mă întrebă ea zâmbind.
— Şi eu... cum ai vrea să-ţi spun? Mimi, sau Mioara?
— Dacă mă vei chema pe mine, voi veni oricum îmi vei spune! Alegerea îţi

aparţine!
— „Mi chiamano Mimi”4 ... încep eu fredonând aiurea.
— Mioara-dragă, nu serveşti omul cu nimic? întrebă doamna Cătălina,

deodată fără ca noi să-i fi observat prezenţa.
— Da, mama,... ne-am luat cu treaba şi... Mimi, ieşi repede pe uşa camerei.
— Arată bine ce aţi desenat... remarcă doamna Cătălina privind desenul de

pe masă. Ştii, fata mea, nu prea le are cu desenul, nu ştiu cum se va descurca

cu copii la clasă.
— Nu vă faceţi griji... are ea multe talente ascunse...
— Da, cred, mai ales dacă tu eşti aici... Văd că tu ai descoperit deja câteva

din ele.
— Ce mă bârfiţi acolo, întreabă Mimi care se întoarce cu o tavă acoperită cu

nu-ştiu-ce.
— Să ştii că Mioara m-a ajutat la aluat! adăugă doamna Cătălina. Îi place să

„cocnărească”
— Lasă mama, nu... mă mai lăuda... Sile...
— Da, dar... să vezi şi ce sarmale...
— Mulţumesc... se vede că aţi pus şi un pic de suflet în toate. Laud dulciurile

în timp ce servesc, privind-o pe Mioara. Sunt foarte bune!
— Dar se vede că şi tu ai pus un pic de suflet în desene! spune doamna

Cătălina. Îmi place cum ai făcut umbrele personajelor. Copiii, desigur vor fi

încântaţi.
— M-aş bucura să aibă succes, adaug.
— Uaaau! exclamă mândră Mioara. Sunt convinsă că fetele mă vor invidia.
— Dacă consideraţi că mi-am îndeplinit sarcina, atunci cred că ar trebui să

mă retrag. S-a înserat demult afară.
— Se întunecă mai devreme acum în decembrie. Când ai tren? întrebă mama

Mioarei.
— Este unul la 7.25 în Aluniş... spun privind ceasul de pe mână. Mai am o

jumătate de oră!

Mă apropii de uşă, pregătindu-mă de plecare. Mioara mă conduce apoi spre

poartă. Cu ușa porții întredeschisă, o întreb:
— Mioara, când e ziua ta?
— De ce? După o clipă de ezitare, continuă: La ce te-ai gândit?... Să-ţi spun

oare? Apoi adăugă: peste câteva zile: în ianuarie, în cinci...
— A... în ianuarie... Atunci... voi putea doar... să–ţi desenez doar o floare.

Aici nu sunt flori în ianuarie. Doar de gheață, pe geam... Dar îţi voi scrie...
— Ce-mi vei scrie?
— M-mm... Mă voi gândi când trenul mă va duce spre casă. Sper ca urările

4 Din aria La Boheme de Puccini.

22

mele să se împlinească.
— Trebuie să te gândeşti repede fiindcă vom fi tot în vacanţă!
— Bine, dar nu-mi imaginez cum voi putea în acest caz să te felicit...
— Bine... îţi spun eu... Uite, pupăturile sunt anticipate!... Şi îţi mulţumesc

pentru azi! Se apropie de mine, mă priveşte în ochi... Îi simt respiraţia caldă pe
buze, în umbra rece a serii de iarnă şi mâna care mă strânge...

— Iojestet kivanok!5... ne salută un trecător binevoitor, spulberând vraja.
— Iojestet kivanok! îi răspunde Mioara repede, cu regret că momentul a fost
spulberat, privind cu un zâmbet acru în urma lui. Nu putea să treacă tâmpitu’ pe
partea cealaltă? zise Mimi cu dojană în glas, desprinzându-se din strânsoare.
Un fulg de zăpadă rătăcit, s-a oprit în părul ei.
— Când te mai pot vedea? o întreb în timp ce-mi rearanjam lucrurile sub
braţ.
— În prima zi de şcoală... peste două săptămâni... Poate ai timp să citeşti şi
cartea mea. Vom vorbi despre ea atunci!... Nu mai pot sta! Mi... mi-atât de
rece... şi-şi adună mâinile peste îmbrăcămintea de casă.
— Mulţumesc... şi-un anticipat: LA MULŢI ANI! În curând va fi Anul Nou... şi
Ziua-ta, totodată!
— Bine... LA MULŢI ANI! şi ţie... îmi spune ea, făcându-mi din mână.
— După sărbătorile de iarnă, totdeauna când vei coborî toate globurile de pe
brad, şi vei vedea unul pe care scrie „La Mulţi Ani!”, să-ţi aminteşti că aceasta
este şi urarea din partea mea pentru tine, pentru ziua ta. Nu uita!...
Mă depărtez uşor prin zăpada pufoasă, făcându-i un semn de rămas-bun, cu
mâna.
— N-am să uit! Aştept să ne revedem peste două săptămâni! şi-mi trimite o
bezea imaginară.
Lumina slabă a unui bec ce se legăna în bătaia vântului, luminează cu
intermitenţă poarta Mioarei. N-o mai văd... a intrat în grabă.
„Două săptămâni... două săptămâni...” sunt ultimele cuvinte ce-mi răsună în
gând. Zăpada deja scârţâia sub talpa piciorului, în drum spre gară. A început să
ningă uşor, pe strada pustie... Fulgii, în zborul lor haotic, mă fac să cred că pe
lume mai există totuşi magie: totdeauna cred că aceştia nu sunt din zăpadă, ci
sunt rupţi din aripa unui înger şi în momentul în care ating pământul ne
binecuvântează. Mi-am întors privirea spre înaltul cerului şi am privit sita care
cernea ninsoarea. M-a ameţit dansul miilor de fulgi de nea. Jocul pe care-l
făceau în aer, coborând către Pământ, era fascinant ! Am văzut cum unul dintre
ei se îndreaptă spre mine. Am întins prieteneşte mâna pentru a-l prinde, pentru
a-i simţi atingerea. Încăpăţânat, acesta s-a ferit din calea mâinii mele... Am
prins totuşi un altul... Mi-am dat seama că, prinzându-l în palma mea caldă, îi
scurtez viaţa. Am renunţat să-i capturez. Câţiva fulgi au poposit apoi pe fruntea
mea caldă şi am simţit cum s-au topit într-o clipă. Mă întreb dacă Mimi a văzut
vreodată cât este de frumos un fulg... Câtă perfecţiune geometrică are! E mai
frumos oare decât conurile de brad, pe care le adoră? Îi voi povesti cu siguranţă
peste două săptămâni...
Ninge tot mai tare... Totul e minunat de jur împrejur. Toate întinderile pe
care le pot vedea sunt pline de puritate şi linişte. Imensitatea zăpezii de la
marginea străduţei ce duce către gară, mărginită doar de plopi, se pierde în
întuneric. Crengile încărcate ale plopilor, împodobite cu zăpadă, lasă umbre
ciudate în lumina becurilor ce luminează bolnave. Gara este cufundată în
semiîntuneric. Traversez cu paşi repezi sala de aşteptare pustie... De-o parte şi

5 Bună seara !

23

de alta a clădirii adormite, sunt mormane albe ce ascund ceva sub ele. Prin
zăpada proaspătă nu se vede nici o urmă... Trebuie să vină trenul.

„Două săptămâni... două săptămâni...” şi îi voi deschide iar fereastra
vagonului. Aud şuieratul locomotivei ce se apropie. Din beznă apar doi ochi
lucioşi şi cu un scârţâit puternic, dragonul de fier se opreşte, scoţând aburi pe
nări. Urc şi trenul se pune iar în mişcare...

Alunişul, adormit sub zăpada pufoasă, rămâne în urma şuieratului ce despică
întunericul nopţii...

Despachetez cu nerăbdare cartea primită. Citesc caracterele îngroşate:
„Papillon de Henri Charriere”. Întorc coperta... Pe prima pagină, cu un scris
ordonat:

„Aceasta-i legea frumuseţii vie:
Un pisc de-ai cuceri, te-aşteaptă altul,
Căci niciodată nu-i sfârşit înaltul
Spre care porţi a inimii făclie”.

Îmi amintesc apoi ce spusese doamna Cătălina: „Gore, Sile a venit la noi! El
e prieten cu Mioara...”... Uaau!... Deci mama ei ştie ceva! Apoi cu regret: „Două
săptămâni... două săptămâni”!...

Iarna a trecut la fel de repede ca şi trenul ce trecea grăbit prin tunelul
timpului. Trimestrul al doilea era pe sfârşite. În fiecare dimineaţă Mimi mă
răsfaţă cu aceeaşi privire prietenească:

— Bună! Cum eşti?
— Bine... Tu?
— Mi, mi-e... un pic rece, dar dacă am un... pic de loc, mă încălzesc repede!
Într-o dimineaţă de joi, când era ca de obicei piaţă mare la Reghin,
aglomerat fiind trenul, în compartiment, se face comodă pe locul de la uşă o
ţigăncuşă cu un bebeluș pe braţe. Copilul era tot mai agitat şi refuza biberonul.
Mama lui, atunci, fără reţineri îşi pregăteşte pieptul pentru al alăpta. Eram cu
Mimi şi Sanda care tocmai urcase din Brâncoveneşti. Drăguţ bruneţelul, dar
refuza cu insistenţă micul dejun, plângând.
— Ţâcă, dacă nu mănânci, îi dau la domnu’! - ameninţă pe cel mic, ţigăncuşa.
Izbucnim în râs, imposibil de a ne putea reţine. Poate de teamă cel mic a
acceptat, dar noi mereu zâmbeam, privind uni la ceilalţi, imaginându-ne
„oferta”... Noroc că la următoarea oprire mama şi copilul ei au coborât.
— Mimi, mi se pare mie, sau tu ocupi mereu acelaşi loc în compartiment!
observă deodată Sanda.
— Taci, tu!... ce-ţi veni?... te aude „domnu’ ” şi se uită spre mine... E un loc
liber şi atât!
— Bine, bine! zâmbi cu subînţeles Sanda. Am zis şi eu...

Într-o dimineaţă Mimi mi-a spus supărată:
— Să ştii că a murit Gore!
— Cum aşa?
— În ultimul timp era tot mai supărat... nu se mai juca... Era aşa de... Şi un
nod i se pusese în gât. Îmi amintesc faptul că el aflase primul, un mare secret
confirmat de doamna Cătălina „Gore, Sile a venit la noi! El e prieten cu Mioara...”
— O, nu fi supărată! Tatăl tău va găsi o soluţie!
— Dar nu va fi ca Gore, cu siguranţă!
— Fiecare suntem unici în felul nostru! De exemplu, astăzi Sanda e
somnoroasă!

24

— Ce aveţi cu mine? întrebă cu ochii închişi Sanda. Voi nu ştiţi că... eu nu am
căţel? Eu sunt... şi se întoarse cu faţa spre geam. Voia să spună oare „singură?”
Mimi ridică cu nepăsare din umeri şi mă privi.

— Nimic nu e întâmplător! Adaug... Patrocle se ascunde în „Dumbrava
Minunată”. Trebuie doar căutat!

— Da, sigur... uite-l că vine! şi făcu un gest Sanda cu capul, indicându-ne să
privim pe peron. Somy, alerga cu geranta lui plină de cărţi, printre navetişti, să
prindă scara vagonului al treilea.

Un aer primăvăratec pluteşte peste câmpurile înverzite. Brazde proaspăt
întoarse de plug se văd mereu. Mereu, în fiecare zi altele noi. Fereastra
vagonului afişează noi imagini ca într-un film vechi reluat de zeci de ori, dar
mereu cu alte decoruri. Cu toate că, „primăvara asta totuşi / nu-i decât o copie!”
a celorlalte, unicitatea ei constă în faptul că noi o vedem altfel...

E ultima zi de şcoală a trimestrului al II-lea. Am ajuns cu Somy azi mai
devreme în compartimentul vagonului al III-lea. Veniseră ca de obicei, pe lângă
cei din fiecare zi, colegii mei de clasă: Rodica, Viorel, Ciobanu. Abia au încăput cu
toţii. Mimi şi-a ocupat locul rezervat:

— Mimi, azi la şcoală, într-o pauză, mi-am reamintit ceva amuzant, îi spun
într-un moment în care nu eram urmăriţi de către ceilalţi. De mult timp tot voiam
să-ţi spun...

— Ce anume? Cum, amintirile îţi vin aşa... ar trebui notate, sau să faci un
nod, spuse ea curioasă.

— În toamnă, când mi-ai prezentat-o pe Sanda... Mai ştii, era o dimineaţă
friguroasă „Mi-mi, atât de rece”! ai zis.

— Da, ştiu.. şi spune ce-i cu asta...
— Numele ei îmi spunea ceva şi zâmbeam neştiind unde am mai întâlnit acest
nume...
— Şi?
— În timpul verii trecute am citit o carte: „Un yankeu la curtea regelui Artur”
scrisă de Mark Twain. Amuzantă carte! Era acolo un personaj numit Sandy...
— Şi ce-i cu ea ? de o găsești amuzantă ?
— Era acolo o tipă haioasă! Domnişoara Alisanda, apoi doamna Sandy a avut
o fetiţă pe care-a numit-o „ALO-CENTRALA”!...
— O, ce interesant! Nu am mai auzit aşa ceva !
— Trebuie neapărat să citeşti cartea!
— Poate la vară... şi spui că aşa era numele fetiţei?
— Îţi dai seama cum e să o strigi aşa?
— Am o verişoară, care e telefonistă și lucrează la Oficiul din Aluniş. Parc-o
aud rostind pe nas, când face legătura solicitanților: „ALO-CENTRALA”!...şi o
imită prinzându-şi nasul pentru a pronunţa cu acelaşi efect.
— Şi o auzi des pe verişoară, o întreb după câteva clipe.
— Pe Leta? Merg de obicei pe la ea sâmbăta după-masa şi-i mai ţin
companie, să-i treacă mai uşor timpul.
— Ce-ar fi dacă... Văd că acum nu mai ai de desenat vreo planşă pentru
vacanţă... ai merge din nou sâmbătă pe la Leta şi eu ţi-aş da un telefon... Totuşi
sunt două săptămâni ...
— Şi doar aşa pe auzite?
— Uite, îţi las un caiet... Deschid sacoşa şi caut ... ăsta de română şi o să
găsesc eu un motiv să vin după el.
— Da.. ar fi o idee spuse Mimi încântată. Darmai bine, sună-mă sâmbătă !

25

Trenul şi-a urmat traseul fără ca cei din jur să observe planul ce urma să fi

pus în aplicaţie. Fiecare a coborât la destinaţie, urându-ne reciproc Vacanţă

plăcută! Ne vom revedea la începutul trimestrului următor.

Săptămâna a trecut încet, pentru că urma să dau un telefon, la sfârşitul ei.

Pe înserate, sâmbătă seara, ies la o plimbare scurtă... Văd ce mai e nou prin

centru, ce filme au rulat la cinematograf în cursul săptămânii, ce cărţi au mai

apărut la librărie şi trec bine-nţeles pe la poştă.
— Sărut-mâna.. vă rog o convorbire cu Alunişul...
— Da, vă rog, aşteptaţi... cu cine anume?
— Cu Centrala Oficiului, e suficient.
— Aveţi o înţelegere, mă întreabă telefonista.
— Da, persoana e prezentă, încuviinţez eu.
— Aşteptaţi...şi scrie ceva pe o fişă.

După câteva minute o aud pe centralistă:
— Alo, Reghinule, dă-mi Alunişul !... Da, tu, Alunişul... Apoi... alo, centrala!...

Alunişule! ai o convorbire particulară ... Poftiţi în cabina doi, mă invită

centralista...

Intru în cabina indicata şi ridic receptorul...
— ...vorbiţi ? se aude vocea centralistei în receptor ...
— Da, vorbim, îi răspund în microfon... Alo, domnişoara... Violeta?
— Da, se aude vocea bănuitei verişoare Leta.
— Se poate, vă rog, cu Mioara?
— Dar nu e aici ! Cine o caută ?
— O, nu se poate, răspund îngrijorat. Ne-am înţeles, doar că... şi în receptor

se aud râsete vesele a două persoane.
— Da, ţi-o dau imediat... am glumit, iar ea e aici şi nu mai are răbdare.
— Dă-mi-l tu, o aud pe Mimi... Alo?
— „ALO-CENTRALA”!... Alo, nu te aud... Alo... Alo... mă prefac că n-o aud.
— Hai că știu că tu eşti ... gata, te-am prins !
— Ce mai faci Mimi? Mi-era dor de tine.... voiam să te aud...
— Pe unde îți era dor?
— Ghici... peste tot! Acum că te-am auzit... spune-mi când pot să te văd?
— Chiar vrei?
— Mai încape vorbă?.... Aș vrea să continuăm unde am rămas astă iarnă?
— ... astă iarnă?
— Da, ”bună-seara!”... ”Iojestet kivanok!”
— Văd că nu ai uitat să vorbești ungurește!
— Ei, asta chiar că nu se uită ! mai ales împrejurările....
— ... Și chiar vrei să mă vezi?
— Acum, dacă s-ar putea!
— Dacă e așa de urgent, să încercăm mâine!
— Voi veni cu siguranță... ”Iojestet kivanok!”....
— Vorbiți?... se aude din nou în receptor vocea centralistei.
— Da, da, acum terminăm, îi răspund în microfon.... Așa se întâmplă

totdeauna când firul se încălzește, îmi zic, amintindu-mi că și data trecută când

am pronunțat această expresie, vraja s-a întrerupt.
— Deci, Mioara,... pe mâine, atunci...
— Bine, paaaaa.

Discuția s-a terminat mai repede decât mi-aș fi închipuit, dar și mâine e o

zi... Achit taxa pentru convorbirea telefonică și părăsesc Oficiul Poștal. Va trebui

26

să găsesc o cale să ajung ziua următoare la Aluniș... dar cum oare să fac să nu

merg chiar așa de unul singur... aș fi ridicol: ”Mimi am venit după caiet!”. O să-l

conving pe Ciobanu să vină cu mine. Am văzut că o cam place pe Vicky. Găsesc

eu o soluție... Hai să merg pe la el pe-acasă... Tot am de la el o culegere de

probleme de mate și cu această ocazie i-o returnez. Da, acum trebuie să bat

fierul, cât e cald!

Trec pe-acasă, iau cartea și dau fuga pe acasă la el. Din poartă-l chem:
— Hei, Vasi!...
După ce el apare, continui: mâine e duminică și sunt „Floriile”!... Ce zici,

facem o vizită cu bicicletele, fetelor din Aluniş?
— E aşa frumos afară, chiar că merită o ieşire. A trecut o săptămână din

vacanţa de primăvară şi numai tot în casă!
— Azi e sâmbătă şi dacă şi mâine e la fel timpul... M-am săturat de învăţat!
— Da... e o idee bună, zice el... Poate coborâm până la Brânco, îl văd şi pe

Theiss – colegul din D - cu această ocazie. Trebuie să-mi recuperez de la el un

rucsac, de astă iarnă. I l-am împrumutat şi tot uită să mi-l înapoieze..
— Uite, îmbinăm utilul cu plăcutul!... (Nu-mi era de rucsacul lui, dar uite cum

se potrivesc lucrurile!)... Să ştii că şi eu m-am săturat, tot cu nasul în carte!

Deci?
— Bine, la amiază, ce zici... e bine?
— S-a făcut! Vin pe la tine!
A doua zi, la prânz, după ce am servit masa, scot bicicleta. O zi deosebit de

frumoasă, cum numai de Florii poate să fie.
— Unde pleci aşa?... Azi e duminică şi e sărbătoare mare! mă întreabă

mama.
— Vreau să merg mamă, cu Vasile Ciobanu, până la Aluniş. Am nevoie de

câteva rezumate la română.
— Da’ cum, mai nou la Aluniş cresc şi rezumate?
— No’ bine mamă şi tu... parcă nu ai ştii!... Fetele de la Pedagogic... sunt mai

pricepute la aşa ceva.
— Aşa, aşa... încep să înţeleg... Ce ţi-e şi cu rezumatele astea! ... dar ia o

haină, ceva cu tine... timpul ăsta e înşelător!
— Nu, nu-mi trebuie... Nu vezi ce soare e?
— Pune acolo bicicletă, măcar acea scurtă de fâş, că nu-i grea! Mama

împachetează în grabă haina și mi-o fixează pe portbagajul bicicletei. Nu staţi

mult, să nu vă prindă seara, ... și mergeți cu grijă, adaugă ea.
— Bine, bine... venim repede! Încalec bicicleta, cotesc spre casa lui

Ciobanu...
— Vasiii!... Hei, eşti gata?
— Acum, îndată!... şi iese cu bicicleta pe portiţa mică. După ce o încalecă, mă

întreabă: pe unde vrei s-o luăm?
— Pe lângă calea ferată, e mai scurt, dar e mai bun drumul pe şosea... şi

timp avem suficient!

Cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul în vânt, la pas uşor, paralel unul cu

celălalt pedalăm spre Pietriş.
— Cum stai cu Lucrarea Practică? mă întreabă el, la un moment dat.
— O am acasă, am terminat partea teoretică, am carcasa în care am fixat

transformatorul pe care l-am rebobinat în ultima săptămână la atelier. Mi-a dat

Poly-baci unul mai vechi, l-am recalculat şi l-am rebobinat. Tu?
— La mine e mai uşor: a vorbit tata cu un tehnician de la el, de la staţia

electrică şi după Sărbătorile de Paşti merg să trasez diagramele, apoi transcriu

concluziile finale. Tata spune că el e un tip priceput!

27

— Bine, bine, dar tu... Tu?
— O să mă descurc... îmi explică tehnicianul tot ce trebuie să ştiu!
— Şi desenele, partea teoretică?
— A, o fac pe urmă, în funcţie de rezultatele părţii practice... Abia aştept să
termin cu toate!
— Dar eu ştiu că ordinea nu e asta!... Te mai gândeşti la chestia aia cu
plecatul?... Germania ?
— Ei şi tu... se mai face şi aşa... Se face economie de timp! Mă tot bate
gândul să ies, pe urmă... O să vezi, tu ! Altă lume... ! Să terminăm odată cu Bac-

ul... Tu, desenele tale?
— Sunt gata, trasate în tuş şi anexate documentaţiei.
— Mă surprinde cum reuşeşti să-ţi dozeze timpul pentru toate... Eu abia mai

văd un film, mai fac rost de ceva muzică...
— Eu mă relaxez în timp ce mă ocup cu lucrarea, sau citind pe tren, la

română. Muzică... la radio !
— Da, înţeleg... rezumatele..
— Da, recunosc, mă mai ajută uneori şi Mimi cu fişe, citate... Ei îi place să

citească mult şi dă o interpretare originală textului. Are o capacitate deosebită de

sinteză.
— Hai acum şi spune-mi ce-ţi mai place la ea? Cine nu a văzut privirile

voastre?
— Ce, eşti invidios? Vezi că mergi cu dinamul pus!
— A, nu ştiam de ce merge aşa greu bicicleta! Mimi e o fată bună, am

remarcat şi eu. Arată bine, îmi place!
— Păzea, dacă te uiţi pe unde nu trebuie, s-ar putea să intri în şanţ!
— Da, am înţeles aluzia, dar de Vicky... de Vicky ce părere ai? Trecem şi pe

la ea, nu?
— Ştiu doar că e colegă de clasă cu Mimi, şi atât! Hai, ţine-te după mine!

Încerc să schimb subiectul şi pedalez în forţă.
— Acum îţi poţi permite după ce m-ai lăsat să merg cu dinamul pus!
— Dacă eşti tont! (îi zic fără să mă audă)
Trecem prin Morăreni, o cotim apoi peste Mureş, spre Ruşii Munţi. Imediat ce

trecem peste podul vechi din scânduri şi bârne groase, sprijin bicicleta de capul

podului şi cobor la marginea apei.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu... du-te tu înainte, te ajung din urmă!... mă întind spre vârfurile

crengilor de loză, rup câteva mlădiţe încărcate cu mâţişori. Mimi se va bucura,

ducându-i primăvara în prag. Crenguţele se leagănă în curentul de aer provocat

de apele încă tulburi ale Mureşului.

Îl ajung din urmă, apoi pedalăm distanţaţi, admirând cel puţin eu, câmpurile

înverzite, sălciile care au scos primii mâţişori cu puf galben, apoi după bariera ce

anunţa intrarea în Aluniş, copacii proaspăt văruiţi, firele firave de iarbă şi berzele

tocând din pliscuri. Natura a renăscut! Miroase a proaspăt peste tot câmpul

înverzit.
— Mioaraaa!... Mioaraaa!!! o strig de la poartă.
— Mi-miii! îşi încearcă şi colegul vocea.
— Ce e cu voi? aţi înnebunit! De strigaţi pe la porţile oamenilor, ne apostrofă

Mioara apărând în pragul porţii.
— Sile a zis că vrea să te vadă, zise Ciobanu, primul.
— Are dreptate, e adevărat că vreau, adaug eu.
— Neserioşilor! Şi ce vreţi acum? întrebă Mioara cu o supărare prefăcută pe

28

colegul.
— Multe!... tot Ciobanul începuse dialogul.
— „Multe” nu avem! i-o reteză scurt Mioara.
— Nu ai avea timp să vii cu noi? E o zi superbă şi un pic de mişcare... mă

apropii şi-i ofer crenguţele soli ai primăverii. Doamna Cătălina s-ar supăra?
— Doamnei Cătălina îi plac mâţişoarele, ca şi mie de fapt! Sunt drăguţi...

mulţumesc!
— Aţi fi mai „multe” dacă vine şi Vicky cu noi, adăugă Ciobanu.
— Ar fi o idee... imediat să vorbesc în casă! Tot „multe...” vrei! Mioara se

făcu nevăzută după aceeaşi poartă, ce-mi era cunoscută din decembrie, când un

oarecare, din întuneric, a salutat politicos. Prin curte nu se mai agita Gore! Bietul

de el!
— Dar, Mimi dragă, cu cine mergi? se aude o voce feminină.
— Ţi-am mai spus doar mami... Lasă-mă-n pace! Vine şi Vicky cu noi!

Mergem până la Sanda, la Brâncoveneşti!
— Of, Doamne!... tot pe drumuri eşti fată dragă! Nu ţi-a ajuns tot

trimestrul... Sanda şi Vicky! Tot cu ele... Merge-ţi numai cu grijă, la maşini!
— Aşa îţi trebuie dacă ai pomenit de Vicky, se adresează Mioara în şoaptă

colegului meu, în timp ce-şi ridica bicicleta peste pragul porţii. Radarul mamei

era pe fază - cum spuneţi voi tehnicienii. Am fi mers doar noi până la Sanda!
— Nimic nu e întâmplător!... adaug pentru mine.
Mioara pedalează în faţă, deoarece ştia unde locuieşte Vicky, apoi Ciobanu,

după care urmez eu. Opriţi în faţa casei, acum eram trei care strigau în cor:
— Vickyii!... Vickyii!
Două fete şi doi băieţi pedalau spre marginea vestică a satului, făcând tot

felul de piruete şi figuri pe bicicletele neastâmpărate. Erau ultimele case, apoi

şoseaua ocolea pe lângă un mic canton părăsit, care demult, cândva, proteja o

barieră la trecerea căii ferate. Acesta era vizibil de jur-împrejur deoarece nu era

nici un fel de vegetaţie care să-i acopere vizibilitatea. Erau doar păpădii galbene

de-o parte şi de alta a căii ferate şi un mic salcâm ce îşi legăna uşor în bătaia

vântului, florile albe. Parfumul florilor de primăvară plutea peste câmpul înverzit.

O iarbă proaspătă deborda de atâta sănătate. Natura înnebunise de-a dreptul!

După canton, după câteva sute de metrii, pe malul stâng al şoselei, se disting

primele case din Lunca Mureşului.

Deasupra noastră se adunaseră câţiva nori încărcaţi de ploaie. Fetele pedalau

în faţă, iar eu îl întreb pe Ciobanu:
— Pe la cine trecem prima dată? Pe la Sanda, sau colegul ăsta al nostru de

liceu. Ştii unde locuieşte Theiss, sasul ăsta al tău?
— Nu, nu ştiu!
— Nenorocitule, dar pe cine căutăm noi?
— Pe Adolf, Theiss! şi începe el să râdă.
— Ruşii l-au găsit mai uşor pe neamţul ăla de Adolf, decât noi... Ei, fetelor!

Opriţi-vă! Voi ştiţi unde locuieşte Sanda?
— Da, spuse Mimi. În partea opusă a localităţii... La cealaltă ieşire!
— O, dar voi nu vedeţi cum s-a înnourat? O să ne prindă ploaia şi până acolo,

ne face...
— Cred că ai dreptate... ar fi bine să ne întoarcem! O vom vizita altă dată!

Deja cred că am şi obosit puţin!
— Da,... şi eu... spuse Vicky. Eu am fost bolnavă când am fost mică!
Toţi patru am izbucnit în râs, opriţi în mijlocul şoselei.
— Pe mine mă doare piciorul cu care alerg cel mai repede! adaug convingător

(parcă numai cu unul aş alerga!). Am avut mai demult o fractură!

29

— Dacă ştiam că am de-a face cu nişte bolnăvicioşi, nu plecăm la drum! Hai,
să ne întoarcem că ploaia e în urma noastră! remarcă Mimi.

— Deci, pe cai! dădu semnalul de întoarcere Ciobanu, şi se înălţă în şaua
bicicletei. După el porni Vicky, Mioara, apoi eu încheiam grupul.

După câteva pedalări, Mioara rămâne puţin în urmă...
— Mi se pare că merge greu bicicleta... uită-te ce are! întoarse ea capul spre
mine.
— Cred că ai o „mică” pană la roata din spate! Cauciucul este lăsat...
Mioara se opreşte... Opresc şi eu...
— Asta e!... Ia bicicleta mea, îi spun. Voi merge eu pe lângă bicicleta ta.
Ploaia se apropia cu stropi mari pe şoseaua uscată. Un miros de asfalt ud se

simţea în aer. Un fulger, apoi un tunet, bubui deasupra noastră.
— Fugiţi, salvaţi-vă! strig eu teatral către cei ce se aflau în faţă.
— Dar tu? Voi? întrebă Ciobanu..
— Ne vom sacrifica pe altarul ploii de primăvară! continui în acelaşi stil. Mimi,

du-te cu ei!
— Nu! Eu rămân cu tine! îmi răspunse cu hotărâre Mimi.
Cei doi pedalează depărtându-se, sperând că vor ajunge la primele case din

Aluniş şi vor scăpa astfel ne udaţi.
— Hai să fugim la canton! Pe ei sigur ploaia îi va prinde!... găsesc eu soluţia

salvatoare privind în jur.

Las bicicleta Mioarei să alunece pe margine şanţului, cu scopul de a o

abandona temporar. Remarc scurtă de fâş pe portbagajul celeilalte biciclete.
— Mimi, suntem salvaţi! exclam în timp ce desprind haina de pe bicicletă.

Mama... săraca de ea... s-a gândit la toate! Alerg spre Mioara, o înfăşor peste

umeri cu îmbrăcămintea impermeabilă, protejând-o de stropii care cădeau tot

mai des. Îi caut mâna... Hai să fugim!

Cantonul era mic: cândva o masă, un scaun, un telefon aşezat în faţa unei

ferestre peste care acum erau trase scânduri bătute în cuie. Uşa era ferecată cu

un lacăt ruginit. Printre ţiglele rupte pe la marginea acoperişului, şuvoaie de apă

cădeau udând peretele scorojit.
— Aici,.. aici e mai bine! spuse Mioara, privind spre ţiglele lipsă. Plouă mai

puţin pe sub streaşina putrezită... E mai uscat peretele... Dar... nu e loc pentru

doi!
— Bine, eu voi sta în partea cealaltă a cantonului!
— Nu, nu!... Mi-i... mi-e şi frig! se zgribuli Mioara.
— Te pot ţine aproape dacă...
— Putem folosi haina ta deasupra... Dar eşti... cuminte!
— Natura a înnebunit, toată! Iar tu... îmi cer să fiu cuminte? Mă apropii de ea

şi o strâng tare la piept. Un puternic parfum de flori de liliac îi simt în părul

umed. Parcă întreaga natură se ascunde în părul şi cămaşa ei umedă. Mă plouă

pe spate. Curge şi de pe acoperiș...
— Da, simt cămaşa ta... e udă. Tot eşti apă pe spate! spuse Mimi în şoaptă.
— Da, dar pe faţă, numai foc! Şi şoaptele mor într-un şuvoi înăbuşit.
Norii şi vântul formează un vârtej în jurul cantonului, iar stropii de ploaie nu

încetează să cadă. Sub îmbrăcămintea udă două inimi bat la unison, în acelaşi

ritm. Un zgomot surd din depărtare se apropie şi tot creşte... devine asurzitor şi

cantonul vibrează sub greutatea marfarului, care trece sacadat peste traversele

vechi.
— Mai plouă? şopti Mimi într-un târziu de sub „acoperişul” impermeabil, fără

să deschidă ochii.
— Da, mai plouă! îi răspund fără să mă mişc. Ai vrea ca ploaia să se

30

oprească?
— ... cred că nu... Îmi place să ascult ploaia cu tine!
Dar simfonia ploii se termină repede, cu bătăi scurte de tobă. Tunetele se

depărtau şi o linişte profundă îi luă locul. Un curcubeu lega cele două maluri ale
Mureşului.

— Mergem şi noi, sau...? întrebă Mioara.
— ... sau!
— Nu!... ce-i prea mult... Suntem oricum aşteptaţi!
— Avem şi un motiv: bicicleta merge greu cu roata dezumflată!
— Ticălosule! Tu ai vrea un potop de ploaie, mă apostrofă în glumă Mimi.
— Dar potopul lui Noe a durat 40 de zile şi-au supravieţuit doar perechile!
— E o sugestie?
— Nu ai vrea să încercăm?

— Şi caietul cu rezumatele? mă întrebă la întoarcere mama;
— Sunt aici în buzunarul interior al fâșului. Oare mama știe că scurta mea de
fâș nu are buzunar interior? O să-mi crească nasul?

*

... Şi Valentina continuă cu povestea începută:
— Din casa mea, să plece! ţipa furios bunicul Istvan, muşcându-şi din

mustaţa groasă. Aşa îşi amintea mama, domnule George, că se răstea mereu

bunicul. „Nu admit că o asemenea... nenorocită, să stea alături de noi”! şi lovea

cu pumnul în masă.
— Dar Ştefan, e nora noastră, spunea bunica implorând. Şi acum avem şi o

nepoată!
— Avem?... Cum să-mi poarte numele, când ea... Nu înţelegi? „Nem irted?6”

Margit-neni – moaşa satului - spune că acest copil este dezvoltată normal, nu e

prematur, aşa cum spuneţi voi. „Nem irted?”
— Bine, intervine tata împăciuitor. O să poarte numai numele meu: eu sunt

Valentin, ea va fi Valentina!
— Fetiţa e doar a mea!... suspină mama, ascunzându-şi o lacrimă pe faţă.
— Aşa că, domnule George, tata a hotărât să fiu Valentina Amioarei şi în

scurt timp părinţii mei s-au mutat la bunicii din partea mamei, cu mine cu tot.

*

6 Nu înţelegi ?

31

— Vino să ne aşezăm la masa din colţ... e un loc... puţin mai intim şi mai
călduţ, îi spun lui Mimi prinzând-o pe după umeri, pentru a nu simţi răcoarea

serii din local.

Pe o masă alăturată, stau suprapuse în dezordine, trei role cu benzi de

magnetofon pe care era scris în grabă: „Uriah Heep”, „Rock 76”, „Jimy Hendrix”,

iar capetele maronii ale benzilor erau răvăşite şi încurcate.
— Sunt benzile lui Kinex, îi spun Mioarei, arătând spre ele. Aici va fi locul de

refugiu 2CD.
— 2CD.. ? ce mai înseamnă asta? ...
— Simplu: Bi-si-di... adică de două ori CD: Dumitru C. şi Corina D.
— Aha, am priceput, spuse Mimi în timp ce se aşeza la masă ... Corina, nu e

fata de la chimie? A fost şi ea parcă, atunci când ne-am întâlnit la cofetăria

Violeta, de ziua colegului vostru... A lui Tibi, nu?
— Da... era vis-a-vis de noi, ca şi acum. Ţi-am mai spus ? Interesant este

faptul că ei s-au cunoscut pe autobus...
— Pe, sau în autobus; şi izbucni în râs... Chiar? Unde, în oraş?
— Ar fi fost culmea... Parcă-i şi văd pe autobus, deasupra, undeva înafara

oraşului... Ar fi tare, nu? El vine din Nazna, cu cinsprezecele, iar Corina urcă

undeva în Sâncrai;
— Dar nu o văd pe-aici... Ea nu a venit ?... ? zise Mimi în timp ce-o căuta din

priviri prin sală. Adăugă apoi după o scurtă pauză: Îl vezi pe Ciobanu acolo în

colţul celălalt? şi mi-l arătă indicând cu capul în direcţia opusă ... Am remarcat că

e mereu singur, priveşte visător peste ceilalţi.
— Corina vine un pic mai târziu... mi-a povestit Kinex că aşa procedează ea

de obicei, adaug în timp ce privesc spre intrarea interioară a hotelului.... uite-o

că vine; Iar Ciobanu, nu e singur... berea e de vină... ea îi dă curaj: sigur pune

ceva la cale !

Mimi întoarse capul în direcţia de unde ar fi trebuit să intre Corina, iar

subiectul Ciobanu se încheie. O domnişoară brunetă, minionă, coboară treptele

cu paşi măsuraţi, privind atentă în pardoseală, apoi privirea ei puţin saşie se

îndreptă spre mulţimea gălăgioasă. Se opreşte la masa noastră şi zâmbind:
— Servus.... Voi? Aţi obosit deja?
— A, nu, voiam să mai vorbim... Nu, Mimi? A trecut ceva timp de când...
— Pot să stau un pic cu voi ? vă deranjez? Văd că Dumi e foarte ocupat

acum...
— O, nu ne deranjezi deloc. I-a loc, te rugăm!... Uite, Nitu şi-a lăsat câteva

benzi pe masă... poate le ştii locul !
— Mi-a spus că de câteva zile tot aranjează muzica, copiază... şi nu-ştiu-ce

mai face cu atâta muzică, spuse Corina în timp ce privea spre masa singuratică.
— Cum îţi merge magnetofonul ? o întreb.
— Acum merge bine, după ce i-a fost înlocuită cureaua, spuse Corina.
— Ce magnetofon ai?, întrebă Mimi.
— Un Majak... Mi-am dorit de mult timp să pot asculta în timpul liber ce

vreau. Dumi mă ”alimentează” cu muzica necesară, răspunse Corina.
— M-am gândit şi eu la un aparat ... Poate când voi lucra, îmi voi putea

permite. Sile spune că un Kastan ar fi mai bun. El mereu e cu tranzistorii,

diodele... El se pricepe la toate, spuse Mimi în timp ce întoarse privirea spre

mine.
— Aşa cred eu... are putere şi e stereo ! adaug cu convingere în timp ce

privesc fetele pe rând.
— „Cum le ştii tu pe toate neicusorule”, dar las că te aranjez eu, zise Mimi şi

32

trase cu ochiul. Ai fi bun ca agent comercial !
— Poate mă reprofilez!
— Cel puţin el e cu tranzistorii... Mai bine decât cu muzica, zise Corina

înclinând capul spre locul unde bănuia că se află prietenul ei. Dar nu aş vrea să
vă deranjez mai mult... mă scuzaţi... L-am văzut pe Dumi... şi nu-l mai scap !

spuse Corina şi se ridică, îndreptându-se spre masa unde mixa Dumitru.
— De unde are Dumitru mereu muzică nouă, mă întrebă Mioara
— Ciobanu ştie o reţea... Obţine de acolo nişte discuri pe care le copiază,

apoi le vinde. Dar mai bine să nu ştii!
— Nu ai încredere în mine?
— Numele Cornel Chiriac7 îţi spune ceva?
— A, da, ... am înţeles. Stă un pic pe gânduri, apoi se întoarce spre mine şi

zâmbind îmi zice: Apropo de tehnică, unde ştiu că te pricepi... Am constatat, că
şi Corina apreciază acest lucru la tine. Aş vrea să te testez un pic cu poligraful!

spuse Mimi cu o figură serioasă...
— Să mă testezi? Cu poligraful? Corina e de vină, cumva?
— Nu ştiu, vom vedea, în funcţie de cum răspunzi la întrebări. Dă-mi mâna,

spune ea şi-şi întinde braţul peste masă, pentru a-mi lua mâna.
Îi întind mâna, aşa cum îmi ceruse. Îi simt delicateţea mâinii ei mici şi

călduţe. În local se formează deja „bisericuţe”. Mă întreb în mintea mea: Oare ce
vrea să mă întrebe?

— Ia să vedem... şi se uită în palmă, apoi la mine. Spune-mi... şi după o
pauză scurtă... Care-ţi plac mai mult: roşcatele, sau brunetele?

— De ce nu şi blondele ?
— Blondele? A, nu, sunt excluse, spuse ea după o scurtă pauză de gândire.
Ştiu că tu nu crezi ce se spune despre ele.
— Doar ştii bine... Eşti doar TU!
— Oi fi eu bruneţică, aşa cum spui, dar acum nu e vorba despre mine, spuse
ea cu seriozitate... şi accentuă...
— E vorba cumva despre Corina? Şi ea e brunetă! Nu?... Roşcate?... Aici nu
văd nici una... au apărut noutăţi şi nu sunt la curent, o întreb mirat întorcând

capul într-o parte şi alta.
— Hai că ştii tu!... Mimi râde, punându-şi mâna la gură. Doar ai cunoscut

atâtea! Ai şi plătit pentru ele !
— Eu? Am plătit ?
— Da, tu!... Şi roşcate, şi brunete... nu recunoşti?
— Nu te înţeleg !.. Mă fierbea, în suc propriu... Roşcate, brunete...
Din gentuţa minionă, scoate o chitanţă, o despătureşte şi mi-o arată... Oare

ce vrea să spună?... Îmi scapă ceva?
— Ştii, vineri, după ce am coborât din parcul de la Artă, ai cumpărat ceva...
— Şi unde erau... brunetele şi roşcatele?... Da, îmi amintesc, era un magazin

de piese electronice...
— Da, acolo erau patru, dacă îţi mai aminteşti... Patru, accentuă ea; două

roşcate şi două brunete, zise ea, tot serioasă, desprinzându-şi mâna dintr-a mea
şi arătându-mi patru degete.

— Da, am trecut pe la magazin... mărunţişuri... vânzătoarele? Erau patru?
Caut să-mi amintesc: patru vânzătoare, la acel magazin mic? Doamne, mă
năucisem cu totul... cercul se strângea... da, ne-am întâlnit în parc ca de obicei,

am făcut poze, erau ultimele zile de şcoală, ultimele de navetă. Săptămâna
viitoare va începe Bacul. Am furat atunci un boboc de trandafir pe care i l-am

7 Realizator radio al emisiunii Metronom 74 la Europa Liberă

33

prins în păr, am râs, am ţinut-o de mână... am vorbit mult stând pe o bancă, sub
un liliac violet, care ne îmbăta cu parfumul lui. Dar vânzătoarele, nu-mi amintesc
de ele. Mimi era în centrul atenţiei mele. Ce gândeşte oare fata asta ?

— Bine... nu te mai fierb... zise ea privind în jos... dar mai întâi de toate să-
mi spui dacă tu... se înroşise la faţă... pe mine, făcu o pauză... mă... iubeşti?...

— O, Mimi, dragă... bine-nţeles... Te iubesc mult, doar ştii bine... şi-i caut din
nou mâna pe care o strâng convingător. Îi privesc ochii. Ai avut vreodată motiv
să te îndoieşti de asta? Are legătură cu cele patru...?

— Da, bineînţeles...spuse ea.
Am rămas fără cuvinte...
— Mioara, face o pauză lungă, apoi o faţă serioasă, se întoarce spre mine mă
priveşte lung în ochi şi izbucneşte în râs:
— Ai cumpărat de la magazin patru diode, prostuţule... două marcate cu roşu
şi două cu negru!... două roşcate şi două brunete! Făcu o pauză... Mă iubeşti mai
mult decât pe ele?
— O, Mimi.. ce mi-ai făcut! Am început şi eu să zâmbesc... totdeauna eşti
prima în top! Am încredinţat-o... Ce imaginaţie ai!... era să... nu ştiam de unde
le-ai scos pe cele patru...
Luminile colorate în ton cu muzica împânzesc sala. Sub bagheta unui vrăjitor
nevăzut toată lumea se mişcă sincronizat. Mimi adună în pumn chitanţa cu care
mă şantajase, bucuroasă că a reuşit o glumă atât de bună şi o plasă în
scrumieră. Era toată numai zâmbet.
— Mi-ai promis o poză identică cu cea pentru tablou, îi amintesc. Le-aţi
primit?
— Da, ieri, dar nu am avut timp să ţi-o dau. M-ai luat cu atâtea acolo în parc,
încât am uitat de toate; dar nu am uitat să o iau acum cu mine! Deschise
gentuţa şi scoate un plic...
— Ai ceva de scris? mă întrebă.
— Da, desigur... totdeauna aveam ceva de scris cu mine... scot un pix din
buzunarul interior al sacoului şi îl înmânez.
— Nu te uita, vreau să scriu ceva pe ea, numai pentru tine!
Profesorul Mircescu se plimba agitat de colo-colo, fără o ţintă anume. El era
coordonatorul meu de proiect de diplomă. Puţin chel şi cu burtică. Mereu la ore
ne amintea făcând aluzie la chelia lui că „fiecare bărbat are chelie, doar că la unii
le este acoperită cu păr!” Vasile Ciobanu îi oferise o ţigară oprindu-l pentru
moment din cursă. În timpul anului şcolar nu ne permitea asemenea obiceiuri.
Azi, însă era cu totul altceva... au discutat ceva, apoi se întoarse brusc. M-a luat
în colimator...
Între timp, Mimi a scris rapid ceva. Reuşesc totuşi să arunc o privire:

” Mi-era greu,
Mi-era uşor,
Mi-era mereu
Numai de tine dor!”

Mioara, 1977.
... Introduse poza în plic şi îl aşeză sprijinit lângă fructieră.
Profesorul Mircescu se apropie de mine puţin ameţit.
— Mateiule, văd că nu prea dansezi!
— Nu, tovarăşe diriginte, eu, mai aveam ceva de...
— Noi avem lucruri importante de stabilit. Dar sunt convins că domnişoara ne
înţelege.. Azi-mâine îmi vei prezenta lucrarea şi... Mi-am dat seama că e ceva
deosebit şi interesant în ea!
— Mimi, te superi dacă...

34

— O, nu... tocmai voiam să iau o gură de aer şi ies puţin. Pădurea de brad e
aşa de... interesantă. Se leagănă foşnind plăcut... sunt căzute şi conuri pe jos...
ies şi eu puţin şi revin repede. Poate adun câteva exemplare... îmi plac aşa de
mult... Ştii doar!

— Sigur nu te superi?.. asta e situaţia îi şoptesc la ureche... termin repede şi
oricum timpul e de partea noastră.

Nu-i pot uita acel zâmbet... trist.
— Bine atunci, hai şi-mi explică cum stă treaba aia a ta, cu proiectul... Aici la
Tuşnad lumea e tare gălăgioasă, aşa că... hai să ieşim pe terasă, spuse Mircescu.
Trecem pe lângă Kinex care îşi pusese magnetofonul pe masa din centrul
localului, iar lângă el erau două boxe mari. Corina se desfăşura în voie. Muzică,
ţopăială, cât ducea restaurantul! Trecem pe lângă Doru, care tocmai îi şoptea lui
Nuţi ceva interesant, (remarcasem că au fost mereu cu privirea pe mine şi Mimi.
Eram în centrul lor de analiză?) iar aceasta râdea zgomotos:
— Să vezi ce o să iasă până la urmă... Vasile Ciobanu tocmai a ieşit la o
ţigară! spuse Nuţi roşind de ceea ce spusese şi făcu loc profesorului care trecea
prin spatele ei.
Ne instalăm pe terasă, el scrumând des tutunul în exterior, iar eu cu faţa
spre uşa pe unde intrasem. Mimi, cu gentuţa pe umăr părăsise sala ieşind pe uşa
dosnică, de unde se putea admira în voie pădurea.
— Şi cum vrei să luminezi dinamic vectorii, din machetă, în ordine trasării
diagramei? Sunt cam mulţi şi necesită o electronică complexă, mă chestionă
Mircescu. La oră noi nu am făcut aşa ceva... Şi vectorii... vectorii din ce-i
construieşti? Sunt ceva abstract şi tu vrei să-i materializezi... mai mult, să-i
dinamizezi... auzi! Mai trase un fum lung...
— Folosesc tuburi din plastic în care voi tăia pe lungime o fantă. Din bucăţi
mai mici voi face extremităţile, sub forma unei săgeţi. În aceste tuburi voi pune
beculeţe colorate specifice fiecărui vector. E simplu... beculeţele se vor aprinde
pe rând, când le va veni timpul. Întreaga diagramă va fi într-o cutie mare,
acoperită cu sticlă mată.
Continuăm să-i dau detalii despre cutie şi fixarea vectorilor... Antrenat în
explicaţii, timpul trecea repede.
— Şi cum te gândeşti să aprinzi atâtea beculeţe - am înţeles că sunt mai mult
de 100, întrebă el mângâindu-şi chelia.
— Da, 124 în total... cu un motoraş, care cu un reductor mecanic cu un
raport mare de transmisie (o turaţie la cinci minute) va antrena o multitudine de
comutatoare. Nici nu observasem că în jurul nostru se adunaseră mai mulţi
colegi curioşi, care asistau la explicaţii.
— Da, interesant mormăi Mircescu, întorcându-se spre pădure.. mă întorc şi
eu după el şi văd umbre agitându-se. Şi comutatoarele astea... de unde le
procuri, atâtea?
— Nu le cumpăr, ci le construiesc!
— Nu zău?! Tatăl tău are atelier? zâmbi el ironic
— O, nu... Foarte simplu!
— Văd că totul este simplu pentru tine!... Explică-mi, te rog!
— Dintr-o bucată de tablă de cupru, voi tăia o bucată de forma unui triunghi
dreptunghic, pe care o voi înfăşura pe un cilindru. Mai multe lamele de contact se
vor atinge pe ea, în ordinea rotirii cilindrului, antrenat de motor. Cu palmele
întinse îi arăt forma cilindrului, mimând funcţionarea ansamblului.
— Şi toată instalaţia electrică?...
— Va fi alimentată dintr-un transformator, iar motorul dintr-o punte cu diode.
Diodele,... „Mimiii! Mimi, unde-i?” O caut din priviri...

35

Îi las pe toţi surprinşi de reacţia mea bruscă. Privesc afară în întuneric... Îmi
fac loc şi alerg în sală... la masa unde am stat, doar un plic neatins, cum l-am
lăsat pe masă. Mimi nu s-a întors! Era îmbrăcată subţire! „O, Doamne!..”. Intru
în panică... „Mimi... afară, noapte.. întuneric.. ea, singură!.”

Mioara coborâse cele câteva trepte ale hotelului şi un fior rece o cuprinse „Nu
voi sta mult. Doar câteva minute..." îşi zise ea şi întoarse privirea spre o maşină
care tocmai parcase la marginea hotelului lângă pădure. Două persoane grăbite,
cu bagaje, au ocolit-o intrând pe uşa principală, fără ai acorda atenţie. Cu paşi
lejeri, intră pe aleea pietruită cu pietricele albe, pe sub un felinar electric în jurul
căruia se roteau continuu o mulţime de fluturi nocturni. Era o noapte liniştită.
Pietricelele scârţie sub paşii ei uşori, iar printre brazii falnici, Mioara observă în
josul pantei, luminile becurilor din staţiune ce luminau marginea şoselei. Drumul
continua să coboare printr-o serpentină uşoară spre stânga, iar din el se
desprindeau mai multe cărări pe care, probabil, turiştii le foloseau în deplasările
lor pe munte. Larma din clădirea hotelului se auzea tot mai slab. Mioara se
afundă pe una din cărările umbrite, alese la întâmplare. Simţi deodată paşi în
urma ei şi întoarse brusc capul. Recunoscu imediat pe Ciobanu, care era pe
urmele ei:

— O, ce m-ai speriat, Ciobane ! spuse Mioara.
— Nu-ţi fie teamă !... Am văzut că eşti aşa, singură şi...
— Şi ce ţi-ai zis: hai să merg şi eu, nu ?
— Voiam să te însoţesc câţiva paşi. De mult tot voiam să-ţi spun că.... Dar nu
s-a ivit ocazia. Acum că tot suntem singuri... Ştii? Sile şi Corina...
— Poftim ? spuse Mioara oprindu-se brusc din mers şi-l priveşte cu mirare.
Ce-i cu ei ?
— ... dansează... se simt bine împreună !
— Şi ce-i cu asta ? Ce vrei să insinuezi ? Mioara se aplecă să culeagă câteva
conuri de brad căzute pe jos. Asta voiai să-mi spui? Pentru asta mă urmăreai ?
— A, nu!... Voiam doar ... şi-şi întoarse privirea spre hotel. Nu era nimeni în
parcare și nici în apropiere ... Am văzut un bileţel zilele trecute, la colegu’ ... era
de la Corina ... Vorbea apoi cu Kinex ceva în legătură cu un magnetofon. Cred că
ei doi...
— Hai că delirezi! spuse Mioara în timp ce-l privea cu ură în semiîntuneric,
apoi simţi parfumul de răşină emanat de cele două conuri ridicate de jos, pe
care le strângea acum în palmă, nervoasă.
— Nu, mă crezi ? spuse Ciobanu şi o prinse de mână. Hai să-ţi arăt!
— Lasă-mă !... Ia mâna de pe mine ! şi aruncă cele două conuri spre el.
— A, nu mă crezi ! mă bruschezi, eu care voiam să-ţi deschid ochii... Aici poţi
să tot strigi... Tot nu aude nimeni! şi-i răsuci mâna la spate.
Mioara îl plesni apoi cu mâna stângă şi încercă să se elibereze din strânsoare.
— Auuu ! Eşti un ticălos şi un nemernic! Lasă-mă!!! Mă doare... Ce vrei ?
Ajutor !!! Îl lovi apoi cu geanta peste cap.
Vântul mişca uşor crengile brazilor în bătaia vântului. Un şuierat al trenului se
aude din valea rece şi pustie vestind singurătatea pădurii, apoi un strigăt de
pasăre speriată, străbătu liniştea nopţii. Mioara se trezi ca dintr-un leşin,
abandonată sub crengile unui brad uriaş. Întinse mâna şi simţii firele de iarbă
late şi încurcate... parcă erau benzile magnetofonului lui Dumitru, răsucite ca
niște fire de paie arse.
” Au!!! ....Cred că am leșinat... Trebuie să plec imediat de aici... S-a
întâmplat?.... Porcul!... Ce mă fac? şi lacrimile îi curg pe obraji.... Nu am nici
măcar... geanta. O fi pe undeva pe aici, prin iarbă. Întinde mâna şi prinde un

36

capăt al curelei. Încercă să se ridice şi cu un mic efort reuşi. Hotelul e acolo ...
Trebuie... Voi intra pe uşa din spate a hotelului.... Sper să nu mă vadă nimeni în
halul ăsta ! Am părul ciufulit și hainele șifonate... Ce caut eu aici ? Toţi sunt nişte
mincinoşi ... şi nişte porci !!!”

Cobor în fugă treptele, zburând parcă peste ele... izbesc uşa de perete...
„Încotro? Stânga, dreapta?”... Zăresc pe cineva departe în întuneric mişcând...
Mioara... Da, era ea... abia se mişca... alerg spre ea... Întind din fugă braţele
spre ea... Era plânsă, cu rochia murdară de iarbă... Machiajul uşor, purtat mai
devreme, era acum o mâzgâială... Gentuţa elegantă, avea acum o cataramă
doar... şnurul era atârnat după ea... Braţele ei întinse spre mine, cereau parcă s-
o iau ajut... dar după un moment mă respinge:

— Pleacă! Nu mai sunt eu Mimi a ta... Pleacă!... Nu mai vreau să te văd!
— Dar Mimi, ce s-a întâmplat?... ai căzut?
— Da, am căzut!... Şi încă cum!... forţat... Pleacă!
Insist să o prind de mână. Se desface din strânsoare, respingându-mă.
— Nu mă mai recunoşti? Nu sunt eu cel pe care adineauri „l-ai testat”...
încerc o mică glumă, poate...
— Pleacă! S-a terminat! Am avut o dată nevoie de tine, dar tu cu prostiile
tale, cu Mircescu!
Urc treptele în urma ei, ea, abia reuşind să treacă peste ele... Trecând pe
lângă masa unde am vorbit mai devreme, ea prinde plicul rămas pe masă, îl rupe
şi lasă să-i cadă bucăţile pe pardoseală.
— Mimi, Mimi.. Te rog... vorbeşte...
Fără să-mi acorde atenţie, se grăbeşte pentru a nu fi observată, se întoarce
spre uşa dinspre holul ce conducea la parter unde era camera unde îşi lăsase
lucrurile cu colega ei...
— Pleacă! şi trânteşte uşa în urma ei şi un hohot de plâns răzbate din spatele
uşii.
Doamne, dacă a căzut, oare chiar aşa trebuie să se comporte? Stau sprijinind
tocul uşii, doar s-o linişti şi va vrea să-mi spună... Acum nu vrea să-mi
vorbească... Da, eu sunt vinovat... nu am avut grijă de ea... am stat prea mult
cu chelu’! Ea ieşise doar aproape, să simtă pădurea... s-a aventurat mai departe?
Aştept la uşă... După câteva minute bat la uşă:
— Mimi! Te rog...
— PLEACĂ! Nu avem ce să mai vorbim...
Mă întorc, la masa unde plicul căzuse rupt, îl ridic... îl deschid... fotografia
ruptă cu o jumătate din Mimi... Pe spate, doar atât: „Mi-er... Mi-er... Mi-er”... de
trei ori... Mă îndrept spre uşa de la intrare cu ce mai rămase din poză ruptă, în
mână... Mioara... ce e cu tine, ce e cu noi?... Ce s-a întâmplat? Mă întrebam
nedumerit continuu... De ce să plec? De ce ai rupt... privesc ce a mai rămas din
fotografie... O pun în buzunar cu un gest reflex şi privesc spre holul unde
dispăruse.
— MIMI!!!!!!... unde eşti? Privesc năuc în jur liniştea monotonă a pădurii. Din
restaurant răzbate muzica enervant de zgomotoasă. Mă îndrept spre ieşire şi fac
câţiva paşi poate descopăr ceva... În semiumbra hotelului, pe o bancă, aproape
inobservabil, colegul meu, Vasile Ciobanu cu o sticlă lângă el, jubila fericit.
— E o noapte de pomină, nu-i aşa? Totul merge ca uns!... A meritat toţi banii
banchetul ăsta... îmi rânjeşte el printre sughiţuri. Sunt fericit!... Hâ.. hâ !
— Lasă-mă acum şi tu în pace! mă răstesc la el.
— No, da’ ce ai...? Sunt happy! Eşti invidios? S-a întors roata!
— Du-te naibii, beţivule! Numai asta ştii! Îl las să-şi consume fericirea.

37

Toată noaptea fac naveta sus, jos, aşteptând o minune care să mă scoată din
acest vis urât... aştept.. acum dirigu era cu alţi colegi în jurul lui, alţii erau la
masă... Toţi se simţeau bine. La o masă Nelu Văcar îi cânta lui Any „Ană, zorile
se varsă”. Gemenii Mircea şi Petre făceau curte Monicăi. Nu-mi mai era foame,
nu-mi trebuia nimic! Doru, Nuţi, Imi, Irina, Dinu, Corina, ... fetele... muzica...
Toţi se distrau în voie.

Trec iar pe la uşa trântită de Mimi... Înăuntru se auzea cum continuă să
plângă... Dacă a căzut...

Trebuie să apelez la Vicky!... îmi pică fisa. Ea va fi intermediarul prin care voi
afla ceva. O caut din priviri... nici ea nu e pe-aproape...

— Aţi văzut-o careva pe Vicky? întreb un grup de fete.
— Vrei s-o înlocuieşti pe Mioara? mi-o tăie scurt una dintre ele râzând. Şi
celelalte se amuză.
— Vă rog... careva... aş vrea să vorbesc cu ea...
Una dintre el, suspicioasă, pleacă aşa în silă... După câteva clipe, Vicky apare
puţin schimbată... supărată şi ea, îmi spune cu un ton oficial:
— Mioara, doreşte să nu o mai deranjezi... acesta este mesajul!
— Dar,...
— Nimic mai mult! Se-ntoarce şi pleacă...
Urc la mine, mă arunc îmbrăcat aşa în pat. Unde am greşit?... MIMI...
Mioaraaa! Unde eşti?...
Dimineaţa, autobusele pleacă aşa cum au venit, dar mai triste ca niciodată...
Toţi erau ameţiţi după o noapte încărcată. Priveam peisajul, dar nu vedeam
nimic! Autobuzul se va apropia în curând de Miercurea-Ciuc. Gropile asfaltului nu
le mai simțim... Tușnad-ul a rămas departe. Vom ajunge înspre seară, îmi zic,
citind bornele kilometrice amplasate la marginea șoselei. Trebuia să trec și prin
această experiență...

Zilele care au urmat, am continuat pregătirea pentru examenul de
Bacalaureat, dar gândul meu era tot acolo la Tuşnad, unde timpul s-a oprit.

— Oare Mimi ce face? O mai doare piciorul, sau unde s-o fi lovit?... La spate
oare? Degeaba schimbam ordinea manualelor la care mă pregăteam, nu reuşeam
să mă concentrez suficient...

— Va fi cumva!...
Azi, pentru o clipă, în Gara de Nord, privirile noastre s-au întâlnit. Am văzut-
o de la geamul celui de-al treilea vagon. Coborâse şi s-a pierdut apoi în mulţime.
O lacrimă, se oglindea pe cele două feţe... a mea şi a ei...
— MIMI... Am pierdut-o oare?... Aşa uşor?

*

38

Prima probă de foc: Bacalaureatul, la română!... Sadoveanu, Baltagul...
Încep... Vitoria Lipan, Nichifor.. şi dă-i şi luptă... comparaţie cu Mioriţa... Ei,
aici m-am blocat: Mioriţa,... Mioara!!!!”... de trei zile-n coace/... ori eşti
bolnăvioară/drăguţă mioară!... acolo era şi un cioban! Ciobanu... (fericit alături
de sticla lui cu bere...” se-nvârte roata!”)... Mimi... Ciobanu Vasile!!! Ciobanul
mort!!!!... El a fost acolo???... EL??? Îl omor!!!... gândesc eu...
— Unde-i baltagul? mă aud ţipând... În sala de examen colegii se speriaseră.
Profesorii supraveghetori se reped la mine.
— Baltagul, baltagul! Un cioban, să moară! strig cu pumnul ridicat. Vedeam
negru în faţa ochilor. Mimi cu geanta ruptă şi rochiţa înverzită de pe iarbă, ieşind
pe aleea ce venea din pădure. Apoi ticălosul fericit...
— Domnule preşedinte, trebuie scos din examen, spune una dintre
supraveghetoare. Aşa nu se poate!
— Unde-i ticălosul? Nenorocitul... El... a fost în stare de...?
Am fost scos din sala de examen şi condus cu forţa la infirmierie... O injecţie,
un calmant... am adormit.

— Cum te simţi? mă întrebă cu voce caldă asistenta liceului. O ştiam bine
căci de multe ori mă tratase cu Metilen iarna, când aveam probleme cu gâtul.

— Vrei să mergi acasă? mă întrebă din nou.
— Da, dar examenul...
— O, nu-ţi face probleme se va rezolva... Te revanşezi la proba orală... peste
trei zile..
Ajung la gară pentru a lua trenul de seară. Aud iar: „Do, şi, do, re, mi, mi,
mi”... Mi-mi... „Mi-e atât de frig... şi vioara grea...” Da, ştiu ce s-a întâmplat!
Capul îmi vâjâia... El, ne-a nenorocit... şarpele!
Nu puteam să mă adun... Ea, examenul... Ce a făcut?... L-a susţinut? Mâine
e zi liberă pentru pregătire... urmează apoi proba de mate... Am adormit în
tren...
— Tu nu mai ai de gând să cobori? Trenul a ajuns demult la capăt! Mă
trezeşte femeia ce face curăţenie în tren... Toţi beţivanii ăştia fără casă...
continuă ea cu scârbă.
— Da, da,... am adormit... scuzele mele, doamnă... şi sar din vagon, fără a
atinge treptele lui.
Ajuns acasă, părinţii au remarcat că în ultimele zile mă comportasem ciudat.
Surmenajul, emoţiile, bănuiau ei. Le-am spus că nu am ştiut la română. S-au
supărat, dar sperau ca celelalte probe să mă salveze. Ziua următoare nu m-au
deranjat lăsându-mă să învăţ. Urma proba de mate.

— Elev Matei, te rog să scrii: „Dacă pi er pătrat... atunci 2 pi er..”
— .. asta e de pe jumătatea din spatele pozei lui Mimi... îmi amintesc cu
siguranţă. O fi ajuns aici poza? Cred că o mai am pe undeva... Da, în buzunarul
de la piept... „Mi-er... Mi-er... Mi-er”... de trei ori... era „mi” sau...” pi”? Cum
scrisese Mimi oare?
— De trei ori, tovarăşe profesor! Nu de două ori!
— Azi, eu fac enunţul exerciţiului, tovarăşe... dumneata, îl rezolvi, nu-i aşa?
— Da,... de trei ori şi se semnase: „Mioara”... murmuram... „pi er pătrat..”.
— Te rog să te concentrezi la ce-ţi spun şi să scrii corect!
— Da... am înţeles... şi continui a scrie pe tablă.. „pi er.. pătrat”... şterg
începutul... „mi-er... pătrat”... Sub el iar: „Mi-er”...
— Cum ai ajuns în ultimul an de liceu şi nu şti cum se scrie caracterul grec?

39

Asta se învaţă în clasele primare, tovarăşe! Ce vrei să te mai întreb? se uită la
colegii profesori din comisie... Măi băiete... îţi baţi joc, ori eşti tâmpit!

— Da, da, domnule profesor... mi... pi.. scris de două ori, nu de trei ori... la
pătrat... bâjbâi...

— Ne vedem la toamnă! Poate până atunci înveţi şi greacă! Următorul...
Las să-mi cadă creta din mână, mă apropii de uşă şi ies...
— Închide uşa după tine! strigă cineva din sală.
— Sile, Sile. Ce-i cu tine... eşti aşa palid, ca un mort! Ce ţi-a picat? întrebă
careva...
— Eu mort..? Cine a zis? O văd pe Florica aşteptând să intre în sală...
Mariana... Dinu mă prinde de braţ. Mi... pi... pătrat... pe trei rânduri,... de două
ori... la pătrat... mă împleticesc şi cad.

— Iar tu, la infirmierie? Cred că vrei să dai bacul cu mine... zise asistenta
când am deschis ochii. Ce-i cu tine...? Azi cred că vei rămâne aici şi apoi o să mai
vedem! Mă linişti ea. Era plăcut şi linişte în cabinet. Aveam o perfuzie la braţul
drept. Asistenta scria ceva în registru... O urmăresc cu privirea... Ea continua să
vorbească în timp ce scria:... „la toamnă... la toamnă...” aud abia şi adorm iar.

Deschid ochii... privesc în jur... Era o dimineaţă superbă...
— Te simţi mai bine, nu-i aşa? Uite, ai aici o reţetă... iei tot ce ţi-am scris.
Era o altă voce... mă întorc... da, era doamna doctor Marika care trecea periodic
pe la liceu. Mai ai aici şi o trimitere, continuă ea, dacă crizele vor apare din nou.
Ar fi bine să faci o pauză, să nu te stresezi! Avea o voce convingătoare şi calmă.

*

Valentina continua să vorbească lui George... O aud fragmentat...
— Bunicul meu, din partea mamei, Mihai, îl chema, ţinea tare mult la tatăl
meu -Valentin. El era tractorist la SMA, iar seară după program se opreau
deseori „la una mică”. Bunicul a insistat mult ca mama să se căsătorească cu el.
După ce m-am născut eu, continuă Valentina, părinţii s-au mutat la aceşti bunici.
Tata, devenise tot mai certăreţ, frecvenţă mai des cârciuma, şi domnule George,
deseori culmina cu violenţă asupra mamei. Cu toate că ţinea la mine, auzise
nişte vorbe şi şi-a dat seama că nu el este tatăl meu adevărat.
— Dar acceptase să se căsătorească cu mama ta, nu?
— Da, dar ştiţi dumneavoastră cum e... după un timp şi lumea vorbeşte...
Când aveam vreo 2 ani, a plecat de la noi... Mama nu avea serviciu, dar cumva
bunicul i-a rezolvat să lucreze la casieria CFR-ului de aici. Nu ne-a fost uşor, dar
s-a descurcat.. nu avea ce face...
— Da, tristă poveste îmi spui şi uneori aşa este în viaţă. Dar despre tatăl tău
adevărat ştii ceva? întrebă George.
— Nu, mama nu mi-a vorbit niciodată despre el. Evita totdeauna această
discuţie... avea oroare să-şi amintească de el, cu toate că undeva se ascundea o
poveste misterioasă. A fost totuşi cineva... Nu am reuşit niciodată să aflu. Când
îşi amintea, o prindea o stare melancolică, îşi ştergea o lacrimă din ochii şi
deseori când eram mică mă strângea în braţe.
— Dar totuşi... un nume, ceva,...

40

— O singură dată, în somn, a îngânat ceva despre un oarecare Sile... dar
după cum v-am spus, nu voia să vorbească. Subiectul era ferecat în sufletul ei.
Nici când a murit nu a vrut să-mi spună nimic...

George înfăşurase ziarul de mai multe ori în mână, îl desfăcea, apoi iar şi iar.
Deodată renunţă la el şi-l lăsă pe măsuţă lângă mine... Ziarul, se desfăşură şi se
deschise la rubrica de anunţuri... ziarul...

*

La fel se desfășurase și ziarul tatei, în urmă cu mult timp:
— Uite, aici la angajări... spuse tata... în ziar, se anunţă că se caută
electricieni pentru angajare, la Braşov, la Autocamioane... Ce zici? îmi întinse
ziarul unde încercuise anunţul.
— Da, ar fi o rezolvare... la problemele mele, la certurile care cădeau pe
capul meu. M-am săturat... aş ieşi din acest mediu, mi-am spus. Astea erau şi
ultimele cuvinte ale Mioarei: „PLEACĂ!”.
Am devenit într-o clipă doi rataţi, cu destine paralele... Eram pe val, aveam
şanse, totul... poate un viitor fericit! O clipă... şi castelul s-a dărâmat.
Bacalaureatul, admiterea şi poate o altfel de viaţă. Doamna doctor Marika îmi
explicase frumos când eram la infirmeria liceului că un ciclu al vieţii s-a încheiat.
Trebuie început cât mai curând unul nou. Trebuie să ies din această mizerie şi să
nu mă mai gândesc în urmă, chiar dacă nu o voi mai vedea niciodată! Ea nu mă
mai vrea... „Pleacă!!!” îmi răsunau în minte ultimele ei cuvinte... „Pleacă!!!!”

41

II.

Trenul gonea în noapte...
Rece printre aceşti munţi vulcanici... În zori, cobor la Poalele Tâmpei, în
Braşov. Am un geamantan mic pe care îl abandonez la serviciul de bagaje al
gării. Privesc în stânga, în dreapta... încotro? Picasem parcă pe Lună! Altă lume,
alte obiceiuri, alţi oameni... nimic cunoscut... Spre „Autocamioane”, deci.
Într-o zi, la ieşirea din uzină o siluetă îmi pare cunoscută... Parcă ar fi Rodica
fosta mea colegă de clasă... Ce mult seamănă! Ea aici? Ce să caute ea aici? Mă
apropii mai mult:
— Rodica, Rodica! o strig prin mulţimea de oameni care ieşea pe poarta
uzinei... îmi fac loc printre ei... Da, este ea, colega mea de liceu... cinci ani în
aceeaşi clasă...
Rodica, Rodica, tu aici?
— Sile dragă, ce faci, colega? Ne strângem în braţe... Tu?... o, nu se poate!
— De-ai ştii cât mă bucur... O, doamne, nu-mi vine să cred!... mamă, tată,
de mi-ai fi... Rodica!... tu aici...?
— Da, ce ţi se pare atât de... lumea asta nu-i chiar aşa de mare!
— E rotundă, dar e mare! Şi râdem amândoi...
— Tu de când eşti aici? mă întreabă ea.
— De la începutul lumii,... de la sfârşitul lui mai... Am venit imediat... Tu?
— Dacă acum e octombrie... de aproape trei luni... din iulie... am picat cu
succes la admitere... dar nu îmi fac probleme. Tu ce-ai mai făcut? Ai avut
probleme... ştiu.. toţi colegii au rămas surprinşi... aveai atâtea şanse... eşti bine
acum? Nu contenea cu întrebările...
— Tu, unde mergi? Unde locuieşti?
— La cantină... puţin mai departe în „Steagu”
— Bine, avem acelaşi drum şi avem ocazia să mai vorbim... Eu stau în partea
opusă, în cartierul Noua. Suntem mai mulţi în cameră, dar nu toţi deodată acasă.
Am colegi care lucrează în schimburi diferite... Trebuie să mă acomodez cu noua
alegere. Da, sunt bine... M-am înscris pentru Bac, aici în Braşov, l-am luat fără
probleme. A trecut cumva... (nu-i spun că rana, nu s-a cicatrizat încă!)
— Nici nu-ţi închipui cât de mult mă bucur că ne-am întâlnit!, repetă ea.

42

Locuiesc la o verişoară de-a mamei... Ea m-a informat şi m-a ajutat să vin aici...

îmi place Braşov-ul toamna... Tu cum ai ajuns aici?
— Am picat dintr-un anunţ din ziar şi iată-mă! A fost un pic complicat cu

angajarea, a durat ceva timp, nu am avut unde să locuiesc, am dormit şi în gară,

dar a trecut. Acum e... bine!

Frunzele galbene ale toamnei, căzute pe trotuarul umed, se lipesc de

încălţările noastre.

... Intrăm la cantină...
— Învăţ să gătesc, continuă ea, mă mai ajută şi tanti, mai trec şi mănânc pe

la cantină... cu un cuvânt, încerc să mă descurc... Luăm tăvi pentru a ne servi...

Mi, mi-e, atât de foame! Îmi spune peste umăr... continuând să se servească.
— Rodica,... iar şi tu?...
— Dar, ce se întâmplă? Te-ai schimbat aşa deodată!... se-ntoarce spre mine.
— O, nimic... dar o rană a fost atinsă... Mi-mi... oare EA.. EA, unde

mănâncă? Un nod mi s-a pus în gât... nu mai pot să spun nimic... Tac... am

trecut fără să pun pe tavă decât... puţin.
— Hei, alo, domnu’... ai uitat să plăteşti!
— A, scuzaţi vă rog... mă întorc, plătesc şi o urmez pe Rodi la masă. Capul

îmi vâjâie... O văd pe Mimi drăguţ îmbrăcată, cum era la Tuşnad, apoi ultima

imagine când a coborât din tren, înainte de examene.
— Unde, în ce secţie ai fost repartizat? mă întreabă Rodi.

Întrebarea ei îmi alungă gândurile negre şi revin la realitate...
— Aaa..., în 420, la Agregate, aici aproape de intrarea principală. E o secţie

mare, cu patru hale imense, cu multe maşini unelte şi multe alte utilaje... Colegii

sunt amabili şi m-au ajutat să mă integrez. Am prins multe de la ei...

Auzi, într-o zi mă trimite unul mai bătrân, să-i aduc o găleată de curent de la

magazie... voia să mă pună într-o situaţie proastă... Şi-l întreb: „continuu sau

alternativ?”... am râs amândoi. Tu, unde... în ce secţie?
— Eu sunt la Bobinaj... sunt multe fete, îmi place...
— Şi numai fete?... întreb cu subînţeles
— Ei şi tu!... Deocamdată, nimic serios.
— De-ai ştii cât m-am bucurat că ne-am întâlnit! Nu-mi vine să cred că am

pe cineva aici... Mariana, Flory, colegele noastre, ce mai ştii despre ele?
— Mariana, s-a stabilit la ea, în Ocna Mureş.. şi-a găsit acolo ceva.. Nu a dat

admitere! Despre Floarea... nu mai ştiu nimic!
— Mariana... drăguţa de ea... trebuie să-i scriu neapărat! Ai cumva adresa

ei?
— Trebuie să mă uit în agendă... stă pe Memorandumului... mă uit îndată...
— Ceilalţi colegi? Mai ştii de careva? Ea continuă să caute în geanta ei... Eu

cu acele probleme... am uitat să-mi notez adresele lor; nici măcar schimb de

promoţii nu am reuşit să fac. Am pierdut toate contactele cu ei... Ştii, că nici

măcar la festivitatea finală nu am participat...
— Da, ţi-am remarcat lipsa... Nu toţi colegii au aprobat gestul tău!
— A fost prea mult pentru mine!
— Da, îmi imaginez. Şi totul a venit de la... Mioara? Să ştii că unii vă

invidiau... eraţi bine împreună!
— Lasă, nu-mi mai aminti... vreau să pot uita!
— Uite... Mariana... da, la numărul 5... reţii?
— Da, desigur! Mi-a lăsat caietul ei de mate în ultimele zile... parcă ştia că nu

o să mai aibă nevoie de el.
— Da, părinţii ei îi aranjaseră un serviciu în Ocna.
— Cred că mi-e dor de ea... Când colegii jucau fotbal într-o zi, (ştii, că eu

43

eram scutit, de la acea fractură) am aruncat câteva mingi la coş împreună cu

ea... Mi-a povestit multe. Tu nu erai... îmi spusese că erai bolnavă, iar Flory era

plecată pentru documentare, pentru lucrare, la Combinat.
— Mariana era o colegă minunată! M-am înţeles bine cu ea mai ales că am

fost şi colege de chirie.
— Mariana îmi adusese atunci o scrisoare de la cutia poştală a internatului...

continui eu. Acolo îmi primeam corespondenţa, pe adresa liceului. Când am fost

în tabăra de vară la Costineşti, cunoscusem la discotecă un grup de băieţi şi fete

din Prahova, din Valea Mare... Mereu îmi scria un băiat.
— Nu era cumva... o fată?
— Da, da, era şi o fată... hai că m-ai prins! Erau vecinele de la corturi... Eram

în acelaşi cort cu Somy şi Bercea, iar ele „locuiau” vis-a-vis. Dar nu are

importanţă asta acum...
— Vezi că ştiu? Voi băieţii mereu făceaţi ochi dulci noilor apariţii! De la

Târnăveni, îţi mai scrie cineva?
— Văd că ştii multe...
— Dacă scrisorile sunt puse la fişierul liceului... Doar ţi-am mai adus şi altă

dată scrisori...
— A fost şi gata... A trecut! Nu mai primesc scrisori... Am alte priorităţi!... Îi

spusesem Marianei că eram necăjit, continuam eu ideea, fiindcă Ciobanu îmi

pierduse sacoşa cu cărţi.... Într-o sâmbătă am rămas în oraş, la un film, cu Mimi

şi îi încredinţasem sacoşa mea, să o ducă el acasă cu trenul, la Deda, să nu îi mai

port de grijă. Aveam caietul de mate în sacoşă şi o carte pe care o regret mult.

Citeam „Amintiri despre viitor” a lui Erik von Denikel. Şi uitucul, a lăsat-o în tren!

Mariana s-a oferit să-mi lase caietul ei, cu notiţele atât de preţioase ale lui

Ciurcă, proful de mate. Neapărat trebuie să-i scriu!
— Mariana era o fată pe umărul căreia te puteai sprijinii! zise Rodi.
— Alţi colegi poate nu ar fi făcut acest gest. Caietul era „valută” la mate...

Mi-e tare dor de ea!...
— ... Ştii, zilele trecute l-am întâlnit pe Viorel. E aici în Braşov la facultate.
— Doar el? Mi-ar place să-l întâlnesc.
— Să-ţi mai spun? Face o pauză... Ciobanu... a intrat la seral tot aici în

Braşov, şi e în uzină!
— Te rog! Nu-mi spune de el!... (parcă m-a lovit în cap! Iar e umbra mea? O

nălucă? Nu se poate să mă urmeze şi aici!) Nu vreau să-l mai văd mai ales după

cele întâmplate!
— ... bănuiam şi de asta nu am vrut să-ţi spun iniţial, dar m-am gândit că

totuşi ar fi bine să ştii. Acum, dacă tot vorbim de el, află că a fost repartizat la

Edile, la un atelier de tâmplărie... El a vrut acolo... cică ar „avea mai mult timp,

să poată învăţa şi în timpul serviciului!” şi-mi făcu semn cu degetele să înţeleg că

a pus ghilimele.
— Te rog, nu-mi mai spune despre el! Sper să nu ne mai vedem!
— Bine, cum vrei... Dar, cu mine, o întoarce ea... cu mine vrei să te mai

întâlneşti?
— Nu, dacă-mi dai asemenea veşti!
— „Nu ucideţi mesagerul!” glumeşte ea, şi râdem amândoi.
— Rodi,... cu tine... e altceva... oricând, te rog, e o mare plăcere! Cred că

între noi a fost o armonie perfectă.
— Bănuiam eu... Să ne fie de bine! Se ridică ea de la masă. Plecăm?
— Desigur... Să ne fie, continui eu... Pot să te conduc puţin?
— Dacă nu ai altceva mai bun de făcut... Ai timp liber? Continuă ea după ce

ieşim.

44

— Să ştii că nu mă plictisesc. Am cumpărat câteva cărţi – citesc, mai mult,
m-am înscris la un curs de electronică la Universitatea Tehnică. Merg pe acolo de
trei ori pe săptămână.

— Da, îmi închipuiam eu că nu vei renunţa aşa uşor la marea ta pasiune!
— E singura mea şansă să mai fac ceva înainte de armată.
— Eu merg cu autobusul! Uite telefonul gazdei mele... şi mai vorbim, poate
ieşim într-o seară.
— Îţi mulţumesc de clipele acordate. Ai fost pentru mine... nu am cuvinte...
un balsam! Mi-ar face o mare plăcere să ne revedem. Ne-am despărţit
strângându-ne mâna...
Hm-mm... Ciobanu... nici aici nu scap de el! Mă vă urmării oare toată viaţa?
Va continua să-mi facă probleme dacă îl las să se apropie? Nu-l mai vreau prin
apropiere!

*

— Sile, hai... ia-ţi câteva lucruri şi aparatul de măsură!... mă chemă Ovidiu.
— Unde mergem?
— Scrie în registru că „onorăm” comanda de la freza de pe Linia II!
Scriu aşa cum mă învăţase Ovidiu – noul meu coleg de muncă care mă
iniţiază în tainele atelierului de întreţinere - În registru se confirmă preluarea
comenzii scrisă de maistrul ce avea în răspundere utilajul ce s-a defectat. (pentru
a nu mai merge altcineva acolo, şi a se putea ştii oricând cine a participat la
intervenţie)
— Unde urmează să mergem? îl întreb din nou
— La Freza 17... E o fată drăguţă, acolo...
— Trebuie aranjată freza fetei, sau freza...
— Amândouă! zâmbeşte Ovidiu.
Pe Linia II erau multe freze şi strunguri mici. Aproape de capătul liniei era
ascunsă, în salopetă cu părul acoperit... o fată, într-adevăr drăguţă. Purta
ochelari... în spatele lor se ascundeau doi ochi mari căprui...
— Mirela..., cu o voce abia perceptibilă, mi se prezintă domnişoara, după ce
Ovidiu face prezentările... Nu mai vrea să meargă!... îi spune ea colegului,
referindu-se la maşină. Ei, se pare că se ştiau puţin mai demult.
Îngenunchem în faţa tabloului electric al maşinii şi după un „hocus-pocus”
făcut de către Ovidiu, maşinii i se aprind beculeţele. În timp ce eu studiam
„vraja”, Mirela ne examina pe noi... Eu eram acum cel scanat. Ne mulţumeşte de
intervenţie şi plecăm...
Urmară alte intervenţii şi alte cunoştinţe (şi profesionale!). Dar la cantină, în
aceeaşi zi:
— Pot să stau şi eu la masă? Aud în spatele meu... De obicei, serveam masa
de prânz, de unul singur... abia aşteptam să termin, să plec, să-mi fac
cumpărături, sau să merg la cursuri. Nu bănuiam că întrebarea mi-era adresată
mie. Mă-ntorc,... Mirela, fata de la Freza 17.
— Da, desigur, te rog...
Aflu la rândul meu despre ea, că e moldoveancă (un uşor accent o trăda de
altfel), terminase un liceu cu profil mecanic în Bacău.

45

— „Aici, Măria-Ta, am venit cu toţii în Braşov!” 8îmi spuse ea zâmbind pe sub
ochelari. Locuia la un cămin de fete din apropierea cantinei, pe Barbu Lăutaru...

— Mi-a făcut plăcere să servim masa împreună, îi spun... poate ne mai...
„mâncăm” şi altă dată!

— Da, cu siguranţă! O ajut să-şi pună haina şi plecăm în direcţii diferite.
Dimineaţa următoare, trecând prin hală, Mirela mă vede şi-mi face cu măna.

Îi răspund cu o înclinare şi un zâmbet pe măsură. După pauză de la 10, maistrul

de pe Linia II mă avertizează că Freza 17 s-a defectat din nou. Ştia că fusesem

ziua anterioară pe acolo, din registru.
— Bună, Mirela,.. iar?
— Nu ştiu ce are... dar nu mai vrea să pornească!
Învăţasem câte ceva între timp... era o defecţiune provocată! (protecţia

termică a motorului principal decuplase din cauza suprasarcinii).
— Mirela, !... Tu... ai provocat-o?
— Ştii... eu... doar...
— Da, cred că e ceva mai complicat... o să-mi i-a ceva timp... m-am prins!...

Şi eu doream să mai stau de vorbă cu ea. În timp ce eu făceam „verificări” în

tabloul electric, ea mă pusese la curent cu unele şi altele. După program, „s-a

stabilit” să ne revedem la cantină. „Da, bine, ne vom mânca din nou!”... îmi zic.

La ieşire:
— Bună, Sile...! mă salută Rodica
— Bună, Rodi... ce mai faci? Cum a fost azi?
— Ca de obicei... nimic deosebit... tu?
— Vii la masă?
— Bine-nţeles... Ne servim şi luăm loc la aceeaşi masă.
— Ştii, ieri m-am întâlnit cu Viorel în oraş şi mi-a spus că Somy face armata
aici în Braşov.
— Somy, aici?! O, ce fain!... Trebuie să ne întâlnim cu el şi să-l mai scoatem
din când în când.
— A intrat la Automatizări la Bucureşti, continuă Rodi şi e la o unitate militară
aici în Tractorul. Mi-a lăsat şi numărul unităţii... uite..
— Am o idee... Ce-ar fi să-l scoatem la sfârşitul săptămânii?
— Crezi că se poate?...
— ... Am o idee: tu vei fi „logodnica” mea, şi-l aducem la petrecere!
— Eşti nebun!... şi crezi că va ţine? Facem ca de obicei, ca în liceu? Pe cine
„sacrificăm” acum?
— Hmm... să sacrificăm... Eu nu mai am nimic de sacrificat... tot ce a fost
mai preţios s-a dus! Pot sacrifica doar timp.
— Hai să încercăm!... nu te necăji iar... ne vom bucura să fim din nou
împreună măcar noi şi ne vom aminti de acele momente.
— Cine a fost sacrificat ultima oară? Parcă Somy şi matematicienii... Viorel,
Rusu, Dinu şi...
— Doru-Cos., adăugă Rodica. Eu tot nu pricep cum de veneau şi alte fete cu
voi... parcă erau chemate telepatic.
— Hm... îţi aminteşti, cu un zâmbet de regret o privesc pe Rodi,... cum într-o
dimineaţă înaintea orei de... cu Mircescu parcă aveam, Aparate electrice... Ilie

anunţase în faţa clasei:
— „Hei, atenţie la mine... voi de acolo... Gicule! Mă auziţi? Şi bătu de două

ori cu palma în catedră. Ieri după masă am fost la film... La Artă e unul de

8 La premiera filmului ”Fraţii Jderi ”, la întrebarea pusă de Ştefan-cel-Mare : ”Unde sunteţi voi, moldovenii mei
?”, cineva din sală ar fi răspuns ”Aici Măria - Ta, am venit cu toţii în Braşov !”

46

milioane... trebuie văzut neapărat! Azi rulează matineu de la ora 11. Mergem?
— Ce film e? întrebase careva.
— „Pe aripile vântului”... poate unii dintre voi aţi citit cartea lui Margaret

Mitchell.
— Dar de la 11 avem mate cu Goia! se auzi o voce din spate.
— Sacrificăm matematicienii, găsi Georgescu repede soluţia. Găsesc ei cu ce

să-l consulte. Ultima oară au fost sacrificaţi electroniştii... Dinu, Sile, Doru,
Mariana...

— Da, aşa este... mergem! Hotărâ Rozor, în numele tuturor. Iar după, îl
sărbătorim pe Tibi... azi e ziua lui!... Tot nu merge el acasă, la Petroşani pentru
aniversare în familie, şi în internat nu sunt condiţii...

— Gata, în unanimitate, s-a votat! Pot veni şi alţi invitaţi... ştiţi la cine mă
refer... aprobă satisfăcut Ilie propunerea lui, lovind din nou cu palma, în
catedră.”

— Da, îmi amintesc de film... a fost bun! Tu cum ai chemat-o pe Mimi? Parcă
a fost şi ea.

— Se putea să nu o chem pentru un asemenea eveniment? Mai ales că
citisem amândoi acea carte. Eu o împrumutasem de la biblioteca liceului, apoi i-o
împrumutasem şi ei... O ştii pe secretara aia tânără şi drăguţă de la noi, de la
liceu... Ea se ocupa şi cu adeverinţele pentru abonamentele navetiştilor.
Văzusem de dimineaţă doi boboci de trandafir pe stradă din apropierea liceului.
În pauza următoare am vrăjit-o pe domnişoara secretară, rugând-o să trimită un
mesaj la Pedagogic, la secretariat. Păstrasem firul mai frumos de trandafir,
pentru Mimi, bine-nţeles.

— Atât de departe ai ajuns, la mesaj prin secretariat?
— Ce puteam face? Timpul era atât de scurt!
— Şi mesajul... ce puteai să transmiţi fără a se bănui ceva?
— Toată ora lui Mircescu numai la asta m-am gândit!... atunci era perioada în
care făceau toate liceele poze pentru tabloul de absolvire. Mesajul era ca din
partea studioului foto: „Elevele Mioara... din XII A, Aneta... din XII C, Szekely
Ibolya din XII D, să se prezinte urgent la ora 10.45 la studioul foto, unde
domnişoarele au făcut poze, deoarece finalul textului, nu e scris corect. Ar trebui
citit invers! Semnează W. Elis.”
— Şi fetele au priceput mesajul cifrat?
— „Dar proaste mai sunteţi! le-a explicat Mioara celor două colege din
clasele paralele. Nu bănuiţi că este o urgenţă de la... şi trase cu ochiu, înclinând
totodată capul... suntem aşteptate de doamna fotograf W. Elis, citit invers... Nu
aşa spune mesajul? Citit de la coadă la cap, e Sile M.!”
— Îmi amintesc şi de fetele de Chimie şi de la Arte că au fost atunci cu noi
după film, la cofetăria Violetă.
— Da, desigur, toate mesajele au fost trimise rapid pe căi diferite, fiecare s-a
descurcat cum a ştiut.
— Doamne, inventivi mai sunteţi când e vorba de o fată!... Dar ştiu că Tibi a
fost foarte fericit, fiind sărbătorit din “coletă publică”. Nu se aştepta la o
asemenea surpriză, zise Rodica cu satisfacţie.
— Îţi aminteşti?, ne-a văzut Opreasca, fosta profă de Chimie din primii doi
ani, acolo pe terasă... dar ea era o doamnă! Locuia pe Libertăţii... Se mai lua din
când în când de Georgescu, dar atunci nu au fost probleme.
— Bine spuse Rodica, dar acum trebuie să-l scoatem cumva sâmbătă pe
Somy, de-ar fi să port rochie de mireasă!... Trebuie! Gata, mergem!
Ne amuzăm de idee şi facem planuri...

47

A doua zi trecând prin Hala II,... Mirela...
— Parcă ai uitat ceva ieri...
— Ieri?...
— Azi nu mai vin la masă cu tine... şi-mi face din deget... (Da, uitasem de ea
şi m-am întâlnit cu Rodi)... Erai cu... am văzut că erai ocupat! Continuă ea.
— Da, ai dreptate, dar azi cu siguranţă nu uit... te aştept la ieşire!
Pentru a-mi ţine promisiunea, la ieşire, după poartă, mă opresc şi aştept...
Apare Mirela şi flămânzi cum eram, ne îndreptăm spre cantină... Luăm loc, ca de
obicei la aceeaşi masă. Deodată o văd pe Rodi la coadă, „împingând” tava... Mă
vede, îi fac semn şi vine la masa noastră.
— Ea e Mirela, ea este Rodica – le prezint pe fete. Rodica este fosta mea
colegă de liceu, iar Mirela este actuală colegă de...
— ... uzină, adaugă Mirela zâmbind. E atât de... mică uzina asta...!
La plecare, fetele pleacă împreună, fiindcă eu voi merge la acele cursuri de
care nu mă puteam lipsi.
Sâmbătă după program, cu Rodi, pun planul în aplicare. Ţinând-o pe Rodi de
mână – ca doi îndrăgostiţi - ne prezentăm la poarta Unităţii, îl convingem pe
ofiţerul de Serviciu şi ne întoarcem cu Somy în oraş. El ne povesteşte cum e să fi
soldat, noi, cum e în uzină. Ne simţim bine la un suc pentru Rodi, o bere pentru
băieţi, o prăjitură pentru toţi. Ajungem la Poalele Tâmpei, luăm telecabina şi apoi
sus pe Tâmpa. Priveliştea oraşului ce se desfăşura jos, la mijloc de octombrie, e
deosebită!
Seara, o conducem pe Rodica la ruda ei unde locuia, apoi cu Somy, petrecem
noaptea vorbind multe, încurajaţi cu o cupă de vin, la mine în cămin. Duminica
timpul s-a mai răcit, a început să plouă, el înapoi la oaste, eu liber şi fără
„logodnică”...

La mijlocul săptămânii o toamnă superbă se arăta în bătaia soarelui, la ora
ieşirii de la serviciu.

— Mirela... ce zici de o ieşire în oraş, îi fac propunerea când plecăm de la
cantină. Azi după masă dacă suntem puţin mai liberi am putea să profităm de
timp...

— Nu, cred... dar după câteva clipe... poate sâmbătă... sau, mai bine
duminica viitoare, avem timp mai mult la dispoziţie!

Duminică, o după-masă deosebită... poate ultimele zile însorite. Pe
Republicii, unde moldovenii se întâlnesc de obicei, apare şi Mirela, drăguţ
îmbrăcată, zâmbind sub ochelarii ei rotunzi şi mari.

— „De ce ai ochii aşa de mari?”, o întreb.
— „Ca să te văd mai bine!” îmi răspunde făcându-mi jocul.
— Dar tu, nu eşti Scufiţa Roşie!
— Dar tu eşti lupul cel fioros?
— Da, sunt lupul şi am de gând să te duc... în pădure! Pe aleea de la baza
Tâmpei e un loc grozav în acest anotimp! Aş vrea, să mergem şi să te convingi
de peisaj! Eu l-am admirat duminica trecută.
— Dar mai întâi aş vrea să mergem la Biserica Neagră, continuă Mirela.
După o jumătate de oră de muzică de orgă, ne plictisim şi ne îndreptăm spre
staţia telecabinei. Mergem încet, întorcând frunzele căzute pe alee în urma
noastră. Îi povestesc peisajul văzut cu o săptămână în urmă când am fost cu
Rodi şi Somy. Ne amuzăm de „logodnă” înscenată la unitatea militară. Urcăm cu
telecabina... Pădurea, oraşul, toamna... Sus, doar o terasă distrusă amintea de
un restaurant ce s-a sfârşit sub flăcările unui incendiu. Acolo e partea veche a
oraşului... e drumul spre Poiană... Încet soarele apune, se aprind primele

48

lumini... oraşul e o feerie! Ne grăbim spre întoarcere fiindcă nori negri se adună
ameninţători. Prindem ultima cabină şi coborâm. Primii stropi de ploaie ne udă
când ajungem la bază.

— Nu vrei să intri pe la mine? mă întrebă Mirela la coborârea din autobus. Tot
voiam să te chem, dar nu s-a ivit ocazia... Acum că eşti aproape.. Nu am lumină
în baie... nu ştiu de ce. Cu toate că am înlocuit becul...

— Mirela... Ţi s-a defectat iar freza? o întreb făcând aluzie la „defecţiunea”
provocată frezei.

— Nu, nu!... Atunci a fost altceva. Mă priveşte şmechereşte şi râde. Acum
chiar... nu am lumină în baie...

— Bine, dar fetele? Colegele tale..?
— Nu, nu sunt... încă nu s-au întors, de abia dimineaţă...
— Bine, urc, doar să văd şi vin altă dată... nu am nimic la mine cu ce să...
Urcăm... Eu în urma ei... Ea deschide şi-şi lasă pardesiul pe un cuier
improvizat din fier forjat... Deschide uşa băii şi-mi arată lampa care nu vrea să
se aprindă. Răsucesc becul, insist şi becul se aprinde. În uşa semi deschisă doi
ochi mari căprui, mă aşteptau. Îi ridic uşor ochelarii...
— „Mi... mi-atât de rece...” o aud abia şoptind.
— „Şi vioara atât de grea!”... O, Nu, Nu se poate!!... Un fulger îmi trece prin
minte... Nu se poate!... MIMI!!! O ceaţă mi se pune pe faţă... Îmi acopăr faţa cu
mâinile...
— Ce-i, ce s-a întâmplat? Îmi ia ochelarii ei din mână... Nu te simţi...?
— Mirela... Tu, tu eşti... aşa drăguţă... dar eşti... o altă... melodie... Încerc să
salvez situaţia... Mi-re-la... şi zâmbesc sec. Un zâmbet forţat reuşesc doar.
Gândul mă întoarce la Mimi, la notele ei muzicale. Eram acum o cheie sol pe un
alt portativ?... Trebuie să plec! îi spun.
— Nu vrei să rămâi puţin? Pun şi de un ceai... Te-ai schimbat aşa deodată!
Eu...
— Eu,... Tu... Mâine... Vorbim... Bine? şi ies în grabă, lăsând-o uimită...
— Nu înţeleg... Melodie, portativ? Eşti şi muzician?...
— Noapte bună, Mi...!... şi-mi amintesc iar ultimele cuvinte ale lui Mimi:
„Pleacă!”. Pe tot drumul mă întrebam cum am putut să o dau uitării pe Mimi...
Trebuie să aflu despre ea, orice ar fi... „Da, o să scriu o scrisoare Sandei... ea
trebuie să ştie ceva.. Cum de nu m-am gândit mai devreme?”.
Ajuns acasă, caut cu disperare, găsesc adresa, un plic... şi cu vorbe dulci,
încerc să o conving pe Sanda să-mi scrie despre noua ei activitate, cum se
acomodează cu copii şi amintesc despre Mioara, dacă ştie ceva. Dimineaţa când
voi merge la muncă, voi pune plicul la cutia poştală. Am adormit târziu cu Mioara
în gând. Trenul... da... trenul... „Mi... mi-atât de rece... Şi vioara atât de grea!”...

Dimineaţa următoare, în registru, la prima oră, Freza 17, cap de coloană...
— Sile, cred că ai învăţat frezele, mă întreabă maistrul, răsfoind registrul
înaintea noastră.
— Da, domn’ maistru, nu mi se par complicate de loc. Sunt chiar uşor de
reparat.
— Dar cum se face că acea freză din colţ, mereu se defectează?
— O fi mai veche, dumneavoastră trebuie să ştiţi mai bine... se amestecă
Boris – un alt coleg, pentru a mă salva din încurcătură
— Poate are nevoie de o (reparaţie) capitală, zice Gheorghe. Eu am mai
trecut pe acolo şi maşina e cam veche.
Băieţii cred că s-au prins şi încearcă o salvare.
— Şi zici că le cunoşti pe toate? mi se adresă maistrul din nou.

49

— Da, mai ales pe cea cu ochelari zice şugubăţ colegul ăla bătrân - nea
Guriţă – cel cu găleata de curent. Toţi se uită la mine şi încep să râdă cu
subînţeles. Maistrul mă priveşte şi-mi face din deget.

— Azi se duce Ovidiu singur pe acolo spune el... Tu mergi pe linia de
strunguri!

— Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, mă duc...! îi răspund...
Chiar m-am bucurat pentru prima dată că nu mă întâlnesc cu Mirela.
— Apropo, Barbule, adaugă maistrul - un om cu autoritate şi cam obez,
duminică, când faci verificarea podurilor rulante, îl iei şi pe Sile şi-i explici
schemele electrice, pentru a se familiariza şi cu acestea. Să nu uit... Victor
Horobeţ va merge cu Scarlet la macaraua de la Linia Patru. Victor, era proaspăt
angajat ca şi mine şi era sub „aripa” lui Gheorghe. Pe mine, mă ghida Ovidiu..
— Să nu uiţi, Piri, se adresă în continuare maistrul secretarei sale - colegă cu
noi, de altfel,... să le faci instructajul corespunzător lui Victor şi lui Sile! Aveţi
cumva alte probleme?
— Tovarăşe maistru, i se adresă tânărul inginer stagiar Năstăsache, aş dori
să-l reţin pe Sile în această duminică în legătură cu acel studiu al meu, la care
lucrez, despre coeficientul de alunecare al motoarelor trifazice. El are cunoştinţe
teoretice proaspete despre acest fenomen. Ar fi cel mai indicat să mă ajute!
Despre comutatoarele stea-triunghi, protecţii, interblocaje, toţi ştiu, dar această
problemă numai cu el o pot aborda, spune Năstăsache, privindu-mă şi trăgându-
mi cu ochiul.
— Bine, o să reţin acest lucru şi pentru examenul de categorie, pe care
urmează să-l susţină... dar acum el va merge, cum am spus, pe Linia de
Strunguri.
Mica informare de dimineaţă se încheie rapid. Îmi iau mica trusă, caut în
registru şi aleg un strung oarecare ce era anunţat cu probleme şi merg pe linia
de strunguri. La mijlocul halei mă surprinde prezenţa colegului meu de cameră
Dragoş, cu un ziar, în faţa caruselului. (Caruselul, este un strung uriaş). Citea
absorbit din Sportul.
— Salutare colega! Tu aici? îl salut cu surprindere
— Salutare stimabile, mi se adresează el, după ce-şi ridică nasul din ziar.
— Nu te-am mai văzut pe uriaşul ăsta!
— Da, aici sunt de... o ho-ho... Am fost mereu în schimbul trei şi de asta nu
m-ai văzut aici! Aici e locul meu!
— ... şi... îţi merge jucăria?
— De ieri de dimineaţă tot strunjesc la batiul ăsta şi nu se mai termină! Pe la
prânz, cred că va fi gata.
— Aşa de mult durează strunjirea unui batiu?
— La dimensiunea asta, nu e de mirare!... dar mâine... gata şi: „locuinţa mea
de veră... e la țeră!”
— Topârceanu, prietenul tău!
— Acolo,... „ale satului mari fete, /fără ghete, /Ies la garduri pe-nserat...”
— Am înţeles: mâine vrei să mergi la Roman! Ne vedem acasă! Şi adaug în
acelaşi ritm: „Meargă pictorii la ţară / Ca să piară / de căldură şi de praf! / Mie,
daţi-mi străzi pavate / măturate / Daţi-mi cinematograf!”
— „Rămâi sănătoasă cucoană, / că-mi iau geamantanul şi plec!” continuă el
pe acelaşi ton ridicându-şi şapca, în semn de salut. Continuă apoi:” eu nu ştiu
limanul spre care / pornesc cu bagajul acum, / ce demon mă pune-n mişcare, /
ce taină mă-ndeamnă la drum...” Dragoş era fan – cum se spune acum –
Topârceanu. Mi-a împrumutat şi mie o carte despre opera şi viaţa pictorului

50