Băiatul care nu voia nimic Iulia Iordan • József Vass
Băiatul care nu voia nimic Text ©2023 Iulia Iordan Ilustrații ©József Vass Această carte a fost realizată în cadrul proiectului „Pași de povestași”, implementat de asociația Cu Alte Cuvinte. Copyright ©Asociația Cu Alte Cuvinte Toate drepturile sunt rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări, parțială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată decât cu acordul explicit al asociației Cu Alte Cuvinte. Redactor: Iuliana Glăvan ISBN 978-973-0-38821-3 Parteneri: Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării. website: www.cualtecuvinte.com e-mail: [email protected]
Băiatul care nu voia nimic Text de Iulia Iordan Ilustrații de József Vass București, 2023
2
3 Ce vrei să-ți aducă Moș Crăciun? Ce vrei să-ți iau de ziua ta? Ce vrei să te faci când vei fi mare? Ce vrei de la viață? Sunt puțini oameni care sunt sinceri atunci când răspund: „Nimic!“ Sau poate nici măcar unul? Tu ce crezi? Hai să-ți spun o poveste pe care o poți termina chiar tu. Așa au făcut și alți cititori, vei vedea! Băiatul care nu voia nimic trăia într-un sat ca toate satele și ceea ce făcea toată ziua era să-și petreacă timpul fără să depună un efort prea mare, ca și cum scopul său în viață ar fi fost să economisească energie. Nu-și amintea prea bine când ajunsese să nu-și mai dorească nimic. Poate atunci când se trezise singur într-o casă neterminată, după ce părinții lui plecaseră în străinătate, luându-i cu ei pe frații mai mici, cu care el pusese adesea la cale tot felul de aventuri, sau poate atunci când ratase un examen important pentru că îi luase câteva zile să repare acoperișul stricat, prin care îi ploua în casă. Poate atunci când își dorise un bilet de avion ca să traverseze Europa, dar părinții îi trimiseseră de ziua lui bani pentru o fereastră nouă prin care să vadă lumea în care dintr-odată se simțea captiv, sau poate atunci când bunica se îmbolnăvise și stătuse cu ea câteva zile la spital, dându-și seama că de acum încolo va avea nevoie de el.
4 Terminase școala, dar nu plecase ca foștii lui colegi la liceul din orașul cel mai apropiat. Acum locuia singur în casa părinților, iar bunica lui locuia singură în casa ei, două case lipite în aceeași curte. Părinții băiatului construiseră o casă mare, cu coloane drepte în față și un etaj deasupra parterului spațios, dar nu apucaseră să o termine înainte să plece. Băiatul care nu voia nimic se gândea uneori la părinții și frații săi risipiți prin țări mai bogate, pe care el nu le văzuse niciodată. Din toată casa, își alesese camera cea mai mică pentru că se încălzea mai ușor iarna, iar vara avea umbră de la teiul plantat de bunica lui când era tânără și își dorea o grădină de flori chiar pe locul unde acum se afla casa mare. Băiatul care nu voia nimic muncea ca să facă rost de bani cât să supraviețuiască. „Cineva trebuie să stea cu bunica“, îi spuseseră părinții săi atunci când plecaseră departe cu frații mai mici. „Veți avea grijă unul de altul și, când vei fi mare, locul acesta va fi al tău. Oricine vrea un loc al lui pe pământ“, adăugaseră. Băiatul nu-și mai amintea dacă printre fostele lui dorințe se afla și aceea de a avea un loc al lui, își amintea doar de călătoriile imaginare alături de frații lui mai mici cât încă mai locuiau împreună.
5
6 Își amintea că într-una dintre aceste călătorii erau cosmonauți și tocmai găsiseră apă pe Marte, în alta erau exploratori și descoperiseră în Oceanul Pacific o insulă nouă, pe care orice dorință ai fi avut se împlinea de cum puneai piciorul pe pământul ei. Și își mai amintea de ultima lor aventură: erau călători în țara jucăriilor și tocmai debarcaseră de pe corabia lor de pirați când părinții îi arătaseră biletele de avion doar dus și pe niciunul nu era numele lui. Dar toate astea nu mai aveau nicio importanță acum pentru că nu-i mai păsa de nimic. Nu-i păsa dacă afară plouă sau e soare, dacă oamenii încep sau termină războaie, dacă trăiește în democrație sau în dictatură, nu auzise de încălzirea globală, de extremism sau de efectele sărăciei asupra educației și nici măcar nu-l deranjau gunoaiele care sufocau curțile, câmpurile pe care oamenii încă își cultivau hrana, apele din care își potoleau setea animalele, șina pe care din oră în oră trecea un tren roșu, care l-ar fi putut duce departe. Nu-l interesau nici boxele cocoțate pe mașini din pricina cărora lumea devenise suportabilă numai pentru surzi, nici faptul că bolnavii nu aveau liniște în casele lor pentru a-și suporta mai ușor durerea. Uneori se întreba dacă și-ar dori să-și revadă părinții și frații mai des sau dacă i-ar plăcea să locuiască din nou cu ei.
7 Băgase de seamă doar că de fiecare dată când îi reîntâlnea i se păreau schimbați și nu-și putea imagina cum ar fi fost să locuiască din nou împreună. Dacă ar fi fost după băiatul care nu voia nimic, atunci timpul putea să se oprească foarte bine în loc pentru totdeauna. Ce știa însă cu certitudine era că nu l-ar fi deranjat să fie bogat. Dacă ar fi fost bogat, ei bine, asta ar fi schimbat complet situația. Nici acum nu făcea mare lucru, dar, dacă ar fi fost bogat, atunci chiar nu ar fi trebuit să mai muncească deloc, nici să repare acoperișuri, nici să sape grădina sau să muncească cu ziua la oamenii din sat. Dacă ar fi fost bogat, ar fi putut avea dorințe, și ele s-ar fi împlinit. Așa, fără bani, nu avea sens să aibă dorințe. Oare părinții lui s-ar fi întors acasă dacă ar fi fost bogat? Era o dimineață ca oricare alta, când băiatul se trezi la fel de nepăsător ca de obicei. Deoarece în cameră era frig, rămase cu telefonul deschis sub pătură vreo oră și se uită la short-uri cu oameni care păreau nu doar că-și doresc ceva, dar se și străduiau să arate că au găsit acel ceva. Își dădu seama că adormise îmbrăcat, dar nu era prima dată. Mai puține haine de spălat, mai puține lucruri de făcut. Apoi deschise televizorul și acolo văzu alți oameni care vorbeau fără să spună nimic. Dar nu-l închise. Pentru cei care nu vor nimic gălăgia este liniștitoare.
9 Ține pe loc întrebările care aduc dorințe neîmplinite și alte întrebări. Băiatul care nu voia nimic nu se întreba cine este el dincolo de zgomotul de fundal. În același timp, băiatul care nu voia nimic nu se temea de liniște pentru că nu o cunoscuse niciodată. Așa începu o nouă zi pentru băiatul care nu voia nimic. Dar ea avea să se schimbe în curând. Imediat ce păși afară, o lumină îl orbi atât de tare, încât își acoperi instantaneu fața cu mâinile și simți o durere ascuțită în spatele ochilor. Stătu așa câteva minute pentru că intensitatea luminii nu scădea. Când în sfârșit putu vedea ce se întâmplă în curte, pe stradă, pe dealul din zare sau pe suprafața bălții de lângă gardul lui, rămase uimit, iar asta era ceva deosebit, pentru că nimic nu-i mai stârnise mirarea de mult timp. Toate gunoaiele care îi înconjurau casa, curtea, strada, satul, toate gunoaiele pe care oamenii le aruncaseră fără discernământ în ultimii ani se transformaseră peste noapte în aur. „Sunt bogat!“, își spuse băiatul care nu voia nimic și se repezi să strângă într-o roabă tot ce sclipea mai tare. Abia spre seară termină de strâns tot aurul din curte și de pe strada lui, unde mai erau doar câteva case părăsite. Bunica îi dăduse și ea o mână de ajutor, deși de iarna trecută, când fusese bolnavă, se mișca tot mai greu. Când s-a așezat pe pragul ușii, a văzut în depărtare cum satul sărbătorea zgomotos.
10 Boxele bubuiau și mai tare, artificiile sclipeau pe cerul murdar de fum și, deși era târziu, nu dormea nimeni. Cum să dormi când ai atâta aur, încât nu îți încape în casă nici dacă scoți toată mobila în curte?! A doua zi, băiatul care nu voia nimic merse în sat să cumpere ceva de mâncare pentru el și bunica. Nu mai mâncaseră nimic de două zile, iar prin cămară bătea vântul. Conservele pregătite toamna trecută se cam terminaseră. Se întrebau amândoi cum de au putut uita să mănânce. În mod sigur aurul le luase mințile și-i făcuse să uite de foame, de sete, de somn, iar pe drumul către magazin constată că nu erau singurii. Cei mai mulți oameni din sat nu dormiseră deloc, unii se certau pe aurul de pe trotuar, alții încercau să-l îndese în casele deja pline, cu toții aveau cearcăne și erau puși pe ceartă. Dar băiatul care nu voia nimic trecu nepăsător pe lângă toți, mânat de o singură agitație, cea din stomacul său. La magazin însă nu se mai găsea nimic în afara câtorva grămezi de aur. Oamenii cumpăraseră tot, chiar și podoabele de brad rămase de iarna trecută, deși acum era primăvară, chiar și hainele de vară rămase pe stoc de anul trecut, deși era încă frig. Se uita descumpănit la vitrinele goale, întrebându-se cum să-și astâmpere foamea. Vânzătorul îi spuse
11 că merge la oraș să schimbe în bani o parte din aurul strâns și să aprovizioneze din nou magazinul. Băiatul care nu voia nimic se oferi atunci să-l ajute cu încărcatul și descărcatul, gândindu-se că poate, în felul ăsta, va găsi ceva de mâncare mai repede. Pe drum privi câmpurile fără gunoaie, așa cum nu le văzuse niciodată. Sătenii strânseseră tot în doar câteva ore. Oare cum putuseră trăi oamenii pe vremuri fără atâtea ambalaje? Cum ar fi arătat lumea dacă și părinții sau bunicii lui ar fi produs la fel de multe gunoaie?
12
13
14 Acum se vedea grâul deja măricel, porumbul abia încolțit, vedea primele flori de câmp înflorite și oile păscând iarba fără să mai lase impresia că se hrănesc cu pungi. Deschise geamul, iar aerul i se păru mai curat. Își umplu cu el plămânii, zâmbi și fața i se lumină, dar nu de la aur. Orașul nu era departe, așa că în scurt timp parcară în fața primei bănci și întrebară dacă îi poate ajuta cineva să descarce tot aurul din portbagaj. —Un portbagaj plin cu aur? se mirară bancherii. —Da, și mai avem. Este doar primul transport, răspunse vânzătorul de la magazinul din sat, în timp ce băiatul care nu voia nimic dădu aprobator din cap. Ieșiră cu toții să vadă marea minune echipați cu saci și cărucioare de transport. Însă, atunci când deschiseră portbagajul, constatară că înăuntru nu era nimic altceva decât gunoi. —Ne-ați făcut să pierdem timpul de pomană, le spuseră bancherii furioși. Să nu vă mai prindem pe-aici! Vânzătorul și băiatul care nu voia nimic amuțiseră. Priveau gunoiul care umplea portbagajul, și care începuse deja să miroasă destul de urât, și nu le venea să creadă. —Poate doar am visat, spuse după o vreme băiatul care nu visa nimic.
15 Se urcară în mașină și plecară spre casă. Pe drum se lăsă tăcerea. Vânzătorul conduse mai încet de data asta, de parcă s-ar fi gândit că la capătul drumului nu-l mai așteaptă nimic. Deși, în urmă cu câteva zile, amândoi duceau vieți obișnuite și nu-și imaginau că vor deține munți de aur, acum se simțeau dezamăgiți și nedreptățiți, ca și cum acel aur li s-ar fi cuvenit. La întoarcere, vânzătorul parcă mașina în fața magazinului.
16
17
18 Băiatul care nu voia nimic se gândi să inventeze o scuză ca să nu-l ajute pe vânzător cu golirea portbagajului de gunoi, dar până la urmă își suflecă mânecile să nu le murdărească și se pregăti de treabă. Dar când deschiseră portbagajul, aurul era din nou acolo. —Ce mai înseamnă și asta? se întrebă vânzătorul. —Și noi am pățit la fel, spuseră alți oameni care se adunaseră în jurul mașinii. Aurul se transformă din nou în gunoi în momentul în care trecem hotarul în următorul sat. —Mama, nu mai putem de foame! începură niște copii să se plângă părinților, care se străduiau să înțeleagă ce li se întâmplă. Abia când îi auzi pe copii, vânzătorul își dădu seama că, uimit de transformarea aurului în gunoi, uitase să facă provizii pentru magazin. Câțiva dintre sătenii prezenți se uitară pe cer să vadă unde este soarele. Unii dintre ei trebuiau să fie la acea oră la muncă, dar niciunul nu mai voia să muncească. Doar erau bogați, ar fi fost culmea să muncească la cât aur aveau! Dar ce folos dacă nu îl puteau scoate din sat. Ca și cum le-ar fi citit gândurile, băiatul care nu voia nimic le spuse: —Am putea să chemăm oamenii din oraș să ne vadă casele pline cu aur și, în schimb, să le cerem o taxă. În felul ăsta, vom face rost de mai mulți bani și vom trăi liniștiți fără să mai muncim.
19 Cu toții găsiră această idee ca fiind salvatoare. Pregătiră un afiș mare pe care îl prinseră în cuie pe clădirea veche a gării și așteptară trenul cu mâinile pline de aur. Trenul roșu părea acum gri din cauza luminii pe care o răspândea aurul. Tot din cauza ei, mecanicul era cât pe ce să nu mai nimerească frâna. Dar trenul opri în cele din urmă și primii vizitatori coborâră. Erau impresionați de ce vedeau. Unul dintre ei găsi pe jos o bucată de aur și o ascunse repede în buzunar. —Ce faci, de ce bagi gunoiul în buzunar? îl întrebă prietenul lui. —Care gunoi? Este o bucată mare de aur, vorbește mai încet să nu te audă cineva, îi șopti. —Ba nu, era o pungă goală mototolită. Ce facem aici? De ce ne uităm la oamenii ăștia care sunt mândri de gunoaiele lor? mai întrebă prietenul. Dar mulțimea de oameni se făcea tot mai mare și părea să se miște singură. Începu să se deplaseze la pas prin sat ca un singur organism avid după tot ce sclipește. Din când în când, intrau în curțile oamenilor și se uitau pe geam în casele pline cu aur. Nu prea vorbeau, doar scoteau uneori sunete de uimire și de invidie, chiar și omul care vedea gunoi în loc de aur se mira, dar din cu totul alte motive.
20
21 —Uite, mama, o familie de ciufi de pădure ca în cartea cu păsări de la bibliotecă, striga pentru a acoperi zgomotul mulțimii o fetiță în culmea fericirii, arătând spre o casă părăsită. Dar părinții ei tocmai negociau prețul pentru cumpărarea unei case în sat. Și alți vizitatori plănuiau același lucru și începuseră să se îmbulzească în fața ofertelor. Fetița se desprinse de părinții ei și alergă spre balta care se întindea liniștită spre linia orizontului. Stoluri de lebede și de rațe sălbatice își făceau rondul matinal, pescărușii se amuzau aruncându-se în picaj de pe norii de pe cer pe cei de pe apă. Pești colorați veneau dinspre adâncuri să se bucure de soare și câteva țestoase se luau la întrecere: cine ajunge ultima la ponton? Scorul era strâns, iar fetița râdea în hohote privindu-le. Pentru că văzuse un gunoi între doi pui de salcie, se aplecă să-l ia, când cineva se îndreptă spre ea. —Hei, fetițo, este aurul meu, eu l-am văzut primul! strigă un vizitator furios că pierduse negocierile pentru una dintre casele scoase la vânzare. —Dar este doar un gunoi, răspunse fetița. Mă pregăteam să-l arunc la coș. Îl puteți lua dacă vreți, mai spuse ea. Întinse mâna și i-l dădu omului care îl smulse și, fără să-i spună nimic fetiței, se întoarse furios spre gară, unde oamenii cu mâinile pline de aur și acte de proprietate așteptau trenul gri.
22 Fetița rămase pe mal gânditoare. Fredona ușor un cântec pe care îl auzise de dimineață la radio. În el era vorba despre cineva care călătorea din sat în sat doar ca să admire câmpurile, păsările, oamenii. Se uită din nou la păsări, apoi la oamenii tot mai agitați, apoi din nou la păsările care planau între cer și apă. După o vreme, se ridică și plecă spre casa cu ciufii de pădure. Din stradă nu se vedeau câți sunt, dar fetița avea răbdare. „Unu, doi, trei, patru…“ Numără până la treizeci și doi, apoi se așeză pe iarbă să numere florile de păpădie. „Una, două, trei, patru…“ Un om trecea pe stradă și număra bucățile de aur pe care le strânsese în buzunare: „una, două, trei, patru…“ „Când numeri, ai impresia că deții ceva important: bani, ani, prieteni, amintiri“, se gândi băiatul care nu voia nimic în timp ce se uita pe rând la trecător și la fetiță. Dar este și obositor să tot numeri. Așa că, după-amiază, oamenii se liniștiră. Sătenii își încuiară porțile și se pregătiră să se odihnească. Vizitatorii se urcară în trenul gri și plecară spre casele lor. Ziua era pe sfârșite. Fetița voia să-și ia la revedere de la ciufi, dar dădu cu ochii de băiatul care nu voia nimic. —La revedere, îi spuse ea. —La revedere, fetițo, îi răspunse el, bucuros că-l salutase cineva.
23 „Să te salute cineva înseamnă să te vadă“, își spuse. Și ceva încolți undeva în inima lui. Îl împungea ca o dorință despre care nu știa încă nimic. Dorința încolțea, iar băiatul care nu voia nimic se pregătea după mult timp de prima noapte de somn. A doua zi nu mai veni nimeni să viziteze satul. Pe cât de repede se răspândise vestea că satul se umpluse de aur, pe atât de repede mulți dintre ei se lămuriseră că ceva nu era în regulă cu această transformare peste noapte. Sătenii cu brațele pline de aur rămaseră nemișcați pe peronul gării, în timp ce trenul trecu fără ca măcar să mai oprească. Doar un sac de scrisori fu aruncat din trenul gri. Oamenii se repeziră asupra lui să vadă ce se află în plicuri. În unele erau oferte pentru case, scrisori către primărie pentru a revendica terenurile părăsite, scrisori de amenințare de la cei al căror aur se transformase pe drum în gunoi, iar în câteva plicuri erau chiar și bani.
24 —Ne-ar prinde bine banii ca să cumpărăm mâncare de la oraș, spuseră oamenii, dar nu se puteau hotărî cum să-i împartă. —Voi merge eu la oraș să umplu mașina cu provizii pentru toți. Erau atât de flămânzi cu toții, încât nimeni nu protestă, dar vânzătorul se întoarse în scurt timp la fel cum plecase. —După ce am trecut hotarul, toți banii s-au transformat în gunoi, le spuse el îngrijorat. —Vom muri de foame în ritmul ăsta, zise cineva. —Banii nemunciți nu au valoare, de-asta se transformă în gunoi, se auzi atunci vocea unei bătrâne. Bunica băiatului care nu voia nimic se străduise să ajungă acolo unde tot satul era strâns la un loc. Nu mai văzuse o astfel de adunare de când era tânără și oamenii se întâlneau duminicile în centrul satului să povestească ce au făcut peste săptămână. O vreme rămaseră pe gânduri, în liniște, fără să le vină vreo idee. Părea o situație fără ieșire. —Dar de ce nu mergem la baltă să prindem pește? întrebă la un moment dat băiatul care nu voia nimic. Puse mâna pe un băț mai lung și se duse în casă după o sfoară potrivită. Își aminti că, atunci când era foarte mic și tatăl lui încă nu plecase, mergeau adesea la baltă să pescuiască.
25 —Eu mai am niște grâu în pod. Dacă reparăm moara veche, poate facem niște făină, adăugă vânzătorul. Își sprijini scara de perete și coborî câțiva saci din podul casei pe care îi încărcă apoi în portbagajul de unde scosese tot aurul și plecă spre moară. —Haideți cu mine, maică, pe câmp, le spuse bunica băiatului. Mama mea a trăit pe timpul foametei. Mi-a arătat ce ierburi sălbatice se pot mânca, nu murim noi de foame. Un grup de oameni o luă ușor în urma ei uitându-se pentru prima dată cu atenție, dar și cu neîncredere la toate buruienile de pe drum. Coșurile tuturor se umplură ușor-ușor cu urzici, leurdă, măcriș, ștevie, frunze și flori de păpădie, iarbă grasă, știr și tot felul de ciuperci de la marginea pădurii. De când se apucaseră cu mic, cu mare de pregătirea mesei, îi cuprinsese o bucurie nouă. Deși cei mai mulți dintre săteni trăiau în acel loc de-o viață, era prima dată când tot satul făcea ceva împreună. Avuseseră până atunci alte impresii unii despre alții, garduri mari le despărțiseră de ani de zile curțile făcându-i să creadă că așa era rânduită lumea, fiecare să-și vadă doar de ale lui.
26 Dar, când muncești cot la cot cu cineva, începi să-ți mai schimbi părerea, se gândiră ei. Iar când gătești și mănânci la aceeași masă cu altcineva, atunci te simți de parcă în mâncare s-ar adăuga de la sine ingrediente invizibile, al căror rol este să apropie oamenii. Băiatul care nu voia nimic se aplecă să scuture sacul în care sosiseră scrisorile și care începea să se transforme și el în aur, fiind aproape gol. De când tot gunoiul devenise aur, oamenii nu mai aruncau nimic la întâmplare, deși, la urma urmei, aurul nu-i ajuta la absolut nimic. Dar când ridică sacul de pe jos, din el căzură încă două scrisori pe care nu le văzuse nimeni până atunci. Plicurile lor erau colorate și scrisul de mână un pic stângaci. Pe primul plic, din hârtie galbenă, scria „Pentru băiatul care voia ceva, dar nu știa încă ce“, iar pe cel din hârtie mov scria „Pentru familia de ciufi din casa părăsită“. Se uită în jur la oamenii care deja se puseseră pe treabă, dar nu știa cui i s-ar fi putut adresa prima scrisoare, așa că puse plicurile în buzunar, termină de meșterit undița și plecă spre baltă. În drum, lăsă scrisoarea către ciufi între ulucile rupte ale gardului dincolo de care familia de păsări se agita în jurul mesei pregătite de cei mai mari.
27
28 La baltă era liniște, iar băiatul care nu voia nimic se așeză pe o piatră mare și netedă, instală undița și scoase plicul galben misterios, iar amintirile începură să-i apară în minte una câte una. Își aminti mai întâi de fetița care admirase ciufii și, la plecare, îi făcuse cu mâna. Își mai aminti și de împunsătura din piept pe care o simțise în acel moment. Oare fusese o dorință? Da, asta era! Dar ce dorință? Poate că el era de fapt destinatarul scrisorii? Băiatul avea în sfârșit o dorință, dar încă nu știa care era aceea. Cu siguranță lui i se adresa. Rupse plicul, scoase scrisoarea, și atunci…
Și atunci ce crezi că s-a întâmplat? De aici încolo, povestea se desparte în tot atâtea fire câți cititori va avea. Mai jos vei găsi continuarea pe care și-au imaginat-o câțiva dintre ei.
30 ⁂ Deschise scrisoarea. Era, într-adevăr, pentru el. În momentul în care și-a dat seama că i-a scris cineva, că i-a plăcut cuiva de el, pentru prima dată în viață s-a simțit nespus de fericit. În timp ce citea scrisoarea, a prins și câțiva pești. A plecat bucuros acasă, pregătit să-i gătească. Deși el părea la fel, ceva se schimbase. Avea dorințe. Își dorea să aibă prieteni, să se reîntâlnească cu familia lui, să aibă îmbrăcăminte nouă și să-și continue studiile. Acum înțelegea de ce până atunci nu avusese dorințe: erau greu de împlinit. După ce a mâncat, a ieșit afară. Era gata să-și împlinească dorințele. Își făcuse deja câțiva prieteni, fetița și vânzătorul, dar celelalte dorințe păreau mult mai greu de realizat. Pentru început, s-a mutat împreună cu bunica lui. De atunci pentru el aurul s-a transformat la loc în gunoi și și-au dat seama că au descoperit misterul: doar sărăcia îi făcea să vadă aur acolo unde era gunoi. Maria Gabriela Anghel, 11 ani Julia Gabriela Stoica, 12 ani
31 ⁂ Băiatul își dădu seama că avea de fapt o dorință, iar aceasta era să aibă o familie adevărată, să aibă pe cineva care să-l sprijine. Abia după ce citi scrisoarea, înțelese că avea nevoie de iubirea părintească și că viața lui este egală cu nimic fără familie. Atunci luă decizia să plece la cămin pentru a-și găsi părinți. În prima zi acolo își făcu câțiva prieteni, dar se gândi că ar fi nevoie de un miracol ca să aibă din nou părinți. Într-o seară se rugă pentru asta, și în zilele următoare fu adoptat de o familie iubitoare. Atunci a realizat că avusese de fapt mereu o dorință, aceea de a avea din nou părinți. David Șoarice, 12 ani Gabriel Muscalul, 12 ani
32 ⁂ Plicul a căzut și băiatul a citit scrisoarea. Era chemat la primărie. Când a ajuns acolo, a întâlnit niște oameni care îi aduseseră jucării, iar asta l-a făcut să-și dorească să fi avut un prieten cu care să se joace. Așa că băiatul s-a împrietenit cu copiii din sat, ca să se joace împreună. În timp, deoarece crescuse, băiatul s-a plictisit de jucării și a decis să le doneze unor copii care chiar le doreau. Copiii care le-au primit le-au donat la rândul lor mai târziu, când au crescut. Timpul trecea și satul creștea. Copiii au început să se plictisească și nu se mai jucau cu jucăriile, stăteau mai mult pe-afară și se jucau până târziu. Timpul trecea tot mai repede și, odată cu dezvoltarea tehnologiei, au apărut telefoanele mobile, internetul, iar copiii nu mai ieșeau deloc afară, stăteau doar pe telefon. Părinții s-au supărat, așa că au strâns toate telefoanele și le-au aruncat într-un vulcan din satul vecin. În felul ăsta, copiii nu mai aveau ce să facă în casă și au ieșit afară la joacă. Satul a redevenit vesel și frumos, cu copii zâmbitori și haioși, care au spus stop telefoanelor și dorințelor absurde. Valentina Daniela Pircă, 11 ani Alexandru Ștefan Akcikan, 12 ani Elisabeta Sara Stanciu, 11 ani
33 ⁂ Rupse plicul, scoase scrisoarea, și atunci o grămăjoară de flori evadă din plic. Speriat că se vor transforma în aur, băiatul care avea în sfârșit o dorință, dar încă nu știa care era aceea, încercă să le găsească rapid. Una, două, trei... Zâmbea, acum el era cel ce număra. Trebuie să fi fost ceva important, nu? Așa era. Mulțumit cu numărul de flori recuperate, băiatul s-a trântit în iarbă și le-a analizat cu atenție. Erau atât de frumoase... Una albastră, alta mov, dar dintre toate preferatele lui erau cele roz. Fu atât de fascinat de prezența florilor, încât uită de scrisoare și porni spre casă pentru a pune florile la loc sigur. Pe la jumătatea drumului își aminti de plic și se întoarse într-un suflet. Dar oare unde-l lăsase? Uite-l, lângă tufa aceea mare! Dar oare cum de nu se transformase în aur? Nu mai conta, acum trebuia să citească scrisoarea până să se mai întâmple cine știe ce. Pe ea scria numai „Ne vedem la căsuța ciufilor la ora două“. Dar, vai, expeditorul nu se semnase... și totuși... Da, sigur ea era. Simți din nou împunsătura în piept, tot nu știa de ce, dar ceva îi spunea că trebuie neapărat să ajungă acolo. Deși nu era încă două, nu-și putu opri picioarele din mers, așa că iată-l pe băiatul care număra flori așteptând nerăbdător la poarta ciufilor. Când se făcu ora două fix, fetița care admirase ciufii și care, la plecare, îi făcuse cu mâna ieși din căsuța cu ciufi.
34 —Ce faci? De ce aștepți aici și nu intri? a spus ea amuzată. —Nu am vrut să deranjez. Poate ciufii erau ocupați, poate nu au apucat încă să facă ordine, poate își numărau aurul. —Nu fi caraghios, ciufilor nu le pasă de aur. Vezi tu vreo bucățică la ei în curte? Lor le plac iarba și florile, cât despre ordine, dacă i-ar fi deranjat, te-ar fi rugat să-i ajuți să strângă. Așa fac prietenii. —„Prietenii“? Ciufii pot fi prietenii mei? —Normal, sunt deja, spuse fetița, ghicind la ce se gândea băiatul care număra florile. Ei vă iubesc pe toți de când ați strâns gunoaiele, iar cu tine vor să fie prieteni încă de când au ajuns aici, dar tu nu ți-ai părăsit curtea până acum și nu au apucat să-ți vorbească. Așa că m-au rugat pe mine să-ți scriu. Florile sunt de la ei, fiecare ți-a cules câte una, treizeci și două în total, și cu una de la mine, treizeci și trei, pentru că și eu vreau să fiu prietena ta. Băiatului nu-i venea să creadă, acum avea treizeci și trei de prieteni, mai mulți decât ar putea încăpea în cămăruța lui. Sentimentul ciudat care punea stăpânire pe el căpăta acum un nume — bucurie. Ciufii îi arătară curtea lor și camera de joacă... ha, v-am prins, când ești fericit toată casa e cameră de joacă! Ba nu, toată lumea!
35 Băiatul care număra flori se simți foarte bine cu noii lui prieteni, așa că îi invită pe toți la el ziua următoare, iar ei veniră. Pe când se aflau în vizită, trecură în grabă pe lângă camera cu aur, dar băiatului care număra flori nu-i mai păsa de el, acum avea ceva mai bun, prieteni care îl iubeau. —Cine are nevoie de aur? spuse el. —Ce aur? întrebară noii lui prieteni. —Ăsta... Stai. Ce? Ce-i cu tot gunoiul? Nu era niște aur aici? —Hei, tu nu știai, nu? Nimănui nu-i place să fie trist, oamenii triști mănâncă multă ciocolată și aruncă ambalajele pe jos, așa că gândăceii, râmele, șoriceii și toți ceilalți locuitori ai solului au decis să facă din toate ambalajele ceva ce vă place, au făcut aur. Oamenii fericiți găsesc singuri comorile în tot ce-i înconjoară, așa că magia făcută de ei nu are rost, deci nu funcționează. Dar nu doar băiatul care număra flori a început să vadă gunoaie, ci majoritatea localnicilor. Întrebându-se ce să facă cu gunoaiele care crezuseră că sunt aur, au găsit soluția în reciclare. De fiecare dată când voiau să scape de ele, mergeau în oraș la un aparat special care reținea gunoiul și le oferea în schimb bani. Totuși drumul era cam lung, nu toți reușeau să ajungă acolo, iar pe câmp au reapărut decorații neplăcute. Băiatul care număra flori și prietenii lui nu voiau să vadă câmpurile încărcate de gunoaie și viețuitoarele solului supărate. Și nici n-a fost cazul.
36 Au acționat rapid, zilnic strângeau gunoaiele, iar la sfârșit de săptămână mergeau să le schimbe în bani. După o vreme au strâns suficient cât să cumpere un aparat de colectat gunoiul pentru satul lor. Acum toți puteau recicla, era atât de simplu, încât și bunica băiatului care număra flori se descurca. Toată lumea simte acea împunsătură în piept, câmpurile sunt verzi, încărcate numai de plante, apele sunt albastre, presărate cu pietre, vietățile solului văd oameni fericiți, oamenii au bani, iar băiatul care număra flori are prieteni. Toți sunt fericiți. Bianca Vlad, 15 ani
Firele poveștii atârnă încă nelegate între ele. Le ai subliniate în poveste, iar harta de mai jos te poate ajuta și ea să răspunzi la întrebările rămase fără răspuns: de ce aurul se transforma în gunoi dincolo de hotarul satului? Ce le scrisese fetița ciufilor? De ce nu toți oamenii văd aur în loc de gunoi? Care este prima dorință a băiatului? Imaginează-ți singur restul poveștii și vei deveni al 16-lea autor al acestei cărți!
Aceste pagini nu ar fi existat fără câțiva dintre povestitorii întâlniți în Gălbinași, unde am mers pentru a face o serie de ateliere cu copiii și a ne lăsa inspirați de poveștile lor. Ei au așezat în ordinea potrivită întâmplările din povestea băiatului care nu voia nimic. Tot ei sunt cei care schimbă de pe-acum istoria satului lor, cei care aduc speranța unui viitor mai curat și mai bun! Denisa Dobrescu, 11 ani Romina Drăgan, 12 ani Toni Enache, 13 ani Florentina Fieraru, 11 ani Cristina Leonida Macarie, 11 ani Mihaela Mărunțelu, 12 ani Gabriel Muscalul, 12 ani Ana Maria Niculae, 11 ani Irina Radu, 11 ani Lavinia Sima, 12 ani Alexandra Sudițoaia, 13 ani Precum și doamnei Ioana Cordoș, profesoară de engleză în cadrul Școlii gimnaziale nr. 1 din Gălbinași (jud. Călărași) și coordonatoarea atelierelor de lectură critică La linkul www.cualtecuvinte.com/pasi-de-povestasi, veți găsi o analiză critică a proiectului „Pași de povestași“, intitulată „Voci în căutarea unui corp. Educație într-o lume mai mult decât umană“, realizată de Mihai Iacob, expert educațional. Maria Gabriela Anghel, 11 ani Julia Gabriela Stoica, 12 ani Bianca Vlad, 15 ani David Șoarice, 12 ani Sara Vlad, 12 ani Alexandru Ștefan Akcikan, 12 ani Multe mulțumiri copiilor: Valentina Daniela Pircă, 11 ani
Harta alăturată reprezintă un instrument pedagogic care vă va ajuta să descifrați, alături de elevii dumneavoastră, ideile și întrebările esențiale din această carte. De asemenea, pe viitor, o puteți folosi ca model de lectură pentru orice altă poveste pe care o veți studia.
Oare este posibil să trăim fără să ne dorim nimic sau fără să ne aflăm în legătură cu familia, cu natura, cu oamenii din jurul nostru, fără să fim atenți la mersul lumii? „Băiatul care nu voia nimic” este o poveste despre transformare, despre autodescoperire și despre relația oamenilor, mici sau mari, cu munca. Dar până la urmă este povestea pe care o imaginează fiecare dintre voi, căci ea vă invită la a deveni autori și a-i da un sens personal, în funcție de locul în care vă găsiți pe drumul propriei transformări.