Două conuri - nuvelă

Caravaggio9... nemaipomenită carte! Bun băiat Dragoş ăsta! Urmează a se
căsătorii în vara viitoare. Îl las să-şi savureze lectura sportivă şi merg la strungul
lui tanti Aglae! Era o doamnă mai în vârstă, aproape de pensionare, cu părul
vopsit tare ciudat.

— Sărut-mâna, tanti Aglae!
— Bună Vasilică. Tu mă serveşti astăzi?
— Azi e rândul meu să vă întreb de sănătate...
— Eu, ce să-ţi spun... picioarele şi spatele mă supără... dar sper să nu mai
dureze mult! Aştept pensia să mă pot odihni. Am o nepoată în Bistriţa...
— O, nu mai vorbiţi aşa! Arătaţi mai bine ca vecinele dumneavoastră!
— Ca vecinele de acasă ai vrut să zici! Mulţumesc de apreciere, dar vezi de ce
nu vrea drăcia asta să mai meargă! La motorul de avans e ceva...
Deschid cutia tabloului electric...
— Tu de pe unde eşti Vasilică-mamă?
— Din Mureş, m-am rătăcit aici!
— O, frumoase locuri!
— O, nu-i mare problemă... adaug. O siguranţă fuzibilă, doar. Mă întorc
imediat cu altă nouă şi vă puteţi relua treaba!
— Aşa Vasilică-mamă... să termin o dată că mă sufoc!...

După program, la cantină merg singur. Azi nu aştept pe nimeni, fie ce-o fi,
îmi zic. Intru, mă servesc şi iau loc la masă. La Universitatea Tehnică azi ni se va
vorbi despre aparatele hibride de Tv: Opera H1 şi H2. - Primele televizoare
româneşti în care erau incluse şi tranzistoare... Cu coada ochiului, zăresc trecând
pe lângă masa mea, prin stânga, două persoane, îmbrăcate în negru. Pe spatele
lor, în relief, fiecare avea presat un cap de lup şi” Wolfs” mai scria în semicerc
deasupra. O a treia persoană, simt că se opreşte. Era o domnişoară ce-i urmase
sigur pe cei doi. Privindu-mă de sus, îşi sprijină mâinile pe masă. Cu degetul
mare presează mijlocul furculiţei ce aştepta încă nefolosită, aplatizând-o. Se
apleacă şi-mi şopteşte:

— Sunt Lenuţa Floroiu şi aseară ai supărat-o pe prietena mea! Doresc să nu
se mai întâmple...!

— Dar eu...
— Eu ştiu tot... Mulţumesc de lumina din baie!
— ... eram în trecere şi... încerc să mă ridic.
— Nu te deranja! Are cine să mă conducă... Se-ntoarse şi grăbi pasul pentru
ai ajunge din urmă pe cei doi. Purta la fel ca băieţii ce trecuseră înaintea ei,
pantalon şi geacă neagră din piele, cu ţinte. Cusătura hainei ei se termina cu
franjuri mari din acelaşi material. Lupul imprimat pe spate, îşi arăta colţii... Un
parfum puternic amestecat cu miros de benzină rămâne în urma ei. Rămân
uluit... Nu o mai văzusem niciodată nici pe ea, nici pe prietenii ei...
... Reţin: Parfum „Lenuţa Floroiu”!...
Servesc primul fel şi din spatele meu aud:
— Ai un loc şi pentru mine? Mirela se apropiase cu tavă încărcată. Văd că
mănânci de unul singur... Nu o văd nici pe Rodica... Mai eşti supărat pe mine? Se
aşează în faţa mea, fără să aştepte să-i răspund. Am remarcat că azi nu ai trecut
de loc pe Linia II... Cred că-mi datorezi o explicaţie pentru ieri-seară, continuă ea
foarte serioasă.

9 Michelangelo Merisi da Caravaggio (n. 29 septembrie 1571 - d. 18 iulie 1610,Porto Ercole), numit
după oraşul său natal Caravaggio, lângă Milano, a fost un pictor italian considerat precursor al
stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari novatori din istoria picturii.

51

— Bună dragilor, ne salută Rodica din mers... Vin şi eu la masa voastră! Îmi
las haina şi vin imediat.

— Mirela, te rog, o să vorbim mai târziu. M-ai zăpăcit cu atâtea întrebări!
— Ce avem azi? întreabă Rodica... Tot fa-sol-le? Şi se uită în farfuriile
noastre. S-au terminat oare cartofii?
— Ce e cu voi? Amândoi sunteţi cu muzica... întreabă Mirela... ieri Sile, azi
tu..? Portative, chei sol, Fa-sol-le..? Şi începe a râde.
— Aţi servit masa împreună şi ieri? se uită Rodica surprinsă la noi. Nu a fost
ieri duminică? Sau îmi scapă ceva...
— Azi, se pare că toată lumea pune întrebări şi nu răspunde nimeni, adaug
servindu-mi primul fel... Am ieşit la o prăjitură îi spun Rodicăi. Mirela mă

priveşte, aşteptând şi ea un răspuns. Muzica, e cea care ne face mai fericiţi, mai
mult sau mai puţin, când mâncăm sau răsucim becuri.

— Tu eşti fericit când răsuceşti becuri? mă întrebă Mirela
— Fericiţi sau nu, eu am o sete... zice Rodica luând cana de pe masă. În timp
ce Rodica se duce după o cană cu apă, Mirela mă întreabă fără să-şi ridice
privirea:
— Nu ţi-a plăcut camera mea de baie... Ştiu ce se spune despre moldovence,
dar aş vrea să te conving contrariu. Când acolo va fi baia mea,...
— Nu, nu era vorba despre asta. Îţi voi spune cândva...
Rodica se-ntoarce.
— Vreţi şi voi apă?
Din spatele ei aud:
— Salutare gaşcă! La masa noastră îşi face apariţia... Ciobanu - fostul nostru
coleg de liceu -... desprinzându-se dintr-un grup gălăgios de băieţi. Voi aici? Am
crezut că o văd doar pe Rodi... deci... eşti şi tu aici?

Rodica se ridică şi-l îmbrăţişează bucuroasă.
— Gaşcă sunteţi voi! îi răspund eu cu răutate. Noi suntem o... mulţime
închisă, formată din trei elemente prietenoase între ele, şi refuz ai întinde mâna,
lăsând că mâna lui să cadă în aşteptare.
— Pot să vin la masa voastră?
— Nu cred, noi tocmai vrem să plecăm îi răspund. Poate altă dată... Nou-
venitul se îndepărtează, urmându-şi prietenii. Mai întoarce o dată capul spre noi,
dar mă prefac că nu-l văd.
— De ce ai fost rău? mă întreabă Mirela.
— Mai ales pentru tine, nu aş vrea să-l cunoşti.
— De ce sunteţi în asemenea relaţii? mă întreabă Rodi. Într-o vreme eraţi
mult mai apropiaţi. Aţi stat în aceeaşi bancă doar.
— Era fostul tău coleg de bancă şi aşa te porţi cu el? V-aţi mai văzut în
ultimul timp?
— Of, fetelor... la care să vă răspund mai întâi? Concluzia e unică: nu vreau
să-l mai văd! Mi-a distrus viitorul!... L-aş prefera mort!
— Dar ce misterios poţi fi, Sile dragă. Are vreo legătură cu acea stare a ta de
la absolvire? zise Rodica. Mirela se simţea pe dinafară.
— Da, dar să nu mai vorbim... poate altă dată...
— Bine, dacă nu vrei... Ne pregătim de ieşire. Fetele se îndreaptă spre
autobus, iar eu aştept un altul spre centru... Atâtea, într-o singură zi!

Săptămâna trece fără să mai abordăm acest subiect. Mirela se înţelegea bine
cu Rodica. Deseori le găseam la masă împreună, apoi fiecare cu preocupările lui.

Sâmbăta care a urmat, am plecat mai repede de la serviciu, urmând să merg

acasă, căci trecuse atât timp de când mă stabilisem în Braşov.

52

Luni, după serviciu, „fetele mele” mă aşteptau la cantină...
— Credeam că nu te mai întorci!... am crezut că vei rămâne la Mureş, mă

întâmpină Mirela.
— Ce mai este nou? mă întreabă aproape simultan Rodi. Te-ai mai întâlnit cu

cineva?
— O, nu se poate să vă abandonez? Mi-a fost tare dor de voi!... şi le iau de

după umeri...

După ce servim masa, o conduc spre cămin pe Mirela.
— Ce mi-ai adus? mă întreabă ea scurt.
— Unul mic şi dulce... poftim! Şi i-l aplic pe năsuc..
— Atât?
— O, nu... mai am... şi râdem împreună...
— Ştii, sâmbătă am servit masa împreună cu fostul tău coleg Ciobanu! spuse

Mirela în timp ce îmi lua mâna într-a ei. Eram cu Rodica şi a venit la noi... Nu

pare un băiat rău, nu ştiu de ce tu te porţi aşa cu el. Mi se părea chiar simpatic!
— Mirela, dragă... ştii povestea cu mărul din pomul interzis? Te rog, nu te

apropia de el!
— Din cauza acelei fete?... Rodica mi-a spus ceva despre o fată... dar nu ştia

nici ea prea multe.. Ce a fost?... ai iubit-o?... ai întâlnit-o acum, acasă? mă

întrebă ea rar, privind în partea opusă mie...
— Dacă o întâlneam, poate nu mă mai întorceam!
— M-ai fi lăsat... singură?
— Doar l-ai întâlnit pe Ciobanu! Încerc să schimb cursul discuţiei
— Dar parcă spuneai că... mărul..
— ... Tu ce-ai făcut duminică? o întreb, încercând să schimb tema discuţiei.
— Nimic important... Nu-mi spui nimic... despre ea...? Şi mă priveşte în ochi.
— Ţi-a mai spus cineva că îţi vin foarte bine ochelarii? o întreb acoperindu-i

faţa cu fularul.
— Tu, doar!
— Uite, încă unul mic de acasă şi pe obrăjori, să nu-ţi îngheţe! Ne vedem

mâine şi poate mai găsesc ceva prin bagaj pentru tine.. Nici nu observasem că

ajunseserăm la intrarea căminului ei. Ea îşi strânse scurta galbenă pe lângă ea.

Noroiul de pe trotuarul din faţa intrării şi nişte urme de roţi, îmi amintesc de

Lenuţa Floroiu şi de prietenii ei, motocicliştii.
— Vin des pe aici? o întreb încercând să evit urmele proaspete de apă şi noroi

şi–i arăt urmele.
— O, lasă-i în pace... sunt nişte jegoşi de studenţi... moldoveni de-ai mei, „fii

de bani-gata”, îmi pare rău să spun că sunt din ţara lui Ştefan! Fac tot felul de

afaceri dubioase... şi se dau mari rockeri!...
— Sunt şi fete cu ei? întreb gândindu-mă la „parfumul îmbibat cu miros de

combustibil”.
— Da, cunosc pe una dintre ele... Îşi zic „Lupi”, sau „Wolfs” şi poartă acest

simbolul pe îmbrăcăminte şi motoare.
— Nu mi-au plăcut niciodată această asociere... Am văzut cândva un film...

inspiră teamă şi groază!
— Se apără între ei... şi sunt nişte nenorociţi!... Ne vedem mâine!... Acum,

mi-e somn... Te las... Noapte bună! Ne facem din mână şi închise uşa în urma ei.

Ajuns seara la cămin... surpriză... O scrisoare în cutia poştală... Da, era de la

Sanda! În sfârşit voi afla veşti despre Mioara... Urcând scările, câte două

deodată, rup plicul cu nerăbdare... Unde e Mimi?

Citesc pe nerăsuflate:

Fără nici o introducere, fără menajamente, ci direct la obiect:

53

„Să ştii că fata asta merită mai mult! De ce ai abandonat-o după acea ieşire
de la Tuşnad? Ţi-a fost frică după ce ea a acceptat să vină acolo? Îţi strica
viitorul? Eşti un ticălos şi un nemernic! Ştii că a plecat de acasă? Şi-a luat rapid
repartiţia la Sighişoara şi de atunci nu am mai văzut-o. Ştiu sigur că doreşte să
nu o mai cauţi; Mama ei mi-a spus că urmează a se căsători. Eu ştiu că trebuie!

Să nu mai aud de tine! Uită-mi adresa!”
Fără.. nimic... Nici măcar acel „Io mi-s Sanda!”, de altă dată... Rămân
uimit... mă arunc pe patul din camera goală a căminului meu.
„Ce să fac? Să rămân pe loc? Nu se poate!... Unde să mai plec, Mioara?
Să mă întorc şi să o luăm de unde am rămas? Se pot face oare lipituri în
viaţa noastră?... Mimi, Mimi... unde eşti?... Mă voi răzbuna pe ticălos!
Cum să fac?... Să continui cu Mirela? Sau... pot oare să mă întorc?
Nu, nu se mai poate! E târziu... Trebuie numai înainte!
Oare voi putea avea grijă cel puţin de Mirela?... Mai întrebi? Trebuie!
Oare ea mă va accepta...?
O, simt că înnebunesc...
Of, Mimi, Mimi... am obosit...”
Va fi şi mâine o zi!...
Oraşul întreg a adormit sub un strat nou de ninsoare.
O văd zilnic pe Mirela... Am mai ieşit de câteva ori împreună în oraş... am
fost la film, am vizitat Scheiul cu biserica-muzeu Sf. Nicolae, Prima Şcoală
Românească, Biserica Neagră, librării, cofetării, etc. Ne cunoaştem mai bine.

În Ajunul Crăciunului, la serviciu, Ovidiu ne invită seara la el. Știam că locuia
doar cu mama şi sora lui. Tatăl s-a stins cu mulţi ani în urmă, când el și sora lui
erau mici.

Cănd ieșim de la cantină, o întreb pe Mirela, gândindu-mă la propunerea lui
Ovidiu:

— Ce zici de un colind diseară?
— Mmm... unde, aici în Brașov? Ai vrea să vi să mă colinzi?
— Poate, dacă ești pregătită să mă primești ! Ai sarmale și covrigi ?
— Câinii din Brașov nu mai au în coadă covrigi, iar sarmalele poate le vom
primii mâine la cantină. Dar cred că mi-ar place mai întâi un concert la Biserica
Neagră...Ce zici, nu ar fi mai potrivit? Apoi o să mai vedem!
— Da... ar fi o idee foarte bună, mai ales că nu am mai fost demult.
— Bine... trecem mai întâi pe la mine, fac rapid un duș, mă schimb și ...
În timp ce Mirela se împrospătează, răsfoiesc un pliant găsit pe masă și sorb
o gură de ceai. Constat că un arc al fotoliului stă să iasă prin partea inferioară,
iar tapițeria este roasă pe la colțuri. Cu siguranță scăpase cineva de el, ca și de
covorul învechit ce se întinde de la ușă până sub masa mică aflată în centrul
încăperii. Cele patru paturi erau adunate cu grijă. Pereții de culoarea ”oului de
rață” îți lasă impresia că nu mai fuseseră zugrăviți de la inaugurare. Deasupra
fiecărui pat se află câte-un suport de cărți, din fier forjat, vopsit negru, încărcate
cu vrafuri de cărți. E un interior trist și lumina palidă a acestei zile de iarnă,
strecurată prin fereastra dinspre uzină, contribuie și ea la exagerarea aspectului
sumbru al încăperi.

Pliantul e tocmai despre Biserica Neagră... A, de aici dorința de a revedea
acest locaș. La difuzor ascult Abba: ”one of us”. O întreb prin ușa întredeschisă,
în timp ce ea își aranjează părul :

— Știi că în clopotnița bisericii se află cel mai mare clopot, lucrat în bronz, din
țară? ... cântărește cam șase tone !

54

— Da... am citit și eu... Foenul acoperă liniștea camerei mici. Aș vrea să
revăd și colecția de covoare orientale, prezentate în pliant.

— Știai despre acea statuie care reprezintă un copil aplecat peste cornișă?
— Interesantă sculptură, mai ales că ce află deasupra unui locaș de cult,
spuse ea. Sunt mai multe legende despre statuie...
— Sper să o găsim, dacă nu va fi înnoptat, când vom ajunge acolo... Aflu
multe lucruri noi din pliant.
— Vrei să plecăm? întrebă ea. Sunt aproape gata !
Am ajuns cu câteva minute înainte de începerea concertului, timp suficient
pentru a admira interiorul. În biserică este foarte multă lume și un frig ce te
pătrunde până la oase. Deodată Mirela făcu câțiva pași prin mulțime spre zona
unde erau expuse covoarele. Le examină din priviri pe toate pe rând apoi îmi
făcu semn:
— Vino, zise ea. Să-ți arăt ceva.
Fără a scoate cel mai mic foșnet m-am strecurat înspre ea. Stă aproape de un
covor pe care încearcă să-l străpungă cu privirea.
— Mă gândeam la ceva, spuse ea. Apoi, continuă: pe mine din totdeauna m-a
interesat arta. Am mai văzut ceva asemănător, începu ea în șoaptă, la o
expoziție în Bacău cu ocazia unui târg internațional. Uite, felul în care sunt
îmbinate culorile, trecerea atât de... de la o reprezentare... la alta. Acestea sunt
covoare de rugăciune, caracterizate prin decorațiile centrale. Încerc să înțeleg ce
vrea să-mi explice, dar nu pot să ghicesc ce se ascunde în gândurile ei. Ea mă
privește cu surprindere și-mi zâmbește înveselită:
— Când te găsești în fața unei capodopere ca aceasta, nu-ți mai rămâne
decât să stai nemișcat și s-o admiri. Restul, cum spune Hamlet, e numai tăcere...
— Ție chiar îți place atât de mult ?
— Părinții mei au gusturi artistice, și vreau să spun că poate pentru alții ei ar
trece drept înfumurați, dar întotdeauna și-au dat osteneală să pot aprecia arta cu
adevărat; cred că am apreciat-o.
— Foarte frumos din partea lor și a ta!
— Sunt toate deosebite! Mă simt fericită și împăcată...spuse ea, privindu-le în
anasmblu, de la distanță. Dar, în aceste momente îmi amintesc, uite, de părinții
mei.
— Nu te-ai gândit să mergi de Anul Nou, acasă ?
— Cred că așa voi face... Dar mai bine hai, să mergem să căutăm un loc mai
potrivit...
Ne-am retras la picioarele unei coloane, izolați de restul lumii. În biserică pe
estradă, o orchestră făce primele acorduri. Luminile lasă urme ciudate pe
coloanele suple, dar corul de colindători, ce aștepta în fundal, este luminat ca
ziua. Colecția de covoare anatoliene, din spatele coriștilor, este o adevărată
comoară a bisericii. Remarc deasupra un amvon baroc îar mai în spate navele
sculptate cu panouri ale breslelor și motive folclorice. Când pe neașteptate corul
acompaniat de orchestră, a început „Magnificat” de Johann Sebastian Bach, cu o
forță care cutremura biserica, Mirela se simți cuprinsă de o emoție neînțeleasă și
nici nu-și dădu seamă că ochii i se umeziră sub ramele metalice și subțiri ale
ochelarilor și cu toate acestea păreau neobișnuit de blânzi. Sunetele se ridică și
răsună spre înălțimile întunecate ale arcadelor. Spiritul Crăciunului cobora peste
mulțimea adunată, amintind povestea minunii ce a avut loc în Bethleem în urmă
cu două milenii. Mirela tresări când i-am prins ușor mâna rece. Se apropie spre
mine și în șoaptă mă întrerbă:
— Oare părinții mei ce fac? Ei cum se pregătesc de Crăciun? Anul trecut eram
acasă toată familia.... Și alte lacrimi i-au apărut sub streașina ochelarilor.

55

— Hai Mirela... va fi bine... o să-i revezi în curând... Mă simt stânjenit de
starea ei. Îi ghicesc sentimentele și mă cuprinde mila față de ea. Voi avea grijă
de ea, îmi promit în gând. Îi prind din nou mâna într-a mea, dar ia o retrage ușor
și se întoarce. Își șterge ochii. Nu vrea să fie văzută de cei din jur.

— N-ai vrea să ieșim? întrebă ea în șoaptă.
Oricum, programul de Crăciun era aproape pe sfârșite. Marea orgă Buchhol

încheie programul și un grup compact de oameni încep că se scurgă din fundul
bisericii spre ieșire. Ne alătură grupului ce se puse în mișcare, îndreptându-se
spre ieșire, grăbit să ajungă la mașinile cu care veniseră sau spre stațiile de
autobus..

Întind brațul și-i pun mâna pe umăr.
— Vino. Trebuie să ieșim, îmi șoptește ea. Mă simt atât de singură... dacă nu
ai fi tu... Afară, aerul rece al serii ne reîmprospătează respirația.
— Cum singură, dar pe el nu-l cunoști ?
— Pe cine ? mă privește ea cu mirare.
— Uită-te bine! nu-l cunoști? și întorc privirea spre o zonă umbrită: e
prietenul Honterus! 10
— Ție îți arde de glume, pe mine mă lasă rece...
— Și-a notat pe carte numele tuturor ce l-au colindat azi! La anul, o să
verifice lista... acum ne indică traseul pe unde să mergem !
— Nu, arată spre un liceu cu predare în limba germană, liceu ce-i poartă
acum numele...
— Văd că pe toate le știi... Mai știi unde e stația de autobuz?
— Îhâ! și întinse mâna, asemănător lui Honterus, indicând pe unde să
traversăm Piața Primăriei.
— Tu n-ai făcut germană în liceu? o întreb.
— Nu, doar un pic de engleză.
— Cum se spune... ”să nu spui niciodată îmi pare rău” ?
— Prefer să nu-mi pară rău niciodată ceea ce fac acum.
— Dar dacă mergem la Ovidiu, o să-ți pară rău ?
— Sper să ne simțim bine în această seară deosebită.
Urcăm în autobuzul ce-și făcu apariția imediat ce am ajuns în stație. Nu era
aglomerat așa că am găsit cu ușurință loc. În interior este la fel de rece ca și
afară. Îi desenez cu degetul pe geam un zâmbăreț.
— Mai ești tristă?
— Acum nu, dar în biserică, mă simțeam atât de singură. Toți oamenii din
jurul nostru, au un cămin al lor; mâine își vor petrece ziua de Crăciun împreună,
tata și mama, împreună cu copiii; Noi, vom merge la serviciu! În timp ce
ascultam acea muzică, ce cobora din sfere ancestrale, revedeam orașul în care
m-am născut, parcurile și locurile de joacă, părinții și colegii mei. Aici mă simt
atât de străină. Și pe buze îi muri un zâmbet trist.
— Hai să nu mai fim triști, măcar în seara aceasta! Uite, zâmbărețul te
privește și-ți dă un pupic.
— Și tu? întrebă ea și zâmbi cu blândețe și simpatie spre mine.
— Da... și eu... !
Afară începuse a ninge și doar pe alocuri vedeai câte un trecător. Se lăsa cu
ger. Norocul nostru era că autobuzul ne-a lăsat destul de aproape de locul unde
locuia Ovidiu. Din cer se revarsă potop de zăpadă. Lumina galbenă a becurilor

10 Statuia reprezintă pe umanistul și pedagogul Johannes Honterus (1498-1549), ce a favorizat pătrunderea și
răspândirea reformei protestante în Transilvania. În mâna stângă ține o carte deschisă, iar dreapta o ține
întinsă, indicând ceva cu degetul arătător.

56

din cartier abia face față să lumineze aleile. Câțiva fulgi poposesc pe fețele
noastre.

— Ți-e frig? o întreb.
— Nu. Mai e mult? mă întrebă ea din spatele fularului tras pe gură.
— Ajungem imediat ! Este blocul din față!
— O, ce bine!
Sunăm... Deschid puțin ușa și întreb:
— Boieri dumneavoastră, primiţi colindători?
— Primim, cu mare plăcere, se aude o voce feminină din interior.
— Începem? o întreb în șoaptă pe Mirela. Ea mă priveşte prin lentilele aburite.
— Vrei să-mi ţii puțin ochelarii?
Îi ridic ochelarii deveniţi acum maţi şi îi şterg cu colţul fularului. Îi surprind
pentru o clipă ochii mari, bucuroși ca a unui copil, aţintiţi asupra mea, ce-mi răspund
afirmativ. Ea începe și continuă a colinda cu smerenie, iar ochii îi ard, ca și
buzele și obrajii de altfel. Glasului ei cald, ce plutește prin ninsoare, mă alătur și
eu:

„Sculaţi, sculaţi, boieri mari... Florile dalbe.
Că vă vin colindători, Florile dalbe,

Noaptea pe la cântători, Florile dalbe . . "
Îi văd năsucul roşu. Știu că buzele ei își amintesc aceste cuvinte, venite de pe
meleaguri îndepărtate:

„Sculaţi, sculaţi, boieri mari, Florile dalbe ..."

Pentru o clipă, toate amintirile mele legate de colind, trec prin fața ochilor
mei. Mergeam și eu la colindat alături de alți copii pe la casele vecinilor, pentru
câțiva bănuți. Acum sunt cu ea... cu Mirela.

Înainte de a termina, uşa se deschide încet și o doamnă ne apare în prag.
— Ovidiu, ne-a spus că veţi venii... poftiţi, poftiţi, sunteţi bine veniţi!
— Sărut-mâna... salutăm aproape simultan, în timp ce intrăm. Domnișoara
Mirela... iar eu sunt Sile! încerc eu să fac prezentările.
— Eu sunt Dina... mama lui Ovidiu.
În uşa sufrageriei, o tânără cu codiţe îşi face apariţia...
— Iar eu, sunt Angela... spuse cu un zâmbet larg, domnişoara. Vă rugăm...
poftiţi!
— O, nu vă deranjaţi!... Noi, am trecut doar aşa, pe la dumneavoastră...
Ovidiu a insistat!
— Păi nu se putea altfel, răspunse Ovidiu, făcându-şi apariţia... Dar ce
frumos ne-ți întrebat dacă primim colindători....
— O, dar cum puteam oare altfel să cinstim gazda ?
— Noi vă mulțumim de cinstea acordată cu acest colind, adăugă doamna
Dina.
— Vă place brăduţul meu? întrebă Angela, arătându-ne într-un colţ Bradul de
Crăciun împodobit cu globuri argintii, beculeţe multicolore, şi bomboane de
ciocolată învelite în staniol.
— Uauuu..! E tare frumos Angela! Tu l-ai împodobit? întrebă Mirela.
— Da, eu cu mami! Am şi globuri cu poveşti pe el.. ai văzut?
— Da, sunt minunate! Comentez şi eu... pe unul din ele cu litere sclipitoare,
era scrisă urarea tradiţională: „La Mulţi ani!”... Offf ... Anul trecut... Mioara... se
apropia şi ziua ei... Unde o fi acum? Se mai gândeşte oare la ce a fost cu un an
în urmă? La o portocală şi o carte?... La noi?... „La mulţi ani, Mioara!... Oriunde
ai fi”... îi urez în gând... şi ochi mi se umplu de lacrimi.
— Chiar atât de mult te emoţionează vederea bradului? mă întrebă Mirela,

57

observându-mi ochii umezi.
— Lasă, trece..!... Aveam şi eu un brad, cu cadouri sub el cândva.. îi spun

minţind-o.
— Vor mai fi şi altă dată! îmi alungă gândurile Mirela.
Servim, gustăm din toate bunătăţile oferite. Mirela povesteşte despre

obiceiurile sărbătorii de Crăciun la ea în Moldova. Angela se arată interesată de

ţinuta colindătorilor şi de obiceiurile acestora. Doamna Dina nu ştie cu ce să ne

mai servească pentru a ne simţi „ca acasă”. Ştia că suntem departe de familie şi

voia să acopere această lipsă. Gându-mi zboară spre Mioara... avea un brad cu

globuri... Îi plăceau conurile de brad...

Privind în gol, remarc existenţa unui arc, pe un perete, rupt pe la mijloc, dar

frumos lucrat cu încrustaţii.
— Tata l-a primit când a fost în Africa detaşat cu serviciul... se ocupa cu

prospecţiuni geologice petroliere; ne explică Ovidiu, remarcând interesul meu. O

căpetenie de trib i l-a dăruit.
— E foarte frumos... dar cum s-a întâmplat de s-a rupt tocmai pe la mijloc; îl

întreb. Trebuie să fi puternic să rupi un asemenea arc.
— Când a revenit în ţară, Securitatea l-a obligat pe tata să-l rupă pentru a

nu-l putea folosi în alte scopuri.
— Mi-l dai un pic? Se poate? se arătă interesată Mirela
— Da, desigur.. cu plăcere...
— Coarda pare a fi originală... îl examină Mirela... coarda e de origine

animală?
— Ovidiu mi-a povestit că şi tu ai făcut arcuri; interveni Angela.
— Da, când eram copil.. erau din lemn... făceam şi eu aşa în joacă.
— Şi ai vânat ceva cu el? mă întrebă curioasă Angela.
Şi uite aşa m-au provocat să le spun poveşti de când eram copil, cum făceam

săgeţi din trestie, cum îl puneam pe Vasile Ciobanu să-mi fie „duşman”, să se

ascundă după crucile evreieşti din cimitirul din apropierea casei. Era ţinta

perfectă! Purta o căptuşeală scoasă dintr-o căciulă, trasă pe faţă, pentru a evita

necazurile. Eu îl căutam...

„... Da, dacă aş avea un arc adevărat şi acum, el ar fi o ţintă perfectă după

toate cele întâmplate!” adaug în mintea mea.
— Dacă îl vrei, eu ţi-l dăruiesc... nu-i aşa mama? Tot nu îl folosim... E rupt!

spuse Angela cu amabilitate..
— Dar nu îl pot primii.. e o amintire de la tatăl tău! Aşa cum e, trebuie

păstrat!
— Mi-a spus Ovi că tu eşti priceput, poţi să îl repari şi o să te joci cu el... o să

mergi şi la vânătoare... e cadoul tău de Crăciun, adăugă Angela. Apoi,

răzgândindu-se: mamă, domnul Sile poate să repare! Îl dai?
— Bine, o să-l repar, apoi o să ţi-l înapoiez!
Ne-am simţit bine în familia colegului meu de serviciu, dar cum călătorului îi

şade bine cu drumul, o luăm pe jos spre căminul Mirelei. Era o seară minunată,

ningea uşor, grupuri de tineri întâlneai la tot pasul.

Ajungem la Mirela... În camera răcoroasă, pe masă, ne aştepta un

aranjament: o crenguţă de brad, două mere roşii şi o lumânare, iar alături, pe o

farfurie, patru felii de dovleac copt. Mirosul era irezistibil...
— Tu le-ai pregătit? o întreb în timp ce dezbrăcăm hainele groase de pe noi.
— Nu. Cred că fetele înainte de a pleca... Ştiau că vom trece pe aici! Ele au

alt program în seara asta.
— ... şi ce vom face doar noi singuri acasă?
— Mai întâi vom servi o felie de dovleac, apoi un ceai,... şi poate îmi spui o

58

poveste de Crăciun! Vom sta la gura sobei (pe care nu o avem încă), vom

vorbi... şi despre noi... spuse Mirela schimbându-şi îmbrăcămintea
— Tu, nu mi-ai spus nici o poveste! o provoc.
— Dar tu ştii mai multe! continuă Mirela. A aprins veioza de la patul ei, a

stins lumina de pe tavan, a adus două căni cu ceai cald şi s-a aşezat lângă mine.
— Bine... încep eu să improvizez:... A fost odată, o pădure frumoasă...
— Ca cea de la Poalele Tâmpei?
— Chiar mai frumoasă... Prin ea treceau foşnind turme de căprioare...
— Era şi un cioban în urma lor?
— Nu, ci o fată frumoasă... O chema Pădureanca... Avea mereu o vioară cu

ea (... o vioară... am zis?... era oare a Mioarei? Mă întreb în gând)... Pădurea
răsuna sub arcuşul viorii ei... Mirela se lipi strâns de mine...

— Şi, şi?
— Din copaci cădeau fulgi mari de zăpadă... cădeau pe covorul de frunze
uscate... Un cerb ridică deodată coarnele adulmecând cu nările lui mari, ceva în
vânt... a simţit fum... Abia se desluşea undeva o luminiţă ca de licurici... Era

casa fetei cu vioară...
Mirosul de dovleac copt în cuptor, era o vrajă în jurul casei din poveste şi în

jurul nostru. În cameră se făcuse cald şi după o zi de muncă, drumeţia la Ovidiu,

şi apoi ceaiul cald, Mirela adormise sprijinită de umărul meu. Chipului ei spune o
poveste a sufletului peste care ninge întreaga ei copilărie. O văd plină de mister

la gura sobei, așteptându-l pe Moș Crăciun, visând cu ochi deschiși, în timp ce
fulgii mari cad ca niște obiele moi de lână sură. ”De unde vine Moș Crăciun ?” se

întreabă ea, acum, ca în fiecare an. Lemnele trosnesc în sobă aruncând limbi de
lumină prin găurile ușii sobei. . . ”Moş Crăciun vine după ce se stinge jarul din
sobă !” aude ea o voce din întuneric... Găurile ușii sobei se fac tot mai mici, mai

mici ca un licurici și jarul ars se desface, pulsând ca un roi de stele într-o noapte
rece și senină de iarnă. A adormit cu gândul la Moș, la troienele și sania lui

fermecată trasă de reni.
Se întoarce spre mine, a deschis uşor ochii:
— Ochelarii... vrei să ai grijă de ei?

Îi ridic uşor ochelarii de pe năsuc, fac lumina mai mică... Mirela se cuibărise cu

totul sub braţul meu... Pe patul îngust, acordaţi unul după celălalt am adormit
fără a fi legănaţi. Toată încăperea era ca o carte de poveşti deschisă la o filă

unde focul mai arde în sobă și iarna ninge la fereastră.
Dimineaţa:
— ... şi cum s-a terminat povestea? mă întrebă Mirela, ştergându-şi ochii.
— A... a fost frumoasă... şi au trăit până la adânci bătrâneţi... Am adormit şi

eu... nu mai ştiu...
— Ce mincinos ai fost... glumi Mirela... Hai, că trebuie să mergem iar la

muncă.
— Iar? Şi azi? întreb prefăcându-mă şi o prind de mână. Uite... în timp ce

dormeai, din povestea cu cerbi, unul dintre ei s-a desprins, şi-a plecat coarnele şi

mi-a lăsat un pacheţel: E de la Moş Crăciun, pentru tine...
— O, nu se poate... am dormit chiar atât de adânc? intră şi ea în joc; Nu am

auzit uşa deschizându-se se miră ea, desfăcând curioasă în acelaşi timp

pachetul... Cum pot oare să-i mulţumesc moşului pentru aceste mănuşi? Chiar
aveam nevoie şi îmi plac mult!... Pot oare să-i transmit prin tine ceva?

— Să încercăm! Poate o să-l mai întâlnesc când trece cu sania prin Noua...
Mirela se apropie de mine, şi îşi ridică boticul... şi întinse braţele. O prind de
mijloc...

— Crăciun fericit! îmi şopteşte ea privindu-mă în ochi..

59

— La fel îţi doresc şi eu! şi îi fur un sărut. Se desprinde însă repede din
strânsoare...

— Gata, somnorosule!..., hai că dacă mi se strică freza din nou azi, nu pot
să-mi fac norma şi mă penalizează! Du-te la uşă şi deschide-o să plecăm!

— Toată lumea va fi azi mai înţelegătoare, doar e ziua de Crăciun... îi zic
apropiindu-mă de uşă...

— O, chiar a trecut cineva pe aici şi nu am auzit! Un fular necunoscut cu
etichetă era atârnat de haina mea. Chiar nu ştii nimic? o întreb.

— Pădureanca, din povestea ta, în timp ce-şi mâna cerbii...! spuse ea
zâmbind.

— Trebuie să mă întâlnesc neapărat cu ea, să-i mulţumesc şi o caut din priviri
pe Mirela.

— Bine, o să-i transmit, spuse ea în timp ce aranja cutia arcului, primit seara
trecută de la Angela.

— M-am gândit cum să-i repar arcul Angelei... voi face o schiţă, iar tu mă vei
ajuta făcând o piesă la freză.

— Crezi că e aşa simplu?
— Îţi voi spune mai târziu cum vreau... dar până atunci aş mai vrea... să-ţi
mai spun o poveste...
— Bine, bine... gata cu poveştile. Toate la timpul lor! Mirela întoarse cheia
uşii în urma noastră. Acum, la treabă!

După program, ne-am reîntâlnit la poarta principală.. După controlul de
rutină, am remarcat noile mănuşi ale Mirelei... era mândră cu ele. Mergând spre
cantină, am reîntâlnit-o pe Rodica. Pe drum, Rodica ni l-a prezentat pe Claus. El
este maistru la tratamente termice. Este un băiat un pic mai mare decât noi şi
locuieşte cu părinţii în oraş. Claus a plecat spre casă, iar Rodica a venit cu noi la
masă. În timpul mesei aflăm cum s-au cunoscut, că au mai avut ocazia să iasă în
oraş împreună. Chiar şi azi se vor întâlni după masa în oraş.

— Noi ce facem azi? o întreb pe Mirela
— Ieşim şi noi undeva? E doar sărbătoare... Poate o întâlnim pe...
Pădureanca...
— Aveţi cunoştinţe noi şi eu nu ştiu? întrebă Rodica
— A, nu, era doar o glumă de Crăciun.
— Apropo... A trecut Moşul pe la voi? şi Rodica se uită la mine, apoi la Mirela.
— Nu, dar fac afirmativ din cap şi prind cu mâna un colţ al fularului
— Nu!... spune şi Mirela aproape concomitent, şi arată palmele deschise cu
noile mănuşi.
— Măi, să fie... pe la mine nu a trecut... dar îl prind eu astăzi şi îl trag de
barbă...
— Nu am remarcat... Claus poartă barbă? întreabă Mirela şi izbucnim toţi în
râs..
Servim masa şi Mirela decide că ar fi bine să trecem prin centrul oraşului.
— Bine, ar fi o idee bună!.. vom vedea ce e nou, vedem bradul împodobit,
poate... găsim ceva cumpărături pentru cei de acasă. Aş vrea să merg acasă de
Anul Nou... vor fi câteva zile libere.
— La fel m-am gândit şi eu... ar trebui să merg şi eu acasă nu am mai fost
din octombrie, spuse Rodica.
— Poate mergem împreună cu acelaşi tren, îi sugerez Rodicăi
— De ce nu... mai vorbim...! Va trece mai repede timpul...
— Şi pe mine?... întrebă Mirela... mă lăsaţi...

60

— Cu fetele... La urat!
— Răule! N-am să ţi-o iert!

Plecăm spre centrul oraşului. Podoabele atârnă peste stradă la toate
intersecţiile. Zona centrală e în aşteptarea Revelionului. Crăiasa Zăpezilor, câte
un Moş Gerilă, îşi fac apariţia prin vitrinele magazinelor. În parcul central, un
brad uriaş împodobit cu becuri şi cuti goale, domină zona. Bunicii bine îmbrăcaţi
îşi plimbă cu săniuţele nepoţii îmbujoraţi. Trecem pe la câteva magazine de pe
Republicii. Reuşim să luăm nişte portocale, bomboane de pom şi ciocolată.
Hotărâm să mergem la teatru... Tache, Ianche şi Cădâr11

— Să ştii că nu am mai fost la teatru, îmi spuse Mirela. E prima oară!.. Am
mai fost doar la un teatru de păpuşi când eram mai mică. Locuiam departe de
Bacău şi nu am avut ocazia, se justifică ea. Intrăm, trecem pe la garderobă. În
foaier, o muzică de fond plăcută. Găsim locuri bune... Ne place piesa... La ieşire,
se poate citi o bucurie de nedescris pe faţa Mirelei:

— Să ştii că m-ai făcut fericită! De unde ştiai că piesa este atât de bună? Îmi
căuta o mână liberă...

— Am ascultat-o la radio mai demult şi mi-a plăcut.
— Şi ai vrut să o vezi cu mine?
— Da, numai că... parcă semeni un pic cu personajul Safta, din piesă!... o
necăjesc, pentru a găsi un motiv de ceartă.
— Ea nu avea ochelari.. şi era mai în vârstă, spuse ea înţelegând aluzia.
— Bine, nici tu nu o să mai ai ochelari! îi ridic uşor ochelarii... şi doi ochi
mari, mă privesc, cerşind.
— Tu chiar mă placi? mă întrebă ea direct, privindu-mă fix.
— Pe tine, nu!.. Doar ochelarii, ochii, năsucul... obrăjorii... urechiuşele..
mănuşile...
— Mulţumesc! şi mă sărută!
— Să ştii că nici eu nu am ochelari! Mi i-a mâncat un miel!... se uită la mine
şi începe să râdă...
— Chiar? Erau atât de... comestibili?
... şi îi spun povestea oiţei care m-a făcut să sufăr când m-a lăsat fără
ochelarii din hârtie... „Dar la anul voi cumpăra alţii!”, adaug.
— La anul... La anul unde vom fi? întrebă Mirela.
— E o poveste pe care aş vrea s-o analizăm...
— Nu vreau o poveste urâtă!... Cred că-i ştiu finalul...
— Va trebui totuşi să vorbim...
— Bine... altă dată! Acum sunt fericită! Am fost la teatru, şi am aflat că...
ochelarii mei îţi plac. Nu vreau mai mult! Se adună ea zgribulită lângă mine... Mi,
mi-atât de frig!...
— Iar?... Nu trebuia să spună acum!... mi-a amintit... e un blestem! E ziua de
Crăciun! Mioara unde o fi? La noua ei familie? Se mai gândeşte oare la mine?
— Ce ai, de ce ai dispărut din peisaj? Nu mai ai grijă de mine? întrebă
surprinsă Mirela de absenţa mea totală. O indispoziţie se instală peste mintea
mea. Cum am putut oare să o uit de atât timp? Doar două silabe ne mai leagă?
Mirela îi va lua oare locul definitiv? O voi uita de tot, pentru totdeauna?... O suită
de întrebări curgeau fără răspuns... Oare chiar a trebuit să plec, Mioara?
— Mi... Mirela trebuie să mergem acasă!
— Doamne, ce s-a întâmplat? Pe cine ai văzut? Am greşit cu ceva? Nu te
înţeleg!

11 de Victor Ion Popa.

61

— Va trebui să-ţi spun o poveste mai veche care nu-mi dă pace...
— Dacă e tristă... nu o vreau... Ce ţi-a amintit atât de brusc de ea?
— Tu mi-ai amintit... a fost cândva o altă fată... ştii...
— Rodica mi-a spus ceva, dar nu ştia finalul... nu s-a terminat?
— S-a terminat... cred... am ţinut mult la ea... am suferit...
— Tu ai fost cel vinovat?
— Am şi eu partea mea de vină.. Nu i-am acordat suficientă atenţie. Cred că
am renunţat la luptă prea uşor...
— A fost şi un alt „cavaler”, probabil!
— Ce mai „cavaler”!... am aflat că a fost Ciobanu... acel coleg „bun” al meu!
— A, înţeleg... şi de aceea acea răceală faţă de el... El ţi-a „suflat-o”!
— Puţin spus!... a profitat de ea şi a abandonat-o. Acum, ţi-am spus tot! Am
suferit...
— Dacă nu sufereai, nu mă întâlneai pe mine. Am simţit că ea te-a finisat! Ai
ştiut cum să te porţi cu mine!...
— Dar nu am fost vinovat!
— Ştiu! Tocmai de aceea te porţi aşa cu mine...
— Tu mă poţi oare înţelege?
— Da, eu sunt acum ceea ce tu ştii că sunt şi... cred că am un loc special în
sufletul tău! Aş vrea, că mereu să ai un colţ rezervat numai pentru mine acolo!
— Mirela, Mirela... îţi mulţumesc... Eşti deosebită..! şi o iau în braţe...
— Eşti... tot ce-mi doresc de Crăciun!... şi-mi răspunde cu acelaşi gest. Cu o
mână scutur o crenguţă de brad încărcată cu zăpadă, aflată deasupra noastră...
Uaaau! Aşa îţi plăteşti tu sinceritatea mea? Şi mă trezesc cu o mână de zăpadă
pe faţă...
Mirela a reuşit să mă salveze şi să mă scoată din acea stare... Cu zăpadă
aruncată, cu tentaţii de alunecare, cu fulgii care parcă nu se mai terminau să

cadă asupra noastră, pe strada luminată, prin nămeţii de la marginea trotuarului,
glume şi o stare de bună dispoziţie, am prins cred că ultimul autobuz spre cele
două cămine. Ea a coborât prima, convenind să nu o mai conduc, eu am mers
până la capătul liniei.

O nouă zi, o nouă săptămână... Într-o seară am trecut pe la Mirela şi mi-a
înapoiat arcul, pentru care am făcut schiţa unei piese intermediare, pentru a
putea fi asamblat din nou. Cele două componente făcute pe celebra freză 17, au
ajuns la Rodica, apoi înmânate la Claus pentru a le trata stratul superficial.
Ansamblul celor două piese scoase cu mare grijă din uzină, s-au potrivit perfect
pe cele două jumătăţi de arc, şi cu puţină îndemânare, arcul arată acum perfect.

— La un asemenea arc... cu siguranţă trebuie şi săgeţi sugeră Rodica, în timp
ce serveam masa în trio, ca de obicei.

— Da, ai dreptate... dar ai vreo idee? o întreb.
— Da, spuse ea după un moment de gândire... Cunoaştem pe cineva la
tâmplărie, nu-i aşa? şi se uită la mine...
— Eu, eu nu cunosc pe nimeni acolo... încercam să mă scuz.
— Acolo e... Ciobanu.. spuse Rodica
— A, nu!... eu nu pot apela pentru nimic în lume la el!
— Dar a fost colegul tău de bancă! spuse Mirela... eu dac-aş fi avut o
asemenea relaţie, nu ezitam...
— Nu, nu se poate! Şi o privesc pe Mirela.
— Las’, că rezolv eu... Ştiu eu cum să-l iau... se angajă Rodica să rezolve
problema.

62

Joia următoare, împreună cu Rodica, ne aflam în trenul Braşov – Târgu

Mureş. Vinerea era prima zi din Noul An, deci aveam şi duminica liberă. Cu
regrete împărţite, Rodica faţă de Claus, eu pentru Mirela... Mirela a plecat cu o

oră mai devreme, tot cu trenul, spre Bacău. (Transmite „multă sănătate
Rareşoaiei!” 12- glumesc cu Mirela la geamul vagonului înainte de despărţire).

Deci vom petrece revelionul fiecare la părinţi.
— Tu ţii la Mirela?... mă întrebă Rodica la un moment dat după ce trenul s-a
pus în mişcare.
— Eu aşa cred... îi răspund cu convingere. Nu se vede?
— Şi aveţi ceva stabilit pentru viitor?
— Am încercat să vorbesc cu ea, dar subiectul a fost amânat. E o problemă
de timp... Într-un an şi jumătate... se pot schimba multe...
— Da, asta-i marea ta problemă... Claus a făcut armata acum doi ani.
— Voi?... proiecte? întreb cu jumătate de gură.
— Nu ştiu cum va fi... părinţii lui Claus vor să plece în Germania... Claus nu
vrea deocamdată... El vrea să ne logodim... uite că am spus-o cu toate că nu aş
fi vrut!... O să vorbesc acum de Anul Nou şi cu părinţii mei. Ei încă nu ştiu

nimic... Nu ştiu cum să le spun!
— Aşa simplu, cum mi-ai spus şi mie! Şi când ar trebui să te felicit?
— Cred că numai în toamnă...
— Rodica!... Tu chiar vrei... să nu mai fi acea colegă a mea?
— Ba da, îţi voi fi fosta colegă... Vezi tu... vine timpul pentru toate...
— Ce înţeleaptă ai devenit! Eu parcă încă nu m-am copt! Eu mă mai joc cu

Mirela... iar voi...
— Mirela, e o fată drăguţă... Gândeşte-te bine!... Mioara,.. ţi-a mai scris?...

de fapt ce a fost, că eu tot nu ştiu... de ce v-aţi despărţit după acea ieşire de la
Tuşnad?

— Nu ne-am certat... totul a fost bine până la un moment dat...
— Şi atunci? Ce s-a întâmplat?
— Nu-ţi aminteşti?... eu vorbeam cu Mircescu despre proiect... toţi eraţi în
preajmă. Ea a ieşit afară să ia o gură de aer şi Ciobanu a profitat de ocazie...
— Ciobanu? A putut el să facă aşa ceva? Nu pot crede ce-mi spui!
— Acum, Mioara, TREBUIE să se căsătorească, aşa mi-a scris Sanda... o mai
ştii? Acea colegă a ei... Uneori venea cu noi cu trenul... Sanda crede că eu am

fost autorul necazurilor ei!
— Dar e cumplit ceea ce îmi spui! Aşa se explică starea ta de la final de an,

bacul..? Şi toate acele repulsii ale tale faţă de el?
— Rodi, poate mă înţelegi... şi înghit un nod din gât. N-o pot uita, orice-ar

face Mirela...
— Mirela ştie despre ea?
— Nu chiar totul... Poate ai observat că am încercat să o feresc de Ciobanu...
— Da, el totdeauna a fost în umbra ta... şi a intervenit în momentul propice...

m-am mai întâlnit cu el, dar nu mi-a spus nimic despre voi, despre Mioara. Când

l-am întâlnit ultima oară era cu o fată de la ei, din secţie... una Mihaela...
desenatoare... aşa mi-a fost prezentată.

— Treaba lor... să le fie bine!
— Vezi tu, nu am ştiut aceste detalii şi ieri am apelat la el... chestia aia a ta
cu săgeţile... dacă ştiam, crede-mă că nu aş fi apelat la el... de aceea nu ai vrut

tu atunci când am făcut propunerea?

12 Ştefan-cel-Mare în „Fraţii Jderi”

63

— Pentru mine nu mai există! Nu îl voi putea ierta niciodată!
— L-am „mituit” cu două benzi adezive „3M” pe care noi le folosim la bobinaj.
Ştii, în liceu - la atelier - cât de mult apreciam aceste benzi... mi-a promis că-mi
va face mai multe săgeţi... i - am spus că sasul - prietenul meu - are nevoie... nu
a fost vorba de tine!
— Îţi rămân profund îndatorat, dar şti, că am promis acelei copile că-i
recondiţionez arcul, amintire de la tatăl ei. Ţi-am povestit doar... Am aflat că şi
colegul meu, Ovidiu, are o prietenă săsoaică... Marianna. Vor să se căsătorească
şi să plece şi ei în Germania!
— Vezi, cei ce pot, se orientează... aici... să nu mai vorbim... sunt urechi...
— Da, toţi vreţi în Germania!... eu voi merge oare în Moldova?... şi am
zâmbit cu amărăciune...
— Nu, tu vei avea grijă de cei ce rămân!
— Da, şi mai am doar puţin până atunci... Bine... plecaţi cu toţii...! Gândul
mă poartă la Mimi... Ea m-a părăsit şi m-a-ndemnat să plec!... Eu, oare unde?...
Voi fi oare tot călător?

Parcă a trecut un an întreg în cele câteva zile în care am fost fără Mirela. Îmi
lipseau mănuşile, ochelarii ei mari şi bucuria cu care mă întâmpina totdeauna.
Am revăzut-o în dimineaţa când am revenit la serviciu... Ascunsă după aceeaşi
freză de pe Linia II, urmărind cu atenţie scula aşchietoare care rodea neîncetat
din metalul brut. Ce-i drept, salopeta îi era curată, se uita cu atenţie la cotele
desenului şi oprea deseori maşina pentru a întoarce piesa. O asemenea muncă,
pentru o fată atât de sensibilă... Se pare că ei îi place...

— Mirela! O strig şi-i fac din mână în drumul meu spre magazie.
Îmi răspunde făcându-mi semn din mână şi-mi trimite o bezea... Aşa
obişnuia de câte ori mă vedea prin secţie. Ştie că ne vom reîntâlni la aceeaşi
masă, la cantină. Mâncarea era mai gustoasă de când serveam masa împreună.
— Ce faci în după-masa asta? mă întrebă Mirela în timp ce ne pregăteam să
părăsim cantina.
— După cursuri, acasă, mai spăl ceva... mai citesc... nimic important.
— O mai lasă-le în pace pe alea mici... tot la diode, tranzistori ţi-e gândul!
— E o altă lume...
— Chiar le iubeşti atât de mult?
— Mi-a mai fost pusă această întrebare şi am avut apoi consecinţe... (Mimi...
ce-o mai fi cu ea? Mă gândesc din nou în secret la ea.)
— Nu ai vrea să ieşim în oraş?
— Dacă tu vrei... nu o fi târziu?
— Nu, vreau să mergem iar pe Tâmpa...
— Pe Tâmpa?... Nu o fi rece?... întuneric... Dacă ţii neapărat... bine,
mergem!
Soarele apune... se înserează... Bănci pustii, sub felinarele ce împrăştie o
lumină bolnăvicioasă. Trecem de Poarta Ecaterina şi pe aleea de după zidurile
vechi. Pe aleile de sub Tâmpa, încărcate altă dată cu frunze, acum zăpada este
aşternută ca o plapumă moale... Resturi de frunze mai ies la iveală pe alocuri...
Luăm telecabina. O panoramă luminată a oraşului se întinde la picioarele
noastre. Sus, stratul gros de zăpada scârţie la fiecare pas. Cu toate că era iarnă,
era o seară superbă, cum nu mai văzusem niciodată iarnă de undeva de sus...
Parcă eram într-un avion ce zboară la mică altitudine, deasupra norilor.
Mirela mă ţine strâns de mână:
— Ţi-e frig? o întreb.
— Nu, mi-e bine şi-mi place... vezi, au apărut stelele... E atâta linişte în jur...

64

Mirela nu-şi mai dezlipea ochii de la cerul sideral.
— Vreau să ating stelele cu mâna, îmi spune ea. Ia-mă în braţe, vreau să

ajung sus de tot... Uite: Carul Mare, Carul Mic. Aş vrea, să am şi eu o stea... Îmi
cumperi una? Fericirea se poate citi pe chipul Mirelei, parcă e o fetiţă ce a primit
cadoul preferat de la Moş Crăciun.

— Fac orice pentru tine! Eşti o scumpă! O iau în braţe şi o rotesc... Dar ştii,
uneori stelele şi cad.... Cad atât de frumos! Tu să nu cazi niciodată!

— Stelele care cad, nu pier, îmi spune Mirela. Acolo unde tu crezi că ele cad,
e o altă lume! E un alt cer. Ele trec doar dintr-o lume în alta... Aşa suntem şi noi.
Nu vom muri niciodată!

— Ai dreptate: Suntem praf din stele! De acea ochii tăi lucesc în noapte. Văd
că acum sunt fericiţi. Mă strânge la piept cu putere.

— Am vrut să văd cu tine stelele spuse Mirela după o pauză. Cred că de aici
stelele se văd altfel.

— Da, ai dreptate... cerul este senin şi stelele strălucesc mai intens.
— Am citit ceva despre stele şi aş vrea să verific...
— Vre-un curs de astronomie?
— Nu... vechii indieni spuneau că dacă două persoane, aflate la distanţă mare
între ele, privesc în acelaşi timp, spre aceeaşi stea, ei vor vedea chipul celuilalt
ca într-o oglindă, printre stele. Dar trebuie neapărat, ca în acelaşi timp ei să
privească cerul!
— Tu crezi aşa ceva?
— Da, dacă vei crede şi tu... se uită la mine, aşteptând o urmă de căldură pe
buzele-i reci... Vezi, vezi? Eu te văd acolo... şi-mi arată cu mâna un grup de stele
mai luminoase... Uite acolo e nasul tău mare, acolo ai ochii...
— ... şi aici ochelarii... pe care îi ridic uşor
— Cred că-ţi plac ochelarii mei, nu-i aşa?
— Mai mult, ce se ascunde în spatele lor... şi o strâng uşor...
— Dacă eşti îndrăgostit de-o floare ce se găseşte pe o stea, este plăcut să
priveşti stelele noaptea, îmi şopteşte ea. Toate stelele sunt pline de flori.
— ” Oare sunt şi flori de liliac acolo, pe stele?” mă întreb în gând.
Ne plimbăm... Numărăm stelele... Se făcuse rece... Ultima telecabină ne
aduce cu picioarele pe pământ... Am văzut oraşul de sus, sub flori de stele.

Zăpada curată din zilele trecute, azi este murdară. Plouă mărunt şi e urât
afară... Nori negrii apasă deasupra Răcădăului. Ieri am primit o scrisoare de la
Centrul Militar. O aşteptam, dar parcă nu aş fi vrut să vină încă. Cum va primi
Mirela vestea? O aştept pe Mirela la ieşire din uzină, ca de obicei, pentru a merge
la cantină.

— Mirela... am o veste... proastă!
— Dar ce s-a întâmplat? Pisica...?
— Am primit o scrisoare...
— De la... acea fată?
— Nuuu,...! Cu toate că aş fi vrut să fie de la ea... Nu ştiu dacă ar fi fost o
veste aşa de proastă dacă mi-ar fi scris ea...
— Ar fi fost cu siguranţă pentru mine!... tot te mai gândeşti la ea?
— N-am s-o pot uita vreodată! Are un loc special acolo, undeva!
— A fost chiar aşa importantă pentru tine? Ai ţinut mult la ea?... Mai mult
decât la mine?
— Parcă a mai discutat acest subiect, nu?... Dar acum este vorba despre cu
totul altceva... acum te priveşte şi pe tine...

65

— O, nu se poate... ai primit acea... „Invitaţie”?...
— De unde ştii? Nu am vorbit niciodată despre...!
— Ştiam eu... era liniştea dinaintea furtunii. Era prea frumos să mai putem fi

împreună! Cât timp mai avem?
— Două săptămâni!
— Nu vreau! Şi pe sub rame ochii i se umeziră... Se întoarce pentru a scoate

o batistă şi a-şi şterge ochii. Dă-mi să văd!

Îi înmânez plicul cu ordinul de încorporare. Îl desface şi citeşte.
— O să pleci?
— Poate mă trimit la Bacău! încerc o glumă pentru a îmbunătăţii situaţia.
— Dacă te trimit acolo, vin şi eu!
— Şi o să stai cu mine?
— Renunţ la serviciu şi te vizitez zilnic! spuse ea zâmbind.
— Ai face tu asta pentru mine?
— Poftă bună! Ne întrerupe... Ciobanu, care s-a apropiat între timp de masa

noastră.
— Mulţumim...
— Numai singuri? întrebă el privindu-ne pe rând.
— O aşteptăm şi pe Rodica! îi spun... Se uită iar spre Mirela, îi face un semn

de salut şi se îndepărtă... Mirela se uită în urma lui...
— Interesant tip... deci el e cel care... atunci...?
— Să nu-l mai văd!
— Rodi nu vine azi? întrebă ea, după o scurtă pauză.
— Ar fi trebuit să apară! Poate întârzie... mai rămânem?
— Nu... Vreau să rămân doar cu tine!

Ne îmbrăcăm şi părăsim sala de mese. Coborâm în stradă sub aceeaşi

umbrelă. Mă ţine strâns de mână, iar mâna ei caldă, dorea parcă să nu mă mai

lase.
— Tot voiam să te întreb ceva... așa din curiozitate...
— Da, spune!
— Am o colega de cămin, foarte curioasă și ciudată în același timp.... E una

din alea cu motocicletele...
— Da și?
— Într-una din serile trecute m-a întrebat de fostul tău coleg, Ciobanu...
— Ea? De unde-l știe ? o întreb eu surprins.
— Asta m-a surprins și pe mine... Dar și tu mă surprinzi... O cunoști?
— Știu doar că o cheamă ... Lenuța...
— Floroiu... o știi și tu?
— Da, mi s-a prezentat într-o zi aici la masă. Mi-a spus că te cunoaște și m-a

avertizat să am grijă de tine!
— Ea, ți-a zis asta? Să ai grijă de mine? spuse ea mirată
— Da, de ce? Cine-i de fapt Lenuța Floroiu? Unde lucrează? E din uzină?
— Are un program foarte ciudat. Trece prin uzină, apoi dispare... Când ai

cunoscut-o ?
— După ce am fost pe la tine și am făcut lumina în baie.
— O, da, eu i-am povestit... eram supărată că ai plecat așa... Și apoi a vorbit

ea cu tine ?
— Mi-a mulțumit că am rezolvat problema și mi-a spus că ești supărată....
— Da, am fost, dar mi-a trecut. Acum, cred că voi fi iar...
— De ce să fi supărată?
— ... dacă vei pleca....

66

— Dacă vom voi cu adevărat, se va rezolva ! Și ce voia să știe despre

Ciobanu?
— Știa că noi doi ne vedem... dar nu văd legătura... de unde știa ea despre

voi doi?
— I-o fi ciripit cineva.
— Eu am crezut că o cunoști mai demult .... înainte de mine...
— O, nu! Mă surprinde de unde știe. Și ce voia de fapt ?
— Știa că lui Ciobanu îi place muzica străină.... Ce înseamnă asta ?
— Nu se astâmpără de loc băiatul ăsta! O să-o pățească într-o zi! Avea niște

legături suspecte cândva, dar poate acum s-a potolit. E treaba lui, până la urma-

urmei, îi spun Mirelei, încercând să închei subiectul. Le avem noi pe-ale

noastre.... Ar trebui să trecem într-o după-masă pe la Ovidiu, să-i înapoiem arcul

Angelei, continui eu, după o acurtă pauză. Chiar dacă nu va avea şi săgeţi se va

bucura... Nu ştiu dacă săgeţile îşi vor atinge vreodată ţinta! Îmi spun în gând.
— Ce chestie... să rezolve această problemă tocmai Ciobanu...
— Mai bine le-aş fi înfipt în pieptul... ticălosului!
— Nu te mai necăji... Cineva acolo sus, nu doarme!... Fiecare primeşte ce

merită! Concluzionă Mirela.
— Rodica e o colegă deosebită şi doreşte să ajute pe oricine are nevoie de

ajutorul ei. Mi-a dovedit-o de atâtea ori!... mă bucur că ai reuşit să o cunoşti. Să

apelezi la ea ori de câte ori vei avea nevoie de ceva... dacă eu...

Zăpada se topise pe șosea, iar pe trotuar era murdară. Mașinile treceau

grăbite împroșcând stropi murdari. Mirela nu mă slăbea din strânsoarea mâinii ei.

O simțeam cum mă strânge de mână. Privind în jos, mă întreabă:
— Sile... Tu chiar trebuie să pleci?
— A, nu... Azi nu voi pleca!... Azi voi fi numai cu tine...
— Cum te-ai gândit să procedezi în continuare?
— Va trebui să trec şi pe acasă câteva zile... şi... atât.
— Şi... cu mine...? Simt cum mă strânge tot mai tare de mână... Cu mine...

cum rămâne?
— Mirela... te rog... nu-mi face asta... Ți-am mai spus că depinde numai de

noi.
— O să-mi fie atât de... şi începe a plânge...
— Mirela, Mirela... Ce e cu ochelarii tăi?... au o fisură!
— Lasă-i pe ei... au căzut azi dimineaţă în baie... va trebui să-i înlocuiesc...

Ştii, tot voiam să-ţi spun, dar nu am avut curaj: părinţii mei doresc să mă

pregătesc şi să dau din nou admitere... Ţi-am mai spus, nu-mi trebuiau decât

câteva zecimi ca să intru în vară!
— Asta e şi părerea mea! Cel puţin tu, dacă eu am devenit un ratat!
— Nu vorbi aşa... eu te cunosc!... Nu o să te superi dacă voi da admitere?
— Nu!... De ce? Dacă aş putea, te-voi ajuta...
— E o promisiune?
— Da, cu siguranţă! Timpul va fi de partea noastră şi el va decide... Am

strâns-o la piept şi ne-am despărţit. Se depărtă spre scările căminului ei,

ștergându-și nasul cu un șervețel, pe care-l aruncă apoi la coșul aflat la intrare.

Se mai întoarse odată și-mi flutură din mână. Avea încă ochii umezi.

Erau ultimele mele zile de cursuri la Universitatea Tehnică... trebuia să-mi

închei situaţia şi acolo. După câteva zile am trecut pe la Ovidiu şi i-am înapoiat

arcul Angelei, cu promisiunea că vor veni şi câteva săgeţi pe măsură, când se vor

confecţiona. A fost o surpriză plăcută pentru Angela, fiindcă a reuşit să-l atârne

din nou întreg, în colţul ce-i amintea de tatăl ei. Colegii de serviciu au aflat şi ei

de faptul că voi pleca pentru o vreme. Eu într-un fel mă bucuram, sperând o

67

schimbare pozitivă de decor, dar regretam faptul că nu o voi mai vedea pe
Mirela, mult timp de aici încolo. Ne-am ataşat atât de mult, doi străini, care nu
aveam pe nimeni altcineva...

A venit şi ultima zi pentru mine în uzină. De pe Linia II mă urmăreau
continuu doi ochi. În jurul prânzului, mi-am luat rămas bun de la colegi şi
cunoştinţe şi am trecut pe la magazie pentru ultima oară. Am trecut apoi pe la
cămin, pentru ultimele detalii. Cantina era ultimul loc comun cu uzina. Erau
ultimele ore alături de Mirela.

— Ne mai „mâncăm” o dată? o întreb pe Mirela.
— Ţie-ţi arde şi acum de glume?
— Mirela, hai să fim optimişti... un an şi patru luni... vor trece! Între timp ne
vom scrie şi cu siguranţă ne vom revedea.
— Tu nu ştii ce va fi mâine şi vorbeşti aşa...
— Promiţi că-mi vei scrie? o întreb.
— Cu siguranţă, îţi vom scrie răspunde Rodica apropiindu-se din urmă
— Rodica, văd că îţi este foame şi ţie... Te rog să... vă înţelegeţi bine... să
aveţi grijă una de alta, atât cât se va putea!
— Hai, nu vorbi aşa... doar ştii că „suntem bărbate” glumi Rodica.
— Aş mai vrea să te rog dacă se va mai face ceva cu acele săgeţii, Mirela le
va da lui Ovidiu. Da, Mirela? Angela, sora lui, se va bucura de ele.
— Lasă că mai vorbim noi... nu o să uităm de tine! Spuse Rodica.
La masă am stat mai mult ca de obicei... M-am despărţit de Rodica cu
îmbrăţişări şi pupături... ne vom scrie, cu siguranţă...
Cu câteva bagaje într-o mână, şi cu altă mână strângeam mâna caldă a
Mirelei... M-a condus la gară. Urmează să plec acasă, iar peste trei zile să revin,
dimineaţa la prima oră, la Centul Militar. Acolo o dată intrat, rup orice legătură cu
exteriorul. Sunt ultimele minute cu Mirela...
— Mirela... ce-ar mai putea fi spus acum? Eram pe peron, în faţa trenului.
— Ce poţi să-mi promiţi?... Cum pot să mă despart de tine?
— Mirela dragă, să nu spunem cuvinte mari, să nu facem promisiuni şi
jurăminte şi apoi să le încălcăm. Ar fi mai bine, ca apoi să nu suferim!
— Dar Sile, ai fost... eşti pentru mine... şi începe să plângă.
— Mirela, te rog... îi ridic ochelarii... lacrimi curg... o sărut pe ochi...
— Sile, nu pleca,... te rog!
— Mirela, ochelarii tăi trebuie schimbaţi! Vei vedea lumea altfel dacă îţi vei
înlocui lentilele! Încerc să-i îndepărtez lacrimile. Îmi pun sacoşa la capătul
culoarului şi cobor iar;
— Sile, nu pleca!... ce mă voi face, cine o să-mi umple zilele şi nopţile cu
gânduri şi speranţe...
— Mirela... Mirela... promit... voi reveni!... Nu uita să priveşti stelele!
Trenul se pune în mişcare... o ultimă îmbrăţişare lungă cu lacrimi curgând pe
feţele noastre... mâinile noastre se despart cu greu... şi distanţa creşte continuu
între degetele noastre.
Continuăm a ne face semne, până când nu ne mai putem distinge... E tot mai
departe, tot mai mică... Gata! Nu o mai văd! Am pierdut-o oare temporar?
Braşovul rămâne în urmă sub întunericul rece al nopţii.

68

III.

Părăsesc din nou Braşov-ul. Acum, spre o destinaţie necunoscută... cu o
valiză încărcată. În seara aceasta plouă şi este frig... toţi băieţii sunt euforici...
unii cântă, alţii sunt turmentaţi de-a binelea, alţii suferă... eu sunt printre cei din
a treia categorie...

Am plecat şi de aici!... S-a mai sfârşit un capitol, şi în curând va începe
altul... Mioara mă alunga din prea multă prietenie, spunând: „Pleacă!...” şi am
plecat!... Mirela, m-a rugat din prea multă iubire să rămân: „Sile, nu pleca!”... şi
am plecat!... Ce va urma oare?

După mai multe schimbări de tren aflu că voi ajunge în Dobrogea... Da, la
M.Kogălniceanu, infanterist... Aici, zăpadă cât vezi cu ochii, ciori şi măgari pe
margini de drum... şi vânt, şi iar vânt...

Prima zi de acomodare: tuns chel, îmbăiat, îmbrăcat în noua uniformă... de
mie nu-mi venea să mă mai recunosc... cu ce-am greşit toţi de arătăm aşa? Dar
ce am remarcat era că nu era nimeni cunoscut!... Încerc să-mi fac primele
cunoştinţe printre cei apropiaţi locului de dormit. Toţi sunt tăcuţi, dezrădăcinaţi
din toată ţara... Fiecare a lăsat pe cineva în urmă.

Ziua următoare a început procesul „spălării creierelor” şi a continuat toată
săptămâna. Duminica ce a urmat, a fost doar un pic de timp liber pentru primele
scrisori: „am ajuns cu bine, sunt la..., mi-e dor de voi toţi” şi noua adresă
codată... „U.M...”

Oare la fel o fi fost şi pentru Mioara când s-a instalat la Sighişoara? Tot
singură o fi fost? Mă gândesc la ea... Mi-o imaginez cum am cunoscut-o în prima
zi... Era înfrigurată, dar voioasă... Mi-e tare dor de ea!... Cum să-i scriu câteva
rânduri? Unde?

La sfârşitul celei de-a două săptămâni, încep să apară primele scrisori:
părinţii mă întrebau de acomodare, regretau că am ajuns aşa departe şi că nu

69

vor putea să mă viziteze la „capătul lumii”... poate dacă voi veni mai aproape...
Eu o aşteptam cu nerăbdare pe cea de la Mirela... Îmi scrie că s-a întors foarte
tristă de la gară...

„... nu-mi venea să fac nimic... orice lucru nu-mi aminteşte decât de tine. Mi-
ai fost un sprijin de încredere cu care am trecut prin cele mai grele momente:
despărţirea de familia mea. Aveam aici pe cineva! Acum, mi-au rămas doar
colegele de cameră şi cele de la serviciu. O mai văd pe Rodica uneori când luăm
masa. Sunt atât de tristă..”;

Rodica îmi scrie despre Claus, cu care se înţelege bine...
. „.. mai ies uneori în oraş. Am primit veşti şi de la Somy, care se bucură că
faci şi tu parte din aceeaşi „mare familie” în uniformă kaki. El acum e vechi şi ştie
toate obiceiurile ofiţerilor.”
Timpul trece repede... mereu în program, fără timp de plictiseală:
regulamente, pregătire fizică, instrucţie cu armament... Mereu inamicul e în
spatele nostru, sau „aviaţia inamică la joasă înălțime!”. La fiecare comandă iau
linia de ochire. Cred că și în somn țin un ochi deschis! Cunosc toate bălţile din
poligon. Am învăţat să cânt şi în masca de gaze ... Când ne întoarcem în unitate,
arătăm jalnic, suntem murdari şi cu masca pusă părem elefanţii care vin de la
scăldătoare şi scot sunete nedesluşite.

Mirela îmi scrie:
„... mi-am cumpărat o culegere de matematici şi după-amiezile în care nu am
alte treburi, am început să revăd formule şi exerciţii mai uşoare. Să văd cum mă
voi descurca... mă voi plictisi oare?”. Totdeauna strecura câte un „pupic” la final.
Altă dată mi-a desenat o pereche de ochelari... „pentru a ghici ce se află în
spatele lor”.

Îi scriu că mi-e dor de ea şi că o visez mereu, acolo în secţie pe lângă
maşină, sau alte ori mă visez cu ea în oraş. A trecut luna martie şi am reuşit să-
mi cunosc mai bine noii colegi. Ne ajutăm reciproc. Ne pregătim de primele
trageri... Am auzit și eu povestea santinelei care a împușcat un măgar în timpul
serviciului de gardă, în postul de la cimitir. L-a somat, dar acesta nu s-a oprit.
Soldatul a fost recompensat ! Nu voi dormi niciodată în post, orice-ar fi !

De câte ori fac planton, caut să privesc stelele... Mă gândesc la Mirela mereu.
„... - Mirela, dormi?... te caut printre stele... unde te ascunzi? Ochelarii tăi...
nu-i găsesc... Unde eşti? Stelele au înflorit! Mi-e tare dor de tine!...”
În acele momente gândesc cum să-i scriu și vorbele îmi vin șuvoi, dar
cuvintele mele în ziua următoare nu mai prind sens datorită activităţii care se
reduce la aceeaşi monotonie zilnică. Pe o carte poştală rămâne doar:
„Mirela, Mirela,... unde eşti? Mi-e tare dor de tine...”

Mirela îmi scrie că şi-a schimbat ochelarii care îi „vin mai bine”... îmi scrie că:
„... am văzut lumea altfel prin vechii ochelari: Eram cu tine: am fost la
teatru, la concert, la colindat. Am numărat stelele împreună, iar acum privesc
cerul primăverii şi nu te găsesc. Cu noii ochelari văd doar icşii mai bine, dar tu
eşti cel care îmi lipseşte... Azi, fostul tău coleg a luat masa cu mine şi cu Rodica.
E un tip curtenitor... şi interesant. O să revin cu noi impresii.”

„... Ciobanu, s-a oferit să-mi procure noua programă de admitere şi o
culegere de trigonometrie mai uşoară pentru a înţelege mai bine ecuaţiile. Sunt

70

curioasă dacă se va ţine de cuvânt. Rodica vine mai rar pe la cantină... Trece mai
des pe la familia lui Claus.”

„... azi am cunoscut-o la cantină, pe Mihaela - prietena lui Ciobanu - Au venit
împreună. E o fată cu nasul pe sus... e desenatoare şi lucrează la proiectare. Nu-
mi place de ea!”

„. Ciobanu.. mi-a adus noua programă şi culegerea promisă. Am remarcat că
se descurcă bine la mate... S-a oferit să mă ajute la exerciţiile complexe... L-am
refuzat, dar el a insistat...”

„... îmi rezolvă exerciţiile complicate... Nu-i băiat rău!... M-a întrebat de
tine... Mi-a spus că eşti supărat pe el din cauza unei fete... Mioara. I-am spus că
nu mă interesează trecutul vostru...”

„... Azi mi-a spus că s-a certat cu Mihaela... şi după cursuri merge cu colegii
la aniversarea unuia dintre ei (am aflat că el e la seral la politehnică)”

„... Părinţii mei insistă să dau admitere, <că pentru o fată, munca la freză nu
e potrivită. Acum, că ştiu cum e în producţie, aş putea să mă reprofilez! >”

În timp ce stau pe marginea şanţului, aşteptându-ne rândul la masă şi
curăţându-mi ”iubita” mitralieră, după şedinţa de tragere de azi, mă somează
sergentul:

- Soldat... ai o scrisoare! Douăzeci de flotări şi ai permisiunea s-o citeşti....
- Să trăiţi! Accept!... Una, două,... douăzeci! Mirela merită mai mult, îmi
spun în gând. Transpirat, citesc pe nerăsuflate scrisoarea ei:
„... azi, a trecut un an de când te-am cunoscut... mai ştii? Erai tare timid
când ai venit prima dată la freza mea. Erai interesat să cunoşti maşina, mai mult
decât pe cea care-o manevra. Dacă nu aş fi insistat eu, în zilele următoare să
provoc acele mici defecţiuni, cred că nu te-ai fi uitat la mine... Acum, un sincer
La mulţi ani!”
La difuzorul unităţii – unul mare şi verde ce răsuna peste întregul platou, se
transmitea melodia: „Don’t cry for me Argentina”, atunci interpretată de Karen
Carpenter, iar o lacrimă mi se prelinge din colţul ochilor...
- Îți mulțumesc, Mirela... Da, a trecut un an...

„... Ţi-am scris mai rar, deoarece continui a mă pregăti pentru admitere.
Lucrez intens... vreau să intru!”. Lipseşte oare intenţionat semnul de la final?

„... Sâmbăta viitoare Ciobanu m-a invitat să-l însoţesc la o serată dată de o
colegă de-a lui... îşi serbează ziua acasă şi vor fi mai mulţi. Ar trebui să-i fiu şi eu
cumva recunoscătoare pentru timpul acordat cu temele de la mate... aş vrea să
nu te superi!. Mai e puţin până la admitere şi gata. Nu sunt şanse de vreo
permisie?... A trecut atât de mult timp... Mi-e dor de tine!”

„...” pauză,... pauză

... Nu mai vin scrisori de la Braşov...

După mai mult timp.
„... am picat la admitere! Matematica lui Ciobanu a funcţionat perfect, pentru
el!... ai avut cândva dreptate:” Am fost în rai şi m-am atins de pomul interzis”..
m-a îmbătat cu vorbe, m-a bruscat şi s-a purtat urât!... E un ticălos!

71

Mă voi întoarce la Bacău. Părinţii insistă!... se semnă simplu: „Mirela”.

A trecut vara... Pauză totală... Mirela a dispărut... Scrisorile mele nu mai
aveau răspuns.

Nu mai ştiu nimic nici de Mioara... S-a pierdut totul... Timpul, distanţa...

De acasă:
„... o mare tragedie s-a abătut asupra tinerilor din satul nostru: prietenul şi
colegul tău, Vasile Ciobanu a decedat! A fost plecat la mare şi de acolo l-au adus
în patru scânduri... nimeni nu ştie ce s-a întâmplat! Au fost azi la înmormântare
şi câţiva din colegii lui de muncă de la Braşov.”

Scrisoare de la Rodica:
„... Cred că ai vrea să ştii ce s-a întâmplat în ultima vreme, timp care a
trecut de când nu ţi-am mai scris. S-au întâmplat atâtea, încât nu ştiu cu ce să
încep:
Nu aş vrea să fiu eu cea care aduce veştile proaste, dar consider că trebuie.
Mă gândesc la tine, care nu ştiu cât eşti de pus la curent cu lumea externă.
În ultimul timp am trecut mai rar pe la cantină, dar nu am mai întâlnit acele
feţe cunoscute... mă refer la Mirela şi la Vasile Ciobanu. Zilele trecute am
întâlnit-o însă pe Mihaela – prietena, sau fosta prietenă a lui Vasile. Din cele
spuse de ea, am reuşit să pun cap la cap toate faptele...
A fost o perioadă când ei au fost certaţi şi nu şi-au vorbit... dar către sfârşitul
verii, mi-a spus că au decis să meargă la mare împreună. Ajunşi pe litoral în
prima zi, s-au certat din nou. Mihaela a descoperit în geamantanul lui Vasi trei
săgeţi (alea pe care el trebuia să mi le dea mie, înainte de a pleca la mare. Eu
urma să mă întâlnesc în oraş cu el, dar problemele mele m-au reţinut şi nu am
ajuns la întâlnire pentru a le prelua.) El a cumpărat în acea zi un geamantan şi
săgeţile tale au fost uitate în el. Ajunşi la Mare, Mihaela l-a considerat sadic, cu
nu ştiu ce intenţii urâte şi fiind geamul deschis, a aruncat săgeţile pe geam.
Hotelul la care au fost cazaţi se afla în imediata apropiere a mării, şi astfel
acestea au ajuns să plutească pe valuri. Mihaela povesteşte că ziua următoare s-
a întâmplat o tragedie:.
„El a mers să înoate... nu ştiu ce s-a întâmplat, dar destul că de pe mal am
văzut că face semne disperate, având nişte beţe în mână. Nu mi-am dat seama
ce avea în mână. Se agita continuu, intra sub apă, apoi ieşea. Am crezut iniţial
că se prosteşte şi nu am reacţionat. Făcea semne disperate din mâini... ţinea
acele beţe într-o mână. Deodată nu l-am mai văzut... am ţipat şi câţiva bărbaţi
au sărit în ajutorul lui... Erau câţiva motociclişti cu costume negre din piele care
l-au scos din apă.. avea în mână cele trei săgeţi legate între ele cu bandă
adezivă, săgeţile pe care i le aruncasem seara trecută pe geam. Au încercat cu
disperare să-l resusciteze, dar nu au reuşit să-l readucă printre noi.”
Ştii ce simt eu? Nu vreau să te influenţez nici că vreau să tragi concluzii
pripite, nici să acuz: eu cred că în acele momente critice şi furios cum era el a
văzut-o pe Mihaela pe mal. Bandă adezivă se dezlipise uşor de pe cele trei săgeţi
şi ieşeau în evidenţă periodic cele trei caractere imprimate pe bandă: M... M... M.
Îţi aminteşti banda 3M pe care i-am dat-o?... 3 de M... Mihaela era unul din
blestemul celor 3 iniţiale... Să-ţi spun mai departe? Vei deduce singur! Eu aşa
cred... Ultima lui amintire a fost cu siguranţă cea despre cele trei fete...”
... Intuiţie feminină? Şi continuă...
„... Nu vei putea să-mi mai scrii! Mi-ar face plăcere să mai ştiu despre tine,

72

dar după cum ţi-am mai spus, mă voi căsători în curând şi vom pleca în
Germania. Familia lui Claus a depus deja actele şi acum pregătesc acest
eveniment.

Îţi doresc tot binele din lume!
Adio, scumpul meu prieten...”

şi se semnă scurt, Rodica.

*

A venit iar toamna... Trenul se apropie Braşov... dar acum, venind din
celălalt sens. Parcă nu mai ajunge! Toamna arămie îmi aduce aminte de toate
cele petrecute aici... Timişul-de-Jos, Dârste, Noua, Steagul-Roşu... Cât am dorit
să revăd aceste locuri... Cât le-am visat în toate nopțile în care făceam
planton!... Trebuie să aflu ceva... aici a rămas Mirela!... Unde sunteţi voi, toţi, să
vă iau în braţe?

Vizez „Foaia de drum” pentru întreruperea călătoriei la Casieria gării şi urc
nerăbdător în prima maşină ce mă va duce spre locul ce păstra pachetul cu
amintiri. La poarta uzinei, fără a mai băga în seamă pe cineva, fiind în ţinută
militară, spun doar „Interes de serviciu!” şi trec. Paşii-mi erau scurţi şi secţia
parcă se depărtase... 420 şi intru. Primul cu care dau ochii,... Nea Guriţă:

— Salutare, salutare! îl salut pe bătrân.
Se uită un pic mirat la mine, apoi:
— O, bată-te norocul... era să nu te recunosc!
— Să trăieşti nea Jean! Tot după curent cu gentuţa? îl întreb făcând aluzie la
o glumă mai veche, când mă trimisese el după curent, pentru a-şi aminti mai
bine de mine. Cum o mai duci cu sănătatea?
— Bine, dar acum sunt nevoit să merg eu „după curent”! Căci ăştia tineri...
— Cum, care tineri? Eu am fost ultimul venit şi aproape cel mai tânăr...
— He-he-he... du-te să vezi! Din cei vechi, am rămas doar eu și maistrul. El e
în birou... Fac câţiva paşi şi...
— Să trăiţi tovarăşe maistru, îl salut din obişnuinţă... aproape că-mi venea să
duc mâna la bonetă.
— Să trăieşti tov-ule!... A,... tovarăşul Matei! (înainte eram Sile)... Ce mai
face soldatul nostru? mă măsoară el de sus şi până jos... Îţi vine bine uniforma,
spune el și-mi strânge mâna.
— Bine... vă păzeşte spatele!
— Ha, ha, ha... Pe unde eşti? Cât mai e?
— În Constanţa, aici la o aruncătură de băţ, după ce-l mai duci şi în mână!
Amereul, tot scade... dar mai este cam încă pe atât!
— Hai, grăbeşte-te că am mare nevoie aici, de tine!
— Abia aştept şi eu să termin... dar nu văd pe nimeni cunoscut pe aici...
Privesc spre birou, pe unde ar fi trebuit să se învârtă fosta colegă Piri.
— A, la Piri te referi... e în postnatal... are o fetiţă... mai are încă din
concediu...
— ... şi băieţii?
— Ovidiu... cred că ştii... a plecat în Germania!
— Da, ştiam că urma să plece...
— Boris, s-a căsătorit şi a plecat din Braşov...
— Gheorghe?

73

— S-a transferat la Zărneşti... mai aproape de socrii!
— Şi el s-a căsătorit?
— Da, acum câteva săptămâni!... Barbu, a fost trimis de Uzină, în Libia...
Doar știi că e meseriaş bun! Iar bietul Scarlet, s-a îmbolnăvit. De mult o trage cu
un ulcer...
— ... da, şi privesc în jur...
— A, frezoriţa!... nu mai e demult pe aici. Unde ai ascuns-o?... îmi vede
privirea. Să nu-mi spui că...
— Am pierdut-o tovarăşe maistru. Am venit acum s-o caut! Poate... mai am
şanse!
— Băiete, e ultimul lucru pe care aş putea să ţi-l spun... Un pod rulant trece
pe deasupra noastră ducând o piesă mare în cârlig. Oare o lasă la strungul lui
Dragoş? Nu-l văd nici pe el! Nici la freze nu sunt figuri cunoscute... Podul se
deplasează atenţionând insistent...
— Freza din colţ, cea care tot avea probleme, am propus-o spre casare,
continuă el. Nu ştiu cum de fata aia putea face producţie pe ea. Am remarcat-o şi
eu pe fată... era drăguţă ochelarista! Păcat... că ai pierdut-o! Acum sunt multe
alte fete noi!
— Nu văd însă niciuna cu ochelari!
— Dar, uite ce voiam să-ţi spun... am pentru tine o altă ofertă! îmi spune
după ce stă un moment pe gânduri şi priveşte peste hală. Până când te întorci îţi
ţin locul aici ocupat, şi apoi te trimit la o şcoală de maiştrii. O să facem treabă
bună împreună aici şi... găsim noi şi o frezoriţă poate... şi începe a râde... Ce
zici, batem palma?
— Degeaba, dacă Freza 17 aţi casat-o!... O aduceţi înapoi?
— Văd că tot la ea te gândeşti!... Scuză-mă un pic... telefonul! În birou suna
de zor o sonerie...
Paşii mă poartă înapoi abătut, şi fără să-mi dau seama trec pe Barbu-
Lăutaru. Razele soarelui fac ca atenţia să-mi fie atrasă de nichelul unei
motociclete parcate pe trotuar.
— Frumos exemplar! Gândesc cu voce tare. O cască era agăţată pe oglinda
retrovizoare, iar pe rezervor, desenat un cap de lup. Oare „Lupii” mai sunt pe-
aici?
— Îţi place soldică? Sigur voi nu aveţi aşa ceva la Unitate!... se aude o voce
feminină din spate. Mă întorc brusc... O brunetă cu ochelari de soare, costum şi
cizme din piele...
— A, cunoştinţe vechi... remarcă tot ea.
— Mă scuzaţi... bâjbâi eu.
— Ne-am mai cunoscut, parcă... şi-şi lăsă cu degetul înmănuşat ochelarii de
soare de pe nas: Sunt Lenuţa Floroiu!... Cred că-ți amintești!... Ai venit s-o
cauţi...
— A,... da... îmi amintesc... dumneavoastră... colega, prietena...
— Tot o mai vrei înapoi?
— Da... pe Mirela... Da, desigur, o vreau!... Aş vrea să...
— Să ştii că Lupii au ”mâncat” ciobanul!... zise ea fixându-şi casca... Iar oile
fără cioban... Încălecă motocicletă, acceleră şi într-o trombă de fum... s-a făcut
nevăzută... Un puternic miros de parfum amestecat cu benzină a rămas în urma
ei. Un parfum din flori de liliac!

Frunzele, îngălbenite de primele zile cu rouă ale dimineților de toamnă, se
desprind ușor de pe ramuri și legănându-se se așează lin pe iarba încă verde a
parcului. Grăbesc pașii spre gară, pentru a lua un alt tren spre casă. Mă gândesc

74

la faptul că mai sunt încă câteva luni bune de stat la cazarmă. Sunt în ciclul II și
va trece cumva timpul. Sunt trist că am pierdut definitiv și pe Mimi și pe Mirela...
De la un geam deschis, din căminul de fete, străbate un cântec vesel:

” Trandafir de la Moldova / Te-aș iubi, dar nu știu vorba...”
Eu aș putea continua:
”Trandafir,
Lângă Bacău te-am pierdut
Și-mi pare rău...”
Da, Mirela era un trandafir, al cărui parfum va dăinui.

IV.

Între timp, trenul, cu o mişcare bruscă, s-a pus în mişcare, iar cutia
ambalajului parfumat îmi cade de pe masă, pe genunchi. Valentina se ridică cu
intenţia vădită de a pleca. Ridic ambalajul: Parfum din flori de liliac.

— Dar, domnule George, prietenul dumneavoastră... parcă spuneaţi că-l
cheamă... Sile... E de prin zonă? Oare nu o fi cunoscut-o pe mama? Şi se uită
întrebător spre mine.

Trezit din visul ce se derulase rapid pe dinaintea ochilor mei, cu amintirile
acelor clipe proaspete a celor ce-au fost, revin la realitate:

— Da, domnişoară... am avut cinstea să vă cunosc mama... pe Mioara, sau
Mimi, cum îi spuneam noi... Nici nu vă puteţi imagina, chiar şi acum, mi-e tare
dor de ea!

— O, nu se poate...! Mi-a fost dat după atâta timp să vă întâlnesc? Poate
vreţi să-mi vorbiţi mai mult despre mama mea!... Ştiţi că nu mai e..!

— Am dorit mereu să mai pot vorbi cu ea. Dar şi aşa, dacă-mi permiteţi, aş
vrea întâi, să trec pe la ea... să-i duc măcar o floare... Oare nu i-o fi frig?

— Nu înţeleg... Frig? Mama nu mai este! accentuă Valentina.
— Da, desigur... am înţeles prea bine... Doarme aici în sat..?
— Da, în curtea bisericii... O lacrimă alunecă simultan de pe obrajii noştri.
— Mă bucur nespus că cel puţin acum am aflat despre ea, dar regret amarnic
laşitatea noastră. O voi vizita cu siguranţă! Sunt convins că mă vă auzi de acolo
de sus.
— Nu-mi spuneţi mai mult despre ea? Care este misterul ce pluteşte
deasupra mea?
— Promit că-l vei afla. Care vă este numele de familie?
— Serafim, preciză Valentina.
Ajungem şi coborâm la ultima staţie.
— George, copila asta mi-a stârnit atâtea amintiri. A trecut atât de mult
timp...
— Tu chiar ai cunoscut-o pe Mioara? Nu-mi vine să cred!
— Prezenţa ei a fost un punct de cotitură în viaţa mea. Ştii, fiecare om

75

întâlnit, e ca o intersecţie care îţi poate modifica traseul vieţii. Mie, Mioara,...
— Să trăiţi domnilor! Aţi venit un pic pe-acasă? O voce ne salută de pe

marginea drumului.
— Multă sănătate, bade Ioane! Îi răspunde George.
— Mult noroc! Îi adresez şi eu... am trecut să vedem ce mai faceţi, cum o mai

duceţi...
— Păi, noi, aşa cu bătrâneţele... numai pe lângă casă, că azi-mâine ne

ducem!
— O, nu vă grăbiţi! Încă mai aveţi multă treabă...
— O lăsăm altora... noi... Treceţi şi pe la cimitir? (mama lui George decedase

anul trecut)
— Vom intra şi pe acolo răspunde George şi ne depărtăm...
— Cine era? îl întreb pe George.. Tu sigur trebuie să-l cunoşti dacă i-ai spus

pe nume.
— Era Ionu’ lui Toderu Măriuchii de peste Vale...
— Bine, bine, am înțeles, îi spun eu, cu toate că nu știam de cine este vorba.
— A lucrat la CFR pe valea Răstoliţei cu tata într-o vreme...
Vorbind despre case şi cine mai locuieşte în ele, trecem de casa popii şi

ajungem la o intersecţia:
— Aici era casa lui Goruţ... acum s-a transformat în bar: „La Veronica”
— Da, îmi amintesc de o casă cu poartă mare, albastră. Era şi un atelier de

tâmplărie aici... cum s-au dus toate!...
— Uite... cineva vinde flori... şi cum spunea badea Ion... hai să trecem şi prin

cimitir spune George. Tot aveam de gând să trec pe acolo.
— Desigur... o să pun şi eu o floare la părinţii mei care dorm în Grădina

Veche.
Cumpărăm flori, traversăm podul Văii şi intrăm în cimitirul mare... Cruci

vechi, unele răsturnate de vreme, amestecate cu altele noi...
— Unde e mormântul mamei tale? îl întreb.
— Acolo mai în dreapta... Privesc într-o parte şi-n alta... citesc numele de pe

cruci... Privirea îmi rămâne pironită asupra uneia dintre ele:

„Vasile Ciobanu
Rap. 1978

Dormi în pace!”

Aici?... E...
Un brad umbreşte mormântul vechi şi neîngrijit... Un vas răsturnat aminteşte
că cineva pusese demult flori. Pe pământul uscat erau căzute conuri din bradul
de deasupra. George trece mai departe, iar eu mă opresc pentru a curăţa firele
de iarbă uscate şi adun conurile răsfirate.
— „Doamne ce tineri eram!... şi cum iubeam viaţa!... toate speranţele lui s-
au oprit aici...” Las florile cumpărate pentru părinţi, pe pământul gol... Ridic
vasul uscat şi mă întorc în valea ce trece pe la poarta cimitirului şi mă întorc cu
vasul plin cu apă. Florile puse în apă schimbă imaginea tristă a mormântului. Am
găsit o lumânare veche, pe jumătate folosită.
— George, nu ai un chibrit?
— Am o brichetă, prinde-o! Şi mi-o aruncă... el era la două morminte
distanţă.
Îndrept lumânarea găsită şi o aprind... Flacăra prinde viaţă...
— „Doamne, cum ai putut?... eram tare supărat pe el, dar încăpeam cu toţii

76

pe acest pământ. Atunci îl uram, dar uite că acum îl pot ierta!...” flacăra
lumânării ardea jucăuşă şi o adiere uşoară de vânt face ca crengile bradului să se
mişte. Două conuri din brad se desprind şi cad în faţa mea...

— „Sunt lacrimile lui?” mă întreb... „Oare simte că sunt aici la căpătâiul lui?
Oare mi-a dat un semn?” ridic cele două conuri şi le pun în buzunar.

— „Dumnezeu să te ierte şi ţărâna să-ţi fie veşnic uşoară! N-am să te pot
uita niciodată, rămâi cu bine, prieten vechi!”

Cu lacrimi în ochi mă întorc spre George:
— Mergem?
Fără cuvinte, îmi face afirmativ din cap şi ne întoarcem spre ieşire tăcuţi.
— Eu va trebui să mă întorc să mai cumpăr flori, îi spun lui George.
— Vin şi eu... îmi amintesc că mai am pe cineva...
Cumpărăm alte flori şi ne întoarcem la Grădina Veche...
Părinţii mei erau tăcuţi, dormindu-şi somnul de veci la umbra aceluiaşi nuc
bătrân. Las florile la locul obişnuit, aprind o candelă-lumânare şi spun o
rugăciune pentru iertarea păcatelor lor. Îmi cer iertare, le mulţumesc încă o dată
pentru tot.
George se opreşte la alt mormânt... era un unchi. La plecare, mă simt
copleşit de amintiri vechi:
— George, eu simt că mai am o datorie... Nu pot merge la locul propus
iniţial...
— Cred că nici eu... trebuie să merg pe la vechea mea casă părintească.
Trebuie să văd ce mai e pe acolo... Locul şi amintirile mă cheamă!
— Să înţeleg că ne vom întoarce separat acasă la Mureş?
— Cred că da... nu te superi? Mi-a venit aşa şi mie şi nu ştiam cum să-ţi
spun...
— Bine, eu mă întorc la gară şi vorbim mâine...

Iau trenul şi cobor la prima staţie: la Aluniş. De la gară, se vede turla
bisericii. Acolo trebuia să ajung! Deschid poarta şi caut din priviri... Pe aleea
principală, sub un liliac, văd un mormânt îngrijit, cu multe flori. Pe marmura
albă, cu caractere aurite:

„Mioara Serafim
Dec. 2011”

— Da, am găsit-o în sfârşit!... Mă apropii şi constat că după atâta vreme...
suntem singuri din nou...! Am luat stâlpul crucii albe de marmură în braţe:

— „Mimi... Mimi...” E atâta linişte în jur... „Mimi dragă,... azi l-am vizitat şi
pe Ciobanu... Din lacrimile lui, din con de brad, îţi aduc şi ţie... Simt că mi-a
cerut să-ţi cer şi ţie iertare! În amintirea pădurii de brad, care ţie ţi-a adus poate
suferinţă, m-a rugat să-ţi aduc şi să las la rădăcina liliacului, aceste conuri.

— Îţi mai aminteşti liliacul violet din parcul cinematografului Arta?... eram
toţi tineri şi frumoşi!

Colegul meu, Vasile Ciobanu, era insistent, era grăbit, parcă ar fi ştiut că îşi
va termina mai repede tinereţea... te rog să-l ierţi... Şi eu am făcut-o!

Noi nu trebuia să ne despărţim... Sacrificiul tău a fost inutil... Decât
Valentin... de ce nu m-ai chemat?! De ce nu i-ai convins şi pe ai tăi?... Trebuia să
mă chemi, nu să mă alungi!... Şi Valentina ar fi crescut altfel... Acum totul e
tardiv!

77

Mimi dragă, îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat... te rog să mă ierţi!
Eram tineri, frumoşi şi fără de minte! Credeam că totul ne aparţine şi aşa
vom fi totdeauna!...
A fost atât de frumos...!”
O adiere de vânt făcu ca liliacul ce-i ţinea răcoare în zilele fierbinţi, să se
scuture. Cred că îşi lua astfel rămas bun de la mine. Florile mărunte cădeau pe
părul meu grizonant.
— „Rămâi cu bine, draga mea Mimi! Nu te voi uita niciodată! Nicicând să nu-ţi
mai fie frig! Adio...”
Poarta grădinii bisericii se închise încet în urma mea scârţâind. Cu paşi leneşi
şi grei mă îndrept pe drumul şerpuitor spre gară.
— „Do, şi, do, re, mi, mi, mi... va pleca peste cinci minute... Călătorii care...”
Eram doar eu... un singur călător. Ştiu doar că un loc va rămâne veşnic ocupat în
inima mea. Va fi locul Mioarei.
Trenul se pune în mişcare... iese din gară... Îi aud roţile zăngănind la
schimbările de macaz, simțind cum se clatină din toate încheieturile. Oare mai
recunosc casa unde locuia cândva Mioara?... Da, da... acolo este... Trenul
aleargă ca şi timpul, mereu în grabă... Da, acolo locuia cândva şi Vicky... A, uite
şoseaua care va traversa calea ferată... Un şuierat scurt: da, aici era cândva şi
un canton... Acum ruine şi beton se ascund sub crengile unui salcâm uriaş
încărcat de flori albe... Da, aici,... bicicletele, ploaia,...
— „Ai vrea ca ploaia să se oprească?” o întrebasem cândva pe Mimi
— „Cred că nu... Îmi place să ascult ploaia cu tine!”
Mimi, Mimi!!!! Şi lovesc puternic cu pumnul în peretele vagonului... Ce n-aş
da, ca timpul...
Trenul goneşte şi mă scoate din această lume trecută, aducându-mă spre
lumea reală. Au urcat apoi alţi călători, aceleaşi gări - acum putrezite, neîngrijite
şi aproape pustii – nu mai sunt navetiştii zgomotoşi de altă dată... Acum, pentru
mine, toate astea sunt ca un vis. Nici eu nu mai sunt un navetist!

*

78

A doua zi:
— Da, se aude vocea lui George în telefon.
— Ce faci, moş George? îl întreb.
— Uite stau pe terasă, lângă o cafea, făcută de Olga, şi citesc „Gazeta”. M-

am trezit ca de obicei devreme, am scos-o pe Lizi la plimbare, am cumpărat

ziarul,...
— Şi ce mai e nou, ce mai scrie ziarul, ce-ai mai aflat?
— Nimic... S-a reparat carosamentul căii ferate la Aluniş, alte veşti sportive -

pe care tu nu le guşti - ieri a fost târg de Rusalii la Deda,... nimic altceva

important.
— Da, aşa-i, nu prea ai ce să citeşti în ultimul timp în ziarul local. Nu ştiu de

ce îl mai scot! Olga ce face?
— Cu ale ei... vrea să meargă iar la piaţă... Corinuş?
— Stăm amândoi la o gură de cafea... e a doua zi de Rusalii şi îi povestesc

despre excursia noastră de ieri.
— Cum ai ajuns ieri acasă?
— Bine, un pic trist, dar cu o satisfacţie deosebită că mi-am „reîntâlnit”

vechile cunoştinţe.
— Cred că ar trebui să știi ceva ce poate te-ar interesa.
— Mă faci curios...
— Vasile Ciobanu....
— S-a prăpădit, și-mi pare rău....
— Dar cred că nu știi adevărul: Cum?
— Știam că a plecat la mare... și nu s-a mai întors.
— Ei, nu chiar așa... Adevărul e pe undeva pe la mijloc. Cineva nu dorea să

se afle mai mult despre el. A fost împușcat pe când voia să treacă Dunărea în

fosta Iugoslavie. Securitatea îl avea în colimator de mult timp.
— Nu pot să cred!!! am murmurat surprins.
— Da, era cu o fată... Ea a rămas dincoace și a fost convinsă să povestească

varianta pe care o știm cu toții.
— Tot voia el să plece dincolo... Știam, dar nu credeam că o va face. Mereu

visa să ajungă în Germania.
— A riscat totul într-o noapte, pe o barcă.
— Nemaipomenit!
— Nu ai reîntâlnit-o pe Valentina? continuă apoi George.
— Nu, dar mi-am dat seama că aţi avut multe de discutat;
— Am avut timp suficient la dispoziţie.
— Trebuie să vorbesc şi eu cu ea... sau poate ar fi mai bine să-i scriu totul;
— Ar fi foarte bine să îi oferi mai multe detalii... uite aici ai o adresă şi un

număr de telefon: 0744...

79

Și așa am început să-i scriu, ceea ce ai citit și tu mai sus. Sper să fie o
amintire plăcută pentru ea (poate și pentru tine).

sept. 2013

80