Dumbrăveniul Cultural - Anul 2012

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

În erotica eminesciană femeia nu are existenţă proprie, ea există doar în visul şi în amintirea
poetului. De aceea, verbele care fixează momentul întâlnirii sunt fie la timpul trecut, fie la timpul

viitor.
Supusă degradării temporale, femeia îşi pierde identitatea şi sub masca frumuseţii se reduce

la schopenhaueriana voinţă de a fi a speciei. Icoana devine marionetă, gestica ritualică din idile
devine convenţie socială, ritualul mitic devine rol de farsă: „Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi
bisericoşi,/S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt/De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe
pământ” . (Scrisoarea V).

Idila erotică în care femeia era celebrată ca principiu armonizator al Universului se
transformă în satiră care sancţionează degradarea feminină: „Şi în farmecul vieţii-mi/Nu ştiam că-i
tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia”(Pe aceeaşi ulicioară), sau:
„Aşadar când plin de visuri urmăreşti vre o femeie,/Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin
alee/Şi pătează umbra verde cu fantasticele dungi,/Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.”

(Scrisoarea V).
Elegiile erotice sunt structurate în jurul a două elemente: memoria care păstrează imaginea

iubirii, caracteristică bărbatului, asociată existenţei eterne a Universului şi uitarea asociată „veşnicei
treceri” , fragilităţii şi efemerităţii femeii.

În Sonete amintirea se transformă în invocaţie care încearcă să fixeze în memorie imaginea
fragilă, fugară, imponderabilă a femeii: „Când însuşi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei
dulci evlavii,/ Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”

(Sonet).
Cântare a iubirii, idilă, satiră, elegie, invocaţie, erotica eminesciană întrupează în cuvânt

dragostea, „fixând eternul feminin în icoana poeziei” (I. Em. Petrescu).

BIBLIOGRAFIE

1. Călinescu, George.........................................1976, Opera lui Mihai Eminescu, vol I şi II, Ed.

Minerva
2. Eliade, Mircea................................................1995, Mefistofel şi Androginul, Ed. Humanitas
3. Eminescu, Mihai.............................................1963, Poezii, Editura pentru Literatură

4. x x x....................................................1996, Miturile lui Platon, Ed. Humanitas
5. Petrescu, Ioana Em..........................................1978, Eminescu.Modele cosmologice şi viziune

poetică. Ed. Minerva

48

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

MIRACULOASA MASĂ ŞI PROZA
CRITICULUI LUI ANTON COSMA

Prof. Nicolae Suciu

Oricât ar evolua societatea umană şi oricât de mult s-ar
înstrăina limbajul artistic de „materia primă”, cea “a stării
primordiale” (1) - fiinţa umană tot va fi fascinată de urmărirea
„peripeţiilor unei povestiri”, aceasta părând, cum opinează
Mircea Eliade, „consubstanţială condiţiei umane.”(Id. 179)

Nici criticul literar nu este mai prejos, cu toate că meseria
lui, s-ar părea că-l distanţează de actul creaţiei/ narării propriu-
zise. Fără să părăsească reduta, criticul care, graţie talentului
artistic, avansează pe tarâmul prozei, simte nevoia şi el să „iasă din timpul istoric şi personal” spre
a se cufunda „într-un timp fabulos, transistoric” (2) - timp pe care îndeletnicirea de teoretician
literar nu i-o asigură. Astfel de critici, aparţinători ai familiei pe care a onorat-o atât de asiduu
George Călinescu, îmi apar ca nişte medici chirurgi care hotărăsc să descindă în sala de aşteptare
în care pacienţii stau în expectativă, şi lepădându-şi halatul alb, ecusonul, bisturiul şi stetoscopul,
doresc cu ardoare, să se confunde cu omul care, bolnav grav, mai crede încă într-o salvare.

Anton Cosma, trecut la cele veşnice în floarea vârstei, autor al unor studii critice deosebite:
Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Cluj Napoca, 1977; Geneza romanului
românesc, Bucureşti, 1985; Romanul românesc contemporan. 1945-1985, vol. I: Realismul,
Bucureşti, 1988, vol. II: Metarealismul, Cluj Napoca, 1998- face parte cred, din această “familie.”

Apariţia mai întâi, a volumului de teatru, iar mai apoi, în premieră absolută a prozei Masa cu
nouă popi, în primul număr al revistei Astra dumbrăveneană, revistă a Despărţământului ASTRA
“Timotei Cipariu” Dumbrveni, judeţul Subiu, a stârnit mare senzaţie, cu atât mai mult, cu cât fostul
profesor de liceu din orăşelul fostă reşedinţă pe vremuri, a secretarului de stat al Transilvaniei, era
cunoscut atât de foştii colegi de breaslă (câţi au mai rămas) , cât şi de foştii elevi, doar în calitate
de critic literar.

49

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Asemenea regizorului care arde de nerăbdare să ajungă şi el, măcar o dată în viaţă, în platoul
de filmare sau în scenă, ca şi cum acest act i-ar prelungi viaţa, tot aşa criticul de la Vatra târgu -
mureşeană, cronicar dramatic, a găsit timpul necesar să se confunde cu sutele de prozatori pe
care, cu un ochi de fin observator „i-a consultat” timp îndelungat, şi mai ales cu puzderia de
personaje aflate în goana luptei pentru “supravieţuire artistică.”

Răsfoind Masa cu nouă popi, înţelegem de ce criticul Anton Cosma era de multe ori furat,
printre altele, de detaliile prozelor diagnosticate cu originalitate şi de derularea rapidă a faptelor
însăilate în jurul unui fir epic.

Această primă proză dovedeşte că redactorul de la Vatra nu era doar un simplu critic. Pentru el,
ori critica era o anticameră preparatoare a măştilor prozatorului şi dramaturgului, ori proza şi
dramaturgia erau adevărate exerciţii de nemurire, de acrobaţie artistică, pentru criticul al cărui
suflet părea “tăbăcit” de însăşi rutina meseriei.

La prima vedere, titlul Masa cu nouă popi, deşi frapează prin numărul popilor, trimite cu gândul
la jocul de pocher. Mai apoi, încă de la prima lectură, termenii care dau senzaţia de mister, de
vrajă, cum ar fi: „experienţă cu totul neobişnuită”, “diverse superstiţii”, “învăluit în ceaţă”, “o masă
cu “şpiritişmus”, “în mister m-a răscolit profound, porunca unui “medium”, “aventură insolită o
asemenea incalificabilă aventură”, etc, amintesc de proza fantastică din familia Nopţilor la
Serampore, a lui Mircea Eliade. Pe de altă parte, tehnica “aranjării”, pregătirea atmosferei, atât de
necesară unei povestiri, apropie proza de faţă de naraţiunile lui Vasile Voiculescu.

Matur în construirea ”ramei”, prozatorul lasă cititorul, încă din incipit, să se familiarizeze treptat
cu instanţele povestirii: personajul narator, martor ocular, este de meserie un profesor. Acesta,
lucrând la un I.P.C.D, a avut de nenumărate ori, ocazia să conducă sesiuni de bacalaureat şi,
revenit în Târgu - Mureş, pe parcursul unei plimbări împreună cu autorul - narator, să-i amintească
netam - nesam de o întâmplare insolită, petrecută împreună, prin anii 70 şi ceva, într-un orăşel de
pe Târnava Mare, unde protagonistul fusese trimis în calitate de preşedinte de bacalaureat.
Amintirile acelor ani sunt legate în mintea preşedintelui, de o întâmplare neobişnuită.

Relatarea faptelor petrecute cu mulţi ani în urmă, se conturează parcă, în mintea lui, ca un act
de iniţiere în vederea derulării paşilor maturizării în viaţă.

Firul epic este legat de existenţa într-un sat apropiat orăşelului cu pricina, a unei mese care, la
provocările unui iniţiat, răspunde la întrebări prin săltarea picioarelor comunicând numărul, de
pildă, al banilor din buzunarul unui musafir aflat cu mâinile pe blatul ei. În imaginaţia

50

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

preşedintelui, acest lucru putea fi un fapt pe cât de banal, pe atât de insolit şi pe cât de incredibil,
pe atât de interesant.

Personaj bine individualizat, preşedintele se simte “cum nu se mai simţise vreodată”, decis, în
sfârşit, “să piardă timpul”. Dominat de “o senzaţie penibilă”, acestuia nu-i vine să creadă că se
poate preta la “o asemenea incalificabilă aventură.” În minte, îi fulgeră tot felul de întrebări: “Ce
vor zice elevii pe care i-am examinat (…) ce vor zice tovarăşii, care m-au trimis aici ca să reprezint
ideea de seriozitate şi exigenţă intelectuală şi moral-politică?”- care punctează, printre altele, un
“sentiment al ridicolului şi al absurdităţii totale.” În acelaşi timp, în paranteză, prinse în pasta
discursului narativ, prind contur alte întrebări inimate din străfundurile conştiinţei, răscolindu-l ca
o înfăţişare la o instanţă judecătorească: “vasăzică, eu, care am fost ateu de cînd mă ştiu şi am
savurat atîtea cărţi gen Biblia hazlie, eu sînt acela care, acum, mă declar atît de uşor gata să
particip la o experienţă de spiritism, dorind să văd cu ochii mei ceea ce totdeauna mintea a respins
fără drept de apel ca imposibil şi ca absurd?!” În timp ce “un sîmbure de interes de curiozitate”
ţine în strună toate acestea, senzaţia pe care o încearcă este,” într-un cuvînt, aceea a unei porniri
nestăvilite spre rîs, spre un rîs parcă răzbunător, plin de răutate, un rîs care însă nu putea totuşi să
izbucnească, o cenzură misterioasă îl oprea în piept şi-mi interzicea să mă eliberez”. Apoi e bântuit
de alte gânduri surprinse tot printr-un licăr de introspecţie: “Mă tem că dacă aş încerca s-o
formulez (“dar dacă, totuşi, masa se va ridica?”), această expresie n-ar comunica nimic din intensa
şi amestecata stare pe care o trăiam atunci, în care mă înecam, neputînd-o domina.”

Plecarea cu Dacia directorului însă nu se face imediat după provocarea exercitată de
profesorul de fizică V., la o ţigară şi un pahar de vorbă, pe unul din coridoarele şcolii. Momeala
aruncată de personajul narator, este ţinută totuşi departe de cititor amplificându-i pofta de
cunoaştere. Acesta, provocat la un astfel de exerciţiu, aşteaptă cu nerăbdare să fie deschisă “cutia
Pandorei”, asistând cu răbdare matusalemică, la derularea lentă a faptelor pregătitoare plecării:
“Examenul se încheia a doua zi, însă eu trebuia să mai rămîn o zi, ca să semnez diplomele de
bacalaureat care nu se completau, conform regulamentului, decît după examen, pentru cei
admişi.” La care se adaugă comentariul propriilor stări şi senzaţii: “Fireşte, mă simţeam cum nu
mă mai simţisem vreodată. Pe de o parte eram liber seara aceea şi puteam pierde timpul oricum,
dar pe de altă parte eram în drum spre ceea ce în termeni comuni se numea, totuşi, o şedinţă de
spiritism! Nu ştiu dacă-ţi poţi închipui starea mea (…) Şi totuşi mărturisesc că seriozitatea
profesorului de fizică şi a directorului…îmi furnizase şi un sîmbure de... nu, nu de îndoială, nici nu

51

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

voiam să admit acest cuvînt, dar un sîmbure de interes de curiozitate.” Încă de pe-acuma
preşedintele începe să se zvârcolească în curpenişul întrebărilor legate de masa aceea:

Dar, din nefericire pentru preşedinte dar şi pentru cititorul curios, plecarea pe înserate, înspre
satul V.- atât de mult aşteptată - nu avea să limpezească nimic despre masa miraculoasă. Discuţiile
dintre protagonist şi celelalte personaje, în maşină, ocolind în mod premeditat subiectul cu pricina
şi agăţându-se de alte subiecte cum ar fi pădurile printre care şerpuia drumul, pline de ciuperci şi
mistreţi, ele însele “ascunse” pe după pasaje descriptive, inserate anume ca să distragă atenţia
cititorului, au rolul de face subiectul central şi mai tentant: “Orăşelul se află adunat pe o cîmpie
mică şi dreaptă ca tava, înconjurat de dealuri verzi, cele mai multe împădurite. Drumul pe care
înaintam noi o luă pieptiş pe o colină încă înainte de a depăşi ultimele case. În faţa noastră, la vreo
doi kilometri, panglica lui albă cotea şi se pierdea după un bot de deal acoperit de arbuşti, printre
alte dealuri ce se apropiau, aruncînd, acum, după ce soarele se lăsase dincolo de orizont, umbre
lungi.”

Luările de cuvânt ale pasagerilor Daciei 1300, cu păreri variate şi bine argumentate, îl lasă pe
preşedintele de bacalaureat şi mai confuz. Dialogul dezinvolt, vioi îi asigură naratorului “merindea”
necesară caracterizării personajelor, intelectuali citiţi, documentaţi, unii chiar fără prejudecăţi.
Profesorul de fizică, V. , bunăoară, e un om serios, ca şi directorul, are „o voce potolită, expresie
poate a unui ritm interior oarecum ciudat, desuet şi deplasat; raţional”. Poate mai sceptic, el vrea
parcă, să supună comportamentul mesei, sub scalpelului raţiunii : “credem în ceea ce percepţiile şi
raţiunea noastră ne spun.” Ar vrea să pipăie misterele: “ Aş fi vrut să aduc şi un voltametru, ca să
măsor intensitatea şi tensiunea eventualilor biocurenţi...“ Mărturiseşte că fi vrut să aducă şi „un
aparat fotografic.” Caracterizarea indirectă, prin vorbirea personajului, prinde bine: “Mă
mărginesc să accept şi să aştept, să accept o realitate care mi se impune percepţiei şi să aştept nu
neapărat luminarea cîndva a cauzelor ei…”

Un alt personaj bine construit este şoferul cu „glasul domol”, directorul R. care nu se sfieşte,
într-o eră tehnico-ştiinţifică, să nu vadă totul şi cu ochii raţiunii. Are o minte mai intuitivă: “Lumea
e plină, dacă stai să te gîndeşti, de lucruri greu de explicat.“ El e de părere că „fenomene, ca aşa-
zisul spiritism sau ca telepatia, telechinezia, sînt explicabile numai în două moduri. Ele pot să fie
urme, vestigii aproape epuizate ale unei alte vîrste a omului, dinaintea erelor cunoscute de noi,
poate antediluviene…”

De asemenea, pentru el “miturile cele mai tulburătoare pe care le păstrăm astăzi nu sînt decît
amintiri trunchiate şi şterse de vreme ale acelui tip de existenţă omenească…” Directorul are şi

52

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

sclipiri profetice, nepotrivite educaţiei socialiste a vremii: „Oamenii continuă să caute puterea, dar
nu puterea asupra naturii, de la care au pornit atunci, după diluviu, ci puterea asupra semenilor
lor... E descurajant şi întristător…”

Profesorul de fizică, extrem de convingător, cel care-l provocase anterior, atacă frontal
discuţia despre masă. Tehnicianul blond, ghidul, inspirând „o linişte zîmbitoare”, confirmă toate
cele relatate de V. în legătură cu experienţa anterioară când masa s-a ridicase.

Nespusa bucurie a preşedintelui şi implicit a cititorului, odată cu sosirea “completului” de
profesori “şcoliţi” peste măsură la şedinţele de materialism dialectic şi istoric, nu este însă altceva
decât o altă “treaptă”, adică una pregătitoare pentru “urcuşul” pe o altă treaptă, sau mai bine zis o
culme montană care ar pregăti excursionistul să escaladeze vârful montan propriu-zis.

Cu răbdarea ajunsă la culme, cititorul trebuie să traverseze alt discurs descriptiv care sporeşte
mai tare misterul: “Maşina trase pe dreapta lîngă o căsuţă veche cam povârnită, vopsită în bej sau
mov, nu se mai distingea nuanţa din cauza semiîntunericului, cu ferestre mici, cum se construia în
alte vremuri, şi cu acoperişul de ţiglă înnegrit de ploi şi acoperit pe alocuri de muşchi şi licheni. O
tufă de vîsc se încăpăţîna să se agaţe pe streaşină, aproape gata să cadă.“

Spre surprinderea lor, profesorii constată că masa cu pricina nu mai există, deoarece, în urmă
cu două luni, după o discuţie până noaptea târziu cu nişte popi veniţi cu un microbuz de departe,
bătrâna, proprietara mesei „...a luat toporul şi, cu chiu cu vai cum a putut, a ciopîrţit masa. A
făcut-o lemn de foc.”

Ca musafirii, gata provocaţi şi urniţi de la munca lor didactică, să nu se reîntoarcă acasă cu un
gust amar, deşi sunt preveniţi că masa pe care o vor vedea are un cui de metal, profesorii vizitează
o altă familie de saşi. Aşadar o altă masă miraculoasă, cea reparată cu un cui de metal. Dar aceasta
se afla în bucătărie şi era folosită la de toate: “Mâncau pe ea, femeia toca varza pe ea, iarna, când
tăiau porcul măcinau carnea pentru cîrnaţi şi umpleau cartaboşii pe ea? Iar în zilele de sărbătoare,
după amiaza, cînd tinerilor le veneau prietenii, se amuzau punându-i întrebări năstruşnice şi
verificînd apoi dacă masa bătuse corect răspunsurile?!”

Preşedintele, uimit peste măsură, se întreabă: “Bine, dar ce fel de oameni sunt aceştia în stare să
trăiască aşa, în bună tovărăşie cu bizareria şi cu misterele?”

La finalul povestirii, “rama” se închide odată cu intervenţia autorului - narator care simte că
trebuie să vină cu unele lămuriri necesare, adică să povestească şi el ceea ce constatase cu ochii
lui, despre miraculoasa masă care, într-adevăr, în urmă cu ani, la provocările vizitatorilor curioşi, a
dăduse “răspunsuri” corecte în legătură cu câţi bani avea cel care întreba, în buzunar.

53

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Privită în ansamblu, povestirea, cu un prolog şi cu un epilog, solid construită, atrage prin tehnica
naraţiunii, prin folosirea adecvată a verbelor demarcând timpurile acţiunii şi individualizându-le,
prin vioiciunea şi suculenţa replicilor şi prin plasticitatea descrierilor.

BIBLIOGRAFIE:
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, ed. Univers, 1978, p. 178.

Idem, p. 179.
Idem, p. 179.

54

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

AUREL HANCU, „UN POET AL PREZENŢEI CRISTICE”2

Prof .Dr. Ion BUZAŞI

Omnia mea ( Editura Ardealul, Târgu Mureș, 2011) este un volum
antologic însumând cvasitotalitatea producţiei lirice a poetului Aurel Hancu,
autor până în prezent a patru volume de versuri, de la debutul său editorial din
1993, cu Povara de albastru, la care a adăugat Lacrima Madonei (2000), Iubire
din iubire (2002), Îngerul din vitralii (2005) şi, în continuarea lor, un grupaj de
inedite, intitulate Acasă, din care se conturează un nou volum.

Curios şi neobişnuit acest titlu pentru un volum de poezii; titlu cu trimitere la cunoscutul dicton
latin: Omnia mea, mecum porto (Toate ale mele, le port cu mine, sau într-o tălmăcire literară mai
succintă: Port cu mine întreaga mea avere), aparţinând filosofului Bias din Pirene (sec. VI. a. Ch.).
Poetul a reţinut pentru intitularea volumului său, doar prima parte a dictonului, Omnia mea – averea
mea, comoara mea - şi, dintr-odată, titlul ni se pare potrivit pentru un volum antologic ce
înmănunchează întreaga sa creaţie poetică, care este averea sa şi comoara sa. Ţinând cont însă că
poezia lui Aurel Hancu este una predominant creştină, traducerea sintagmei latine – Omnia mea – ar
putea fi interpretată şi în sensul evangheliceştilor poveţe: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde
molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia
şi nici rugina nu le strică, unde furiile nu le sapă şi nu le strică; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi este
şi inima” (Mt.,6, 19-21). Comoara poetului - ar fi credinţa – care asigură viaţa veşnică, posibilă
interpretare pentru că aproape toţi recenzenţii cărţilor de poezie ale lui Aurel Hancu au subliniat
această dominantă religioasă a liricii sale :„Aurel Hancu este un poet al prezenței cristice, al
întâlnirii tainice dintre Creator şi făptură. O undă franciscană străbate poemele sale în care creaţia
exultă fericită, mărturisind graţia care o copleşeşte” (Al. Cistelecan); „Versurile lui Aurel Hancu din
acest volum antologic relevă o fire meditativă, un spirit acut religios, pentru care suprafeţele lumii
sunt doar însemne ale unei discrete şi subtile hierofanii”(Iulian Boldea).

De la Povara de albastru până la grupajul de inedite – Acasă – majoritatea poeziilor au un
substrat biblic, uneori mai evident, alteori sublimat poetic. În poezia care dă titlu volumului, relaţia
cu fragmentul evanghelic despre Isus în furtună (Mt.,XIV,-22-34) este evident, deşi poetul a reţinut
doar îndemnurile la statornicia credinţei, garanţie pentru înfruntarea furtunilor vieţii, altminteri,
precum odinioară, apostolul Petru suntem în primejdia scufundării în mare: „Oricare-ai fi tu,

2 Aurel Hancu, OMNIA MEA, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2011
55

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

îndrăzneşte! / În noapte nu te-nspăimânta / oricare-ai fi, îşi spun : păşeşte - / îşi va fi stei credinţa ta!
/ De te-ndoieşti, n-ajungi la mal / Şi pierzi pe mare mersul sfânt”. Pentru a vedea evoluţia poeziei
religioase a lui Aurel Hancu, în sensul absorbirii lirice a mesajului evanghelic, am ales poezia
Acasă (Acasă, ne spun dicţionarele este un adverb, care înseamnă „în” sau „spre casă”). Vocabulă
cu semnificaţii multiple, îndeosebi de ocrotire, de confort spiritual: ca la mama acasă, mă simt ca
acasă, cu cei de-acasă; dar şi alte semnificaţii. Ana Blandiana are un frumos „antijurnal”, (era
rubrica poetei în „România literară”) reprodus în volumul Arhitectura valurilor despre starea de
linişte sufletească pe care ţi-o dă gândul apropierii de…acasă, un adverb derivat de la substantivul
casă – înţelegând casa părintească, aşa mai vii de-acasă (în sensul că acum te înţeleg), sau nu i-s toţi
boii acasă (nu se simte bine, liniştit); prin extensiune poate însemna satul natal, sau chiar patria, aşa
cum e folosit de George Coşbuc în poezia O scrisoare de la Muselim-Selo: „Eşti schilod tot, un
cerşetor te-ntorci acum acasă…/” Plecând de la această semnificaţie de bine sufletesc, de confort
sufletesc a acestei vocabule, pe care poetul o repetă obsedant în cuprinsul celor cinci strofe, îşi
începe poezia cu o cugetare, un aforism – Nu-i nicăieri mai bine ca acasă - , care devine laitmotivul
poeziei, şi-i conferă un caracter gnomic: în primele două strofe prin enumerări de condiţionale şi
concesive, în alternanţă cu revelatoare antiteze: „De te-ai ivit dintr-o cocioabă, frate, / de n-ai pe
nimenea pe lume, rudă, / de numai inima îti bate, şi chiar de viaţa ţi se pare crudă / - Nu-i nicăieri
mai bine ca acasă. / Acas’ bordeiul în palat se schimbă / Durerea se-nveşmântă-n bucurie / Şi noi
vorbim aceeaşi limbă / Oricât de-ntinsă viaţa să ne fie! / Nu-i nicăieri mai bine ca acasă. / Din
strofa următoare, timp şi spaţiu nu mai sunt bariere pentru că „suntem cu toţii una”, clădim aceeaşi
casă şi „vom trăi de-a pururi acasă”. De acum acasă, - cu sprijinul laitmotivului începe să capete
sensul religios, mistic - , proclamând biruinţa vieţii asupra morţii, şi eternitatea celui ce a adus
această biruinţă.„ Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde este, moarte, boldul tău?” – spune Sf.
Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni, XV, 55, şi, după el, spune poetul: „şi moartea-i
înghiţită de-nviere, / Şi Dumnezeu cu tine stă la masă / Nici Cel de mult, nici Cel de-acum nu
piere.” Pentru ca în final, sensul oferit de poet adverbului acasă, să se lămurească deplin, prin
alternanţa timpului: dacă până acum verbele au fost la prezent, ele sunt la viitor, conturând un acasă
al vieţii veşnice, al vieţii viitoare, pentru că, spune acelaşi apostol al neamurilor, noi „nu avem aici
viaţă stătătoare”: „Şi vine vremea când vom fi acasă - / din orice seminţie ne vom trage / Vom locui
cu toţii aceeaşi Casă, / Şi vom slăvi de-a pururi doar un Rege.”/ Şi compoziţia simetrică este
asigurată prin încheierea, cu dublă repetare, a aceluiaşi laitmotiv: „Nu-i nicăieri mai bine ca acasă”.
Este una din cele mai bune poezii ale volumului, vrednică să figureze într-o antologie a poeziei
religioase româneşti.

56

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Pentru Aurel Hancu (n.1940), întâlnirea cu Ioan Alexandru a fost providenţială, marcându-i
destinul literar şi evoluţia poetică. De altminteri, volumul de debut este prefaţat de Ioan Alexandru
în stilul său patetic, fratern şi colegial, amintind de Subpădurea natală a lui Hancu, unde a fost o
vreme adăpostit, un alt mare poet creştin, Nichifor Crainic: „Dacă e durere-n lume, / Dacă toate-n
lume pier,/ Subpădure vei rămâne / Colo sus la Domnu-n cer”. Acolo în Subpădurea Târnăvenilor,
pe când se juca pe colină cu un prunc, a fost ridicat Nichifor Crainic pe drumul crucii neamului
nostru; acolo, Subpădure, de atunci creşte sufletul altui poet şi slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu:
fratele nostru de curaj şi credinţă, albit de griji şi bucurii duhovniceşti înainte de vreme, Aurel
Hancu.”(p.12). Ca şi Ioan Alexandru, şi în fond ca toţi poeţii ardeleni, Aurel Hancu este un cântăreţ
al satului, ca un loc sacru, al păstrării valorilor morale, un evocator al acelor oameni umili, atinşi de
harul sfinţeniei, pe care-i evocă imnic. Şi tot ca Ioan Alexandru ( a cărui operă literară o cercetează
în amănunt într-o teză de doctorat) este pătruns de adâncă smerenie când vorbeşte despre istorie,
îndeosebi de istoria Transilvaniei. Câteva din poeziile închinate Blajului (Mica noastră Romă, Ioan
Inocenţiu Micu Klein, Câmpia Libertăţii Ş.a.) sunt reuşite certe ale liricii sale. Când am alcătuit o
antologie lirică, La început a fost Inochentie, cuprinzând poezii închinate Episcopului întemeietor al
Blajului, am inclus şi poezia lui Aurel Hancu, exultând de bucurie, la împlinirea dorinţei
testamentare a vlădicului martir, trecut la cele veşnice în exil la Roma, dar dorind să aştepte
obşteasca înviere în pământul Blajului: „Micu Klein se-ntoarce-n ţară, / după ani de pribegie./
Plânge Blajul revenirea /în lacrimi de bucurie./ Câmpul Libertăţii saltă / într-o sfântă-mbrăţişare./
Vine Inocenţiu – acasă - / strigă România Mare./ Crucea Iancului străluce / peste dealuri de
Golgotă,/ Sfântul se întoarce-acasă / Şi-i urmat de-ntreaga gloată.”

În continuarea volumelor de versuri - se reproduc – într-o selecţie exigentă, cugetări din
plachetele de aforisme, maxime şi meditaţii: Oaza Pustiei (titlu ce trimite cu gândul la volumul de
versuri al lui Ioan Alexandru, Vămile Pustiei), Arcade, Reflecţii târzii. „Ne-am putea întreba de ce a
pus laolaltă, în aceeaşi carte, poemele şi reflecţiile. Răspunsul poate fi bănuit: a plecat de la premiza
că între cele două genuri de creaţie există nu doar o înrudire estetică, ci şi una axiologică, atrăgând
atenţia supra complementarităţii lor” – scrie Eugeniu Nistor într-un succint Cuvânt introductiv. Ele
sunt, în mod firesc, în prelungirea poeziei, multe dintre ele , fiind veritabile „poeme într-un vers” –
după formula memorabilă a lui Ion Pillat, care definea astfel această specie a poeziei lirice:„Un
singur nai, dar câte ecouri în păduri.” Cugetarea sau aforismul, pe lângă adevărul filozofic într-o
scânteietoare rostire, are rostul de a-şi prelungi semnificaţiile, după imaginaţia, gândirea şi sufletul
celui ce o citeşte. Cultivat intens de scriitorii moralişti din literatura universală şi română, aforismul
este totuşi o specie literară controversată. Dacă unii îl socotesc expresia unei aristocraţii a spiritului,

57

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

alţii – precum N. Steinhardt - îl consideră „primejdios”, pentru că „poate fi expresia celei mai înalte
şi mai cutremurătoare înţelepciuni, dar poate fi şi o voluptate facilă de formulare şi epatare.”„Cred -
spune în continuare monahul de la Rohia – că aforismele dovedesc caracterul inspirat al literaturii.
Aforismele izbutite sunt, toate, vădit inspirate. Partea lor slabă e că pot fi răsturnate cu uşurinţă;
reciproca e adesea valabilă, teza contrară e tot atât de adevărată.” (v. Nicolae Steinhardt – Monahul
de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei
Luceafărul, 1993, p.130). Aleg, la întâmplare, câteva dintre aceste aforisme, preferând pe cele care
pot stabili o legătură cu poeziile comentate: „Iubirea este cea mai mare invenţie a Celui care este în
esenţa sa, Iubire. Ea dă sens la toate, pe toate le strânge laolaltă.” (Iubirea singură adună – este titlul
unei poezii de Ioan Alexandru); „Suferinţa – a mărturisit-o Isus – îl umanizează pe Dumnezeu şi-l
îndumnezeieşte pe om.”; „Arta este o fărâmă din frumuseţea lui Dumnezeu. Deci arta să nu lucreze
în afara Lui, căci numai prin El se înnobilează.”;„ Poezia este un mânz de lumină neîmblânzit, cerul
poeziei nu poate fi atins, ci doar bănuit. Cerul ei există, în măsura în care din adâncurile ei
insondabile, aştrii gândului şi sensibilităţii îi dau contur.”; Şi relaţia osmotică între cugetări şi
poezie, este evidentă şi în preferinţa pentru poezii ce capătă sensul alegoric de „arte poetice”, cum
este Vioara (în două variante, în volumul Povara de albastru; ni s-a părut mai reuşită cea de-a doua),
în care bătrân şi vioară, trăiesc într-o simbioză artistică, dar şi într-o fertilă solitudine, ignorând
vitregiile vieţii:„În casă bătrână, doar omul bătrân. / Trăiau împreună doar el şi vioara./ Aş vrea să
vorbesc despre omul acela / Şi despre vioara cea rară a lui. / Aş vrea să vă spun despre omul acela /
că lacrimi ca roua avea în strunele ei. / Trăiau împreună doar el şi vioara…/ Ardeau casa bătrână şi
omul bătrân / se prăpădeau împreună el şi vioara.”/

58

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

PAGINA SPONSORULUI

SPONSORI:

PRIMĂRIA ORAŞULUI DUMBRĂVENI ŞI CONSILIUL LOCAL

LICEUL TEORETIC DUMBRĂVENI

Multumiri Primăriei oraşului Dumbrăveni şi Liceului Teoretic Dumbrăveni pentru
sprijinul tehnic şi material acordat.

59

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Directori onorifici:
 prof. univ. dr. Octavian Şchiau
 prof. univ. dr. Mircea Muthu
 poet Alexandru Brad

Director:
 Înv. Ion Irimie

Redactori şefi:
 prof. Lucia Szombati
 prof. Nicolae Suciu

 Tehnoredactare şi adaptare grafică - Balazs Geza
 Coperta - Balazs Geza

60