Revista nr 13_2020

Numărul 13 NOI Decembrie 2020

REVISTA LICEULUI TEHNOLOGIC „HARALAMB VASILIU”,
PODU ILOAIEI

Echipa redacțională

Redactor-șef: Miruna Varzar, XI C
Secretar: Iasmina-Iuliana Tescovină, XI C
Graphic designer: Maria Muntenașu, XII D (editare și conceptualizare
copertă), Condur Cosmin, XII E (media)
Redactori și reporteri: Claudia Petrea, XII D, Rîpă Ștefan, X D,

Burciu Ema, XI C, Nicoleta Mihai, XI D
Fotoreporter: Marius Trifan, XII B.
Coordonatori: bibliotecar prof. Claudia Fotache și prof. consilier
școlar Andreea-Mirela Mandia.

Tehnoredactare computerizată: Claudia Fotache și Andreea Mandia.

ISSN 2069 -489X
Editura PIM

CUPRINS

ARGUMENT
3-34 NOI - ARTIȘTII
35-52 NOI  - REPORTERII
53-71 NOI - CITITORII
72-78 NOI - ÎNVINGĂTORII
79-97 NOI - PASIONAȚII

98-101

102-115 NOI - MENTORII



Argument

,,Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului universului” spunea Mihai
Eminescu, iar cheia de descoperire a acestor interogații în spațiul educațional este, cel
mai adesea, arta prin creațiile artistice literare, plastice, muzicale, cinematografice,
documentare sau de alt fel. De aceea, un cadru potrivit, accesibil și încurajator pentru
elevi în sensul invitației de a se exprima pe scena școlii, o reprezintă revista școlară,
un avanpost care asigură, de fiecare dată, prin promisiunea poetului că nu va strivi
corola de minuni a lumii, dimpotrivă, o potențează și îi permite o descătușare a
reverberațiilor interioare, a manifestelor sociale. O expresie a revoltei adolescentine,
dar și a exprimărilor stângace, a încercărilor timide, a tentativelor nereușite de sondare
a propriei ființe sau, pur și simplu, produse ale copilăriei timpurii, care traduc o
prospeţime a imaginaţiei și o curiozitate neobosită.

În acest registru jurnalistic se încadrează și revista liceală Noi, a Liceului
Tehnologic ,,Haralamb Vasiliu” din Podu Iloaiei o publicație școlară care își propune să
ofere elevilor, dar și profesorilor, o modalitate liberă de exprimare, un spațiu comun de
analiză, reflecție și dezbatere unde granițele catedrei se estompează, limitele riguroase
dintre mentor și elev se rispisesc, unde efortul editorial se contopește ea nevoii
perpetue de învățare și de cunoaștere. Revista Liceului Tehnologic ,,Haralamb Vasiliu”
este deschisă tuturor informațiilor corecte, verificate și verificabile, opiniilor subiective,
dar argumentate, criticilor constructive, abordărilor novatoare, articolelor manifest (așa
cum a fost perceput articolul elevei Ioana Axinte, din clasa a X a, din nr. 8/2018 al
revistei), creațiilor originale din sfera literară și plastică.

Revista noastră este coordonată nu de profesioniști în tainele jurnalismului, ci de
diletanți în mânuirea condeiului și în editare grafică, dar experți în sinceritate,
profesioniști în entuziasm, specialiști în creativitate, inocență și candoare, competenți
în originalitate, exuberanță și exprimare de opinii.

Această paradigmă este reflectată și în structura revistei Noi, rubricațiile
cuprinzând grupaje de articole, creații, materiale pe următoarele secțiuni: Noi-artiștii
(fragmente de romane, poezii ale liceenilor, eseuri de opinie, desene și picturi realizate
de elevii noștri), Noi-reporterii (interviuri realizate de elevi cu personalități locale și
naționale, chiar internaționale, cum este cazul scriitorului și profesorului univ. dr. ieșean
Dorin Popa, în nr. 10/2019, al muzeografului dr. Simona Ionescu de la Muzeul
Ruginoasa), Noi-cititorii (dedicată recenziilor literare și proiectelor literare ale liceului
nostru, aniversărilor culturale,

1

scriitorilor născuți în luna publicării numărului revistei, noutăților editoriale etc.), Noi-
învingătorii, Noi-nostalgicii, Noi-folcloriștii, Noi-pasionații și, în fine, nu întâmplător,
încheiem cu Noi-mentorii. De regulă, fiecare număr al revistei este dedicat unui elev,
care se evidențiază printr-un talent deosebit, o abilitate specială, o aptitudine aparte.
De exemplu, în nr. 8/2018 a fost prezentată opera Mădălinei Mandache, o tânără
pictoriță, elevă în clasa a XI a C, nr. 9/2019 a fost dedicat elevilor Ramona Condur,
clasa a XII a C și Ștefan-Felix Avasilcăi, clasa a XI a B, doi adolescenți pasionați de
poezie, descoperiți de redacția revistei, cu ajutorul căreia au fost încurajați să-și publice
un volum colectiv în al doilea semestru al anului școlar 2018-2019, ediție îngrijită de
prof. Claudia Fotache (Sub cupola poeziei, publicat la editura Spiru Haret, 2019).

Proiectul jurnalistic ,,Noi” are meritul de a scoate pe scena emoțiilor și povești de
viață autentice, așa cum este cazul elevului Constantin Struț, din clasa a X a A
profesională, în nr. 9/2019, care i-a sensibilizat pe colegi prin talentul artistic de a
realiza grafică în creion, dar și prin experiența sa personală transformatoare și
inspirațională, de elev care-și depășește condiția de copil aflat în plasament și aspiră la
a se realiza profesional.

Revista liceală ,,Noi” strânge în mănunchi cele mai bune articole și din
departamentul secretariat al școlii, departamentul administrativ, dar și al unor cadre
didactice ale unor școli partenere, colaboratori fideli, prieteni constanți în proiecte și
activități comune, fiind o veritabilă călătorie prin diverse sectoare de interes pentru
liceu, un portal și o cale de acces pentru comunitate într-un spațiu care articulează
opinii și viziuni, modelează sensibilități și propune repere morale în conștiința socială.

În concluzie, în calitate de coordonatori ne situăm de partea sprijinirii acestui
demers editorialist realizat de către elevi, pentru elevi și comunitatea locală, pentru că
în accepțiunea noastră o revistă școlară este și trebuie să constituie un stindard al
culturii și al expresiei artistice libere care să legimiteze esteticul, să descurajeze
mediocritatea într-o lume tot mai pulverizată de nonvalori, să cultive un teritoriu al
acceptării și toleranței sociale, al sensibilității și lucidității, o formă de exorcizare a
frământărilor generate de durerosul proces de devenire personală, dar mai ales de
vindecare prin apel la terapia prin artă, prin informare, prin cunoaștere.

2

Poesis NOI - ARTIȘTII

Un proiect literar inedit al liceului nostru

Rubrică realizată de colectivul de redacție, sub îndrumarea redactorului-șef,
Miruna Varzar, clasa a XI a C

Înainte de a vă bucura de creațiile
literare originale ale elevilor noștri, vă
invităm să descoperiți un experiment literar
realizat tot de ei cu un talent artistic care
dovedește un potențial însemnat în
traductologie, spunem noi, dublat de o
sensibilitate aparte. Proiectul se numește
,,Poesis” și este deja la a treia ediție.

Având ca suport lingvistic o poezie a
talentatei lor colege, Miruna Varzar, mai
mulți elevi au tradus-o în limbi de circulație
europeană. Este interesant de urmărit
capacitatea de transpunere a textului, dar și
modul diferit de receptare a acestuia, a
semnificațiilor lui.

Demersul este unul de pionierat, cel
puțin la nivelul liceului nostru, și pare să fi
suscitat interesul și pasiunile lingvistice ale
elevilor-traducători.

Produsul inovativ al acestui experiment
îl puteți urmări în paginile următoare ale
revistei.

Sursa foto: pinterest.com

3

NOI - ARTIȘTII

To me in a dream Nel mio sogno

I’m writing to you now Ora ti scrivo

But in my dream Ma nel mio sogno

Where I wait you. Dove ti aspetto.
Dai su, vieni nel mio sogno!
Come on, come to me in a dream! Vuoi del te? Oppure
un caffé forte?
Do you want tea? Vuoi che ti porto un ricordo?
O vieni te con uno, regalo
Or a strong coffee? per me?
Vieni nel mio sogno...
Do you want me to bring you a memory Possiamo essere qualsiasi cosa:
Solo noi, che ci scogliamo
Or you come with one gift for me? La mine-n vis Nei ricordi...
Come to me in a dream...

We can be everything Acum îți scriu
Just us, let’s melt Dar în al meu vis
In memories...
Unde te aștept.
We don't greet each other

anymore Haide, hai la mine-n vis!

And we don’t even look Vrei ceai? Sau o cafea tare? Non ci salutiamo più
At each other.
We don’t make signs anymore Vrei să-ți aduc o amintire E non ci guarderemo più
And we don’t even hug
anymore. Sau vii tu cu una, cadou L'uno all'altro.
But in my dream
They still are. mie? Non ci facciamo più segni

Hai la mine-n vis… E non ci abbracieremo più

Putem fi orice: Ma nel mio sogno

Doar noi, să ne topim Queste ancora ci sono.

(Agrigoroaie Alexandru, X A) În amintiri… (Eduard Tanasă, XI A P)
Nu ne mai salutăm

Și nici nu ne uităm

Unul la altul.

Nu ne mai facem semne

Ruyamda Și nici nu ne îmbrățișăm.
Dar la mine-n vis

Şimdi sana yazıyorum Astea încă sunt. Hatıralarda
Artık birbirimizi selamlamıyoruz
Ama rüyamda Ve bakmıyoruz bile
Birbirlerine.
Seni bekliyorum nerede Daha fazla işaret göstermiyoruz
Ve biz sarılmıyoruz bile.
Hadi, rüyamda gel! Ama rüyamda
Bunlar hala.
Çay ister misin? Veya sert bir kahve?

Sana bir yadigar getirmemi istiyorsun

Yoksa bana hediye olarak mı geliyorsun?

Rüyamda gel ...

Her şey olabiliriz:

Sadece biz, eriyelim (Andreea Bîncă, fostă elevă)

4

NOI - ARTIȘTII

En mi sueño В моем сне

Ahora te estoy escribiendo Сейчас пишу, тебе
Но, только в моём сне,
Pero en mi sueño Где я тебя жду.
Давай же, приди в моём сне!
Donde te estoy esperando Может чай? Или горький кофе?
Может воспоминания наши,
Vamos, ven en mi sueño! не хочешь?
Или ты сам их принесёшь,
Quieres té? O un café fuerte? как подарок?
Заходи же в моём сне....
Quieres que te traiga un recuerdo Мы будем что или кем захочем
Только ты, и всё растает
O vienes con uno como regalo para mí? La mine-n vis Я помню...
Мы не здороваемся,
Ven en mi sueño ... Не смотрим, друг на друга,
Не делаем больше знаков
Podemos ser cualquier cosa: и намёков,
Solo nosotros, para derretirnos Acum îți scriu И даже не обнимаемся.
Dar în al meu vis Но, в моем сне,
En memorias. Надежда не погибла,
Unde te aștept. И, это всё ищё живёт
Ya no nos saludamos
Haide, hai la mine-n vis! (George Morea, XII A)
Y ni siquiera miramos
Vrei ceai? Sau o cafea Juste nous, laissons-nous aller
El uno al otro. Dans les souvenirs.
No mostramos más señales tare? On ne se dit plus bonjour
Y ni siquiera no nos abrazamos. Vrei să-ți aduc o amintire On ne se regarde non plus
Sau vii tu cu una, cadou On n’envoie plus des signes
Pero en mi sueño Et on ne s’embrasse non plus
mie? Mais, dans mon réve,
Estos siguen siendo. Tout cela il y a encore.
Hai la mine-n vis…
(Maria Muntenașu, XII D)
(Andreea Bîncă, fostă elevă) Putem fi orice:
Doar noi, să ne topim

În amintiri…

Nu ne mai salutăm

Și nici nu ne uităm

Dans mon rêve Unul la altul.
Nu ne mai facem semne

Maintenant je t’écris Și nici nu ne îmbrățișăm.
Mais je le fais dans mon rêve Dar la mine-n vis
Où je t’attends Astea încă sunt.

Vas-y, viens dans mon réve

Veux-tu du café? ou un thé serré?

Veux-tu que je t’apporte un souvenir

Ou tu vas m’en chercher un en cadeau

Viens dans mon réve

Tout ce qu’on veut, on peut l’avoir.

5

NOI - ARTIȘTII

Chiar dacă anii vor troieni peste noi, nu ne vom putea desprinde de tot de
școala în care am crescut și ne-am format, în care, de fapt, am descoperit
începutul de lume.

În cadrul capitolului „NOI - artiștii” vă propunem ca, începând din acest număr,
să includem o nouă secțiune, dedicată elevilor care au studiat la liceul nostru.

Împreună, în pas cu trecerea anilor…..
Ne (re)cheamă clopoțelul

Proiectul a fost primit cu entuziasm de foștii elevi. Și cu bucuria că legăturile
create pe băncile liceului au rămas la fel de strânse.

Continuitatea și evoluția în creație, preocupările și gândurile lor le veți urmări
în paginile revistei noastre.

Au răspuns propunerii Ramona Condur, Mădălina Mandache, Andreea Timiș,
Cristina Rîpă, Felix Avasilcăi, Cătălina Zaharia, Andreea Gabriela Bîncă, Raluca
Tulbure și Elena Tudoran.

6

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

7

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Mădălina Mandache, artist plastic, Austria
Mă numesc Mădălina Mandache și sunt fostă elevă a Liceului „Haralamb Vasiliu”. Acum
trăiesc în Austria, de un an jumătate M-am mutat aici cu scopul de a fi împreună cu familia
mea și pentru un trai mai bun.
În acest timp am făcut cursuri de limbă germană. Tot aici mi-am întâlnit partenerul de viață,
sufletul meu pereche!
Sunt pasionată de Artă. Am început să iubesc pictura și fotografia. Unul dintre visurile mele,
este ca pasiunea mea să devină și meseria mea. Acum am început prin a crea o pagină pe
Facebook, unde îmi expun lucrările. Momentan, lucrările mele includ: tablouri în culori acrilice
și ulei pe pânză, geci, tricouri pictate manual. Am creat aceasta pagină, Hand Made by
Mădă, pentru cei ce doresc un cadou special, pentru cei ce apreciază arta, în special pictura,
pentru iubitorii ei!
Le mulțumesc tuturor, în special familiei, pentru sprijinul acordat!
Scopul meu este să fac lumea fericită, să aduc un zâmbet pe buze cu lucrările mele.

8

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Ramona Condur, studentă la Facultatea de Economie şi Administrarea
Afacerilor, specializare Marketing, Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Eu și inspirația

Salut! Sunt Ramona. Azi studentă, ieri elevă a liceului vostru. Am 20 de ani și am

început să scriu de la 12 ani povești nereușite. De la 15 ani scriu poezie.

Universul poeziei mele se învârte de la poezii despre fluturi cu aripi frânte sau mesageri

ai unei persoane pierdute în negura timpului, la păpuși din porțelan sparte ce îți vor răul și

sunt mânuite de un păpușar malefic, la povești de dragoste fericite sau devastatoare, la

eroi uitați în războaie. Pe scurt, poezii despre o fată nesigură ce tot încercă să scape de

toți prin scris.

Multe idei din poeziile scrise au venit atunci când am ascultat muzică. Ascult muzică de

tot felul, de la diferiți artiști, dar principala mea inspirație vine atunci când ascult melodiile

trupelor Queen, BTS, Day6, Imagine Dragons, sau melodii de la artiști precum Frank

Sinatra, Lee Suhyun, Agust d. De asemenea, tot pentru a mă inspira citesc tot felul Mi-am lăsat inima
într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Am lăsaacolo

deaici nu am nevoie de ea
aici nu am nevoie să simt
sunt doar o marionetă
ce îmi trebusă simt
când sunt închisă într-o lume străină
ce-mi trebuie mie iubire
când sunt solitară
ce trebuie iubire
când sunt moartă.

romane (La sud de graniță, la vest de soare - Haruki Murakami), volume de poezie sau

basme.

Dar ideile pentru poezie sau proză pot să vină și din cele mai plictisitoare locuri sau

gânduri. Imaginea cu o simplă muscă ce zboară pe deasupra unei căni se poate

transforma în imaginea sumbră în care musca zboară desupra unui cadavru de pe un

câmp gol. Orice element poate să-ți inspire arta.

Sunt Ramona. Am 20 de ani și am început să scriu de la 12 ani povești nereușite. De la

15 ani scriu poezie.

Salut!

*** Iubirea
Mi-am lăsat inima
într-o cutie de plumb – să devină ca ea. Ea nu are nume
Am lăsat-o acolo nici trup
aici nu am nevoie de ea nici suflet
aici nu am nevoie să simt e o călătoare
sunt doar o marionetă când ți-e lumea mai dragă pleacă
ce îmi trebuie mie să simt nu-ți spune niciodată când sosește
când sunt închisă într-o lume străină e muza ta veșnică
ce-mi trebuie mie iubire ce ca o stafie
când sunt solitară te bântuie mereu
ce trebuie iubire te lasă să verși lacrimi amare
când sunt moartă. atunci când o simți...

9

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Ramona Condur, studentă la Facultatea de Economie şi Administrarea
Afacerilor, specializare Marketing, Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

2820

Nu mai plânge, copil al nimănui Noaptea

nu mai plânge. Noaptea e mereu a ta

mamă, tată îți sunt cerul și ziua las-o să te îngroape

alinare îți sunt noaptea și stelele să te asculte

ce îți cântă un cântec de leagăn să te aline

ce îți spun mereu o poveste las-o și iubește-o

ce te apără mereu de rău, de ziua uită-i păcatele

ce s-ar putea să nu o mai apuci. amantele, crimele

Zâmbește, copilule, zâmbește uită-i răutățile…

și prefă-te că oamenii ăștia te iubesc te va salva Mi-am lăsat inima
odată... într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Am lăsaacolo
aici nu am nevoie de ea
aici nu am nevoie să simt
sunt doar o marionetă
ce îmi trebusă simt
când sunt închisă într-o lume străină
ce-mi trebuie mie iubire
când sunt solitară
ce trebuie iubire
când sunt moartă.

imaginează-ți raiul

și uită iadul dimprejur; când își va aminti...

ești o stea aleasă 0

să lumineze suferința.. zero de la mine

nimic al existenței

visând, sperând

nimic special

doar- altă copie de om

nr 8821
pleacă spre stânga
spre drumul fără întoarcere
condusă de propria inimă,
de propriul suflet — ce poartă mândru o uniformă.
ea, nr 8821 poartă doar o stea pe mână
nu se uită înapoi,
zâmbește.
e ultimul drum ce-l petrece
alături de iubirea ei,
un ultim drum ce o preface în cenușă.

10

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Cristina Rîpă, studentă la Facultatea de Economie
şi Administrarea Afacerilor, specializarea Informatică economică,

Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Mozaic de sentimente Că sunt timidă și te simți jenat

în fața tuturor, ăsta-i un păcat!

Și iată - arunc o privire Te rog să mă mai ierți, iubire,

la tot ceea ce noi numim iubire! pentru tot ce la mine-i slăbiciune.

Aparent e doar un cuvânt, Îmi ceri să fiu ”mai dezghețată”

ce poate fi ușor purtat de vânt… Dar știi că nu sunt astfel de fată…

El zboară până-n Cer și înapoi Îmi spui că vrei pe cineva ”ca tine”,

atunci când vine vorba despre noi! deși diferența o vezi bine.

Cu fiecare zbor cu care se înalță, Îmi ceri să mă schimb – prea multă inocență!

devine tot mai mare, ca o ultimă speranță, Iar despre tine… spui cu indulgență

și explodează-ntr-un tumult de sentimente Că ești perfect și fără concurență.

pe care doar inima le vede coerente. Apoi îmi spui că mă iubești

Ura e când mă rănești - te iubesc! Atât de mult, că depășești

Cu Gelozia ești doar al meu, e tot ce îmi doresc! Limita fireasc-a omenirii,

Invidiez razele soarelui ce te ating, iar eu nu pot Aspirând către absolutul iubirii…

Că ești departe, mă doare rău de tot… Tu - Luceafăr, eu - incapabilă

Tristețea e distanța care ne desparte, să-ți dea o sărutare…

cât îmi doresc acum de ea să n-avem parte! Eu - ciuperca, tu - geniul ce nu moare…

Ura, gelozia, tristețea sunt sentimente Eu - n-am loc în lumea ta

ce definesc iubirea exact așa cum este. Tu – fugind de vremea rea…

Așa cum a Pandorei cutie adăpostește multe stări, Un Luceafăr întors

așa iubirea cuprinde aceste trepte ale unei scări. Într-o lume pe dos…

Pășind pe toate amândoi pân` la final, Ce neînsemnată simt că-ți sunt

Noi nu sfărâmăm scara, căci asta-ar fi fatal! Când nu contează tot ce simt!

Dar înțeleg și-mi cer iertare

Printre gânduri… Eu sunt jos, iar tu ești mare.
Îmi cer iertare, dragul meu! Încerc să mă schimb în bine,
Nu sunt cum vrei tu să fiu mereu. Să nu te fac de rușine,
Doar că singură nu pot

Am lipsuri și știu prea bine, pui, Tot ce-ncerc îmi iese prost…

căci ai mereu grijă să mi le spui… Îmi pare rău, iubitul meu,

Îmi cer iertare, scumpul meu, Că nu fac cum vrei mereu.

că nu dispun de mult tupeu, Tu suferi doar din vina mea
11 Eu sper doar să poți ierta!

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Timiș, studentă la Facultatea de Litere,
Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Împlinire

Îl privesc. Îl privesc în visul meu și mi se pare ireal faptul că în realitate m-a ales pe
mine. Ochii lui ard în flăcări; e ceva ce ar trebui să mă pună pe fugă, să o iau la
sănătoasa și să mă salvez de incendiul care îmi va cuprinde încet și sigur tot corpul. Dar
stau. Îl privesc cu atâta căldură încât știu că asta e singura posibilitate care ne permite să
ne unim. Îmi atinge mâna, simt furnicături care urcă tot mai sus pe braț și încetul cu
încetul se extinde, nu e durere, nu e nici căldură, e o senzație neplăcută, dar care se
transformă în plăcere nebunească. Se încruntă iar mâna lui îmi dă drumul și clipesc doar
pentru o secundă, realizând de îndată că mi-a întors spatele și pleacă, pașii fiindu-i
apăsați și grăbiți. Vreau să fug după el, să-l prind din urmă, să-i fiu alături în orice direcție
nesigură ar lua-o. Nu mă pot mișca, sunt înțepenită, lipită de sol iar el se îndepărtează.
Fiecare pas pe care îl face, îl simt în piept. Pășește cu greutate pe plămânii mei, îmi
controlează respirația, întreg corpul. E atât de departe, s-a pierdut în fumul dens iar eu
cad la pământ, îmi duc mâna pe inimă și dintr-o dată îl simt. Îl simt acolo. Trage de
fiecare arteră, o rupe, îmi sfâșie cu brutalitate scutul subțire care îmi apăra rănile de
demult. Sapă în ele, le deschide, urlu de durere și corpu-mi sângerează. Pata roșie se
mărește, tricoul nu-mi mai este alb, e acum îmbibat în propriu-mi venin. Părul mi se
lipește de față, pleoapele devin din ce în ce mai grele și deasupra mea se așterne
întunericul. Un dor imens mă cuprinde în ciuda a tot. Simt doar foc, simt doar flăcări
uriașe care îmi cuprind tot corpul.

Există loc de răzbunare? Asta mi-am spus în acel moment când simțeam cum
pământul îmi fuge de sub picioare, deși eram împietrită de o mare dezamăgire. Trădarea
se simțea cel mai tare la nivel fizic, însă acel foc uriaș care mă învăluise cu totul urma să
mă purifice în cel mai scurt timp. Am semnat un pact. Un pact pe care nu credeam că îl
voi face vreodată. Iar acum îl aștept. Aștept aici de doi ani, timp în care toată înfățișarea
mea de altădată s-a schimbat radical. Nu mai am aceeași expresie angelică și
nevinovată, nu mai sunt îmbrăcată în alb, cum obișnuiam să o fac pentru a-mi scoate în
evidență aura luminoasă. Am devenit înmărmurită, ținând doliu pentru ceea ce obișnuiam
să fiu înainte, doar pentru că persoana căreia i-am oferit mâna mea a ajuns să mă
abandoneze în mijlocul unor minciuni care mi-au răpit întreaga inocență. Dar tocmai asta
înseamnă treapta pe care o urci când lași în urmă adolescența în schimbul maturității.

12

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Timiș, studentă la Facultatea de Litere,
Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Aud pași. Din nou acei pași pe care îi simțeam în piept. Se aprinde o scânteie iar focul
de atunci izbucnește din nou prin venele mele. Ridic privirea lipsită de sentimentele
călduroase cu care obișnuiam să-l întâmpin de fiecare dată și aștept încă trei secunde,
care durează parcă o eternitate. Sunt pregătită să fac asta? Sunt pregătită să șterg totul
și să o iau de la capăt?

Strâng puternic din pumni atunci când silueta lui, cândva intimidantă, apare din umbră.
Are privirea ațintită în pământ de parcă ar fi resemnat. Ceea ce mă face să clocotesc este
tristețea pe care o emană, o tristețe falsă pe care mi-a transmis-o și atunci și care a ajuns
doar să mă facă vinovată pentru neștiința mea. Am ajuns să romantizez atât de mult
situația încât mi-am lăsat sufletul pe tavă unei făpturi care mi l-a sfâșiat în cele mai mici
speranțe.
- Nu e nevoie să faci asta, rostește cu un glas sugrumat și realizez pe moment că vocea
aceea care obișnuia să mă aline cândva, va fi complet ștearsă din memoria mea în doar
câteva minute.

În stânga mea apare brusc imaginea aproape transparentă a unei amintiri vii pe care
am trăit-o în urmă cu câțiva ani. Simt fiori care mă trec pentru prima dată în tot acest timp
chinuitor, fiori pe care i-am uitat și care se simt ca și cum ar fi din nou luna iunie a acelui
an.
- Ce îți place la mine? am întrebat cu o voce clară și plină de adorație în timp ce îi
priveam chipul pe care îl idolatrizam la acel moment.
Surâsul lui de atunci iese din amintirea ecranizată sub forma unui ac aproape insesizabil
care îmi străpunge pieptul înainte să mă pot feri. Nu știu dacă e de vină șocul dar,
surprinzător, nu pot simți absolut nimic. Corpul meu refuză să mai simtă măcar un gram
de durere.
- Hmm... Păi să vedem, vocea aceea caldă de care amintisem acum câteva minute îmi
gâdilă urechile. Imaginea aceea se derulează în fața mea și privesc cu mi-a ridicat bărbia
cu două degete și a început să îmi miște chipul încet în stânga și dreapta, meditând
teatral la ceea ce urma să spună. Îmi plac ochii tăi, strălucesc de fiecare dată când mă
privești.
- Vezi? Chiar vrei să ștergi asta? statuia din fața mea vorbește din nou cu aceeași
răgușeală obosită și aproape că nu-mi vine să cred crudul adevăr. El și cel din amintirea
din stânga mea sunt exact aceeași persoană.
- Fă-o, Darcy. Nu te lăsa păcălită din nou.

13

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Timiș, studentă la Facultatea de Litere,
Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Îmi ridic cu greu privirea spre acea siluetă strălucitoare și feminină care mi-a fost alături
în acei doi ani de pustietate pe care i-am petrecut aici, pe acest câmp de luptă deschis.
Zâmbetul ei strălucitor și aura care mi-a fost singura sursă de lumină, îmi amintesc de
pactul pe care l-am semnat.

Își îndreaptă privirea spre cel care încă nu și-a ridicat chipul din pământ. Încep să am
dubii că nu este el. Părul lui negru este mai lung și acum îi acoperă fruntea și ochii.
- Așează-te în genunchi.

Îl observ cum ezită pentru un moment, dar se supune ordinului zeității în care mi-am
pus ultima fărâmă de încredere.
- Ți-am spus că este viclean. Dar de aceea sunt în dreapta ta și sunt convinsă că acea
adunătură de energie întunecată o să-și găsească sfârșitul acum. Du-te, Stella. Fă ceea ce
e corect.

Aprob încet și încerc să mă mișc. Simt din nou focul care se intensifică la nivelul
mușchilor mei tari de când am rămas împietrită. Fac un pas care rupe rădăcinile prinse de
solul de care am fost lipită și se simte atât de satisfăcătoare senzația. Mai fac un pas
pentru a-mi dezlipi și cealaltă talpă de ceea ce mă ținea captivă, observându-l mai
îndeaproape. Își ține mâinile la spate, iar umerii îi sunt încordați și încă nu îi pot observa
chipul. Emană într-adevăr o energie întunecată și rece, mai rece decât locul în care ne
aflăm și în care am zăcut doar pentru a aștepta momentul acesta. Hainele care îl acoperă
par vechi și uzate. Corpul meu reacționează ciudat cu fiecare pas care mă apropie de el.
Simt cum îmi tremură picioarele dar în ciuda acestui gest de lașitate, îmi concentrez atenția
asupra conturului săbii de un albastru luminos care se formează în mana mea dreaptă.
Încerc să găsesc un singur motiv pentru a nu face asta și ca și cum acesta m-ar fi auzit,
reacționează. Își ridică privirea foarte lent din pământ iar hainele lui devin brusc aceleași pe
care le avea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată. Părul i se schimbă, devine mai
scurt iar ochii lui ajung să mă fixeze chiar în momentul în care mă opresc în fața lui. Acei
ochi întunecați care mă înduioșau de fiecare dată când îi priveam, îmi fac acum brusc inima
să ardă cu putere. Ceva mă lovește. O durere puternică și ascuțită la nivelul frunții. În fața
ochilor mei se derulează totul mult prea rapid. Prima noastră întâlnire, conversațiile lungi
din balconul lui pe care le aveam până în zori, prima atingere, prima șoaptă caldă, prima
dată când ne-am încrezut unul în celălalt.

14

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Timiș, studentă la Facultatea de Litere,
Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Sunt cuprinsă de căldura tuturor acestor amintiri. Aproape că vreau să dau înapoi, să
păstrez totul doar pentru mine și să trăiesc cu imaginea care mă consolează, dar nu mă
alină în totalitate.

Brusc simt un fior rece care se extinde din mâna mea dreaptă și urcă pentru a stinge
senzația înșelătoare din tot corpul. Totul devine din nou clar, ochii lui mă privesc acum de
jos fără niciun sentiment. Da, este el. Cel cu care am trăit atâtea momente ce îmi dădeau
senzația de împlinire, dar nu este cel alături de care vreau să merg mai departe. Pentru că
am uitat cel mai important lucru. Pe mine.

Ridic încet sabia învăluită de toată energia purificatoare pe care am adunat-o în acei ani
în care l-am așteptat și îmi țin respirația până sunt sigură de mișcarea pe care urmează să o
fac.
- Rămas bun...

Rostesc pentru ultima dată cu aceeași voce care denotă căldura trecutului nostru, iar în
timp ce mâna în care țin strâns sabia se îndreaptă spre el, observ un ultim zâmbet blând pe
buzele lui atunci când marginea lui se distorsionează ca o hologramă ce se desprinde în mii
de bucățele. Simt brusc o durerea ascuțită în piept, de parcă ceva tocmai mi-a străpuns
carnea. Privesc pentru o secundă în jos și observ acul care mă țintise cu câteva minute în
urmă. Totul se intensifică și aproape sunt sigură că nu o să pot rezista durerii care desprinde
parcă ceva de pe sufletul meu.

Iar atunci observ. Observ cum ultimele mele sentimente pentru el se alătură celorlalte
care aproape își pierd din strălucire în timp ce se înalță spre un vid întunecat. Durerea
devine o amorțeală dulce și brusc totul parcă se simte mai ușor. Greutatea care se lasă pe
pleoapele mele mă face să închid ochii și mă întreb...
- Unde sunt? Se simte de parcă plutesc ca o pană lăsată în voia unei brize calde de vară. Se
simte de parcă în sufletul meu e chiar vară pentru prima dată după foarte mult timp.
- Deschide ochii, Stella...
Îi deschid încet la auzul acelei voci angelice și rămân fără suflare. Deasupra mea strălucesc
mii de stele care îmi fac în mod bizar inima să explodeze de o împlinire cu totul străină. Și
acum înteleg. Sunt una cu Universul.
- Acum... Alege o stea.

15

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…..
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Timiș, studentă la Facultatea de Litere,
Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Încerc să cuprind cu privirea toată bolta cerească, dar îmi este imposibil. Este o
imagine atât de plăcută, încât simt că aș vrea pur și simplu ca ăsta să fie singurul lucru
pe care îl voi privi de acum până într-o eternitate. Observ cu colțul ochiului o licărire care
îmi atrage curiozitatea. Privesc spre steaua strălucitoare care este aliniată lângă alte
două și îmi dau seama că face parte din constelația pe care am admirat-o dintotdeauna,
Orion.
- Aceea, spun în timp ce arăt spre ea, fără a mai ține cont de celalalte stele care
încearcă în ultimul moment să îmi atragă atenția cu strălucirea lor. Nu aud nimic în
schimb. Dar simt ceva extrem de ciudat în piept. E o cantitate enormă de fericire și
împlinire. Lumina acelei stele devine și ea din ce în ce mai orbitoare, iar într-o fracțiune
de secundă se derulează în fața ochilor mei atât de multe imagini încât nu le pot descifra
conținutul niciuneia. Doar una oprește timpul în loc. Sunt eu, zâmbind cum n-am mai
zâmbit vreodată. Chiar dacă arăt mai îmbătrânită și nu mai este nici urmă de inocența de
altădată, sunt tot eu.
- Așa e, Stella. Te-ai ales pe tine. Acum ești liberă să scrii o nouă poveste.

Ochii mi se încețoșează din cauza lacrimilor, în timp ce colțurile buzelor mele se
ridică într-un zâmbet imens ce emană doar fericire. Ceva lipsește. Simt că ceva lipsește
dar nu îmi pasă, atâta timp cât pieptul îmi este plin de împlinire pentru prima dată în
viața mea.

Realizez. Realizez faptul că până acum m-am căutat pe mine în alte persoane și
dacă pentru a mă găsi înseamnă să renunț la cineva căruia m-am dăruit în totalitate,
atunci aș face asta din nou în următoarea viață. Doar pentru a fi împlinită.

16

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Andreea Gabriela Bîncă,
fostă elevă a Liceului Tehnologic Haralamb Vasiliu, Podu Iloaiei

Stare

Privesc fuiorul moale
Al fumului înălțat pe horn.
Nu mă mai tulbură nimic.
Doar niște vechi începuturi
De-apus uneori.

Crăciunul Iarnă Mi-am lăsat inima
într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Am lăsaacolo
aici nu am nevoie de ea
aici nu am nevoie să simt
sunt doar o marionetă
ce îmi trebusă simt
când sunt închisă într-o lume străină
ce-mi trebuie mie iubire
când sunt solitară
ce trebuie iubire
când sunt moartă.

Sărbătorile au venit! Ninge peste satul
Este un timp deosebit. Întins departe.
Sunt multe de făcut, dar nu uităm
De Crăciun să ne bucurăm Vântul se zbate încolăcit
Pe câmp.

Cu un HO HO HO Iar casele atârnă
Și un tra la la la Legănate de fumul hornurilor.
Aduci Crăciunul în casa ta.

17

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…..
Ne (re)cheamă clopoțelul

Cătălina Zaharia, cursant la Școala Postliceală,
specializarea Asistență medicală

2020. Generația fețelor triste. Un nod în gât condimentat cu lacrimi mereu își face
prezența când vorbesc despre acest subiect delicat. A fost un an dificil. Un an cu totul
special. Mi-ar fi plăcut să terminăm altfel anul școlar. Mi-ar fi plăcut să ne luăm rămas
bun cu zâmbetul pe buze și nu plângând în spatele unor măști. Mi-ar fi plăcut să am
familia lângă mine la cursul festiv... dar nu a fost posibil... anul acesta am fost pe cont
propriu.

Am văzut elevi cu lacrimi în ochi privind spre nicăieri... unii priveau în gol, gândindu-
se la bunicii și părinții rămași acasă din cauza pandemiei, alții priveau spre viitor... un
viitor incert. Nu aveau idee ce vor face mai departe, ce le rezervă viitorul.

Aș fi vrut cu disperare să îmi îmbrățișez colegii și profesorii ce și-au dedicat totMi-amlăsatinima
într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Am lăsaacolo
aici nu am nevoie de ea
aici nu am nevoie să simt
sunt doar o marionetă
ce îmi trebusă simt
când sunt închisă într-o lume străină
ce-mi trebuie mie iubire
când sunt solitară
ce trebuie iubire
când sunt moartă.

timpul să ne ajute să trecem cu bine peste ultimele luni de școală.
Criza economică a avut și are un impact major în viața noastră, dar este necesar să

o tratăm ca pe o lecție de viață și supraviețuire. Anul acesta am învățat să ne
descurcăm pe cont propriu, să ne ridicăm de jos, să facem față situațiilor dificile și să
ne cunoaștem pe noi înșine.

Am reușit să găsesc calea spre un viitor în care va fi nevoie de oameni, oameni eroi,
oameni ce au grijă de oameni. Lipsa personalului medical a lăsat, poate, multe familii
îndurerate. De aceea am luat o decizie. Am optat să studiez în domeniul sanitar. Am
întâlnit oameni minunați și devotați, dornici să ajute și să schimbe generația de după
anul fantomă.

Și poate vă întrebați de ce fantomă? Fantomă pentru că acest interval de timp este
ca o umbră în trecutul nostru, un lucru incert, despre care nu ai siguranța că a existat
și că există. Ceva pe care îl accepți cu greu și bați în retragere. Un timp înțepenit ca o
buclă temporală.

Nu voi uita imaginea colegilor mei: teama și nesiguranța li se citea în ochi, plecau
privirea pentru a-și ascunde sufletul răvășit de spaimă și teroare.

2020 - anul cu mai multe fețe, anul măștilor, anul incertitudinilor, anul renașterii.

Cu bucurie și cu mândrie vă anunțăm: Cătălina a fost inclusă în rândul celor mai
talentați liceeni ieșeni, autori de proză (ca și anul trecut!). Povestirea ei, „Poveste de
viață”, a fost publicată în volumul „Poveștile Iașului”, apărut la editura „Asachiana”.

18

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…
Ne (re)cheamă clopoțelul

Elena Tudoran, studentă la Școala Militară
de Maiștri Militari a Forțelor Navale

Am ridicat privirea și l-am văzut pe tatăl Cer, am coborât privirea și am văzut-o pe mama

Mare. Acesta este universul militarilor la marină. Acesta a devenit și universul meu.

Trecerea de la civil la militar nu este deloc ușoară. Mai ales pentru o artistă ce plutea pe

valurile emoțiilor. Acum merg în pas de defilare, cu mândrie, în plutonul trei al companiei

care îmi va fi familie pentru următorii ani. Aplauzele sălii, ce era în picioare la sfârșitul

fiecărui spectacol, s-au transformat în sunetul pașilor de defilare, care stârnește emoții

profunde de fiecare dată. Este și acesta un spectacol – altfel, dar deopotrivă de

emoționant.

Am învăţat ce înseamnă echipa, cât de mult contează fiecare membru al ei şi mi-am dat

seama că nu suntem doar simpli coechipieri, ci suntem o familie care se ajută la bineMi-amlăsatinima şi la
într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Am lăsaacolo
aici nu am nevoie de ea
aici nu am nevoie să simt
sunt doar o marionetă
ce îmi trebusă simt
când sunt închisă într-o lume străină
ce-mi trebuie mie iubire
când sunt solitară
ce trebuie iubire
când sunt moartă.

greu mereu. Nu voi putea uita niciodată amestecul de senzații cu care am îmbrăcat prima

oară haina militară, emoția trăită la auzul formulei ,,În numele patriei, îți înmânez arma!'',

moment în care am inspirat adânc și am strigat cu convingere și cu ochii în lacrimi

,,Servesc patria!''.

Dincolo de lumina din suflet și de mândria simțită, viața de militar presupune rezistență

și tărie. Aici ne împletim armonios candoarea anilor tineri cu o instrucție cazonă. Aici este

locul unde se construiesc caractere.

Printre mii de valuri Printre mii de dezamăgiri Mă simt ca o plajă
Agitate și reci Printre sute de regrete Dar iarna
Am reușit să mă concentrez Goală, liniștită
De o furtună întunecată Pe respirația ta Și cu un nou trecător
Am simțit, blândă Simțită pe piele. Rătăcit
Atingerea ta Topea Ce își va lăsa urmele
Gheața ce era să devin. În nisipul meu înghețat.

Cu bucurie și cu mândrie vă anunțăm: Elena a fost inclusă în rândul celor mai talentați
liceeni ieșeni, autori de versuri. Poeziile ei au fost publicate în volumul „Poemele Iașului”,
apărut la editura „Asachiana”.

19

NOI - ARTIȘTII

Împreună, în pas cu trecerea anilor…..
Ne (re)cheamă clopoțelul

Ștefan Felix Avasilcăi, student la Facultatea de Litere,
specializarea Jurnalism, Universitatea ,,Al. I Cuza”, Iași

Reciclez Hubris

Giulgiu de plumb Cu umbre grele scriu pustiu
Mă învelesc în negru
Ochiul îmi e scut într-o surdină vie Când cerul cerne din stele
Unde văd jegul cum învie în umezeală
Camera goală pustie reală mă adoarme Îmi arată ce nu am să fiu
Ce ochi goi nu te cunosc
Cine ai fost? Pată de vise tresaltă
Nu vorbi că îți știu limba pe de rost
Șarpe prost Iar geme odaie bogată Mi-am lăsat inima
Din mine ai ieșit acum pleacă Cu ușile închise într-o cutie de plumb – să devină ca ea.
Îți fac bagajul și te înec în sânge Am lăsaacolo
Veninul tău m-a-ndulcit aici nu am nevoie de ea
Cântecul m-a îmblânzit aici nu am nevoie să simt
Inima mi s-a albit în clor sentimental sunt doar o marionetă
Ce crezi că tu ești singur ce îmi trebusă simt
Viața e duală în emoții și simțuri când sunt închisă într-o lume străină
Mestecă lanțuri ce-mi trebuie mie iubire
Dinte de lapte gata să cadă când sunt solitară
Lacrimi cascadă ce trebuie iubire
Uscând sarea pe umeri când sunt moartă.
Demență vagă
Ochiul vrea să vadă ce mâna nu știe Bătăi repetate când crapă lumina
Inconștienți clădim demoni de hârtie
Trag trist draperia

Trag trist și privirea

Goi ochi doi ce văd lume de cristal

Spartă-n cioburi rămasă fărâme

Distrusă de gânduri distrusă de mine

De cade tot cerul stelele dispar

Tot răul spre bine

Eu nu le mai văd nu aud pietre ce cad

La geam totul acum calm cald

Un aer familiar îmi pune pe buze

Fior de regret

Și apăs îmi simt încheietura-n cioburi

Rămase din ultima oglindă

Înghit peste noduri

Închid urlet cuminte ce își face loc

Cu briza de seară

lamă de ceară, de ce dai în foc?

20

Raluca Tulbure NOI - ARTIȘTII

fostă elevă a Liceului Tehnologic

,,Haralamb Vasiliu”, Podu Iloaiei

21

NOI - ARTIȘTII

22

NOI - ARTIȘTII

Miruna Varzar, XI C

Diametrul Fluturi orbi

Oarbă și pierdută Chiar ai crezut că eu îți sunt?
În al nostru Ti-aș fi dat restul, dar nu am
Diametru-ngust, mărunt,
Încă-ți scriu, Iubirea ta-mi aparține,
Încă sper, pentru că Dar restul ți-l dau mâine.
Eu…
Simt atingerea-ți fină Mărunțișul serilor parfumate
Și vinovăția, Cu atingeri rafinate,
Că tu… Nu ți-l pot dărui prea curând
Mi-ai furat lumea, Momentan, încă-l țin în gând.
Ascunzându-mi ochii
De adevăratul tu, Chiar mi-ai fi vrut
Lăsându-mi inima regină îmbrățișarea
Prin tot trupul meu În eternul trecător ce ne
Ruginit de lacrimi. iubea?
Doar pe mine mă mai strigă
Oarbă și pierdută locul
În al nostru Și dorește să-mi asum riscul?
Diametru-ngust,
Încerc să văd Dar eu nu te mai pot iubi
Din nou, M-au părăsit și fluturii orbi…
Și să sper Să vii mâine pentru rest
Într-o pauză eternică La locul nostru trist.
Ce ne va distruge
Diametrul nostru...

Cu bucurie și cu mândrie vă anunțăm: Miruna a fost inclusă în rândul celor mai
talentați liceeni ieșeni, autori de versuri. Poeziile ei au fost publicate în volumul
„Poemele Iașului”, apărut la editura „Asachiana”.

Foto: album personal Miruna Varzar
23

NOI - ARTIȘTII

Miruna Varzar, XI C

Adio, iubire… Hai, iubește-mă, străine!

Și o să mă întrebi de ce? Doar vino Iubi-mi-ai, străine,
De ce nu a fost posibil Și gândurile vechi
Când totul părea deosebit… Și vino acum Și zilele ploioase
Așa a fost să fie - Fă-ți curaj Pe care le ador.
Fără culori în trecut, Treci de „cum?”
A rămas negru - cerul Și de „ce?” Iubi-mi-ai, străine,
Serilor noastre.. Și azi Mâinile mele reci,
Tu știi cât mă doare În șoapte Și șoaptele mele
Că m-ai lăsat să plec, Să Te simt... Și ochii mei căprui.
Să păstrez eu toate amintirile! Și vino acum
Te-am învelit destul în vers. Cât te aștept Iubi-mi-ai, străine,
Acum îți cânt în gând La a mea Poezia mea
O ultimă melodie: Strâmtoare Fără de rimă
Adio iubire... De inimă -
Când o să întrebi de ce Loc special, Și cu drag înecate-ai
Deja e prea târziu. Mic și plin În ea!
De tine.
Doar vino!

Foto: album personal Miruna Varzar
24

Miruna Varzar, XI C NOI - ARTIȘTII

S-a terminat piesa Tu nu-mi ești crin

Nu veni, crezând că eu Știi, am încercat să-mi activez inima.

trăiesc în eternitate, îmbrățișată de căldură. Te-am căutat prin mii de lanuri,

Te răsfoiam prin poze,

Du-te, așa cum se duce soarele Că poate te-am ascuns pe undeva.

când vine ploaia.

Mă depărtam tot mai tare,

Du-te, ca ultima frunză Simțeam mirosul de lalele.

din copacul veșted. Cu disperare călcam pe petale

Și-mi îngenunchiau puterea.

Du-te, ca ultimul te iubesc

înecat în vin sec. Mi-am bătut în inimă.

Am strigat până te-am întrebat:

Du-te, ca ultima mea speranță Să-ți fi fost ție dor, de m-ai căutat?

de-a-ți simți îmbrățișarea acră. Să-ți fi dorit ceva fără de teamă?

Du-te, ca ziua din urmă Când am ajuns, lanul era uscat,

a celei mai dulci veri. Vântul îmi șoptea îngrozitor.

Tot ce am găsit a fost o scrisoare:

Du-te, ca o lacrimă din umbră, Uitând să ți-o trimit, s-a ofilit...

ce o șterg fără noimă.

În câmpul ce era odată de lalele

Du-te, din prezentul meu, Ce se-nchinau și-mi iroseau a mea iubire

în care mi-aș fi dorit să nu mai fii. Acum sunt crini!

Acum vreau crini făr` de pieire.

Du-te, și nu te uita la mine:

e simplu, s-a terminat piesa, s-a tras cortina.

Du-te, du-te, și nu veni! Foto: album personal Miruna Varzar
nu mă mai găsești în al doilea rând.

25

Poezii NOI - ARTIȘTII

Elena Șerban, X A-P Poveste de iubire
Am citit acum o carte
Veche, prăfuită-n noapte;
O poveste de iubire
Mare, mai presus de fire.

Poveste cu îndrăgostiți
Ce erau nedespărțiți -
Cum erai tu și cu mine
La greu și la bine.

Dacă ei s-au întâlnit,
E pentru că le-a fost sortit
Să meargă către-un loc de vis
Cu tot ce-n suflet au strâns.

Povestea lor are o asemănare

Cu a noastră, a noastră întâmplare:

Și-o să te uit Norocul de a ne iubi
Stau singură și plâng în dormitor. Și nimeni să ne poată despărți.

Tu râzi și te distrezi așa ușor...

Eu mă consum și mă gândesc neîncetat.

Tu nu ai nicio treabă, m-ai uitat.

Eu te-am iubit - și încă te iubesc.

Tu mă ignori așa firesc...

Inima mea e sfărâmată

Și strânge cioburi de-altă dată.

Cioburi pe care tu-ai călcat

Atunci când te-ai îndepărtat.

Pe drumuri diferite am pornit

Și-o să te uit, eu îți promit!...

Astă poveste-i pentru noi. Desen de Elena Șerban, X A-P
Stă încă-ascunsă între foi.
Dar azi povestea s-a-ncheiat:
Eu am rămas, tu ai plecat.

26

debut literar Poezii NOI - ARTIȘTII

Cristiana Bolohan, X D

M-am îndrăgostit de un băiat ai cărui ochi erau de un maro mai dens decât cafeaua
Și mai pătrunzători decât mirosul acesteia.
În spatele lor ascundeau povești -

Unele triste, altele fericite, dar pline de mister.
Oh, cât aș vrea să le mai ascult...

M-am îndrăgostit de un băiat ale cărui gânduri erau mai vaste decât întreg cosmosul.
Dar el niciodată nu vorbea, ci doar stătea singur într-un colț, cu țigara între buze.

M-am îndrăgostit de un băiat căruia îi plăcea cafeaua neagră, precum culoarea părului
său.

Dar și amară, asemenea vorbelor pe care mi le-a spus.
M-am îndrăgostit de un băiat ale cărui buze erau roșii precum trandafirii.

Doamne, ce le-aș săruta...
M-am îndrăgostit de un băiat despre care se spune că nu m-ar fi iubit niciodată.

Se spune că este cel „fără inimă".
Dar eu știu că el era doar speriat să iubească.

…

Îmi beau cafeaua amară.
O degust... ce poezie…
Doar eu si nimeni altcineva.
Pe fundal îmi plânge sufletul,
iar dirijor mi-e anxietatea.
Torn un pahar, pe urmă două…
Vreau să mă-mbăt, să uit de el.
Îl simt în vene, adânc înfipt

În ființa-mi slabă.
Îl simt în tot ce mă-nconjoară.
La naiba, sunt prinsă într-o capcană.
Aș vrea să-i țin de urât, și zi...
și noapte - când simt că mor să-l am aproape.
Am înnebunit, îmi plâng de milă,

am ajuns să îmi fac silă:
În oglindă e o umbră muribundă

care vrea s-ascundă
pe copila de27altădată.

NOI - ARTIȘTII

Ianis Husdup
clasa a X-a A

Ianis Husdup s-a născut la 5 iunie 2004, în Podul Iloaiei. Din septembrie 2020 este
elev al liceului nostru.

Ianis desenează. Desenează când e trist, desenează când e fericit. Desenul este
forma lui de a-și exprima sentimentele și creativitatea. După ce tatăl acestuia a murit, în
2012, a început să-și exprime sentimentele în formă de desene.

Animeurile sunt lucrul ce îi inspiră cel mai mult creativitatea. Fiecare expresie a
fiecărui chip desenat reprezintă o stare, un sentiment, o emoție, un gând.

Desenul este „vocea” lui Ianis, forma lui de comunicare cu ceilalți.
Vă invităm să admirați în continuare câteva dintre desenele artistului.

28

NOI - ARTIȘTII

Grupaj de desene
realizate de

Ianis Husdup, X A

29

NOI - ARTIȘTII

Continuăm și în acest număr al revistei seria de povestiri
ale colegei noastre din clasa a X-a B, Moldoveanu Ioana, cu

Viața mea în pagini de caiet III

Cu bucurie și cu mândrie vă anunțăm: Ioana a fost inclusă în rândul celor mai
talentați liceeni ieșeni, autori de proză. Povestirea ei, „Viața mea în pagini de natură”,
a fost publicată în volumul „Poveștile Iașului”, apărut la editura „Asachiana”.

Totul s-a petrecut în urmă cu zece ani...
Îmi aduc bine aminte ziua în care mama mă pregătea pentru prima mea zi de școală:
mi-a prins două codițe, cu cele mai mândre fundițe, mi-a dat uniforma nouă și m-a
sărutat pe frunte cu lacrimi în ochi. Că doar are școlăriță!
Am plecat apoi împreună cu fratele mai mare spre scoală. Cine știe ce mă așteaptă?
Este o viață nouă, în care mă pregăteam să intru cu entuziasmul și inconștiența celor
șase anișori. Dar mi-am alungat repede întrebările, fiindcă, odată ajunsă, mi-am văzut
câțiva colegi de la grădiniță și pe viitoarea mea învățătoare.
Eram foarte entuziasmată, dar și speriată în același timp; știam de la fratele meu mai
mare că doamna Olguța este cea mai rea învățătoare. Că trebuia să stăm cuminți în
bancă și să vorbim doar când suntem întrebați. Asta chiar e greu!
Totul a decurs bine în prima zi de școală. Deja îmi făcusem o prietenă, iar doamna
învățătoare nu părea așa de rea precum se spunea. Din lecții aflam foarte multe lucruri
noi și pauzele aveau un farmec de care n-am uitat nici astăzi.
A mai trecut un an… deja eram fetiță mare, în clasa a doua. Până în clasa a treia totul
a decurs bine… Treptat, am observat că unii colegi se îndepărtaseră de mine, sau
făceau glume de câte ori discuția ajungea la culoarea pielii.
Eram la ora de desen când doamna Olguța tocmai ne făcea o demonstrație despre cum
trebuie colorată fața unui om într-o pictură. Ne explica tuturor că avem culoarea pielii
aproape la fel. Atunci un coleg o întrerupse:
- Ioana nu e ca noi! Ea e neagră!

Dacă obrajii mei ar fi fost de hârtie, ar fi luat foc! M-am simțit mică și urâtă. Și
NEAGRĂ!!! Voiam să le arăt că nu-mi pasă, dar lacrimile îmi curgeau fără să le pot
controla…

- Ioana are culoarea pielii ciocolatie și să știi că ciocolata e mult mai dulce decât
laptele, i-a răspuns Doamna cu cel mai cald zâmbet din lume!

Știu sigur că nu voi uita niciodată întâmplarea. De atunci iubesc ciocolata. Și pe
dascăli!

Aceste cuvinte m-au marcat pe viață!

30 Sursa imagine: www.pinterest.com

NOI - ARTIȘTII

Viața mea
Georgiana Butuc, X C

• Spațiul negru este ura, falsitatea, invidia, acea „prietenie” – pe care majoritatea o
consideră așa, chiar dacă cu toții știm că la un moment dat acel „prieten” nu va mai fi;
va pleca și te va trăda. Abia după aceea îți vei da seama că nu a fost un prieten, ci
doar o persoană cu care ți-ai irosit timpul.
• Mai este și frica de a fi eu din cauza criticilor și a acuzațiilor care îmi pot fi aduse.
Îmi este teamă să spun ce am pe suflet, îmi este teamă să vorbesc, nu știu când
trebuie sau când nu trebuie vorbit.
• Poate nu sunt cea mai deșteaptă, poate nu sunt cea mai frumoasă, poate nu sunt
cea mai populară – evident, nu sunt perfectă. Dar de fiecare dată ești criticat pentru
asta.
• Spațiul alb este pentru părțile bune din noi. Și da, sunt puține, dar sunt momente
care m-au făcut fericită. Sunt trecătoare, din păcate, dar pe moment sunt cele care
mă ajută să trec peste tot ce mi se întâmplă.
• Știu că aceste lucruri urâte și grele prin care trec deseori sunt obstacolele vieții; știu
prea bine asta. Doar că se întâmplă cam des… prea multe pentru a trece peste, prea
multe pentru a le îndura, prea multe pentru a avea puterea să le ignor (familia,
„prietenii”, școala, colegii… toată lumea… chiar și eu!). Mă gândesc că într-o zi voi
ceda, nu voi mai face față!
• Unele persoane care fac atâtea și atâtea (dacă ar fi să dau exemple, ar trebui să
scriu zeci de pagini!) nu pățesc nimic, nu sunt pedepsite cu nimic pentru ceea ce fac.
Iar mie nu mi se pare corect! Acele persoane deseori nu au bunul simț să
recunoască ce-au făcut. Apoi se dau pe lângă tine, te folosesc și pleacă fără nicio
explicație.
• Din cauza voastră, lumea va ajunge murdară! Voi vă comportați ca animalele, voi
faceți ca oamenii să se omoare între ei! Și pe voi vă satisface asta!

• Nu vă mai prefaceți că nu există acele momente care ne dor!
• Nu vă mai imaginați lumea ca fiind una roz!
• Treziți-vă la realitate!

• Toți avem defecte, dar și calități!
• Toți avem ceva frumos în noi!
• Toți avem suflet!

31 Sursa imagine: www.artpal.com

Lângă tei NOI - ARTIȘTII

Mihaela Vatră, X A-P

Lângă teiul cel frumos
Eu m-am așezat ades.
El mereu îmi povestea
Ce e greu cu dragostea...
„Dragostea e trecătoare
Nu-ți aduce alinare
Lasă doar urme de jale.
Am pățit și eu cândva...
M-am îndrăgostit de ea...
Am crezut tot ce spunea:
Că va sta mereu cu mine
Că îi fac sufletul bine
Dup-o viață de suspine...
Însă până la apus
După un stejar s-a dus...”

Desen de Mihaela Vatră, X A-P
32

Ema Burciu, XI C NOI - ARTIȘTII

Îndrăgosteală

Prima zi când ne-am plimbat Când la școală am jucat
Teatru, eu m-am încurcat,
Cu bucurie și cu mândrie vă Lumea peste cap mi-ai dat. Dar inima mi-am ascultat
Vorbele ți le-ndrăgeam Și cu tine-am repetat.
anunțăm: Ema a fost
inclusă în rândul celor mai Și eu toată străluceam. Însă tu nu mă vedeai
Căci deloc nu îmi zâmbeai…
talentați liceeni ieșeni, Acum plâng și mă frământ!
autori de versuri. Poeziile ei Buzele ți le privesc Acum inima mi-ai frânt!
au fost publicate în volumul Și nu știu, nu înțeleg
„Poemele Iașului”, apărut la De ce trebuie să aleg!
Simt că iar înnebunesc!
editura „Asachiana”.

Povestea inimii

Iubirea ta m-a purtat cu pas grăbit Poate n-am știut cum să te privesc
Dintre îngeri m-a gonit Nici să îți arăt ce mult te iubesc
Inima mea lângă tine se vrea Ești dulce speranță-n inima mea
Să-mi spui vorbe dulci toată noaptea Și ceru-mpreună ne vrea.

Inima mea greșelile ți-a iertat Sincer, eu nu găsesc
Și în gând mereu te-am purtat O altă soluție să te iubesc
Ești dulce speranță-n inima mea Roua inima mi-a udat
Și cerul-mpreună ne vrea. Și în suflet răni adânci a lăsat
Iubirea ochii i-a orbit
Sincer, eu nu găsesc Și n-am observat când tu m-ai mințit.
O altă soluție să te iubesc Inima lacrimi a vărsat
Roua inima mi-a udat Dar apoi a tot regretat.
Și în suflet răni adânci a lăsat
Iubirea ochii i-a orbit Uneori fără voie te-am mai mințit
Și n-am observat când tu m-ai mințit. Și vorbele mi-ai crezut
Inima lacrimi a vărsat Iartă-mă că am greșit
Dar apoi a tot regretat. Poate așa te-am pierdut.

Viața mea-i zidită de acest gând Ce a fost a fost și nu va mai fi
Că nu o să mă mai văd plângând. Iubirea nu o vei mai regăsi
Voi fi, peste ani, plecată de-aici Mai târziu tu vei regreta
Tu la mine te vei gândi fix atunci. Că m-ai lăsat pentru alta.

33 Sursa imagine: www.pinterest.com

Poezii NOI - ARTIȘTII
Bianca Antonilă, XI C

Încă am răbdare, încă vorbesc, încă mai pot să mai ascult...
Uneori sunt prins că libertatea-i detenție fără să vezi iar fier
Și sincer timpul devine neiertător dacă alegi să-i fii prizonier.
Ca să mă țin motivat și să nu o iau greșit pe alt macaz
Periodic alternez între modest și arogant, în funcție de caz.
Vorbesc poate prea mult dacă am cu cine sau tac când simt că nu-i bine,
Prea sincer - că urăsc să mint de obicei pe oricine și aleg să mă mint pe mine.
Iubesc arta în toate în toate formele ei, începând de la sunet până la scris și desen.
Iubesc liniștea și-aș vrea în munți, lângă un lac, să-mi fac odată o casă de lemn.
Iubesc viața, deși își schimbă gustul treptat.
Iubesc mult surpriza, de asta îmi place de multe ori să o ofer.
Iubesc să fiu eu lângă cineva ca mine, să pot fi mereu acel eu sincer.
Mi-e dor de intrigă, de apariția acelui viu interes,
Mi-e dor de discuții condimentate dar și de alea fără sens.
Mi-e dor de strategii, timiditate apoi dezinhibiții duse la alt nivel,
Mi-e dor de el care tot o caută, caută...
Și-o găsește pe ea.

Mă rup azi de tine
Și-mi privesc cicatricile
Cum se descos
În răni pe care
Parcă ieri le-am stors
De suferinți
Mă privez
De ochii cei cuminți
Ei mereu au privit
Dincolo de ce am lăsat să se vadă
Fricile-n grabă
Vor umple acest gol lăsat de tine
Singurătatea-mi redevine
Soră germană
Reacțiile mele -
O dezgropare a tot ce-i nou
Și nu îți seamănă.

34 Sursa imagine: www.pinterest.com

NOI - ARTIȘTII

Grupaj de desene realizate de
Marius Trifan, XII B

35

Biserica Strigoaicelor NOI - ARTIȘTII
Tincu Alina, clasa a IX-a B

Ieșisem cu prietenii mei. Ne-am gândit să mergem la biserica părăsită de pe
dealul din apropiere.

Cum am ajuns și am intrat în curtea bisericii, poarta s-a izbit puternic în urma
noastră. Am constatat că vântul nu bătea, pentru ca poarta să fie izbită din cauza
asta.

Apoi, ne-am hotărât să mergem în cimitirul din spatele bisericii. Rea idee! Au
început să se audă urlete de lupi, deși se știe că nu trăiau lupi în zona aceea.

Am propus să mergem în biserică. Era atât de frig, încât am hotărât să urcăm în
turlă, la clopot. Acolo era ceva mai cald. Deodată însă se aude clopotul în spatele
nostru, noi fiind cu toții la geam. De jos se auzeau țipete ciudate. Am coborât, dar
nu era nimeni. Am ieșit chiar afară să vedem dacă este cineva. Nimeni... Dar
țipetele se auzeau în continuare... Ne-am îndreptat spre poartă, care acum era
încuiată, așa că a trebuit să ieșim pe poarta cimitirului.
De atunci am spus că vom numi acea biserică Biserica Strigoaicelor.

Sătenii ne-au spus să nu ne mai ducem în acel loc, dar noi nu am ținut cont de
avertismentul lor. Am mers și în timpul zilei următoare chiar, dar nu se mai auzeau
țipetele de peste noapte. Am găsit în schimb un bilețel sinistru. L-am luat și am
început să îl citesc și prietenilor mei. Pe bilet scria următoarele:
„Azi ați scăpat, dar data viitoare nu veți mai scăpa.”

Noi am rămas încremeniți și abia acum am jurat ca din ziua aceea să nu mai
intrăm în „Biserica Strigoaicelor”.

36

NOI - ARTIȘTII

Grupaj de desene realizate de
Marius Trifan, XII B și Maria
Muntenașu, XII D

37

Atitudini NOI - ARTIȘTII

Școala și adolescența
fără violență

Nicoleta Mihai, clasa a XI a D

Școala – cuib de cunoștințe
Școala este locul în care elevii petrec o mare parte din zi, astfel că pentru ei școala
devine o a doua casă. O casă în care frații sunt colegii de clasă, iar părinții sunt
profesorii. Pe nesimțite, zi de zi, cu ajutorul școlii, elevii își lărgesc orizontul asupra
lumii. Privită în ansamblu, școala pregătește copiii să devină adolescenți educați, iar
mai apoi adulți responsabili, capabili să înțeleagă enigmele acestei lumi. Pentru elevi,
școala este un izvor nesecat de informații, un izvor din care curge necontenit știință și
cultură.
Școala este un cuib de cunoștințe dobândite în timp, este o intersecție în viață, care
îți permite să o apuci, în funcție de principii și de priceperi, pe unul din drumurile care ți
se deschid în față. Școala mai
înseamnă și un bagaj de amintiri, care lasă urme prin puternice amprente asupra
noastră, disecând minuțios sufletul. Este un loc în care iți faci prieteni pe viață și
cunoști profesori care îți vor rămâne mereu ca părinți.
Din păcate, sunt instituții școlare în care violența își face loc și care poate ține elevii
departe de școală, frica având un impact serios asupra calității vieții elevilor și asupra
dezvoltării lor. Cu cât copilul este victimizat mai des,, chiar și în cazul faptelor de
violență minoră, cu atât lumea îi apare mai dezordonată și mai nesigură.
Asemenea situații pot aduce consecințe grave, în care elevii agresați ajung victimele
depresiei, schimbărilor grave de comportament, neîncrederii în sine și în oricine
altcineva. De aici până la abandonul școlar nu mai este decât un pas, ceea ce, evident,
nu e bine.

Spune STOP violenței!

Salvează suflete rătăcite!

38

Atitudini NOI - ARTIȘTII

Școala și adolescența
fără violență

Nicoleta Mihai, clasa a XI a D

Adolescența - vârsta marilor provocări
Adolescența este perioada de tranziție spre maturitate, perioada de autocunoaștere
și de proiectare a ideilor de viață. Nu pot spune că adolescența nu este o perioadă
frumoasă; din contra, acum trăim cei mai frumoși ani. În această perioadă ne facem
cele mai frumoase și mai de neuitat amintiri, cunoaștem, dar și pierdem persoane –
ceea ce nu este neapărat trist, deoarece acele persoane fac loc altor oameni în
viața ta, cei care vor rămâne cu tine. Avem libertatea de a lua decizii singuri, de a ne
construi baza viitorului ales de noi. Și multe altele putem face.
Din păcate, sunt și adolescenți mai puțin norocoși…
Generația asta cunoaște bine ce este violența, bullyingul. Și asta aduce consecințe
groaznice. De cele mai multe ori, adolescenții sunt umiliți, judecați după o anumită
problemă, situație financiară, aspect, trăsături fizice, vestimentație. În această
generație predomină invidia, violența, tentațiile periculoase, ura. Toate aceste lucruri
duc la bullying și cei mai vulnerabili sunt adolescenții naivi, inofensivi, sensibili. Ei
ajung de cele mai multe ori în pragul depresiei și chiar la gesturi necugetate.
Aceste umilințe îi determină pe mulți adolescenți să se afunde în tentații. Urmează
un drum periculos, plin de obstacole, de la o extremă la alta, între viață și moarte.

Universul pe care și-l creează este antiteza realității. Dorința de libertate, starea
de euforie, dorința arzătoare de a scăpa de suferință, de rutina zilnică, de violența din
partea altor oameni, îi aduc pe cei mai mulți adolescenți spre un destin crunt,
întunecat.

Astfel, consider că principala cauză pentru care adolescentul renunță atât de ușor la
lupta cu viața, lăsându-se în voia sorții, a tentațiilor, este societatea și mediul de viață
înconjurător.

39

Poezii NOI - ARTIȘTII

Andreea Ursache

Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Podu Iloaiei

Andreea este o adolescentă talentată și sensibilă, elevă în clasa a VIII-a. Noi
suntem mândri să începem colaborarea cu ea încă de pe acum, mai ales că își
dorește ca anul viitor să se decidă cu privire la liceul pe care vrea să-l urmeze.

Ochii verzi Afară-i frig
Pentru acei ochi aș desena o lume-ntreagă, Afară-i frig și-o lună plină,
Aș picta pe pereții argintii Stelele durerea-mi alină
Mi-aș topi inima din piatră Când demonii ies la lumină.
Doar pentru acei ochi grijulii Iubire, nu pleca așa departe
Mi-aș sfărâma sufletul pustiu Ci ține-mă cât mai aproape
Pentru acel verde, ce îl știu. De visele ce-s astupate.
Aș stinge răsăritul portocaliu
Pe un mic nor cenușiu. Afară-i frig și luna-i plină,
Prin livezi aș cutreiera Demonii fug de lumină.
M-aș rătăci și te-aș căuta Fug de tine, nu de mine
Și ți-aș aduce ca pe brațe Eu sunt întunericul ce vine.
Vise atârnate pe ațe.
Afară-i frig, dar luna nu-i.
Dragă lună Mi-e dor, mi-e dor, dar să-i spun cui ?
Hai arată-mi, dragă lună, Demonii n-au mai ieșit,
Că îmi ești amică bună, Îngerii n-au mai clipit...
Tu nu ești ca stelele, Afară-i frig și nu-i lumină.
Tu-mi arăți aleile, Oare cine e de vină?
Pe unde să merg,
Pe unde s-alerg.
Vino deci, vino la mine.
Îmbrățișează-mă bine.
Ține-mă tu strâns în brațe,
Ca să uit c-atârn pe ațe.
Oh, alintă-mi tu dorinţa,
Oh, iubește-mi suferinţa,
Fără să știi consecinţa.

40

Poezii NOI - ARTIȘTII

Andreea Ursache

Școala Gimnazială „Alexandru Ioan Cuza”, Podu Iloaiei

Andreea este o adolescentă talentată și sensibilă, elevă în clasa a VIII-a. Noi
suntem mândri să începem colaborarea cu ea încă de pe acum, mai ales că își
dorește ca anul viitor să se decidă cu privire la liceul pe care vrea să-l urmeze.

*** Fluturii

Oare ai bunăvoinţa Mii de bucăţele
De-a-ți lăsa obişnuinţa? Fărâme de stele
Ar fi ca o nouă substanţă Prinse în cerneală –
Ar fi ca o nuanţă Lume ireală.
Nouă pe paleta cu culori. Pictate cu sânge,
Aș picta acele flori Căci inima-mi plânge.
Din gradina cu fiori! Aflate la distanţă,
Parc-am fi doi dansatori, Legate de o aţă
Parc-am fi doi creatori, Prinse în balanţă.
Parc-am fi exploratori Ei fac tot ce eu nu pot.
Căutând o nouă lună Aş fugi cu ei în port,
Mână-n mână, împreună. Nu mi-aş face pasaport:
Îmi place să mă copilăresc Am fluturii mei aproape
Și-n braţele tale mă cuibăresc. Și-aș pleca cu ei departe,
Iar ochii tăi licăresc Poate chiar până pe Marte.
Și mă fac să roşesc. N-ar fi greu, dar nici uşor
Când numele ți-l rostesc, Să uit de rănile ce dor.
Simt că inima o ia razna O secundă azi, un minut mâine,
Și îmi luminează bezna. Uit tot mai des de suspine.
Căci eu aștept, când scutur ploi,
Să zboare fluturii din noi.

41

NOI - ARTIȘTII

Grupaj de desene realizate de
Georgiana Popa, XI B

42

NOI - REPORTERII

Interviu cu scriitorul și traducătorul

Valeriu Mardare

Interviu realizat de
Ștefan Rîpă și Marius Trifan

Dragi colegi,
Vă propunem în acest număr al revistei să aflați mai multe (unii dintre voi)
sau să cunoașteți (ceilalți) o personalitate culturală a țării și, ne mândrim noi, a
Iașului.

Valeriu Mardare este profesor, scriitor, traducător și publicist, doctor în filologie. Are o
bogată experiență în predarea limbii neogrecești.

Născut în Berești, jud. Galați (1.05.1958). Din 1959 locuiește în Iași.
A fost distins cu Premiul Asociației Traducătorilor de Literatură din Grecia în anul 2004.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași, din 2004.
Predă limba franceză la Liceul de Informatică „Grigore C. Moisil” și limba neogreacă la
Universitatea de artă „GEORGE ENESCU” din Iași. Ca traducător de literatură neogreacă,
a debutat în revista studențească „DIALOG” (aprilie 1985), cu poemul Balada dragostei de
Gheorghios Vafopoulos. Până în prezent, a tradus peste 43 de poeți și prozatori greci și
ciprioți, precum FRONIMADI-MATATSI, Margarita, Aleșii (Poezii), ediție bilingvă. Οι αιρετοί
(Ποιήματα), δίγλωσση έκδοση, Editura Smirniotaki, Atena, 1996. Precizăm că am numărat
peste douăzeci de volume de traduceri!
Debut: Suflet cipriot, Antologia nuvelei cipriote , Editura Omonia, București, 1997
Titluri științifice: Doctor în filologie (2005), teza de doctorat cu tema de cercetare Modurile
nepersonale în limba română, Universitatea „Al. I. Cuza ”din Iași (2005).
Premii și distincții:
Premiul Fundației Academice „Kostas și Eleni Uranis” , din partea Asociației Traducătorilor
de Literatură – Atena, 2004, pentru traducerea operelor lui Kostas Uranis (poezie și proză).
Diploma de onoare – 1996, Asociația Literar-Artistică DIN Corint / Grecia;
Diploma de Excelență – 2008, Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România;
Placheta de onoare, din partea Asociației Scriitorilor din Epir, pentru traducerea operelor
poetice ale Iotei Partheniou – 2018, Ioannina / Grecia.
Opere literare proprii, în volum:
Poezii ianniote / Ιαννιώτικα ποιήματα, volum editat de Uniunea Elenă din România, 2001
(bilingv); Înnegurare. Povestiri aproape uitate , Editura Junimea, Iași, 2018; Limanul tăcerii,
(Roman), Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019; În inima azurului, (Roman), Editura
Multimedia, Iași, 2020
În rândurile ce urmează, vă invităm să vă bucurați de cuvintele pe care scriitorul Valeriu
Mardare ni le adresează.

43

Valeriu Mardare NOI - REPORTERII

Valeriu Mardare, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne răspunde la întrebări,
precum și pentru cărțile pe care le oferiţi cititorilor.

Conform rețetei devenite deja uzuale, vorbiţi-ne mai întâi despre lecturile
dumneavoastră din diferite momente ale vieţii. Ce vă plăcea să citiţi în copilărie? Dar
în adolescență? Ce autori l-au format pe scriitorul Valeriu Mardare, cu multele sale
fațete?

Am început să frecventez bibliotecile mari ale Iaşului (şi mă refer îndeosebi la
cele de la Palatul Culturii şi de la Casa Sindicatelor-Iaşi) când am trecut în clasa a
doua. La început mă atrăgeau basmele şi revistele pentru copii, la care s-au adăugat
cu timpul scriitorii români clasici, pe măsură ce reuşeam să-i înţeleg mai bine, urmând
apoi şi diverşi autori străini. Ca o provocare personală şi autoimpusă, poeţii români cu
care luam contact pe vremea aceea la şcoală m-au determinat, prin forţa şi magia artei
pe care o plăsmuiau, să învăţ pe de rost chiar şi poeme dintre cele mai întinse din
operele lor (Mama, Cântecul redutei, de George Coşbuc; Peneş Curcanul, Dan
căpitan de plai, de Vasile Alecsandri; Luceafărul, Scrisorile, de Mihai Eminescu etc.).
Ele ajungeau să alterneze în memoria mea, în mod constant, cu muzica clasică
(românească şi universală) pe care o ascultam ori de câte ori aveam ocazia cu plăcere
şi interes, chiar dacă încă nu reuşeam să văd o apropiere prea clară între muzică şi
poezie.

Ce vreţi să transmiteți atunci când scrieţi? După cum spuneam, aveţi o
personalitate literară destul de complexă, care vizează atât literatura în sine, cât și arta
traducerii ei. Cum se împacă aceste direcții scriitoriceşti oarecum distincte? Cum se
finalizează lupta lor pentru acapararea timpului de care dispune omul Valeriu
Mardare?

Sunt, într-adevăr, două direcţii distincte. Pe de o parte, nu este deloc de neglijat
răspunderea pe care o ai ca traducător de literatură. În această ipostază ai de apărat,
cu mare grijă, atât imaginea ta de tălmăcitor al rostirilor unor scriitori străini, cât şi (mai
ales!) imaginea acelor scriitori. Impresia pe care cititorii români şi-o fac despre aceştia
depinde de tine, iar pentru tine rămâne veşnic nestinsă întrebarea (uneori obsesivă)
dacă i-ai redat după meritul şi valoarea lor. Trebuie să dovedeşti de fiecare dată,
atunci când te apleci asupra unei cărţi care ţi-a trezit interesul, că a tălmăci o operă
literară nu înseamnă doar o simplă şi neîngrijită transpunere a
ei în limba română, fără nicio preocupare pentru forma sub care aceasta va ieşi la
lumină, în final.

44

Valeriu Mardare NOI - REPORTERII

Aici, găsesc o anumită asemănare între situaţia în care o operă urmează a fi
reprodusă într-o altă limbă de traducătorul ei şi personajul pe care un actor urmează
să-l interpreteze, încercând să-şi pătrundă cât mai bine rolul cu puterea minţii şi a
simţirii, într-un joc al emoţiilor şi trăirilor, al empatiei şi al emulaţiei. Corespondenţa
dintre textul străin şi versiunea românească, în concordanţă cu intenţia artistică şi
universul ideilor vehiculate de autor, nu vizează numai acurateţea traducerii, ci şi
fineţea acesteia, determinată de nuanţe care ţin de nivelul de limbă ce trebuie
respectat, de elementele de cultură, de civilizaţie şi de mentalitate care coexistă şi
stau la baza unei opere literare. O idee aflată în circulaţie de mult timp, probabil
amuzantă la prima vedere, dar care, în realitate, este întru totul corectă şi logică,
spune că o traducere literară cât mai fidelă nu ar trebui să fie nici mai rea, şi nici mai
bună decât originalul. De asemenea, traducătorul de literatură merită să fie numit
astfel doar atunci când opera tradusă de el capătă valoare de operă literară şi în
limba-ţintă (în cazul de faţă, în limba română), producând reacţii şi emoţii similare
celor provocate de textul original. Dar, oare, este posibil în totalitate...? Universul
estetic şi emoţional al românilor se suprapune peste cel al altor naţiuni doar într-o
anumită măsură, iar lucrul acesta este dictat de omeneasca lege a diversităţii.
Pe de altă parte, ca autor de opere literare originale, descoperi că, şi în această
ipostază, trebuie să te comporţi într-o anumită măsură tot ca un traducător – al
propriilor gânduri, în cazul de faţă. Faţă de situaţia traducătorului, însă, ca autor te
reprezinţi numai pe tine, şi dai socoteală, atunci când eşti citit de către alţii, sau când
te citeşti chiar tu pe tine, numai „pluralismului” tău psihointelectual. Indiferent că
recunoaşte sau nu acest lucru, orice scriitor, transferându-şi produsul mental-
imaginativ în structurile lingvistice ce dau naştere scriiturii artistice, îşi traduce „din
română în română” ideile ce stau la baza operei sale. El le corectează,
reformulându-le şi rafinându-le până în momentul în care acestea corespund cât mai
mult „prototipului” pe care şi l-a format în minte.

Vorbiți-ne despre romanul „În inima azurului”, cea mai recentă carte apărută cu
numele dvs. pe copertă. Care este povestea ei? De ce v-ați aplecat asupra acelui
segment de cititori?

Aici... intervine ironia sorţii! În cele ce urmează, nu voi comenta deloc cartea în
sine, ci mai curând împrejurările în care şi-a făcut ivirea atât ea, cât şi celelalte. Am
certitudinea că, cu cât voi evita să aduc în discuţie conţinutul, ideile şi esenţa care ar
sta la temelia lor, cu atât le voi asigura potenţialilor mei cititori dreptul la o impresie
proprie asupra lor, neîntinată de nimeni altcineva.

45

Valeriu Mardare NOI - REPORTERII

Cartea mea cea mai recentă, scrisă şi finalizată, a fost, de fapt, romanul „Limanul
tăcerii”. Însă ea, într-un mod destul de bizar, a apărut mai devreme decât plănuisem,
în anul 2019! Penultima carte, „În inima azurului”, scrisă de mine mai înaintea
„Limanului”, a văzut lumina tiparului ulterior, în 2020, din cauza unor întârzieri care nu
au putut fi evitate în planurile unor edituri ieşene. Apariţia unei cărţi poate fi
condiţionată, nu de puţine ori, de priorităţile editoriale (care pot apărea brusc şi
imprevizibil) sau de jocul întâmplării..., sau/şi de un întreg lanţ cauzal ce nu poate fi
întotdeauna anticipat şi controlat. Însă eu nu găsesc nimic tragic
în acest fapt, el putând deveni uneori interesant prin latura sa inedită. Nici chiar
volumul cu care am debutat ca prozator, „Înnegurare. Povestiri aproape uitate”, nu a
apărut la vremea în care ar fi fost mai firesc, adică imediat după ce a fost terminat.
Una din explicaţii ar fi aceasta: el doar păruse a fi „gata”, şi numai într-o anumită
măsură, în urmă cu mai mult de două decenii, în vreme ce autorul lui, pe de altă parte,
încă nu simţea imboldul lăuntric de a-l publica... Apariţia primului meu volum a
constituit aproape un miracol, şi numai datorită faptului că un prieten de-al meu l-a
descoperit din întâmplare. Dintr-o simplă curiozitate, l-a scos de unde stătuse pitit ani
de zile, cu foile îndoite şi aproape îngălbenite, dactilografiate la o maşină „străveche”,
prăfuit şi ascuns la vedere printre alte cărţi din biblioteca mea. Aventurile „temporale”
ale cărţilor pot lua diverse forme! Chiar dacă pare incredibil, prima mea carte de autor,
placheta de versuri „Poezii ianniote”, a apărut fără ştirea mea, în 2001! Eu am aflat de
apariţia ei abia de curând, în urmă cu doi ani, de pe internet. Însă surpriza mea a fost
una mai mult decât plăcută, fiindcă am ştiut că intenţia celor care mi-au publicat
volumul a fost întru totul binevoitoare şi că lipsa de comunicare nu s-a produs din
cauza lor.

Mărturisesc că nu am avut niciodată în minte un anumit „segment de cititori” –
neştiind, nu numai cui aveam să mă adresez în timpul actului de creaţie, dar nici
măcar faptul că aveam să creez o anumită operă! Dacă părerea unor cititori, precum
că povestirile şi romanele mele sunt
„psihologice” este corectă, eu nu pot fi decât de acord cu ei, pentru că percepţiile lor
„din exterior” ar putea fi mai obiective decât ale mele, ca autor.

Personal, nu ştiu cu precizie cum începe şi cum se desfăşoară procesul „demiurgic”
în cazul altor creatori de literatură. La mine... ştiu că începe cu o idee care începe să
mi se creioneze în minte. Într-un mod firesc şi sinuos, ea va fi urmată de altele
asemănătoare, aflate în legătură între ele, care se vor reuni încet-încet în
îngândurările mele.

46