Psihopedagogia jocului

- Regulile de joacă să fie explicate clar şi să fie respectate de elevi

Jocurile didactice “educă atenţia, capacităţile fizice şi intelectuale, perseverenşa,
promptitudinea, spiritual de echipă, de ordine, dârzenie, modelează dimensiunile etice ale
conduitei” (U. Şchiopu)

7.Rolul jocului in educaţia timpurie

Jocul are în viaţa copiilor o dublă semnificaţie – exteriorizează emoţiile, satisfacţiile,
dorinţele şi nevoile copilului prin detensionarea liberă şi exersează capacităţile de acţiune.
Educaţia timpurie prin joc trebuie să modeleze funcţiile adaptative ale jocului caracteristice
vârstei şi interacţiunea copiilor cu situaţiile de joc.

Jocul are rol de stimulare datorită tuturor consecinţelor formative asupra condiţiilor de
adaptare, ca tip fundamental de activitate a copilului. Jocul solicită, exersează şi stimulează toate
funcţiile şi capacităţile psihice:

• concentrează atenţia perceptiv-actională asupra efectelor dorite;
• satisface nevoia de mişcare, operare cu obiectele, interacţiunea cu persoanele;
• modifică realitatea prin restructurări simbolice accesibile, uşor de asimilat la nevoile

eului;
• construieşte reguli lejere, plăcute, uşor de stăpânit şi de respectat;
• susţine motivaţional răbdarea, perseverenţa şi stăpânirea de sine în sarcini în timpul

jocului.
În raport cu nivelul de înţelegere şi interacţiune al copiilor, educaţia timpurie prin joc se
organizează diferenţiat tinând cont de posibilităţile de participare şi dorinţele copiilor. Astfel,
copiii de 3 ani nu pot participa la toate etapele jocului cu reguli pe care le organizează şi respectă
preşcolarii de 5 ani: ei nu reţin toate regulile, se supăra dacă nu pot respecta ritmul jocului sau
dacă sunt excluşi din joc pentru că nu respectă regulile lui. De la un an la altul copiii se
integrează din ce în ce mai bine în joc şi pot stăpânii conduitele de joc tot mai complexe.

Daca la 3 ani copiii se joacă alături în drup dar fiecare în mod individual, după 4 ani copii
cooperează în joc şi trec de la jocul individual la jocul împreună.

51 
 

Educaţia timpurie prin joc este susţinută deînclinaţia naturală, spontană, a copilului
pentru activităţi simbolice deschise, plăcute în care se antrenează după propriile puteri, în mod
firesc şi fără alte constrângeri de efort. Ceea ce în joc pare mimarea unei situaţii, este de fapt
pentru copil o activitate reală în care învaţă conduite de interacţiune cu persoanele şi mânuirea
obiectelor, atitudini de exprimare şi respectare a mesajelor, trăiri afectiv motivaţionale adecvate
rolurilor. Firescul învăţării prin joc la vârstele timpurii este exprimat în folclorul copiilor de
exerciţii ritmate însoţite de cântece şi mişcări reale exersate, atribuite însă cu simboluri ludice.
Achiziţionarea deprinderilor de joc oferă copiilor siguranţa de sine, autonomie în exprimare şi
dorinţa de participare la activităţile de interacţiune cu ceilalţi.

8. Jucăria şi rolul ei psihopedagogic

Lucian Blaga spunea, referindu-se la cele trei mari perioade din viaţa omului- copilăria,
tinereţea şi vâesta adultă, că jocul este iubirea şi inţelepciunea copilului. Jocurile şi jucăriile
există, sub diferite forme, dintotdeuna, de când există copiii pe lume.

După compararea jucăriilor descoperite, în urma săpăturilor arheologice, cu cele existente
în lumea contemporană se constată că pentru toate „jucăriile arheologice" există câte un
corespondent clar în zilele noastre cu diferenţierea acestora în funcţie de diferitele culture
existente într-un anumit moment istoric într-un spaţiu dat. Numitorul comun este că ila moment
de dimp aflate la mare distanţă unele de altele, jucăria rămâne la fel de proaspătă, veşnic tânără,
iar conţinutul, funcţiile ei sunt aceleaşi la eschimoşi, la polinezieni, la indieni şi la boşimani.

Din cele mai străvechi timpuri şi până în prezent găsim obiecte de joc căruia copilul
dintotdeauna le-a conferit aceeaşi întrebuinţare. Analizând funcţiile esenţiale ale jucăriei şi
dominantele tematice ale acesteia de-a lungul timpului, se poate vorbi de o istorie a jucăriei. De
la păpuşile din zdrenţe, din lut ars, la păpuşile Barbie, la figurinele ce înfăţişează în forme extrem
de sofisticate diferitele personaje terestre sau extraterestre, de la jucăria din lemn ce desemna
mijloace de transport tradiţionale în zona de referinţă (sania, troica, lectica etc.), la sofisticatele
jucării din plastic ce înfăţişează automobilul, avionul, racheta , nava spaţială a diferitelor popoare
ale universului este, o distanţă lungă.

52 
 

Jocuri care au fost practicate de copii în vremuri străvechi se mai practică şi astăzi,
aproape identic, in toate colţurile lumii (de ex. şotronul). Există şi un folclor al jocurilor
tradiţionale, care, din păcate a început să se piardă, datorită fenomenului de urbanizare.

Oricum rolul jucăriei afost şi este acela de stimulare a psihicului copilului.

În contextul tratării jocului simbolic, este o vârstă când copilul se poate juca cu orice
dând obiectului în cauză o gamă foarte variată de semnificaţii; acest lucru îi stimulează
imaginaţia. Producţia industrială a jucăriilor, vizează stimularea imaginaţiei la copil, nu
proiectează doar jucării cu destinaţie explicită sau cu unică funcţionalitate.

Au fost inventate păpuşile demontabile şi cărora li se pot face toalete diferite sau li se pot
adăuga o serie de accesorii (figurinele de tip Batman sau vestita păpuşă Barbie).

Jocurile LEGO pot duce la orice creaţie, prin stimularea fanteziei copilului, prin
construcţie proprie chiar dacă sugerează unele modele realizabile de către copii.

Ceea ce este negativ în industria jucăriilor este faptul că se produc prea multe obiecte
care stimulează jocul violent.

Un alt aspect negativ din perspective evoluţiei jocului este că astăzi, uneori este preferat
jocul pasiv, ( de ex. statul în faţa televizorului sau jocul la calculator) în detrimental jocurilor
active.

O clasificare a jucăriilor zilelor noastre este foarte greu de realizat . După E. A. Atkin
există „jucării originare" care, în forme diferite există în întreaga istorie a copilăriei:

1. jucării sonore: morişti, zbârnâitori, clopoţei, zdrăngănitori etc.;
2. jucării dinamice: zmeul, sfârleaza, mingea, cercul etc.;
3. jucării arme: arc, săgeată, bumerang, puşcă, pistol, tanc, etc.;
4. frânghia sau, mai nou, balonul lunguieţ, din care se fac figurine mai mult sau mai puţin

complicate.
Jucăria este,pentru activitatea ludică din grădiniţa de copii un mijloc didactic. De aceea este
necesar să se sublinieze că alegerea „materialelor de joc" trebuie să ţină cont de specificul

53 
 

subiectelor, regulilor, rolurilor jocului la fiecare dintre cele patru paliere ale vârstei preşcolare.
Jucăria (materialul de joc) intervine în momente distincte ale programului educativ:

• în etapa de activităţi pe arii de stimulare (cea a activităţilor libere) copilului trebuie să
i se ofere spre a opta jucării care să aibă corespondenţă cu lumea lui afectivă (în evoluţie
de la 3 către 6/7 ani), cu tipul de subiecte alese în mod natural, dar evitându-se monotonia
acestora, şi sugerându-i-se, prin intermediul materialului de joc, tipuri de roluri pe care şi
le poate asuma la fiecare dintre nivelurile de vârstă;

• în contextul jocurilor didactice proiectate şi realizate ca modalităţi de organizare a
învăţării şi formării unor deprinderi şi priceperi, educatoarea trebuie să ţină cont ca
materialul de joc să corespundă sarcinii didactice a acestuia, să fie uşor de utilizat,
sugestiv şi nu în exces, deturnând atenţia copilului de la rezolvarea sarcinii către
manipularea materialului de joc; acesta trebuie să răspundă şi unor exigenţe de ordin
estetic;

• în contextul activităţilor libere de după-amiază şi de acasă, jucăriile este bine să fie
cât mai apropiate de sufletul copilului, cât mai adaptabile unor situaţii de joc multiple,
creative.

Jucăriile, aşadar, trebuie alese de către educatorul adult (părintele sau educatoarea) ţinând cont
nu numai de preferinţele copilului ci şi de valenţele educative ale acestora.

Fiecare categorie de jucării solicită o componentă a dezvoltării copilului sau alta. Este
deosebit de important să se cunoască diferite tipuri de jucării. Un copil ar fi bines ă aibă jucării
din fiecare categorie, iar numărul acestora să varieze în funcţie de gusturile şi interesul copilului.
Copilul ar putea astfel să-şi dezvolte cel mai bine toate aspectele temperamentului său.

Tipuri de jucării:

a. Jucăriile care dezvoltă motricitatea îl ajută pe copil să se servească într-o manieră armonioasă
de corpul său. Unele vizează motricitatea fină, adică uşurinţa de a se servi de mâinile sale. Sunt
cele care invită copilul la manipulare, de a trece jucăria dintr-o mână în alta. Altele vizează
motricitatea globală, adică ele invită copilul să folosească întregul său corp într-o mişcare. Îşi va
dezvolta atunci coordonarea gesturilor şi a echilibrului. El învaţă să se servească mai bine de
corpul său şi să-şi stăpânească gesturile. Exemple de jucării cu dominantă motrică: tricicletă,

54 
 

mingii, balon, cerc, coardă, popice, structurile jocurilor din exterior (toboganul, balansoarul),
jocurile de încastrare şi manipulare.

b. Jucăriile care dezvoltă creativitatea şi imaginaţia. Jucăriile ar trebui să permită copilului să-şi
exprime creativitatea. Anumite jucării favorizează în mod specific imaginaţia copilului, prin
aceea că deşi nu sunt nimic prin ele-însele, pot totuşi să solicite acţiunea copilului. Acestea sunt
toate jucării cu funcţie artistică. O simplă păpuşă de exemplu, poate fi o jucărie care stimulează
creativitatea şi imaginaţia. Exemple de jucării care stimulează funcţia creatoare: creioane de
ceară / de colorat, markere, acuarele, plastilină, instrumente muzicale, marionete, jocuri de
construcţie sau jocuri din bucăţi care se asamblează.

c. Jucării care dezvoltă afectivitatea Aceste jucării permit copilului să-şi exprime afecţiunea,
tandreţea şi de asemenea, uneori chiar, agresivitatea. Jucăriile afective sunt cele cu care copilul
va crea legăturile cele mai durabile si mai privilegiate. Exemple de jucării afective: păpuşi,
figurine şi animale din pluş etc.

d. Jucăriile care dezvoltă imitaţia Imitaţia este procesul esenţial prin care copilul se apropie şi
înţelege lumea care îl înconjoară, lumea adulţilor. În jocul său, copilul vorbeşte la telefon, o
imită pe mama sa hrănindu-şi păpuşa sau se joacă de-a doctorul care face injecţii. Copilul reia cu
jucăria ceea ce i s-a întâmplat în viaţa reală şi se joacă cât îi este necesar. Aceste activităţi îi
permit pe de-o parte să se apropie de comportamentele noi şi să depăşească anumite angoase sau
experienţe dezagreabile din viaţa sa. Exemple de jucării care au dominantă imitaţia: păpuşile şi
toate accesoriile lor (casa, îmbrăcămintea, materialele etc.), maşinile, câinele de joacă,
deghizările, tot ceea ce permite să-l facă să semene cu altcineva. Jocul de-a cumpărăturile, de-a
doctorul, de-a activităţile menajere, garajul şi circuitul auto, ferma cu animalele sale etc.

e. Jocurile care dezvoltă capacitatea senzorială şi intelectuală În această categorie pot fi incluse
toate tipurile de jucării. Inteligenţa celui mic este mai întâi de toate o inteligenţă senzorială,
motrică, afectivă. Prin manipulare, încercare şi asamblare, copilul, descoperă să-şi exercite
capacităţile mentale. Anumite jocuri sunt în mod special concepute pentru a antrena copilul să
descopere, să clasifice, să memoreze, să raţioneze, să asambleze, să reflecte - adică stimulează
toate marile funcţii care stau la baza operaţiilor mentale. Exemple de jucării cu dominantă

55 
 

intelectuală: jocurile de asamblare, jocurile de încastrare, jocurile de construcţie, jocurile de
clasare, jocurile de ordonare, jocurile puzzle, jocurile de loto / domino.

Jocul este o ocazie pentru copil de a învăţa să cunoască lumea care îl înconjoară. De
asemenea, copilul poate să înveţe, să se cunoască pe el evoluând în ritm propriu.

9.Rolul jocului în educaţia extraşcolară

Pe lângă funcţia instructiv- educativă jocul are rolul de asigurare a destinderii, de recreere pentru
copil. Este de preferat ca jocul copiilor să fie un joc active. Rolul specialiştilor este acela de a
oferi , chiar în cadrl activităţilor extracurriculare organizate de şcoală, jocuri amizante şi
atrăgătoare dar si cu valenţe educative.

Prima condiţie pedagogică ce se impune este ca educatorul să aleagă jocurile potrivite nivelului
copiilor. Dificultăţile jocului şi dozarea timpului nu trebuie să depăşeasă posibilităţile vârstei.

La clasa intâi este dificil de organizat jocul pe echipe. Manifestarea spiritului de echipă la copii
este posibilă în clasele a III a şi a IV a şi atinge cota maximă în adolescenţă. Trebuie să avem în
vedere atunci când distribuim copiii în echipe ca acestea să fie omogene din punct de vedere al
conţinutului, adică să cuprindă atât copii slabi cât şi copii puternici, copii indemânatici sau mai
puţin îndemânatici, mai rapizi şi mai lenţi, etc.

Aceeaşi gradare trebuie avută în vedere şi la stabilirea regulilor jocului: la început trebuie să
avem reguli mai puţine şi mai simple, pentru a putea fi înţelese şi reţinute. Regulile jocului
asigură cooperarea care stă la baza socializării şi a formării morale a copiilor.

Multe jocuri au caracterul unor concursuri, competiţia având un character stimulativ. Există însă
şi unele risuri pe care trebuie să le avem în vedere şi să le prevenim:

- apariţia rivalităţilor şi a conflictelor ar putea duce la rupture şi la destrămarea
colectivului

- apariţia unor complexe de superioritate/inferioritate în situaţia în care unii câştigă mereu
iar alţii pierd mereu
Aceste situaţii pot fi prevenite prin alternarea jocurilor, astfel încât fiecare dintre copii să
îşi poată pune în valoare calităţile pe care le are.

56 
 

10.Rolul jocului în dezvoltarea personalităţii copilului

10.1.Perspectiva psihologică a lui Jean Piaget asupra jocului

Teoria problematicii jocului a lui J. Piaget reprezintă o extensie a studiului acestuia
asupra genezei şi evoluţiei inteligenţei umane. Punctul de vedere al lui J. Piaget este că
inteligenţa este o aptitudine general cu o bază nativă.

Modelul bifactorial al inteligenţei umane( după C. Spearman) distinge, în sfera
aptitudinilor umane, un factor “G”( general) care participă la efectuarea tuturor formelor
de activitate, şi numeroşi factori “S”( speciali), care corespund operaţional, numai
condiţiilor concrete ale activităţii respective(artistice, sportive, ştiinţifice).

Intregul process de invăţare se desfăşoară în concepţia psihologului francez între doi poli:
„pol al exerciţiilor funcţionale în cursul dezvoltării individului”, celălalt pol fiind
„exerciţiul neludic, când subiectul învaţă să înveţe într-un context de adaptare cognitivă
şi nu numai de joc”.

Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, profunzimea înţelegerii
şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este capabil să le resolve,
luînd în considerare numărul de încercări şi erori.

Jean Piaget denumeşte jocul un exerciţiu funcţional care are funcţia de „extindere a
mediului. Jocul este adaptare, adică asimilare şi acomodare deci, transformare a realului printr-o
asimilare a acestuia la trebuinţele eului, în timp ce imitaţia (atunci când ea constituie un scop în
sine) reprezintă o acomodare la modelele exterioare. Inteligenţa este un echilibru între asimilare
şi acomodare. Adaptarea constă în echilibrarea dintre asimilarea informaţională la schemele
preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc
perfect cu vechile scheme.

În evoluţia jocului, J. Piaget stabileşte existenţa următoarelor categorii de jocuri:

- Jocul exerciţiu, ca primă formă de manifestare prezentă la nivel senzoriomotor, se
păstrează, prin includere, şi în etapele mai evoluate ale jocului. Acesta constă în
„repetarea pentru plăcerea activităţii însuşite pe alte căi în scopul adaptării.
Obiectele nu prezintă în sine nici un interes, ci sunt asimilate în calitate de simple

57 
 

elemente funcţionale. În consecinţă, la originea sa senzoriomotorie, jocul nu este
decât o asimilare a realului la eu, atât din perspectivă biologică a asimilării
funcţionale, care explică de ce jocurile de exerciţiu dezvoltă efectiv organele şi
conduitele cât şi din perspectivă psihologică a unei încorporări a lucrurilor în
activitatea proprie.
- Prin jocul simbolic activitatea ludică a copilului ajunge la apogeu între 2-3 şi 5-6
ani.
Acest tip de joc corespunde funcţiei esenţiale pe care o îndeplineşte jocul în viaţa copilului.

În demersul său de adaptare la lumea celor mari pe care copilul nu o înţelege încă foarte
bine, copilul nu reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele afective ale propriului eu . El apelează la
forme de activitate a cărei motivaţie să nu fie adaptarea la real, ci asimilarea realului la eul
său, fără constrângeri sau sancţiuni. Acesta este jocul simbolic de imaginaţie în care,
ficţiunea depăşeşte cu mult simplul pre-exerciţiu al instinctelor particulare. Jocul cu păpuşa
nu serveşte numai pentru dezvoltarea instinctului matern, ci pentru a reprezenta într-o formă
simbolică, conform trebuinţelor sale, ansamblul realităţilor trăite de copil şi încă neasimilate.
În această privinţă, jocul simbolic se explică şi el prin asimilarea la eu a realului. În structura
sa simbolul jucat este, în raport cu individul, ceea ce semnul verbal este în raport cu
societatea.

Sistemul de simboluri este un mijloc de exprimare, propriu jocului simbolic, ale cărui
semnificaţii sunt împrumutate cu titlul de instrumente de la imitaţie, în care imaginaţia joacă
doar un rol secundar sub semnul asimilării ludice. Jocul simbolic – precizează Piaget – este
cel ce reprezintă nu numai asimilarea realului la eu, ca jocul în general, ci, asimilarea
asigurată printr-un limbaj simbolic construit de eu şi modificabil potrivit trebuinţelor sale.

Funcţia de asimilare la eu a jocului simbolic se manifestă sub forme diverse, de cele mai
multe ori afective, dar care se află uneori în slujba intereselor cognitive. Copilul are nevoie
de un simbolism direct care să-i permită retrăirea evenimentelor cu care a fost confruntat, în
loc să recurgă la o evocare mintală. În jocul simbolic reapar mai ales conflictele afective. În
acest caz, jocul simbolic poate să servească la lichidarea conflictelor, dar şi la compensarea
trebuinţelor nesatisfăcute, la răsturnări de roluri – supunere şi autoritate – la eliberarea şi
extinderea eului.

58 
 

În jocul simbolic asimilare sistematică se traduce printr-o utilizare particulară a funcţiei
semiotice, care constă în a construi simbolul după dorinţă, pentru a exprima tot ceea ce în
experienţa trăită nu poate fi formulat şi asimilat numai prin mijloacele limbajului; este un
simbolism centrat pe eu.

- O altă categorie este reprezentată de jocurile cu reguli ce se transmit în cadrul
social de la copil la copil şi a căror importanţă creşte odată cu vârsta, printr-o
adaptare treptată, formată din asimilarea altora la sine şi acomodarea lui la alţii,
proprietăţi esenţiale ale societăţii exterioare: înţelegerea reciprocă bazată pe cuvânt
şi disciplina comună bazată pe norme de reciprocitate.

Jocul cu reguli apare în stadiul gândirii preoperatorii a copilului (2-7 ani), dar nu înainte de
etapa constituirii unor scheme acţionale care au devenit destul de suple pentru a permite
anticiparea şi construirea unei configuraţii exacte de corespondenţe.

Cauza pentru care jocurile cu reguli se constituie mai greu la copii este ceea ce Piaget
numeşte „efectul egocentrismului iniţial”, efect observat în primul rând în comportamentul
copiilor mici. În jocurile lor, aceştia prezintă o conduită caracteristică: le place să fie
împreună şi adesea caută grupările de doi sau trei, dar fiecare acţionează pentru sine, cu sau
fără asimilare reciprocă. De ex. în jocul cu bile, chiar şi la 5-6 ani fiecare copil aplică reguli
în felul său şi toţi copiii ies câştigători. Jocul cu reguli pe care copilul începe să-l utilizeze,
este unul din punctele de pornire a procesului de socializare progresivă.

- Jocurile de construcţii se dezvoltă pe baza jocului simbolic, după 5-6 ani. La
început, jocurile de construcţie sunt integrate în simbolism ludic, pentru ca, mai
târziu, să constituie adevărate adaptări (de exemplu, construcţiile mecanice) sau
rezolvări de probleme şi creaţii inteligente

În concluzie, rezultă că dacă asimilarea este necesară adaptării, ea nu constituie decât un
aspect al acesteia. Adaptarea completă pe care trebuie să o realizeze copilăria constă într-o
sinteză progresivă a asimilării şi a acomodării. Din această cauză, prin însăşi evoluţia lor
internă, jocurile copiilor se transformă treptat în construcţii adaptate, cerând într-o măsură tot
mai mare o muncă efectivă, astfel încât între joc şi muncă să se observe toate tranziţiile
spontane.

59 
 

Din cele prezentate până acum, este uşor de desprins şi de stabilit care sunt funcţiile
jocului în această concepţie.

- Prima şi cea mai importantă funcţie a jocului este aceea de adaptare, ce se realizează pe
două coordonate: asimilarea realului la eu şi acomodarea, mai ales prin imitaţie, a eului la
real; adaptarea realizată în copilărie prin joc este deci un proces reactiv, dar şi creativ, al
cărui echilibru, se realizează prin inteligenţă.

- Încă de la originea sa, jocul-exerciţiu, activitatea ludică îndeplineşte o funcţie formativă,
dar şi informativă, jocul fiind acela ce angajează total copilul

- Jocul simbolic are funcţia de descărcare energetică şi rezolvare a conflictelor afective
de compensare şi trăire intensă. Este ceea ce numim „funcţia catarctică a jocului”.

- Jocul are funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu
accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur
la eul său. Această funcţie este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă
acceptarea normelor exterioare lui, dar care, odată asimilate, devin un bun câştigat de
copil.

10. 2. Perspectiva lui J. CHATEAU

- apreciază că la vârsta foarte mică – anterioară preşcolarităţii – jocul funcţional constituie
motorul de declanşare a comportamentului ludic şi permitr primele manifestări ale -
personalităţii.

- consideră că prin joc, copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia vârstei mature; şi tot
prin joc copilul îşi fructifică potenţialul

Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase în care se identifică cu
personajul interpretat . Acest aspect Chateau îl asimilează situaţiei maturului care, în activitatea
de creaţie, se detaşează de realitate, şi se dedică, se identifică cu noua situaţie.

- Pentru copil jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp ce pentru adult este o cale de
relaxare, un remediu contra plictiselii.

Un rol important în concepţia lui Chateau îl are formarea grupului ca bază de activităţi
comune de joc şi implicaţiile determinate de organizarea grupului: regula, ordinea şi disciplina
în grup, formele de joc în grup, specificitatea grupurilor de joc pe vârste şi sexe.

60 
 

După opinia lui Chateau, regula exprimă tendinţa copilului spre ordine şi disciplină.
Regulile pot fi: inventate, imitate, învăţate, rezultate din structura jocului, din trebuinţele,
instinctele, tendinţele de dezvoltare internă a copilului.

Regula are rol de regulator în organizarea, planificarea şi dinamizarea conduitei
copilului în joc, dar şi în inhibarea unor reacţii.

Tipurile de reguli ale jocurilor depind de felurile acestora. Chateau vorbeşte de o
înclinaţie deosebită a copilului pentru ordine , aceasta apare la început în acţiunea copilului, apoi
în gândirea sa.

Preocupat de problema imitaţiei în jocul infantil, autorul apreciază că în jocurile de
imitaţie există reguli implicite legate de modelul concret şi ele devin mai târziu reguli arbitrare
(când apar ca exterioare situaţiei). Această regulă arbitrară devine cu timpul fapt social.
Disciplina în joc, , ar presupune posibilitatea reală de cooperare între copii. Ceea ce o împiedică
în mod curent este: atracţia lucrului văzut; instabilitatea copilului, explicabilă prin vârste;
incapacitatea psihologică [de ordine] a copiilor mici, egocentrismul; dezlănţuirea.

Odată deprinsă disciplina jocului şi însuşită regula acestuia, copilul devine ostil
schimbărilor chiar până la rigiditate. Raportând jocurile de vârstă, J. Chateau vorbeşte despre
apariţia treptată a jocurilor de mânuire, modelaj, desen-pictură şi colecţionare (ultimele între 8-
13 ani). La sugari jocul nu are nici o regulă; un tip de joc, fără reguli, este jocul funcţional cu
sens în antrenarea mâinii, braţului şi antebraţului.

De asemenea, un joc fără reguli este jocul hedonistic care procură copilului senzaţii de
plăcere şi jocul cu noul, din care apare ulterior jocul de explorare.

Chateau include în categoria jocurilor fără reguli pe cele de distrugere şi dezordine,
apreciindu-le drept mijloace inferioare de afirmare a eului infantil (revanşa contra adultului în
situaţii de nemulţumire).

Regulile apar între 2-4 ani în cadrul jocurilor de imitaţie, de construcţie, în jocurile cu
reguli arbitrare, în jocurile sociale (la 7 ani), în jocurile tradiţionale – dansuri, ceremonii.

În concluziile teoriei cu privire la natura, esenţa şi funcţiile jocului, J. Chateau consideră că:

61 
 

- Jocul înseamnă o sarcină propusă de îndeplinit şi un efort pentru a îndeplini sarcina
jocului;

- scopul jocului este arbitrar, dar aduce la suprafaţă scopuri posibile ale activităţii;
- jocul este un context de a respecta anumite reguli (consemne);
- jocul se manifestă ca acţiune în grup la vârsta preşcolară;
- atracţia jocului este una specifică şi superioară, iar nesocotirea ei duce la greşeli

pedagogice grave;
- educaţia prin joc trebuie să fie o sursă atât de progres fizic, cât şi de bucurie morală;
- înclinaţia pentru regulă, în joc, trebuie folosită pentru acceptarea şi chiar pentru formarea

nevoii de ordine şi de disciplină;
- jocul rămâne în afara activităţii propriu-zise (a muncii), face abstracţie de situaţia reală,

nu ţine seama de loc şi oră; în consecinţă, o educaţie numai prin joc rămâne în afara
timpului şi a locului, deci în afara unei aadevărate finalităţi;
- jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu, o propedeutică;
- jocul nu este un substitut al muncii;
- jocul, la copil, are rolul pe care îl îndeplineşte munca la adult.

Dacă teoria lui J. Chateau în privinţa naturii jocului, a funcţiilor sale sociale rămâne cu
unele limite, ea este totuşi bogată şi abundă în amănunte atunci când se referă la structura
acestuia.

10.3. Perspectiva lui A. N. LEONTIEV

- jocul este privit ca activitate de exprimare a vieţii psihice la vârsta preşcolară, iar pe de
altă parte, de exersare, de dezvoltare a personalităţii în ansamblu.

- Jocul este forma principală de activitate, care, deşi este legată de resorturi biologice,
rămâne pentru copil o activitate conştientă (activitate biopsihosocială).

- permite preşcolarului să descifreze realitatea înconjurătoare şi să descifreze raporturile
dintre el şi această realitati sub forma jocurilor acţionale.

Jocul se naşte deci din această necesitate obiectivă a cunoaşterii şi din următoarele
trebuinţe:

- trebuinţa de mişcare şi acţiune a copilului Copilului – spunea Leontiev – nu-i mai este
suficient să privească sau să stea într-un automobil; el simte nevoia să acţioneze, să-l conducă,
să dispună de automobil;

62 
 

- trebuinţa de asimilare a realului la sine, explicabilă prin aceea că istoria vieţii copilului e
redusă şi, pentru a putea face faţă, apelează la surse de informare;

- trebuinţa de valorificare a propriei persoane;
- trebuinţa de a se identifica cu adultul şi a se compara cu el.
La copil, trebuinţa de asimilare ocupă primul loc.
Psihologul nu vorbeşte nimic despre trebuinţa de comunicare afectivă, de contact uman
afectiv, specifice la vârsta preşcolară.
Leontiev prezintă originea activităţii ludice ca decalaj între cerinţele exprimate faţă de
copil, ale copilului faţă de mediu şi posibilităţile reale de a le face faţă. Aceasta apare ca o
contradicţie între dezvoltarea trebuinţei copilului de a acţiona cu obiectele şi dezvoltarea
procedeelor de acţiune.
.
„Nu a câştiga, ci a se juca” socoteşte Leontiev drept motivaţie a jocului la vârsta preşcolară,
în joc motivul nu constă în rezultat, ci în însuşi conţinutul acţiunii
Analizând psihologic componentele jocului, Leontiev identifică elementele esenţiale ale
jocului: scopul, operaţia şi acţiunea jocului.
În acţiunea de a călări un băţ, scopul jocului este real; scopul este de a călări şi nu de a
ajunge undeva. Operaţia este la fel de reală, pentru că reale sunt înseşi obiectele jocului (copilul
foloseşte un băţ „ca şi cum ar fi un cal”, dar foloseşte un obiect real). Deşi scaunul îndeplineşte
în joc funcţia de motocicletă, mişcările copilului corespund în mod strict însuşirilor scaunului şi
nicidecum celor ale motocicletei.
Acţiunea ca atare corespunde, în joc, acţiunii oamenilor şi nu se construieşte niciodată
după liberul plac, ci în concordanţă cu realitatea, la nivelul înţelegerii copilului. Singura
deosebire între acţiunea de joc şi acţiunea reală constă în motivarea ei, în faptul că ea este din
punct de vedere psihologic independentă de rezultatul ei obiectiv.
În concepţia lui Leontiev elementul imaginar al jocului este situaţia. El apreciază că în
activitatea ludică se disting două laturi:
- semnificaţia – element al conştiinţei copilului care distinge obiectul ludic ca obiect real;
copilul îi cunoaşte însuşirile, cunoaşte procedeul folosirii lui, acţiunea posibilă cu el (deci
obiectul ludic îşi menţine semnificaţia reală);

63 
 

- sensul ludic – menţinându-şi semnificaţia pentru copil, obiectul ludic capătă un sens
oarecum străin semnificaţiei lui. Băţul călărit de copil capătă pentru un moment sensul de cal.

Disjuncţia între semnificaţie şi sens explică apariţia situaţiei imaginare. Disjuncţia nu este
dată dinainte ca o premisă a jocului, ci apare în procesul de joc, fapt demonstrat experimental
(copilul nu-şi imaginează situaţia de joc atunci când nu se joacă).

Pentru faptul că operaţiile şi acţiunile copilului sunt totdeauna reale şi sociale, copilul are
posibilitatea ca, prin ele, să-şi însuşească realitatea, iar jocul devine calea spre cunoaştere.

Semnificaţia cognitivă a jocului se explică şi în legătură cu o altă notă importantă a acţiunii
ludice, care constă în caracterul generalizat al acestei acţiuni. De exemplu, în jocul „de-a şoferul”
acţiunea de a conduce se realizează în limitele înţelegerii şi generalizării accesibile copilului.
Motivul nu constă – pentru copil – în reprezentarea unei persoane, ci în realizarea acţiunii ca
atare, ca o relaţie cu obiectul, adică tocmai într-o acţiune generalizată. Acest lucru permite
copilului să realizeze un anume joc, în condiţii obiectuale neadecvate.

Leontiev realizează şi o analiză a procesului de joc, descoperind cauzele schimbărilor şi
legăturilor acestuia cu alte forme de activitate. Consideră că momentul iniţial, constitutiv al
jocului este reproducerea acţiunii sau rolul ludic. Acestea sunt jocurile cu rol, în care pe prim
plan apare rolul pe care şi-l asumă copilul. În cadrul acestor jocuri copilul îşi asumă o anumită
funcţie socială generalizată a adultului, de cele mai multe ori profesională.

În jocul cu rol şi subiect copilul îşi asumă o funcţie socială umană pe care o realizează prin
acţiunile sale. Într-un astfel de joc există în mod necesar un moment constitutiv ce va evolua în
funcţie de regula acţiunii.

Unitatea rol-regulă exprimă unitatea dintre conţinutul obiectual şi cel social al jocului la
preşcolari şi se modifică în procesul dezvoltării activităţii ludice a copilului. În procesul
dezvoltării jocului, jocul cu rol se transformă în joc cu reguli (într-o etapă mai târzie).

. Forme iniţiale ale activităţii ludice apar din trebuinţa copilului de a pătrunde în realitatea
înconjurătoare. Treptat, în dezvoltarea proceselor de joc apar tot mai clar relaţiile dintre oameni
incluse în conţinutul jocului. copilul începe să descifreze la obiect nu numai relaţia om-obiect, ci,
prin intermediul obiectului, relaţia om-om.

Din jocurile colective cu relaţii sociale desfăşurate se desprinde categoria jocurilor cu
reguli în care copilul se subordonează unei anumite ordini fixe şi raporturi între participanţii la

64 
 

joc. O trăsătură distinctivă a jocurilor cu reguli constă în aceea că, după cum în jocul rol este
inclusă o anumită regulă, în orice joc cu reguli este inclusă o anumită sarcină.

Conştientizarea sarcinii jocului face ca activitatea de joc să urmărească un anumit rezultat,
fără ca motivul jocului să se schimbe; el rămâne inclus în însuşi procesul de joc.

Valoarea psihologică a acestor forme de joc:
- Jocurile cu sarcini au mare rol în procesul structurării personalităţii copilului.
- Jocul cu sarcini înseamnă o cale de autoeducaţie (în limitele care se pot accepta la această
vârstă) a propriului comportament dirijat de copil în raport de obligaţiile jocului.
- Jocurile cu sarcini reprezintă momentul apariţiei posibilităţii de autoapreciere a propriilor
priceperi, îndemânări, succese, comparativ cu ale altor copii. Acum copilul începe să-şi aprecieze
acţiunile.
- Prin aceste forme de joc, activitatea ludică îndeplineşte cel mai bine funcţia de socializare
a copilului.
După jocurile cu rol şi subiect, cu regulă şi sarcină, o ultimă categorie o reprezintă „jocurile
de graniţă”, ca jocuri de tranziţie spre activitatea de învăţare, pe care o pregătesc în mod direct.
Acestea sunt: jocurile distractive, dramatizările, jocurile sportive. Tot aici Leontiev include
jocurile didactice cu rol preponderent în dezvoltarea operaţiilor intelectuale la preşcolari, jocuri
ce anunţă de fapt substituirea procesului de joc cu activitatea de învăţare.
Întreaga analiză psihologică pe care A. N. Leontiev o face jocului la preşcolar - apreciat ca
activitatea de tip fundamental a copilului, rezultă că acesta, reflectă la o scară de proporţii
specifice lui, realitatea, prelucrând-o în funcţie de aspiraţii, tendinţe şi dorinţe proprii specifice
vârstei preşcolare.

Jocul este o rezultantă a interacţiunii factorilor biopsihosociali.

10. Terapia prin joc

Jocul ca modalitate de relaţie a “eu-lui” cu lumea înconjurătoare reprezintă prima formă de
manifestare a acţiunii umane.

Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce în viaţa reală ar putea fi dificil să înţeleagă;
aceasta este forma lor de auto-terapie, modul în care lucrează asupra confuziilor, anxietăţilor şi

65 
 

conflictelor lor. Mulţi copii nu sunt capabili să exprime nevoile, trăirile şi sentimentele proprii,
atunci jocul devine un mijloc accesibil de
exprimare.
Terapeutul/pedagogul trebuie să înţeleagă şi să interpreteze acest limbaj al copilului, pentru a
comunica la nivelul lui. Aria ludoterapiei este special adaptată diferitelor nevoi ale copiilor,
pentru a le da acestora siguranţă, sentimentul căminului şi posibilitatea unui contact normal cu
cei din jur. Astfel,terapeutul/pedagogul are nevoie de cunoştinţe vaste, nu doar privind reacţiile şi
comportamentul normal al copiilor, ci , mai ales,privind stările emoţionale şi psihice în diferite
condiţii special.

Din perspective lui J. Piaget jocul este adaptare, adică asimilare şi acomodare Jean şil descrie trei
stadii în dezvoltarea jocului: stadiul jocului practic - apare în primul an de viaţă şi constă în
acţiuni senzorio-motorii, stadiul jocului simbolic - apare începând cu al doilea an de viaţă şi
implică reprezentări ale obiectelor absente, stadiul jocului cu reguli - este ultima categorie
structurală care se dezvoltă, cuprinzând coordonarea socială şi o înţelegere bazată pe relaţii
sociale.

Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este un mediu pentru exprimarea
sentimentelor, pentru explorarea relaţiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorinţelor şi
împlinirea de sine. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor rămâne în urma devoltării lor
cognitive, ei comunică prin joc.

În terapia prin joc, jucăriile sunt percepute ca şi cuvinte ale copilului, iar jocul ca şi limbaj al
copilului. Funcţia simbolică a jocului este cel mai important aspect, asigurand copiilor
posibiltatea de a-şi evalua exprimarea simţămintelor interioare. Experienţele semnificative din
punct de vedere emoţional pot fi exprimate, într-un mod mai confortabil şi mai sigur, prin
reprezentarea simbolică pe care o asigură jucăriile.
În joc copilul işi poate transfera asupra jucăriilor anxietăţile, temerile, fanteziile şi în acelaşi timp
se simt în siguranţă deoarece jocul le permite să se distanţeze de experimentele neplăcute sau
traumatizante prin care au trecut.

66 
 

Terapia prin joc este bazată pe stadiile de dezvoltare ale copilului. Aceasta este un mod de
abordare terapeutic pentru multe afecţiuni. Dintre acestea amintim: abuz şi neglijare; agresiune şi
exteriorizare; autism; disociere şi schizofrenie; copii tulburaţi din punct de vedere emoţional;
frica şi anxietatea; dificultăţi de învăţare; copii cu probleme mentale (mai ales); probleme de
adaptare socială; dificultăţi de vorbire; traume suferite; copii retraşi.

În cadrul programei “Terapie educaţională complex şi integrată” specialistul poate apela la
jocul de rol, dramatizare,organizarea de activităţi cu caracter practic-aplicativ în vederea
însuşirii de către copii a unor cunoştinţe cu caracter instrumental, dar şi la formarea unor
deprinderi de autonomie personală şi social.
Ludoterapia are valenţe multiple şi în planul dezvoltării cognitive a copilului cu deficienţă
mintală.
severă, profundă şi/ sau asociată, deoarece îl stimulează, în primul rând, afectiv-motivaţional.
Prin activităţile de ludoterapie, copilul cu deficienţă mintală severă, profundă şi/sau asociată
învăţă să se joace, jocul trezindu-i interesul de cunoaştere şi autocunoaştere.
Educatorul asigură trecerea treptată de la jocul primar (de manipulare şi imitativ) la cel evoluat
(joc simbolic, joc cu reguli) şi urmăreşte să determine, întrun sens pozitiv, comportamenul
copilului. Activităţile de joc încep cu acţiuni simple de explorare spaţiului apropiat şi de
manipulare a obiectelor familiare a se trece progresiv la implicaţii ludice tot mai variate sub
aspectul conţinutului şi al complexităţii acestuia.
Educatorul imprimă jocului un caracter terapeutic–compensator, stimulând şi dezvoltând
disponibilităţile psihomotorii, de comunicare şi afectiv-relaţionale ale copilului cu deficienţă
mintală.
Folosirea timpurie a jocului în activitatea copilului este benefică dezvoltării sale intelectuale şi
socializării, crescându-i gradul de adaptabilitate prin lărgirea sferei de relaţionare.
În alegerea jocurilor, se au în vedere mai multe aspecte legate de vârstă, diagnostic, potenţial de
învăţare, ritm propriu de dezvoltare şi maturizare al fiecărui copil;
Jocurile contribuie la dezvoltarea gândirii logice şi a disciplinei, ajută la formarea percepţiilor şi
uşurează înţelegerea unor noţiuni abstracte;
Jocurile obişnuiesc copilul cu activităţile de grup, stimulează spiritul de echipă şi încurajează
cooperarea şi, în acelaşi timp, cultivă încrederea în forţele proprii

67 
 

Prin joc se va urmări ca achiziţiile elevilor cu deficienţă mintală să-şi găsească expresia în
comportamente adecvate, care să le permită adaptarea şi integrarea şcolară (cf. programei şcolare
pentru “Terapie educaţională complexă şi integrată - Ludoteapie”, a MEC)
Psihoterapia prin joc este utilizată în scopul compensării personalităţii deficientului mintal şi are
ca scop integrarea social a acestuia.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Bădica Tatiana, Marinescu Eugenia, Duţu Olga –Exerciţii pentru dezvoltarea vorbirii,
E.D.P., Bucureşti 1976

2. Bunescu V. –Direcţii de modernizare a metodelor de învăţământ în limbă şi literatură “
(vol.V.), Bucureşti 1973

3. Chateau, J. Copilul şi jocul. Rolul pedagogic al jocului. E.D.P., Bucureşti, 1976
4. Cosmovici, A; Iacob,( Coord. ) L. Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
5. Golu Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil –Psihologia copilului, E.D.P. Bucureşti 1993
6. Nicola Ioan – Pedagogie , E.D.P.Bucureşti 1994
7. Dumitriu Gheorghe şi Constanţa –Psihologia procesului de învăţământ- E.D.P.Bucureşti

1997
8. Huizinga Johan –Homo ludens, Încercare de determinare a elementului ludic al culturii,

Traducere din limba olandeză de H.R.Radian Ed.Univers, Bucureşti 1977
9. Osterrieth P.-Introducere în psihologia copilului, (trad.) Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti 1976
10. Muşu, E.; Taflan, A. (Coord). Terapia educaţională integrată, Ed. Prohumanitate, 1997
11. Pavelcu, V. Psihologie pedagogică. Studii. EDP Bucureşti, 1962

68 
 

12. Neveanu Popescu Paul –Dicţionar de psihologie, Ed.Albatros, Bucureşti 1978
13. Lieury A.-Manual de psihologie generală, (trad.), Ed.Antet, Bucureşti 1996
14. Schiopu, U.,(coord.), Probleme psihologice ale jocurilor şi distracţiilor, EDP, Bucureşti,

1970
15. Verza, E. Psihologia vârstelor, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1993
***Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

69 
 

70 
 

71