The words you are searching are inside this book. To get more targeted content, please make full-text search by clicking here.

Publicație a Despărțământului Astra "Timotei Cipariu" Dumbrăveni - 2014
anul I nr. 1 cu ISSN-L

Discover the best professional documents and content resources in AnyFlip Document Base.
Search
Published by arhivaltd, 2019-11-07 04:13:21

Dumbrăveniul Cultural - Anul 2014 Nr. 1

Publicație a Despărțământului Astra "Timotei Cipariu" Dumbrăveni - 2014
anul I nr. 1 cu ISSN-L

Keywords: Dumbrăveni,revista orașului,Astra Dumbrăveni

Anul I (4)

© Aniversări Luminate … pg. 2; pg. 8
© Memorii ………………………pg. 18
© Lecţia de Istorie …………………… pg. 23
© Poezie …………………………………… pg. 32; pg. 34; pg. 36

© Proză …………………………………….. pg. 44
© Eseu ……………………………….. .pg. 47
© Cronică teatrală …………… pg. 58
© Redacţia …………….… pg. 61

Pagina 1

Anul I (4)

Nicolae Suciu,
prof. la Liceul Teoretic Dumbrăveni.

Este o întrebare, pe cât de incomodă prin înseşi preocupările exterioare ale omului mi-
leniului trei, pe atât de comodă din punctul de vedere al preocupării noastre pentru perma-
nenţa culturii româneşti.

Ar fi totuşi, o întrebare la care, pe bună dreptate, ne răspunde unul din barzii satului
Pănade, scriitorul Ion Brad: « Când trăieşti ani de zile, chiar o viaţă întreagă, în vecinătatea unui
nume celebru, începi să te simţi, treptat, contemporanul lui, chiar
dacă între tine şi omul care i-a dat strălucire aşază timpul o
distanţă măsurată în decenii şi secole. » (1)

Oricare dintre minţile luminate ale umanismului, ale
iluminismului sau ale epocii paşoptiste româneşti poate fi
contemporană cu noi bunăoară şi prin noua tehnică de reci-
tire, cea « a anacronismului deliberat» a lui L. J. Borges (2). Pen-
tru a observa mai bine analogiile şi pentru a vedea în cultura
română un perpetuum, ar fi bine să parcurgem poeziile lui
Timotei Cipariu ca şi când acestea ar fi posterioare Odei (în
metru antic) a lui M. Emineacu, Psalmilor arghezieni sau
poeziei încadrate în « tristeţea metafizică » a poetului din Lancrăm.

Nu întâmplător, din vasta operă a învăţatului blăjean cu o « rară sârguinţă benedictină », a
enciclopedului care, cum opinează prof. univ. dr. Ion Buzaşi, « a agonisit o cultură de nivel euro-
pean şi de întindere renascentistă » (3), am ales cel mai riguros segmet al liricii cărturarului
pănăzean, sonetele care merită studiate măcar pentru a ne edifica asupra a cea ce au anticipat
ele în literatura română modernă.

Prin versurile de sonet italian : « Te văd, Dumnezeule, - plumb, scrum şi nor - / odată venind
spre mine prin uşă, / din muntele cerului, cotropitor. /Scăpa-voi doar până în poartă. Apoi/ muşca-voi
în Tine, a lumii cenuşă. / Tiparul în tine păstra-mi-l-voi. », Timotei Cipariu se dovedeşte a fi un

Pagina 2

Anul I (4)

bun continuator al liricii pe tema fortunei labilis, tatonată de antecesorii lui, cu aproape două
veacuri înainte, cum ar fi cronicarul Miron Costin în Viaţa lumii şi Dimitrie Cantemir în Istoria
ierolgifică.

În acelaşi timp Timotei Cipariu, cu acest sonet, prefigurează nu numai poemul lui Mihai
Eminescu, Memento mori, ci şi imaginile apocaliptice din Lauda somnului al lui Lucian Blaga.
Observăm însă, cum este şi firesc, deosebirea de viziune: în timp ce la cărturarul blăjean, acel
prăpăd de « plumb, scrum şi nor », acea imagine apocaliptică sunt văzute prin prisma omului
religios ca un prilej de îndreptare şi salvare creştină, în versurile lui Lucian Blaga perspectiva
apocaliptică este filtrată prin acel Seelenaugen propriu expresionismului, deplângând soarta lu-
mii moderne cufundată în angoasă şi în derută spirituală: « Vai mie, vai ţie, / păianjeni mulţi au
umplut apa vie, / odată vor putrezi şi îngerii sub glie, / ţărâna va se-
ca poveştile/ din trupul trist. // » (Paradis în destrămare.)

În ceea ce priveşte arderea sufletească din sonetul XXI, scris
în maniera sonetelor lui Petrarca, canonicul de la Blaj prefigu-
rează acea combustie sufletească din Odă (în metru antic), pe
care eul liric eminescian n-o poate stinge « cu toate apele mării. »

Şi aici se observă, cum este şi firesc, diferenţa de epoci lite-
rare şi de viziune artistică. Pe de o parte viziunea cărturarului
paşoptist erudit, vizând echilibrul şi rigoarea clasice, încadrată
în credinţă; pe de altă parte, viziunea autorului Odei, proprie
suflului romantic, pornită dintr-un irevocabil scepticism.

Focul « sălbatic » al iubirii, ce « arde prea fierbinte », cel care umple sufletul eului liric ciparian,
este şi el darul Providenţei căreia, înflăcărat, i se adresează, şi se concretizează în neliniştea de
a afla « secretul ce ochiul nu-l străbate » care ar prefigura interogaţiile de mai târziu, ale eului liric
din Mortua est a lui M. Eminescu: « La ce ?... Oare nu e nebunie ? / Au moartea ta, înger, de ce fu să
fie ? / Au e sens în lume ? » ; ale eului liric arghezian din Nehotărâre: « De ce nu pot să nu ştiu, de ce
nu pot săn-aud/ La ce stă rostul zilei şi preţul de-a ţi-o trece ? » ; sau ale eului liric stănescian din
Prin tunelul oranj II : « De ce mi-ai dat mai mult decât trecătorul meu zid? / De ce mă obligi să gândesc
cu vederea? »

Incandescenţa focului sufleteasc, pornit « ascuns sub şapte tari peceţi », este sugerată prin ter-
meni din acelaşi câmp semantic: « arzi foc », « incende-l » şi nu poate fi potolită nici cu moile la-
crimi: « Pricep, auzi, arzi foc prin al meu sânge, /curând incende-l, oh, tu să nu-nceţi, / până-n cenuşă

Pagina 3

Anul I (4)

tot se va preface/ Că lacrimi moi de ochi nu te vor stânge, / tu arzi ascuns sub şapte tari peceţi. / Şi -
atunci! atunci ave-voi şi io pace. »

În eminesciana Odă (în metru antic), arderea propriu-zisă este provocată de suferinţa
« dureros de dulce », căreia i se adresează: « Suferinţă, tu… » şi ar putea fi pacificată prin che-
marea nepăsării: « Vino iar în sân nepăsare tristă », un fel de « sete de repaos » spre care tânjeşte
Hyperion.

Pe de altă parte, în sonetul XXI, eul liric se raportează la arhetipul vieţii creştine, Dum-
nezeu: « tu arzi ascuns sub şapte tari peceţi », în timp ce eul liric eminescian exprimă incomensu-
rabila suferinţă raportându-se la modelele mitologiei greceşti: « Jalnic ard de viu chinuit ca Nes-
sus / Ori ca Hercul înveninat de haina-i.», un foc pe care nu-l poate stinge « cu toate apele mării. »

Aşa - zisa « rezolvare eroică», cum o numeşte Mircea Popa, cea care îi apropie pe cei doi
poeţi, ar fi pacea. Echivalentul versului « …atunci ave-voi şi io pace. » îl găsim în finalul Odei (în
metru antic): « Ca să pot muri liniştit pe mine mie redă-
mă. » - conducând spre fuziunea eului individual cu
spiritul universal.

Evidenta eleganţă a stilului ciparian, cu
epitete: « foc sălbatic », « pieptul lânced » ; « lacrămi
moi », cu repetiţii: « atunci! Atunci », cu inversiuni:
« Pricep, auzi, arzi foc prin al meu sânge », şi intensitatea
focului interior, marcată prin verbe « pricep, auzi, ar-
zi », unele la imperativ: « spune, incende, să nu-nceţi », prin propoziţiile exclamative şi prin inter-
jecţiile « Oh, oh », anticipează rugămintea lui Hyperion din capodopera eminesciană: « De greul
negrei veşnicii, / Părinte mă dezleagă… », cât şi tonusul psalmului arghezian: « Ard către tine-ncet
ca un tăciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc. », termenii din acelaşi câmp lexical,
« tăciunele » din Psalmul poetului de la Mărţişor şi cipariana « cenuşă », exprimând atât de pre-
gnant, rezultatul arderii sufleteşti şi al iniţierii eului liric în secretele creaţiei.

Nu în ultimul rând, spunem că merită studiată lirica cipariană şi pentru a înţelege cum s-
au putut înfăşa în Pănade atâţia virtuozi ai condeiului.

Oare chiar nu ar avea nimic comun versurile cipariene din Sonetul XXI: «...tu spune-mi î-
nainte/ secretul care ochiul nu-l străbate » cu implorarea din Pedeapsă (Fiul risipitor) a d-lui Ion
Brad: « Dă-mi, Doamne, minima putere/ Să cad de spaimă-ngenuncheat, / Să-ţi cer ce nu se poate cere, /
Să-mi dai din tot ce nu-i de dat… » ? Oare n-ar fi versurile acestea din urmă un răspuns peste

Pagina 4

Anul I (4)
veacuri, la implorarea marelui cărturar Timotei Cipariu din sonetul XXI?

BIBLIOGRAFIE :

Cipariu, Timotei, Scrieri literare, Editura Fundaţiei Naţionale “Satul Românesc”, Cuvânt înainte de Ion
Brad, Antologie, prefaţă, bibliografie şi note de Ion Buzaşi, Bucureşti, 2005, p. 5.
Borges, J.L., Moartea şi busola, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.
Cipariu, id., p. 10.

Anul acesta, în data de 22 februarie ,la Pănade, judeţul Alba, a fost săbătorită împlinirea a 209 ani de la
naşterea marelui cărturar blăjean Timotei Cipariu.

Pagina 5

Anul I (4)
-

-
-

–-

-

- -
-

-

Pagina 6

Anul I (4)
-
-

-

Pagina 7

- Anul I (4)
-
-
-
- -
-

-- -
- -

-
Pagina 8

- Anul I (4)
-- --
-
--
-

-

--
-

-
-
-

– –
– –

– -
– Pagina 9

-
-




-



Anul I (4)

-


-

--

- –

- -
- –

-




-

– - –

– -





-
-
-

- -
-
-
- Pagina 10
-

Anul I (4)

- -
- –

-



–-
–-


-



-
-

-

-
-
-

Pagina 11

Anul I (4)
-

-
-

-


-

-- -
-


- –

– – -
- – -

Pagina 12

- Anul I (4)
- -

-

– -
- –



Pagina 13

Anul I (4)
-

-- -
-

- -
- -



-
-

-

-

Pagina 14

Anul I (4)
-

-

-




Pagina 15

-- Anul I (4)
- –
-
-
- -

- -

- -
- -

Pagina 16

Anul I (4)
Pagina 17

Anul I (4)
--

-
--

-
-

-


-– –
Pagina 18

Anul I (4)

--
-

--


- -
-
-
-

- -- - --
- ---- -

-

- – - -
-- -

- -
-

Pagina 19

-- Anul I (4)
-
-
-- -

-
--

-

- -
– -

-

- - - -
- -
- -
- -– -
- - -
– --
- - --- -
-
- - -
-
-
- Pagina 20

Anul I (4)

-- - - –
-- - - -

- - -
- -
- - --
- -- -
--
--
-
- -

- -
- -
-

–-

- - -
- - -
-
-

-

Pagina 21

Anul I (4)
Pagina 22

Anul I (4)

Nicolae Nedelcu

În anul 1645 se produce o nouă împărţire a domeniului Ibaşfalău între Apaffeşti. Ast-
fel, lui Boldisar Apaffy îi revine moşia Mălâncrav şi 10 case cu iobagi români la Ibaşfalău.
Cum pe domeniul Ibaşfalău nu existau meseriaşi, sunt trimişi de la Mălâncrav un cizmar,
un croitor, un rotar şi un ţesător. Tot acum, Mihai Apaffy primeşte via de la Mălâncrav şi o
treime dintre iobagii români din Hundorf şi Ernea.

După moartea lui Grigore Apaffy, domeniul cetăţii
Ibaşfalău revine integral în posesia lui Mihai Apaffy
(03.11.1632 – 15.04.1690), ales principe la Târgu–Mureş, în
ziua de 12 (14) septembrie 1661, la vârsta de 29 de ani,
funcţie deţinută până la moartea sa, în anul 1690. Caracteri-
zat ca fiind „un nobil săcuiu lipsit de energie‖55 şi ambiţii
de preamărire cât şi de calităţi politice, el corespundea în-
tru totul intereselor Înaltei Porţi. După ce înfrânge în-
cercările adversarilor de a-l răsturna, în lupta de la
Seleuşul Mare, 22 – 23 ianuarie 1662, moare chiar pretendentul la scaunul princiar, Ioan Ke-
mény, ales principe de către Dieta transilvană, se instalează cea mai lungă perioadă de dom-
nie a unui principe transilvan, aproape 29 de ani. Cu toate că era fidel sultanului, primeşte
firmanul de investire (ordin emis de către sultan ca semn de recunoaştere în domnie, similar
decretului prezidenţial de numire în funcţie), abia după 6 ani, când la 11 (20) august 1667
paşa Mehmed al IV –lea îl investeşte ca principe al Transilvaniei. În „Seyahatname‖ („Cartea
călătoriilor‖), istoricul şi geograful Evlia Celebi (1611 – 1682), descrie momentul investirii
astfel: „i s-au dat însemnele puterii: coiful cu pene albe, buzduganul şi hilatul (mantia).
Principele şi cei prezenţi depun apoi jurământ de credinţă şi supunere faţă de sultan,
făgăduind trimiterea regulată a haraciului de 40 000 de galbeni‖ 56. I s-a înmânat firmanul
de investire şi o scrisoare vizirală.

O altă însemnare despre această alegere o găsim într-o publicaţie de la începutul secolu-
Pagina 23

Anul I (4)

lui XX: „Poarta ordonă alegerea de principe la Murăş–Oşorhei (Târgu–Mureş). Puţini elec-
tori s'au prezentat. Turcul nu ştia pe cine să-şi pună. Puţin a lipsit că nu s'a ales un preot
sas. Atunci i-a pleznit cuiva prin minte, că în satul vecin Ebesfalva ar fi o persoană potri-
vită pentru umbra principatului transilvan. Astfel fu instituit în 12 Septemvrie 1661 Mihai
Apaffy, carele nu va fi visat că o să ajungă cândva domnitor. Staturile au insistat pe lângă
Kemény ca să aibă sufletul de a cruţa frânturile ţării şi să renunţeze, dar nu s'a dat plainic
(nu s-a supus), încrezându-se în ajutorul împăratului. Armele au decis în 22 Ianuarie 1662,
când la Sighişoara paşa Mehmed Kuciuc, beiul Ineului, îl învinge. În fuga sa, cade de pe
cal şi fu dripit (omorât). Sub domnirea lungă a lui Apaffy, Ardealul s'a recules. Apaffy este
cel dintâi principe pământean care nu menajează graţia Porţii. El bate calea pentru alătu-
rarea la împăratul ce se şi întâmdupă moartea lui. Sub el s‘a terminat cartea de legi, numită
«Approbatae et Compilatore Constitutiones Regni
Transilvaniae» 1683, adecă legi adunate în una‖57.

Personalitate istorică foarte controversată,
căruia unii istorici, în special cei maghiari, îi atri-
buie ca loc de naştere castelul familiei din târgul
Ibaşfalăului, principele Mihai Apaffy, a cărui
viaţă şi domnie au fost o îngemănare de calităţi şi
vicii, de succese şi greşeli, s-a manifestat precum
epoca în care a trăit şi domnit. Apreciat de unii,
contestat de alţii, Mihai Apaffy rămâne, până în prezent, cea mai cunoscută personalitate a
aşezării din lunca râului Târnava Mare. Datorită acestui motiv cât mai ales datorită impor-
tantei sale hotărâri de a permite aşezarea pe moşia sa din târgul Ibaşfalăului a unei potente
comunităţi de armeni, ne vom ocupa mai mult atât de el ca personalitate istorică, cât şi de
perioada sa de domnie. Mihai (Mihály) provenea dintr-o familie înstărită de nobili maghia-
ri, părinţii săi, Grigore (George) Apaffy, comite de Târnava şi fost jude al Sibiului şi
Borbála (Barbara) Petki, fiica cancelarului Transilvaniei, asigurându-i o temeinică pregătire
intelectuală şi religioasă. Sortit de la natură să fie un om bun, nu era intransigent şi hotărât
în momentele dificile, nefiind capabil să decidă singur în problemele importante ale ţării;
de aceea multe din hotărârile greşite, erau luate de fapt la îndemnurile şi sfaturile apro-
piaţilor şi ale rudelor principelui, mai ales cele din partea soţiei sale. Dacă apărea o proble-
mă care trebuia rezolvată, Mihai Apaffy I îşi îndruma sfetnicii la cancelarul Mihai Teleki,

Pagina 24

Anul I (4)

acesta făcând după bunul său plac („a mint Teleki uramak teczik‖).
Cronicarul secui Mihai Cserei socoteşte domnia lui Mihai Apaffy I lipsită de bun augur

deoarece „era mai bun de popă decât de principe; îi plăcea vinul, bea o vadră de opt cupe pe
zi şi avea pasiunea de a drege mereu oroloage‖58. Era atât de mult pasionat de mecanică şi
ceasuri, încât bogata sa colecţie ceasuri englezeşti de la Castelul Făgăraş, era îngrijită de nu-
meroşi meşteri ceasornicari, aduşi şi plătiţi în acest scop, care mişunau pe lângă principe. De
asemenea, îl atrăgeau mai mult vânătoarea, câinii, caii şi banchetele decât treburile ţării. Ci-
tise Biblia de câteva ori, cunoscând-o aproape pe dinafară, dar domnia sa echivalează cu pe-
rioada de maximă decadenţă a bisericii românilor, deoarece în timpul domniei sale, superin-
tendentul maghiar calvin Gaşpar Tiszabecsi a fost investit cu puteri totalitare în privinţa
controlului bisericilor româneşti, având dreptul să intervină în situaţia unor aşa-numite
greşeli pe care le-ar fi găsit. Ca să nu mai amintim de suferinţele şi umilirea la care a fost su-
pus Sava Brancovici, mitropolitul din acea vreme a
românilor ardeleni. Decăderea socială din timpul
domniei lui Mihai Apaffy a fost foarte bine sin-
tetizată de către cancelarul Nicolae Bethlen, care în
memoriul său „Muribunda Transsylvania‖ adresat
împăratului Leopold I, în anul 1688, referindu-se la
starea de decadenţă în care se găsea principatul, o
caracteriza ca fiind „cea mai destrăbălată din
lume‖59.

O preocupare a principelui, ca de altfel şi a nobilimii reformate, a fost aceea de atragere a
românilor transilvăneni la calvinism, acest fapt fiind o continuare a încercărilor principilor
de atragere a românilor la ideile Reformei religioase, precum Ioan Sigismund, Gabriel Be-
thlen şi cei din familia Rákóczy. În acest sens, stau mărturie repetatele hotărâri prin care
preoţii români erau scutiţi de dijme şi none din grâne, vin, animale, stupi, iar cei de la
munte de urbură, precum şi înfiinţarea de şcoli româneşti în Transilvania, în care se preda
învăţătura Bisericii Calvine. Trândav şi chefliu, lipsit de aptitudinile necesare conducerii
ţării, istoricul Nicolae Iorga îl caracteriza ca fiind „un principe slab, fără planuri şi fără
îndrăzneală, o umilă făptură a stăpânilor săi Turcii, cari-l mînară în potriva Nemţilor în
toate războaiele lor cu aceştia‖60.

La numirea în funcţia de principe al Transilvaniei, puterea princiară era mult diminuată

Pagina 25

Anul I (4)

în favoarea celei a marii nobilimi, principele neputând hotărâ în problemele importante ale
ţării fără acordul Stărilor. Nobilii, cărora prin „Compilatae Constitutiones‖ le-a fost întărită
puterea economică, politică şi militară, au obţinut, printre altele, dreptul de a face comerţ
liber, fiind scutiţi de îngrădiri şi taxe vamale precum şi alte hotărâri, toate în favoarea lor şi
în detrimentul ţării. Două grupuri de interese sfâşiau Ardealul acelei epoci: gruparea cal-
vină, în frunte cu principele era cea mai puternică şi înclina înspre turci, în timp ce gruparea
catolică, la care au aderat şi saşii, înclina mai mult înspre imperialii austrieci.

Un alt domeniu în care principele şi-a demonstrat priceperea a fost acţiunea de „purificare
de eretici‖, adică lupta împotriva vrăjitoarelor şi ghicitoarelor. Execuţiile prin ardere pe rug,
spânzurare sau decapitare, urmate de expunerea leşurilor în locuri publice, pentru în-
fricoşarea mulţimilor, au fost atât de multe, încât în Cluj, a apărut o stradă intitulată Uliţa
Vrăjitoarelor, între Biserica Sfântul Mihail (locul
execuţiei) şi Turnul Croitorilor, unde erau expuse
cadavrele.

Principele Mihai Apaffy nu avea o reşedinţă sta-
bilă. Chiar dacă Alba–Iulia era capitala principatu-
lui, el nu se afla tot timpul acolo. Printre
reşedinţele sale preferate erau Blaj, Ibaşfalău,
Făgăraş şi Iernut, unde organiza şi participa la nu-
meroase partide de vânătoare. Principapatul era de fapt condus de către soţia sa Anna Bor-
nemissza, descendentă dintr-o familie de vechi nobili maghiari, fiind ajutată de ruda sa pe
care a adus-o în funcţia de mare demnitar, cancelarul Mihai Teleki, pe care acelaşi cronicar
Mihai Cserei îl numea „flagelul lui Dumnezeu pentru Transilvania‖61. Acesta a profitat din
plin de înalta funcţie primită, devenind unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi oameni din
principat. Guverna ţara atât de despotic, „încât de când locuiesc oameni în Transilvania ni-
ciodată, nici sub voievozi, nici sub principi, Transilvania nu mai fusese subjugată atât de
tare şi oamenii de nimeni nu s-au temut aşa de mult ca de Teleki‖62.
Mihai Apaffy îşi începuse domnia în împrejurări dificile, cu mari pierderi teritoriale precum
cetăţile fiscale din vestul Transilvaniei, cu domeniile aferente: Timişoara, Lugoj, Caransebeş,
respectiv teritoriul paşalâcului de Oradea. Cu toate acestea, printr-o politică abilă, prin-
cipele reuşeşte totuşi să-şi creeze o temeinică bază economică, restrânsă la teritoriul rămas.
Visteria principatului asigura un venit anual de circa 250 000 – 300 000 de florini, puţin faţă

Pagina 26

Anul I (4)

de posibilităţile existente, aceste venituri fiscale fiind folosite pentru întreţinerea curţii foarte
numeroasă şi risipitoare.

Revizuirea dăruirilor şi zălogirilor făcute după 1657 îi oferă prilejul de a redobândi în 1663
mai multe moşii confiscate de către Fisc, procesul de revizuire aflându-se în desfăşurare şi la
începutul deceniului următor. Astfel, familia princiară intră în stăpânirea domeniului
Făgăraş (1663), Blaj (1664), Porumbac (1668) şi altele.

Atacul turco – tătar din 5 – 6 septembrie 1658, urmat de cele din anii 1661 şi 1662, ade-
vărate jafuri „în numele Coranului‖, au fost devastatoare. Cronicarii vremii povestesc că bi-
sericile au fost dărâmate, la fel şi castelul princiar şi turnurile reconstruite în timpul lui Ga-
briel Bethlen, iar mormintele princiare au fost profanate. Vechea tipografie înfiinţată de
către Gheorghe Rákóczy a fost distrusă, biblioteca şi arhiva incendiate, iar 569 de oameni au
fost luaţi în robie63. Distrugerile erau atât de mari
încât oraşul s-a numit Neagra–Iulia. Ca urmare a
acestor nenorociri, Mihai Apaffy s-a văzut nevoit
să transfere din capitala Alba–Iulia, Academicum
Collegium la Aiud (1662), iar la Castelul din
târgul Ibaşfalău o parte a aparatului administra-
tiv. Principele renovează şi modernizează Caste-
lul din Ibaşfalău în stil baroc, adaptându-l ran-
gului de reşedinţă princiară, apogeul existenţei şi funcţionării sale. Castelul dispunea de 42
de încăperi, cu o suprafaţă totală de 2 400 mp şi bineânţeles nu lipsea imensa sală de bal. S-a
construit şi un tunel pe sub râul Târnava Mare, care făcea legătura, în caz de pericol, între
acest castel şi cel din satul Mălâncrav, aparţinând aceleiaşi familii, cu o lungime de 15 km în
linie dreaptă. Ulterior reţeaua de tuneluri a fost extinsă făcând legătura şi cu cele două bise-
rici mai mari din oraş, Biserica Armeano – Catolică şi Biserica mechitariştilor, actuala Bise-
rică Romano– Catolică. Această reţea dezvoltată ulterior, a fost folosită de-a lungul timpului
în diferite
scopuri militare, de la legătura directă şi rapidă între Ibaşfalău şi Mălâncrav şi până la folo-
sirea ei ca adăpost subteran pentru populaţie. În incinta Primăriei, până după cel de-al
doilea război mondial, a fost afişată schema de dispunere a tunelurilor şi galeriilor, fiind
dată jos de către primarul Coroş, un frizer ajuns în înalta funcţie edilitară datorită orientării
sale comuniste 64.

Pagina 27

Anul I (4)

Actualmente, reţeaua este impracticabilă, datorită inundării şi surpării pe diferite porţiuni.

La castelul din Ibaşfalău au fost primiţi oaspeţi de seamă, s-au organizat partide de

vânătoare, baluri şi seri de muzică şi lectură, s-au înfiripat idile şi s-au ţesut intrigi. Docu-

mentele vremii îl menţionează pe grădinarul Haji Peter care amenajează grădina castelului,

separând livada de parcul propriu-zis, acestuia din urmă fiindu-i acordate cu precădere lo-

curile umbrite, realizândîn parcul Castelului până şi blazonul familiei din vegetaţie. Florile

preferate erau trandafirii. Aleile erau plantate cu tei, iar prin parc erau ape mici curgătoare,

cu malurile pline cu flori. De asemenea „sunt trasate noi loturi pentru case destinate perso-

nalului Castelului (beciuri cu ziduri şi bolţi de piatră au fost identificate în subsolul unor

case situate la nord şi vest de castel)‖65.

Ce s-a întâmplat ulterior cu acest castel?

După moartea principelui Mihai Apaffy I, în anul

1690 în cetatea Făgăraşului, întreaga avere îi

revine fiului acestuia Mihai Apaffy II, princi- pe

al Transilvaniei între anii 1690 – 1696. După ce-

darea funcţiei de principe împăratului Leo- pold

I (1640 – 1705), împărat al Sfântului Imperiu Ro-

man

între anii 1658 – 1705, Mihai Apaffy II

primeşte din partea acestuia o rentă viageră până la moarte şi se retrage la Viena. S-a

căsătorit la 15 iunie 1695 cu Bethlen Ecaterina, Kata, fiica cea mare puternicului nobil Gri-

gore Bethlen, dar nu a avut moştenitori. A murit la Viena în anul 1713, de unde a fost adus

cu mare fast, numai dricul în care se afla sicriul fostului principe era tras de 10 perechi de

cai negri, şi a fost înmormântat la castelul familiei din Mălâncrav. Soţia sa, Kata, i-a supra-

vieţuit 11 ani, fiind o enigmatică văduvă: a purtat numai rochii dantelate şi era însoţită per-

manent de tinere fecioare. După decesul Katei în anul 1724, domeniul Ibaşfalăului rămâ-

nând împovărat de datorii, Fiscul imperial austriac confiscă întreaga avere a familiei Apaf-

fy, inclusiv castelul, iar după un inventar complet al întregului domeniu, acesta intră la 2

septembrie 1727, în posesia Imperiului Habsburgic, administrator fiind numit Szendrey

János. Demersurile de acaparare a castelului, atât de către membrii puternicei familii Be-

thlen, reprezentată de către groful Bethlen Gábor din Criş, care ridica pretenţii de moşte-

nire, cât şi de către comunitatea armeană din oraş devenită deja foarte puternică şi in-

Pagina 28

Anul I (4)

fluentă, dau în cele din urmă câştig de cauză comunităţii armene, împărăteasa Maria Tereza
fiind nevoită să dea familiei Bethlen „o altă moşie în schimbul celei promise armenilor‖66.

Armenii îi dau multiple funcţiuni: sediu de primărie, tribunal, loc de desfăşurare a
şedinţelor Senatului armenesc şi comunităţii orăşeneşti, precum şi pentru adunări festive.
După Revoluţia de la 1848, armenii încep să părăsească oraşul şi nemaifiind bani pentru
întreţinerea castelului, acesta ajunge o ruină. În anul 1857 este renovat şi atribuit Fiscului,
adăpostind până la construirea noilor clădiri ale Palatului de Justiţie (Tribunalul) – 1896 şi
Primăriei - 1897 şi aceste instituţii. Tot în această perioadă, în partea de sud a fostului dome-
niu princiar, s-a construit Liceul Maghiar de Stat, la a cărui construcţie s-au folosit şi mate-
riale recuperate prin demolarea unor clădiri aparţinătoare castelului, aflate într-un stadiu
avansat de degradare. Ulterior, în partea de construcţie rămasă, a funcţionat un liceu indus-
trial de fete până în anul 1948, când datorită transformărilor petrecute în învăţământul ro-
mânesc postbelic, clădirea a fost oferită Şcolii Agricole, mai apoi Liceu Agricol, aici funcţio-
nând internatul şcolii şi câteva săli – atelier, timp în care construcţia în sine a continuat să se
degradeze. La zece ani după evenimentele din 1989, Primăria a reuşit să recupereze Castelul
şi, în pofida opoziţiei unor consilieri, care vedeau ca unică posibilitate de rezolvare a si-
tuaţiei privatizarea lui, adică transformarea în hotel, magazine, sedii de firme etc, cât şi da-
torită unui substanţial ajutor financiar norvegian, în câteva din încăperile sale, renovate, a
luat fiinţă, spre aducere aminte, Colecţia Muzeală a Armenilor Transilvăneni, inaugurată la
data de 15 iulie 2010. Privind cu respectul cuvenit vârstei sale, ne întrebăm oare câţi emisari
străini au fost primiţi în acest castel? Câte tratative şi proiecte politice privind evoluţia şi vii-
torul Transilvaniei s-au purtat şi stabilit aici în nopţile de taină? Câte alte secrete ascund
sălile castelului mucegăite de trecerea sutelor de ani?

Bibliografie :
55 prof. Ioan D. Sandu - Un martir al ortodoxiei: Mitropolitul Sava Brancovici, în Revista
Teologică, Bucureşti, anul XXIV, nr. 1 - 2, Sibiu, ianuarie - februarie 1934, p. 7
56 Institutul de Istorie „NICOLAE IORGA” (Colectiv) - Călători străini despre Ţările Ro-
mâne, vol. 6, Bucureşti, 1976, pagină de internet, 2000, (http://www.crispedia.ro/
Politica_interna_a_Transilvaniei_1658-1683_)
57 Gruia - Cercetări în istoria literaturei bisericeşti, în Revista Teologică, anul 1, nr. 7 - 8, Si-
biu, 1907, p. 273

Pagina 29

Anul I (4)

58 cronicar Mihai Cserei - Nagyajtai Cserei Mihály Históriája, (Cronica lui Mihai Cserei),
Pest, 1852,
pagină de internet, 2014, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumbrăveni)
59 Nicolae Bethlen - Muribunda Transsylvania ad pedes sacrilissimi imperatoris Leopoldi
proiecta 1688, în Ioan D. Sandu - Un martir al ortodoxiei: Mitropolitul Sava Brancovici, în
Revista Teologică, anul XXIV, nr. 1 - 2, Sibiu, ianuarie - februarie 1934, p. 9
60 Nicolae Iorga - Relaţiile principatelor cu Ardealul după moartea lui Rákóczy al II –lea, în
prefaţa la Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. 4, Bucureşti, 1902, p.
CCCXI
61 arh. Liviu Stoica, istoric Gheorghe Stoica, filolog Gabriela Popa - Castles & fortresses in
Transylvania: Cluj County, (Castele şi cetăţi din Transilvania: Judeţul Cluj), Cluj-Napoca,
2008, p. 52
62 Ibidem.
63 Georg Kraus - op.cit., p. 270
64 Ovidiu Dan - Egregora de la Dumbrăveni, o scurtă istorie ilustrată a francmasoneriei
transilvane, Mediaş, 2009, p. 65
65 istoric Iozefina Postăvaru - Oraşul Dumbrăveni, jud.Sibiu. Un sit urban istoric neprotejat,
în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1 - 2 / 1996, p. 239. Între anii 1991 – 1998,
sub coordonarea Sfatului cultural al saşilor din Transilvania, din Gundelsheim (Germania) s-
a derulat Proiectul româno - german de inventariere a localităţilor din zona de colonizare
săsească din Transilvania. În cadrul acestui program, la a cărui derulare şi-au adus
contribuţia instituţii ale Academiei Române, Ministerului Culturii şi Ministerului
Învăţământului, localitatea Dumbrăveni a fost inventariată de o echipă a Centrului de
Proiectare pentru Patrimoniull Cultural Naţional, formată din istoricii Ioan George Andron
şi Iozefina Postăvaru. Concluziile au fost prezentate în Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, nr. 1 - 2 / 1996, p. 237 - 260 şi nr. 1 - 4 / 2000, p. 45 - 55

Revenind la principele Mihai Apaffy I, trebuie spus că acesta, a dus o politică ase-
mănătoare cu ceilalţi conducători ai epocii sale, dar totuşi diferită. În acea perioadă Principa-
tul Transilvaniei era vasal şi plătea tribut Imperiului Otoman, tribut care creştea an de an, în
timp ce Imperiul Habsburgic îşi aţintea tot mai mult privirea şi interesul înspre Transilvania.

Nobilii şi grofii înăspreau exploatarea socială, dar încă era vie amintirea stăpânirii lui
Ştefan cel Mare şi MihaiViteazul. Conflictele interne dintre catolici şi protestanţi se accen-

Pagina 30

Anul I (4)

tuau tot mai mult, dar existauşi boieri ortodocşi de la sud de Carpaţi, care deţineu moşii şi ave-
ri în Ardeal şi care aveau o influenţă asupra românilor ardeleni deloc de neglijat.
Principele transilvan a trebuit să dea dovadă de multă dibăcie şi diplomaţie în asigurarea şi
menţinerea liniştei Principatului (…)

Despre originea şi continuitatea poporului român s-a exprimat şi teologul şi istoricul
ungur Andras Huszti (de Hust) pe la 1770: „Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de
acea limbă veche romană ca naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate
înşela că ei sunt în Ardeal urmaşii Coloniilor romane (…). Urmaşii geto – dacilor trăiesc şi
astăzi acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii
lor‖14. 14 Andras Huszti - Vechea şi noua Dacie sau istoria stării vechi şi noi a Ardealului, Vi-
ena, 1791, p. 135 - 136, în istoric Aurel A. Mureşianu
© O nouă cotribuţie la istoria Românilor în evul mediu, în revista Ţara Bârsei, anul VIII, nr.

5, Braşov, septembrie -octombrie, 1936, p. 401
© 415 21 istoric Adolf Armbruster - Românii în cronica lui Ottokar de Styria, în publicaţia

Studii.
Revistă de istorie, anul XXV, nr. 3, Bucureşti, 1972, p. 482: „Românii transilvani au căzut în si-
tuaţia lor inferioară... pe de o parte din cauza religiei lor ortodoxe «schismatice», de care ro-
mânii au ţinut în evul mediu, cu o tenacitate rar întâlnită, încât ea se identifică în gândirea vre-
mii, în mare măsură cu însăşi fiinţa lor naţională, iar pe de alta, datorită regalităţii angevine,
care şi-a dat seama de pericolul politic pe care îl reprezentau românii transilvani menţinuţi în
continuare în situaţia lor privelegiată...21

Nicolae Nedelcu (n. în 1956, Şaroşul pe Tânrnave), după ce a absolvit Liceul Teoretic Dum-
brăveni, în 1975, a absolvit în 1978, Şcoala de ofiţeri (transmisiuni) din Sibiu şi a funcţionat între anii
1978-2002 în diferite unităţi militare din garnizoana Timişoara. Pasiunea de-o viaţă a domniei sale a
fost şi este istoria. Lucrarea la care a trudit poate ani şi din care am citat, n-a scris-o ca să epateze sau să
contrazică pe cineva. A scris-o ca s-o aibă la inimă. De aceea nici măcar n-a intenţionat acum un an să o
publice. Aşadar lucrarea aceasta, poate o viitoare carte de căpătâi pentru localnici, ar putea fi o mostră
de patriotism.

Pagina 31

Anul I (4)

- -

-- -
- --

-
-

-

--

--
-
--

-

- -- -

Pagina 32

Anul I (4)

- -
- -

-- -
--
-
-

-

-

-

Pagina 33

Anul I (4)

- -
-
-
-- -
- -

-

-

Pagina 34

Anul I (4)

Emil Frătilă
(1934—1992),

S-a născut în satul Pănade, judetul Alba, a absolvit secţia de Filologie a Universităţii
Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. Din 1984 a fost profesor titular la catedra de Limba şi Litera-
tura Română de la Cergău Mare, judeţul Alba.

Debutează în 1957 în revista pentru copii “Cravata Roşie” din Bucureşti, unde era di-
rector Ion Brad. A mai publicat sporadic în “Tribuna”, Cluj-Napoca şi ziarul “Unirea” de la
Alba-Iulia.

Tematica principală a universului său poetic este copilăria, familia, satul natal si eroii
săi. În anul 2013, prin grija fetelor sale, a nepotului său Ion Frăţilă şi a fiicei acestuia, Delia, se
publică postum “Amurgul verii”, volum de versuri îngrijit de Anna Kalimar, din care fac
parte şi aceste poeme.

Pagina 35

Anul I (4)

De ce? Crâmpeie

De ce aşa de puţini mai cântă Romănia? Crâmpeie de dor rămase neştiute
Ea este aşa de frumoasă! Se dezvăluie pentru tine mereu,
Poate chiar mai frumoasă ca altădată. Fulgii de nea în plutiri liniştite
Ca atunci când eu îmi petreceam copilăria Cad misterios în sufletul meu,
Îi casa noastră deşi era mica
Pentru mine era cea mai aleasă casă, Crâmpeie de vise mereu luminate
Cerul era albastru deschis Te-aduc înspre mine sfios,
Nopţile mi se păreau de vis Ochii tăi cu sclipiri minunate
Cu stele şi lună misterioasă Aievea ȋîi văd lucind misterios
Luceafărul intrându-mi în casă.
De ce tot mai puţini iubesc România? Crămpeie de linişti odihnitoare
În toate anotimpurile este minunată; Îmi învăluie aducerile-aminte
Primăvara este un paradis verde, Doamne, câtă lumină şi soare
Vara ciocârlia, în holdele ei se pierde, Te-mbracă-n iubirea-mi fierbinte.
Toamna recoltele coapte o îmbogăţesc,
Iarna asezările în alb imaculat strălucesc.
De ce aşa de mulţi cetăţeni părăsesc România?
Şi-au pierdut mai marii ei omenia?
Trezeste-te ţară, EŞTI RO-
MÂNIA!

Pagina 36

O legendă vie Anul I (4)

Tata a fost un om Aş vrea
născut în Pănadea lui Timotei Cipariu
În omienouăsutepaisprezece Aş vrea să te simt,
Caţi din sat îl mai ştiu oare răsăritule de soare
Doi, trei, zece? de martie,
După câte ştiu: puţini! cum te cuibăreşti
S-a stins demult, În inima mea
demult și prea devreme, care aşteaptă de mult
dar sufletul său neprihănit primăvara.
dăinuie undeva Aş vrea să mă întind
în universul nesfârşit. pe covorul ierbii crude
Tata a fost ţăranul drept, şi să cuprind
viguros şi deştept, cerul infinit
îi plăcea să citească, unde se ascunde
Ştia bine să socotească marea taină la nesfârşit.
Şi priceput să scoată Aş vrea sufletul meu
bogăţia din glie, să fie deschis
adevărat fiu de Românie. pentru toţi semenii
În faţa lui, lanul cu spice aurii Şi să le fie iubire mereu.
se legăna mlădios Aş vrea să mă oglindesc,
iar ciocărliile zglobii iubito, în ochii tăi verzi
Îi cântau cântecele duios. şi să le simt
Tata, familia și ţara şi-a iubit, învăluirea caldă a dragostei.
A fost harnic, plin de omenie Aş vrea multe,
A rămas pentru mine, o legendă vie. dar îţi multumesc, Doamne,
că mi-ai dăruit viaţa.

Pagina 37

Dansul gândurilor Anul I (4)

Dansul gândurilor Adio
mele este o revelaţie
şi simt începuturi Lui Arcadie Hinescu
năstraşnice de căutări, A plecat sufletul din tine
Adevărul ascuns te văd întins neputincios şi rece.
iese din inimă Clopotele scot dangăte pline
şi pleacă în neant glasul lor pe tine te petrece.
să cerceteze necunoscutul, Visele tale toate s-au frânt.
Astăzi mă îndoiesc de nemurire. Ce rămâne din tine pe Pământ?
Poarta cerului e zăvorâtă Cărţile tale cu lumini roditoare
şi mulţimea sufletelor Lumină ce niciodată nu moare.
nu pot s-o deschidă. Adio,
Sfântul Petru e de negăsit rămâi pentru ai tăi,
pentru că a pierdut cheia, durerea cea mare!
unele suflete spun
că ar fi scăpat-o în Iad, Destănuire
Plâng îngerii rugându-se
Dumnezeului îndurător, Soţiei
Dansul gândurilor Şi-acum spre sfârşit, mă mângâi cu toate ce-mi faci
mele este o revelaţie, şi îmi dezmierzi neîncetat al sufletului dor,
Plâng şi eu pentru om Tu eşti fiinta care tot ce faci îmi placi
şi sufletul său Că m-ai făcut ca prin iubire să nu fiu călător.
pentru mine şi destinul meu. Destinul mi l-ai pus în sufletu-ţi curat
Şi sensul vieţii mele cu tine mi l-am scris,
Nu pot să cred dar este adevărat
Că tu mi-ai împlinit cel mai ferice vis,
Visul să stau o viaţă cu iubirea
Să pot sa sorb a ei lumină sfântă
Să văd şi să simt cum creşte împlinirea
Şi cum tu lângă mine eşti dragoste adancă.

Pagina 38

Anul I (4)

Credinţă Am curaj

Cred în lumină şi în creatorul ei Într-o oglindă
Dar multe mi se clatină în convingeri. sânii femeii se dezvelesc,
Mă –mbăt cu mireasma florilor de tei Imaginea tremură
Şi ochii tăi îi caut pretutindeni. şi femeia murmură
Cred în infinitul albastrului deschis, cu voce înceată în şoapte.
Dar nu ştiu Raiul pe unde se-ntinde. Dezvelirea dezmiardă tăcerea.
Surâsul tău mă învăluie ca-n vis Nu e târziu şi nu e noapte
Şi dragostea în mine şi-acum se mai aprinde. Păcătuirea e destul de departe.
Cred în viaţă, deşi puţină eu mai am, Creşte-n lumină puterea
Însă rămân speranţe de bine pentru ai mei şi plâng sunete de clopote
Şi chiar de câteodată în lume e vacarm în dangăte sparte.
Tot la sfârşit de iarnă cresc gingaşi ghiocei. Îngerii străjuiesc Universul.
Am curaj…
Nu mă tem de moarte
Femeia mă mângâie cu dulcele-i şoapte.

Dezvăluire Vremurile trec

După ce voi pleca Vremurile trec, vremurile vin,
ca tot omul dincolo, Verde-i codrul cu arin.
nu se ştie unde dincolo, Casa mea e cuib de dor,
căutaţi-mi umbra Că pe tine te ador
imprimată în aria satului Te ador nu cu păcat
şi-o veţi găsi Cum mai făceam altădat’.
ca pe-o sfântă pictată Te ador ca pe o mamă
zâmbindu-vă şugubăţ. Cu cernita ei năframă,
Căutaţi-mi amurgul Vremurile trec, vremurile vin,
împlinirea, iubirea şi trudirea Eu mă duc în taină ca orice creştin.
toate au fost pătimaşe Te-oi aştepta departe în cerul divin,
şi veţi găsi multe, multe… Vremurile trec, vremurile vin,
Dar ce folos? Mă duc în veşnicie şi n-o să mai vin.
Ştiţi voi cine-am fost cu adevărat? Pagina 39

Anul I (4)

Caută-mă

Caută-mă-n primăvară Caută-mă cu privirea
Când iarba sclipeşte-n rouă Dar nu îmi topi iubirea
Caută-mă-n dimineaţă Caută-mă unde ştii
C-un sărut de mă răsfaţă Şi mă-nvaţă a iubi
Caută-mă-n raze line Caută-mă unde vreau
Că mi-e dragostea la tine Cu tine mereu să stau
Caută-mă-n flori de tei Să-ne-mbrăţişăm cu drag
Să mă iubeşti ştiu că vrei Că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

Ioan Raţiu, s-a născut la 21 decembrie 1938, în satul Pănade.
A urmat şcoala elementară în sat, liceul la Blaj şi Târnăveni. A absolvit Institutul Pedagogic
din Târgu-Mureş şi a fost profesor de Limba şi Literatura Română-Istorie, la şcolile din Fei-
sa, Căpâlna de jos şi Pănade. S-a pensionat după 39 de ani de activitate. Este căsătorit cu
Virginia Raţiu (n. Istrate), având trei copii şi trei nepoţi.

A publicat în ziare şi reviste: “Unirea”, “Tribuna”, “Paşii profetului”, “Astra
Blăjeană”; antologii: “Poarta inimii”; volume: “Dialoguri subiective”, autor Ioan Popa.

A alcătuit, în colaborare, o monografie a Pănăzii, “Pănade 700 de ani”(1999). În
2009, monografia a fost revizuită şi republicată cu titlul “Pănade întotdeauna”.
Au urmat volumele de autor:”Plecarea visului spre taine” ( versuri, 2005), “Iubire
tăinuită” (2008), “Lumina cuvântului” (versuri, 2011, volum care include si versuri ale
fiicei sale, Nadina). Datorită activităţii sale cultural—artistice, este menţionat în
“Dicţionarul Culturii şi Civilizaţiei Populare”, publicat în 2011 de către Asociaţiunea AS-
TRA, Despărţământul “ Timotei Cipariu Blaj”.

Pagina 40

Anul I (4)

--
--

Mirela Aldea este profesoară de psihologie la Sibiu
Pagina 41

Anul I (4)

Nocturnă Crucea Drumului

Noaptea-i lumină, Lemn de cruce,negru vechi
Lumina e noapte, Plouat, uscat, iar plouat,
Somnu-i o floare de colţ, Parfumând,
Trimisă în dar, de departe Înmiresmat de mirosul florilor câmpului,
La tine m-am oprit eu,
Fără contur, Lemnul, pământul
Pâlpâiri de lumini, Dorind să-ţi aduc mulţumire,
Ne-ntrerupte Celui ce mîini întinse,
Sorb din obscur, Bătute-n piroane ruginite,
Amoruri corupte. Groase, urâte,
Ah, mîinile TALE, gingaşe,
10 iulie 1975. Subţiri,
Nu Te-au durut, BUNULE?
Shaving
7 iunie 2002
Shaving is crossing your face,
From right to left, Pagina 42
From left to right,

From down to up,
From up to down,
And sometimes bleeding in points,

But all these signs,
Are exactly not praying,
If you’ re not praying,
With your soul and brain,

In the same time.

Anul I (4)

Shaving Mai mişcă-ţi buzele , iubito

(Bărbierindu-te) Mai mişcă-ţi buzele, iubito,
Să-ţi aud răsuflarea cum doarme,
Bărbieritul e traversarea feţii,
De la dreapta spre stânga, Mai mişcă-ţi buzele, iubito,
De la stânga spre dreapta, Să-ţi aud răsuflarea cum râde,

De jos în sus Mai mişcă-ţi buzele, iubito,
De sus în jos Să-mi mai auzi răsuflarea cum plânge.
Uneori sângerând în puncte
26 noiembrie 2012.
Dar toate aceste semne
Sînt exact nimic, Ecou
Dacă nu te rogi
Cu sufletul şi mintea Speranţa pură-i un ecou,
Ecoul pur e o sparanţă,
În acelaşi timp. Şi prin păduri,
Adânci, virgine,
August 2004.
Tot glasuind,
Doar eu m-aud,
Ecou, ecou,
Pe limbi străine

Ianuarie 2013.

Pentru dl. Mircea Marcoş, cunoscutul artist vocal al Ardealului, poezia a fost şi este poate,
suprema ipostază a viziunii celor mai candide sentimente.

Domnia sa este rapsodul popular care-şi cântă poeziile şi poetul care freamătă necontenit, cân-
tându-şi în suspine, bătrânul neam de plugari.

Pagina 43

Anul I (4)

Andreea Lup

ƒ

Aurora rămăsese perplexă. Nu ştia ce să mai gândească. Ceea ce doar i se întâmplase era de-
a dreptul incredibil. Ea, o fată necunoscută de-a 9-a reuşi să-i distrugă arsenalul celui mai
popular i râvnit băiat din şcoală. Unuia de clasa a 12-a. Lui Victor! Nu îi venea să creadă
ceea ce tocmai se întâmplase. Era parcă un vis, şi unul tare ciudat. La început Aurora era
foarte fericită de ceea ce făcu, de reuşita ei, după cum o numea, însă acum părea puţin tristă.
Se gândea încontinuu la întâmplarea petrecută cu foarte puţin timp în urmă. Uită complet
de şcoală, de faptul că toate cărţile şi caietele ei preţioase cândva, erau acum pe scările şcolii
şi puteau fi oricând aruncate, de faptul că în mai puţin de jumătate de oră avea să dea test la
fizică. Uită totul. Singurul lucru care nu îi dădea pace, era întâmplarea de dinainte. Victor…
Victor… Ce însemna Victor pentru ea? Acea întâmplare prinsese proporţii uria e în capul
Aurorei, chiar dacă la suprafaţă părea neatinsă. Zbuciumul interior o teroriza. Fel şi fel de
gânduri o copleşeau, îi presau atât inima cât şi gândirea. Era prea mult şi pentru ea, mult
prea mult. La început nu dorea altceva decât să scape atât de el cât şi de prietenii lui, însă
acum totul era diferit, diferit într-un mod straniu, de-a dreptul. Gândirea ei era vraişte. Nu
ştia ce să facă. Existau anumite gânduri, dar mai ales sentimente care-i dădeau fiori. Oare…
Oare se putea ca ea, Aurora, să fie îndrăgostită de Victor?! Nu! Nu! Nu! Nega mereu aceste
gânduri fugare, care o înspăimântau. Dar totuşi de ce apăreau mereu şi mereu? Asta era o
altă întrebare, care o măcina pe Aurora.

În tot timpul pe care si l-a petrecut pe bancă, liceana stătea cu capul în palme şi cu ochii
închişi. Îşi muşca buzele încontinuu până la sângerare. Se putea lesne observa că era ner-
voasă, poate chiar speriată. Deodată îşi deschise ochii. Faţa i se însenină, nu după mult timp
radia de fericire. Da, găsise răspunsul tuturor întrebărilor din capul ei, îşi dădu seama de
ceea ce se petrecea. Îşi dădu seama de faptul că era îndrăgostită de Victor. Totul se întâm-
plase atât de repede încât nu putea crede că e îndrăgostită de el. Premisa ei era că îl cu-
noştea doar de câteva zile. Era imposibil să se îndrăgostească atât de repede, şi totuşi…
Atunci când auzi că el era îndrăgostit, o parte din inima ei se împietri şi, chiar şi aşa, nu do-
rea sub nicio formă să accepte faptul că îl iubea. Da, era foarte încăpăţânată, de aceea conti-

Pagina 44

Anul I (4)

nuă cu răspunsuri seci. Când îl văzu că pleacă, se bucură deoarece reuşi să-l reducă la tăcere
pe cel mai deştept şi şarmant băiat din grupul “R”, dar acea bucurie dispăru foarte repede da-
torită adevăratelor sentimente. Nu mai era nimic de negat. Totul era limpede ca apa. Totuşi
mai exista o întrebare la care Aurora nu-i găsi încă răspunsul şi anume: de cine era îndrăgostit
Victor? Fata nu se frământă însă prea mult cu acea întrebare, deoarece era acum preocupată
cu amintirea dăţilor în care se întâlni cu Victor. Ea stătea pe banca unde o lăsăse băiatul şi
privea în gol minunăndu-se de cât de frumoasă este iubirea.

„

Victor se îndrepta cu paşi rapizi spre casă în speranţa că nu va da peste nimeni pe
drum, deoarece nu se simţea în stare să lege nici măcar două cuvinte. Nu înţelegea ce se
petrece cu el, însă ştia un lucru: nu era de bine. Se gândea la tot felul de lucruri şi absolut
toate legate de Aurora. Era prima data când i se întâmpla aşa ceva şi nu ştia ce e de făcut. De
ce era mereu prezentă Aurora în mintea lui? Oare luase prea în serios cazul “Aurora”? Ce era
de făcut ca ea să dispară din peisaj? Un timp se gândi să o evite, dar era imposibil, deoarece el
î i asumase nişte riscuri atunci când preluă cazul. Singurul lucru pe care îl putea face era să
termine cu ea cât mai repede, iar după aceea să o ignore; oricum el nu mai avea decât un an
de liceu, iar acela avea să treacă repede, după cum gândea el, însă în viitorul apropiat, avea să
afle că acel ultim an de liceu avea să fie cel mai groaznic an de care avusese parte până acum.

Ajuns acasă, Victor se aşeză pe fotoliul confortabil din camera lui şi începu să se gân-
dească la un atac premeditat pentru Aurora. Nu ştia exact cum avea să o facă să sufere, dar
era sigur că avea nevoie de ceva timp, deoarece în ochii lui ea părea cea mai încăpăţânată per-
soană de pe faţa pământului. Se gândi ce se gândi şi, până la urmă, ajunse la concluzia că sin-
gurul mod în care ar putea să o facă să sufere cu adevărat ar fi dacă ar face-o să se
îndrăgostească de el, iar după aceea iar da papucii la fel de dureros cum îi aruncase ea acele
răspunsuri seci. Da, planul era perfect, dar Victor se simţea totuşi trist. Nu dorea să o vadă pe
Aurora suferind din cauza lui. El avea o inimă mare. Mereu ezita să o dezvăluie.

Stând şi gândindu-se cum să-şi pună planul în aplicare, Victor se gândea din ce în ce mai
mult la momentele, scurte într-adevăr, în care fusese împreună cu ea. Se gândea la prima lor
întâlnire, pe coridorul şcolii, deoarece aceea era singura dată în care se întâlniseră fără să fie

Pagina 45

Anul I (4)
altcineva prin preajmă. Chiar dacă acea întâlnire era cu interes pentru Victor, acum părea o
frumoasă amintire, scurtă ce-i drept. Îi părea rău că nu avu ocazia să mai vorbească cu ea.
Băiatul se gândea din nou şi la cele întâmplate recent şi aşa putea să-şi alimenteze ura şi să
meargă mai departe cu planul lui. Aurora avea să plătească.
(Va urma)

Pentru Andreea Lup, fostă elevă în clasa a VIII –a a Liceului Teoretic Dumbrăveni şi elevă în clasa a
IX-a, la Colegiul Național ”Samuel von Brukenthal”, mânuirea condeiului în ticluirea unor naraţiuni tentante
este, de câţiva anişori buni, un adevărat hoby. În speranţa că scrisul, ca şi echitaţia, va fi unul dintre hoby-
urile ei pentru tot resul vieţii şi că va lupta pentru şlefuirea stilului, redacţia revistei noastre îi urează mult
succes.

Pagina 46

Anul I (4)

PROBLEMATICA FANTASTICULUI ÎN « FASCINANTUL CORN DE VÂN TOARE »
AL LUI NICOLAE SUCIU
--

--
-

- - -
- -

–- -

- -
-

-

-
-

-
--

Pagina 47

Anul I (4)

-
-

- --
-- -

-

-

-
-

-

Pagina 48

Anul I (4)

- -
––
-
-

Pagina 49


Click to View FlipBook Version
Previous Book
Silver Cross Babywear Christmas Brochure
Next Book
BENGKEL PERANCANGAN STRATEGIK SEKOLAH SMA IRSYADIAH