Dumbrăveniul Cultural - Anul 2012

1. În loc de argument ................................................................................. pag. 1
2. Nicolae Bălcescu – 160 de ani ................................................................ pag. 4
3. Cu bucurie cu gândul la Dumbrăveni ................................................... pag. 6
4. Cu gândul la Dumbrăveni ...................................................................... pag. 7
5. Gânduri despre România ....................................................................... pag. 8
6. Autoritatea profesorului azi .................................................................. pag. 13
7. Călătorie în Ţara Sfântă ....................................................................... pag. 15
8. Poezie - Alexandra Moldovan .............................................................. pag. 20
9. Poezie – Mirela Aldea ............................................................................ pag. 21
10. Poezie – Ion Horea.................................................................................. pag. 23
11. Radu Cârneci – Poezii din Veacul XX ................................................. pag. 28
12. Improvizaţii – Ion Brad ......................................................................... pag. 31
13. Din gândurile unui (ne)cunoscut ........................................................ pag. 32
14. Iarna ..................................................................................................... pag. 35
15. Nicolae Suciu Avatarii Valetului De Pică............................................ pag. 43
16. Armonia cosmică şi reîntregirea fiinţei prin Eros în lirica Eminesciană …….

................................................................................................................. pag. 45

17. Miraculoasa masă şi proza criticului lui Anton Cozma ...................... pag. 49
18. Aurel Hancu, un poet al prezenţei Cristice .......................................... pag. 35
19. Pagina sponsorului .............................................................................. pag. 59
20. Redacţia revistei ...................................................................................... pag. 60

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2
ÎN LOC DE ARGUMENT

Întortocheate mai sunt căile Domnului! Mai cu seamă când oameni foarte apropiaţi, de
multe ori mai mult decât numai concitadini de-ai noştri, ajung extrem de greu să comunice între ei.

Cam pe unde se află liniştita localitate de pe Târnava Mare, vechi oraş liber regesc, în toiul
acestei babilonii de idei şi înţelesuri – „năvod” cu care ne-am trezit, volens - nolens, imediat după
aşa-zisa Revoluţie, o ştie ibăşfăleanul de acum foarte bine, mai cu seamă când cineva îi toarnă zilnic
şi irezistibil, în creier că în „Dumbrăveniul lui nu se face nimica de douăzeci de ani.”

Nimic mai fals.
Poate că nu greşea Umberto Eco atunci când preciza : „Omul este o fiinţă capabilă de a se

ocupa de ceea ce nu e prezent (...) Calitatea umană prin excelenţă este de a scăpa de prezenţa
brută şi de a putea regiza absenţa.” Da, avea dreptate scriitorul italian. În spaţiul fostului Ibaşfalău
însă, această atitudine prinde şi mai bine, cu atât mai mult cu cât, la ora actuală, aproape toate
străzile sunt scormonite de mama focului, fie pe motiv de canalizare, fie pentru alte motive,
obiective şi ele; aceasta în timp ce locurile de muncă lipsesc, cât de cât, pentru că multe instituţii de
care se bucura odinioară economia locală, au fost desfiinţate (şi nu tocmai acuma) şi când în jurul
nostru, comune harnice sunt aranjate (este adevărat) la patru ace.

Mai mult sau mai puţin nostalgici, mulţi dintre cei cărora le repugna în urmă cu mai bine de
douăzeci de ani, pierderea timpului liber la interminabilele cozi din vremea celeilalte „ere”, din
păcate au convingerea că progresul în societate, oricare ar fi aceasta, ar ţine numai şi numai de ceea
ce se vede cu ochiul liber, de bunăstarea materială, adică de case, de şosele, de trotuare, de instituţii,
sau mai simplu: „contexte” - cum le numeşte C. Noica: „Aşa căutăm toţi – să creăm contexte
(case,vieţi,rânduieli potrivite) fără să mai avem un text pentru ele”... în Carte de înţelepciune,
Ed.Humanitas ed.aII-a 2001, când ne „apostrofează” în legătură cu preocuparea noastră exagerată
pentru starea materială şi nu pentru starea spirituală, unde se includ bineînţeles, şi sănătatea şi
învăţătura - într-un cuvânt cultura.

Testându-se în urmă cu câteva luni, „pulsul”, în ceea ce priveşte ideea de mai sus, într-adevăr, s-
a constatat că cetăţenii Dumbrăveniului de azi, habar n-au de „paşii culturali” pe care localitatea în
care locuiesc, i-a parcurs din 2009 încoace; habar n-au bunăoară, că însăşi apariţia revistei de faţă,
fostă „Astra dumbrăveneană”, este de fapt, rodul activităţii culturale pe care cineva a trebuit s-o
„presteze” şi pentru „a o presta” a avut nevoie de susţinere din partea Consiliului Local şi a
Primăriei.

1

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Deşi e greu să-i explici cuiva de ce cultura oraşului nu se poate raporta numai la primenirea
Casei de Cultură care odată repusă în funcţie, ar trebui să-şi găsească în mod obligatoriu,
„rostuirea”, nu să stea mai mult goală, cultura nu înseamnă numai frumuseţea lăcaşului de cultură,
ci înseamnă mai ales, manifestările propriu-zise atât individuale cât şi colective, legate musai, de
acte de cultură şi derulate indiferent unde şi în ce clădire.

Imaginaţi-vă aşadar, Casa de Cultură aranjată în următorii ani, la patru ace, că stă nefolosită,
că dincolo de simplele „circuri” frumos „coafate” cu manelele de rigoare, (cu altceva, cu ce s-ar
putea umple sala acesteia?) şi cu spectatori pe măsură, se va bucura în continuare de obişnuita

degradare.
De asemenea, consider că în aceşti patru ani s-au făcut paşi fără precedent, în domeniul culturii.

Restituirea „Castelului Apafi, Primăriei” Dumbrăveniului, în toamna lui 2009, prin şedinţa
Consiliului Local, înfiinţarea „Despărţământului Astra „Timotei Cipariu” , pe 25 iunie 2010,
deschiderea „Castelului Apafi” în vara lui 2010, înfiinţarea „Ariei Protejate”, dezvelirea bustului
marelui om de cultură blăjeană, Timotei Cipariu, ca să nu mai vorbim de toate activităţile pe care
asociaţiile amintite mai sus le-au desfăşurat în aceşti ani, prin colaborare cu „Fundaţia Armeană
Dumbrăveni”; să nu mai vorbim de participările la diferite simpozioane culturale naţionale, cum ar
fi din Craiova, în Cluj, din Blaj, din Sibiu, din Timişoara, din Arad, din Ploieşti, etc; să nu mai
vorbim de lansările de carte, de expoziţiile de pictură şi de diversele activităţi culturale ale şcolilor
localităţii - toate acestea, puse cap la cap, sunt suficient de grăitoare în ceea ce priveşte propăşirea
culturală post - revoluţionară a urbei noastre.

Şi o spunem răspicat, cu toate că mulţi dintre noi vor primi-o cu gândul la Cântarea României,
la brigăzile artistice, la montajele literare de altă dată, cu limbajul lor de lemn, la transmisiunile
radio locale din vremea aceea, aşa cum erau ele, cenzurate, la spectacolele cu capete de afiş
pregătite în pripă, etc.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, lumea nu poate merge decât înainte. În zadar ne frigem
inimile la gândul că azi Dumbrăveniul nu mai are spital, ca odinioară, că nu mai are o Cooperativă
Dumbrava cu peste 500 de muncitori, o Fabrică de Tricotaje, O Topitorie de Cânepă, un IAS, o
Fabrică de cărămidă, un Penitenciar, un Tribunal, o Întreprindere de Sere cu peste 1000 de
muncitori, o Întreprindere Avicola şi o Întreprindere Apicola... Nu câştigăm absolut nimica.

Pe de altă parte, se pune întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă toate aceste unităţi foste socialiste,
ar mai fi existat şi dacă, prin absurd, ar fi funcţionat la standardele europene? De bună seamă,
numai aşa puteau supravieţui. Cine s-ar mai fi bucurat atunci de primirea Ajutorului Social? Cine ar
mai fi stat în şomaj? Cine ar mai fi plecat peste hotare la lucru?

2

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Dacă ar mai fi funcţionat Întreprinderea de Sere, am mai fi avut noi, locuitorii bătrânului
Ibaşfalău, bucuria să ne delectăm privirile cu peisajul demn de filme de groază, de peisaje ca după
bombardament, abandonate de cei care au vândut-o aproape pe nimica? Cine ar mai fi admirat
trecând spre satul Ernea, bunătate de bălării şi ruine de clădiri mutilate, văzute din satelit ca nişte
mori de vânt donquijoteşti?

E trist, dar adevărat, Dar să nu uităm că paşii culturali, materializaţi şi în concertele cu virtuozi
de renume mondial, desfăşurate în Catedrala Armenească şi la Ocolul Silvic, vor aduce mâine,
venituri măreţe, dacă orăşelul nostru, după învestirea oficială cu titlul de Capitală UNESCO a
României, va intra în circuitul turistic al Europei.

2012 va fi, desigur, un an al schimbării. Suntem convinşi de acest lucru, dar cel mai bine ar fi ca
noua conducere a Dumbrăveniului, începând din luna iunie, să profite de achiziţiile culturale
dobândite în aceşti ani şi să vegheze la o şi mai bună consolidare a vieţii culturale.

Dar suntem convinşi şi de faptul că, tot pentru bunul mers al activităţilor culturale în oraşul
nostru, nu veţi uita să ne scrieţi.

Redacţia.

3

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

COMEMORĂRI

NICOLAE BĂLCESCU – 160 DE ANI

Eroul român înhumat
într-un osuar al călugărilor capucini din Palermo

Profesor Costică Stafie

Născut la 29 iunie 1819 la Bucureşti, viitorul mare revoluționar este fiul lui Barbu sin
Petre căpitanul şi al Zenicăi Petrescu originară din Bălcestii de Vâlcea. Aşezarera mai sus amintită
va da numele revoluţionarului şi istoricului de mai târziu, Nicolae Bălcescu ; deci nu el este cel care
aşa cum se obişnuieşte, dă numele localităţii, ci din contră, localitatea îi va da numele sub care îl
cunoaştem.

Studiază la renumitul Colegiu Sf. Sava din Bucureşti, unde îl are ca profesor pe Ion Heliade
Rădulescu, membru marcant al Revoluţiei române de la
1848. După terminarea studiilor în anul 1838, îl vom găsi
ca iuncher în oştirea vremii. În anul 1840, Nicolae
Bălcescu participă împreună cu Eftimie Murgu şi Cezar
Bolliac, la conspiraţia lui D. Filipescu; încercarea lor
eşuează, iar tânărul Bălcescu este încarcerat la Mănăstirea
Mărgineni până în anul 1843.

La scurt timp după eliberarea sa de la Mănăstirea
Mărgineni, tânărul Nicolae pune bazele unei asociaţii
revoluţionare pe nume ,, Frăţia’’, din care făceau parte
Christian Tell şi Ion Ghica. În anul 1844, împreună cu
August Treboniu Laurian, editează revista de istorie
,,Magazin istoric pentru Dacia ’’

Anul 1848 îl găseşte la Paris unde se pare că participă
destul de activ la evenimentele revoluţionare din Franţa.

Reîntors în ţară, este unul din fruntaşii Revoluţiei române din Ţara Românească făcând parte
chiar din guvernul instaurat la 11 iunie; dar în urma intervenţiei militare turceşti, revoluţia română
fiind înfrântă, Bălcescu este arestat de autorităţile turceşti, apoi în urma unei evadări contracost se
refugiază în Transilvania, de unde din ordinul autorităţilor, este expulzat. Îl vom regăsi alături de
revoluţionarii maghiari şi români din Transilvania, încercând zadarnic să-i împace pe cei doi

4

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

conducători Lajos Kossuth şi Avram Iancu. La 2 iulie 1849, îl găsim la Pesta unde contribuie la
semnarea unui acord pacificator între revoluţionarii români şi maghiari. Vizionarul Bălcescu are
încă odată dreptate: în Transilvania românii şi maghiarii numai uniţi ar putea fi puternici. Din acest

punct de vedere se
pare că Avram Iancu este cu mult mai tolerant decât Kossuth, mai înţelept și mai deschis unei
colaborari cu revoluţia maghiară.

În anul 1850 îl găsim la Paris unde încearcă să organizeze rezistenţa revoluţionară românească.
În anul 1852 încearcă să se întoarcă în ţară însă autorităţile îi refuză acest drept.

Grav bolnav, el pleacă în Italia la Palermo unde, la hotelul Alla Trinacria, moare de tuberculoză
la vârsta de numai 33 de ani asemenea unui alt mare martir al omenirii. Tot de tuberculoză moare
şi prietenul său Craiul munţilor, martirul Ardealului Avram Iancu, la 10 septembrie în casa
brutarului Ion Stupină. Crăişorul cum ii spun moţii, nepotul lui Horea , bunicul lui fiind frate cu
Horea, este îngropat la Ţebea sub Gorunul lui Horea. L-au condus pe ultimul drum peste 30 de
preoţi şi aproape 10000 de moţi .

Pe martirul Nicolae Bălcescu însă, nu l-a condus pe ultimul drum, aproape nimeni, iar slujba
de înmormântare a oficiat-o un biet preot plătit de comunitatea din Palermo.

Se pare că aceasta este soarta marilor oameni ai neamului românesc, care pot fi acuzaţi numai
de ,,crima’’ de a-și fi iubit ŢARA şi NEAMUL mai mult decât orice pe această lume. Pentru că din
nefericire, cazul celor doi martiri ai neamului nu este singular în istoria românilor, şirul martirilor
fiind mult mai lung, poate vom reuşi odată să-i înălţăm acolo unde le este locul în ISTORIE, iar
copiii noştri să le pronunţe numele cu respect, cu evlavie şi de ce nu, cu dragoste.

5

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

OAMENI, PĂRERI, IDEI

CU BUCURIE, CU GÂNDUL LA DUMBRĂVENI

Prof. univ. dr. Octavian Şchiau

În urmă cu şaizeci de ani, în 2009, când la un ceas de bilanţ, gândurile mele se
îndreptau recunoscătoare spre oraşul care timp de opt ani, prin liceul ce poartă cu mândrie şi astăzi
numele unui mare cărturar, Timotei Cipariu, şi cum peste un an urma să devin octogenar, am retrăit
cu recunoştinţă anii petrecuţi între zidurile acestui liceu.

Atunci, ca şi acum, după ce s-au mai adăugat câţiva ani, iată-mă din nou pus în faţa unui nou
bilanţ, cu noi valenţe ce trebuie să exprime bucuria de a retrăi anii petrecuţi acolo, la apariţia
primului număr al unei reviste căreia îi urez viaţă lungă, bogată în multe succese, aşa cum s-a
desfăşurat şi propria mea biografie, marcată adânc de anii aceia. Că am devenit un slujitor
credincios al limbii şi literaturii române, aceasta o datorez în primul rând profesorului meu, Ion
Domnariu, care m-a învăţat cum să citesc
o carte, cum să extrag din ea ceea ce – mi
foloseşte şi mai ales cum să transmit mai
departe studenţilor mei aceste
învăţăminte în îndelungata mea carieră
universitară la Cluj şi Alba Iulia, dar şi în
spaţiul german, la Berlin, Tubingen,
Leipzig, Halle, când m-am folosit din plin
de tot ceea ce am învăţat de la profesoara
mea de limba germană, Elena Holom. De mare folos mi-a fost deopotrivă, şi ajutorul profesorului
meu, Nicolae Muscă, în deprinderea limbii franceze, de care m-am ajutat adeseori să mă descurc
onorabil peste tot pe unde m-au purtat paşii; cu aceeaşi bucurie îmi amintesc şi de venerabilul meu
profesor de limba latină, Virgil Ungureanu, de la care am aflat că numele meu de familie “Şchiau” ,
se trage din latinescul “slavus” şi aşa am ajuns să-mi explic “blândeţea” mea, de acum proverbială.
La fel de recunoscător le rămân şi celorlalţi profesori din anii cât am fost “licean odinioară” , ca şi
Ion Agârbiceanu şi, de ce nu, şi faţă de cei ce continuă astăzi cu aceeaşi mare dăruire la formarea
unor noi generaţii şi cum unora dintre ei, le datorăm apariţia acestei reviste.

Felicitări şi succese deosebite!

Cluj-Napoca, aprilie, 2012
6

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

CU GÂNDUL LA DUMBRĂVENI

Din Mica Romă eminesciană, unde luceafărul poeziei româneşti şi-a purtat paşii
pentru a primi merindea sufletească de la corifeii Blajului, transmitem sincere felicitări, urări de
apariţie îndelungată noii publicaţii astriste, care ne aminteşte de puternicele tradiţii promovate în
cadrul Despărţământului Central Târnava Mică, de membrii Despărţământului ASTRA „Timotei
Cipariu” Dumbrăveni, în cea mai generoasă şi mai entuziastă colaborare cu cei de la
Despărţământul ASTRA „Timotei Cipariu”din Blaj.

Pentru noua publicaţie, „Dumbrăvrniul cultural”, şi pentru susţinătorii ei actuali, un gând de
stimă şi aleasă preţuire din partea astriştilor blăjeni, cu cele mai calde urări de succese în
promovarea idealurilor ASTREI. Astriştilor din Dumbrăveni, cei atât de frumoşi la suflet, multă
dragoste din prtea blăjenilor care le urează să poarte în inimă mai departe nemuritoarea flacăra a
ASTREI.

Cu deosebită stimă,
Prof. Silvia Pop, preşedinta
Despărţământului ASTRA „Timotei Cipariu” Blaj.

7

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

GÂNDURI DESRE ROMÂNIA

Anne-Marie Cibaud

Primul text scris de Anne-Marie Cibaud (dintr-o serie de trei-patru alte texte care vor urma)

deschide cu talent şi umor uşa amintirii lăsând să intre, într-un amestec de realitate şi nostalgie

(subiectivă…), primele zile petrecute de o echipă de oficiali francezi din oraşul

Brest (Franţa) în România, imediat după evenimentele din decembrie

1989. De la sosirea pe aeroportul Otopeni, trecând prin drumul cu

trenul spre Constanţa, oraşul de destinaţie şi, ulterior, oraşul de

suflet, prin primele întâlniri cu lumea românească scăpată abia

atunci de sub jugul comunist, autoarea aduce în prim plan detalii

savuroase, surprinzătoare, pline de culoare, în ciuda griurilor care

îmbrăcau România în acel ianuarie 1990. Nu ne rămâne decât să

aşteptăm, în prag, urmarea călătoriei către care Anne-Marie Cibaud ne invită să pornim în ultima

frază a textului : « O altă viaţă se deschidea în faţa mea. Şi am ştiut, din acel moment, că va fi o

viaţă plină… ».

MA ROUMANIE

Je regardais autour de moi et ne voyais que nuit, ombres informes d’immeubles et voitures
bâchées. Il faisait froid. Réveillée de bonne heure par les bruits de l’hôtel et ne retrouvant pas le
sommeil, je m’étais dirigée vers ce qui me semblait être la salle à manger. J’avais envie d’une tasse
de thé. Je guettais une odeur de café, de pain grillé. Rien. Rien et personne. Je décidai alors de
sortir, de marcher quelque peu et d’accompagner le jour qui, selon moi, ne devait tarder à se lever.

Nous étions arrivés la veille, lundi 5 février 1990. Nous, c’étaient les représentants de la
ville de Brest : le premier-adjoint au maire, l’adjointe à l’action internationale ainsi que ceux du
collectif « Roumanie » récemment créé dont moi-même qui en étais la coordinatrice. Ce groupe
avait été formé spontanément à la suite des événements de décembre 1989. Il rassemblait une
trentaine de brestois, volontaires et bénévoles, souhaitant aider à la préparation d’un convoi
humanitaire. Et c’était précisément pour mieux appréhender les besoins que ce déplacement avait
été décidé. La ville de Brest avait pris en charge tous les frais inhérents à ce voyage. Partis à l’aube
de l’aéroport Brest-Guipavas, nous avions atterri à Bucuresti en fin d’après-midi. Premier choc : les

8

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

soldats, mitraillettes au poing, attendaient les voyageurs sur le tarmac. Le deuxième survint dans la

foulée à la vue d’une nuée de chauffeurs de taxis tous plus agités les uns que les autres, attrapant

nos valises « La gare ! Station ! Bahnof ! » Des cris, des ordres et chacun d’entre nous essayant de

maitriser une situation de toute évidence incontrôlable. Trois dans l’un, le reste dans l’autre.

Manipulés comme des pantins mais assez contents de ne pas avoir eu à attendre, nous roulâmes

jusqu’à la gare et prîment le premier train en partance pour Constanta. Une fois dans notre

compartiment, je ne sais qui le premier éclata de rire mais il nous fût salutaire. Aucun de nous ne se

souvint du temps que nous avions mis à traverser la ville, ni des bâtiments que nous aurions pu

apercevoir, encore moins des gens qui, à cette heure, devaient courir dans tous les sens. Non,

aucun ! En revanche, chacun de mes compatriotes avait son idée

sur l’instant compris entre la sortie de la douane, valise à

la main et celui où il s’était retrouvé dans le taxi.

L’un avait senti une main agile sur son

blouson et avait tapé dessus, l’autre

avait failli voir disparaitre
son bagage et l’avait
rattrapé de
justesse ou

encore celle- ci,

tellement accrochée à

son sac, raconta en avoir déchiré la

lanière. Quant à moi, je n’avais pour tout

souvenir que de n’avoir pas quitté des yeux le

dos de l’un de mes collègues. Incapable de me rappeler à quel moment ma valise avait changé de

mains ni même si j’en avais eu le souci. Tout au plus, je ressentais encore la poussée pour le moins

triviale qui m’avait fait entrer dans la R12. Un tourbillon s’était emparé de nous, nous laissant tout

chose. Un peu hébétés par ce premier contact pour le moins surprenant, mais heureux d’avoir

traversé la capitale et l’immense salle des pas-perdus de la gare de Bucuresti en ayant réussi à se

défaire, sans hausser le ton, des enfants qui s’accrochaient à nos basques. Surpris, heureux et, déjà,

un peu soucieux de ce qui nous attendait.
Nous avions suivi, à l’instar du monde entier, les images télévisées qui nous montraient une

Roumanie exsangue. Nous nous étions préparés. Aussi, ces mains tendues et ces regards pleins de
tristesse ne nous étonnèrent ni ne nous surprirent. Par contre, chacun de nous en fut touché. Et
s’exprima…

9

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Notre voyage dura trois heures. Nous fûmes, oserais-je dire, un peu déçus car nous avions

annoncé par fax notre venue, de ne pas être attendus à la gare de Constanta. Passé le brouhaha des

quais, c’est par une nuit plus noire qu’un corbeau que la ville plusieurs fois millénaire nous

accueillit. Là encore, mais dans une moindre proportion, les chauffeurs de taxis, les cris, les valises,

les mains baladeuses et enfin, l’hôtel. A la question posée en français : « à quel hôtel allez-vous ? »

nous avions répondu : « Peu importe pourvu qu’il soit proche de la mairie. » La traversée de la ville

se fit en silence. Pour ma part, je me souviens avoir ressenti, à ce moment, la faim et devant les

restaurants fermés les uns après les autres, m’être dit que j’aurais dû prévoir au moins des biscuits.

Les taxis nous déposèrent devant un hall à peine éclairé. Ma chambre était grande et donnait

sur la rue. Il n’y avait pas de clef pour la fermer aussi, avais-je éprouvé le sentiment

d’une certaine insécurité, très vite chassé par la fatigue et

les émotions du jour. Je m’étais endormie, avais

rêvé et m’étais réveillée en souriant à mes

puériles frayeurs. Puis, la hâte de découvrir

la ville prit le dessus.
J’étais là, depuis une

demi-heure sur le

trottoir d’en face, et lisais

les grandes lettres de l’hôtel

qui peu à peu se

détachèrent sur le ciel laiteux du petit-matin :

INTERCONTINENTAL. La rue commença à

s’animer. J’observais les va et vient. Des hommes en manteaux gris et chapka, des enfants, bonnet

de laine, écharpe, cartable sur le dos et des femmes, beaucoup de femmes portant des vêtements

longs. Un peu démodés, m’avait-il semblé. J’en pris une au hasard et la suivis du regard, me

demandai si elle allait monter dans le tram qui venait de s’arrêter à deux pas et finalement, la vis

disparaitre au coin de la rue. J’aperçus alors quelqu’un sur le pas de porte de l’hôtel, retraversai la

chaussée, entrai dans le hall puis dans la salle à manger à présent ouverte et m’installai à une table,

impatiente de croquer dans une tartine.
Un serveur ne tarda pas à venir me saluer, puis deux, trois. Le quatrième, enfin, m’apporta

une carte. « Il y a de la soupe, vous en voulez ? » Dans un français impeccable. Non, je ne voulais
pas de soupe et pas davantage de saucisses ou de friture dont l’odeur se répandait. « J’aimerais du
thé, s’il vous plait et du pain, du beurre et de la confiture et… » Et plus personne pour entendre ma

10

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

commande. Quelques minutes plus tard, il revint avec un plateau sur lequel je vis du fromage :

« brinz » me dit-il. Pourquoi pas ? Pensai-je, tandis que mes amis, un à un, arrivaient.

La mairie état en face. Immense bâtisse carrée, abritant outre les services municipaux, ceux

de la Préfecture. Et devant les quatre marches, une longue file d’hommes et de femmes de toutes

évidences nécessiteux. Un garde nous vit arriver et vint à notre rencontre. Nous doublâmes la

colonne non sans se faire interpeller et montâmes nous présenter aux officiels.

L’accueil fut chaleureux. Le discours un peu long et très protocolaire mais en français.

Chapeau !!! Nous étions sous le charme. Convaincus que le Siècle des Lumières avait encore de

beaux restes. Nous écoutâmes longtemps évoquer les Daces, les Ioniens, les Scythes, les Grecs sans

oublier les Goths, les Huns, les Slaves, les Avars et les Bulgares et n’en étions qu’à la moitié du

chemin lorsque le troisième café de la matinée arriva. Et turc pour le coup. Notre hôte, agrégé

d’histoire et préfet récemment nommé, perdit le fil de son récit et,

de fine façon, se rattrapa finalement en nous invitant à

nous présenter. Les élus brestois parlèrent de notre

ville, du désir de travailler avec Constanta

puis je racontai l’histoire récente de notre

collectif, annonçai qu’il avait vocation

prochaine à devenir association loi 1901

et assurai que cette même association aurait pour

objectif de faire naître des liens durables entre les

habitants de Constanta et ceux de Brest. Et c’est tout naturellement que la question essentielle fusa :

« Par quoi commencer ? » « Vous savez, notre ville fait trois fois la vôtre en nombre d’habitants... »

répondit l’édile. Et de nous préciser ce qui lui faudrait en tonnage de nourriture pour nourrir

correctement sa population. Nous comprîmes qu’à l’évidence l’aide que nous devions apporter

serait de toute autre nature. Et sans doute, dans un premier temps, que celle-ci concernerait plus
précisément les enfants.

Le lendemain, un minibus vint nous chercher, avec à son bord une jeune professeur de
français ainsi que plusieurs autres enseignants, et nous conduisit à Dunareni, village jumelé avec
Coat-Méal, près de Brest et ce, grâce à l’action internationale de l’opération SOS Villages-
roumains. En effet, les dernières décisions en matière d’urbanisme de Nicolae Ceausescu avaient
inquiétées l’ensemble du reste du monde et une résistance s’était créée hors les frontières. De
nombreux jumelages virtuels avaient vu le jour, restait à leur donner vie. Ce que nous aidâmes à
réaliser entre ces deux villages, suite à la demande du maire de Coat-Méal au premier-adjoint de la

11

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

ville de Brest. L’avenir leur donna raison qui vit naitre et grandir, en vingt ans de partenariat entre
Roumains et Français, des liens d’amitiés, d’entre-aide et de partages exceptionnels. Ce fut un
plaisir de jouer les bonnes fées.

De ces premiers échanges avec des représentants, même officieux, de la population, je retins
l’excellence de la pratique de notre langue ainsi que la simplicité et l’évidente franchise avec
lesquelles les uns et les autres s’exprimèrent. Cependant, je compris qu’avant d’aborder l’épineux
problème des enfants sans parents, nous devions apprendre à parler abondemment de littérature.
Française, bien sûr !

Quittant Constanta au troisième jour, je regardai longtemps par la vitre du car affrété par la
mairie et compris que je laissais à regret notre hôtel, le jardin de la mairie, le banc du premier matin,
le boulevard de Tomis, le Musée d’Art dont nous avions évoqué l’exceptionnel contenu, l’Hôpital
général, es grandes avenues et les derniers blocs.

Nous n’étions pas encore dans la campagne de la Dobroga que, déjà, j’écrivais sur mon
cahier l’ébauche des premières idées à proposer à mes amis brestois. Restait à trouver les mots pour

convaincre.
Une autre vie s’ouvrait à moi. Et je sus d’emblée qu’elle serait riche.

A suivre

Anne-Marie Cibaud

2, bis rue Charles Vuillemin

29200 Brest

Tel : 06 87 83 63 32

Notă: Introducerea în limba română aparţine d-nei prof. univ. Dr. Monica Vlad din
Constanţa

12

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

AUTORITATEA PROFESORULUI AZI

Moto

,,...Te întreabă şi socoate...”
M. Eminescu, Glossă

Cu consideraţie, profesorilor mei…

Prof. Ioan Sas

Adesea se întâmplă ca tu, dascăl binevoitor, analizându-ţi munca din ziua tocmai încheiată
să te întrebi: Cum a fost? Se putea mai bine ? Ajunge? Până când? Cu ce am greşit? Pot rezolva
mâine?...

Şi dacă faci greşeala ca în faţa calculatorului să cauţi pe mult mediatizatul Google noţiuni
de genul PROFESOR, AUTORITATE, RESPECT nu ştiu dacă ai şansa să fii mai norocos decât
mine dar cu siguranţă ,,te vei lovi” de multe articole cu titluri îngrijorătoare sau poate dureros de
realiste...„Profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor!” (www.gândul.info), ,,Şcoala se confruntă
cu sfârşitul autoritatii” (www.observatorul cultural.ro), ,,Profesor dezbrăcat de elevi”
(www.ziaruldeiasi.ro), ,,Neglijenţă? Aş zice lipsă de autoritate” (www.contrasens.com) şi
exemplele pot continua.

Cu siguranţă analiza zilei trecute poate căpăta alte perspective. În retrospectiva tocmai încheiată
vei sintetiza poate modul în care te-ai impus azi în faţă elevilor tăi. Dacă ai avut autoritatea la care
atâţia fac referire sau ai ajuns doar un ,,motiv de glume”,
,,o epavă”, ,,un prof nashpa”, ? Poţi doar să-ţi faci iluzii că nu, la tine nu e şi nu va fi aşa. Eşti un
profesor dur, respectat, te deranjează elevul, îi pui o notă proastă şi totul se rezolvă.. Sau nu?

Oare merită să te gândeşti la chestiuni la care deontologii, pedagogii fac de ani referire şi
continuă să ofere răspunsuri evazive? Nu e prea mult pentru tine, un simplu dascăl şi aşa
,,bombardat” cu schimbări din oră în oră, documente, fişe ? Sunt vremurile noastre favorabile
pentru a analiza rolul autorităţii în şcoală tocmai în această perioadă de criză. Dar când vor fi?

Nici nu e nevoie să răspunzi la atâtea întrebări. Poate nu e necesar să dai atâtea rezolvări la câte
gânduri te preocupă, dar cu siguranţă este OBLIGATORIU să-ţi evaluezi statutul nu doar ca
profesor ci şi ca om. Iar autoritatea la clasă , în cancelarie, în familie a încetat de mult să fie o frică
continuă a ta faţă de cel apropiat ţie sau a lui faţă de tine.

Autoritatea poate să însemne RESPECT, PREGĂTIRE INTELECTUALĂ, VALOARE
PROFESIONALĂ, ONESTITATE, DRAGOSTE, MULŢUMIRE, ZÂMBET şi multe alte calităţi

13

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

pe care le vei descoperi de-a lungul vieţii la tine şi la cei din jur. Important este să le cauţi, să le
găseşti, să le valorifici şi să arăţi că-ţi pasă.

Un lucru e clar, autoritatea se câştigă în ani de PREGĂTIRE PROFESIONALĂ, atitudine
ONESTĂ faţă de elevii tăi, DRAGOSTE faţă de tot ceea ce faci pentru alţii, iar ZÂMBETUL
uneori şiret, alteori timid al copilului din ultima bancă poate să fie un semn de MULŢUMIRE
pentru ceea ce eşti şi ceea ce transmiţi acestuia. Atunci vei realiza că nu mai este nevoie de
ameninţări cu note scăzute la purtare, urlete trecătoare sau calificative pe care tot tu trebuie să le
,,ajustezi” la sfârşitul semestrului.

Trăieşti satisfacţia că respectul pe care-l oferi este primit înzecit, că autoritatea pe care o cauţi
poate fi uşor câştigată prin puterea ta de a te autodepăşi şi de a oferi celorlalţi mai mult decât le ceri.

Pentru că nu trăim într-o societate în care autoritatea este ridicată la rang de virtute, nu găsim
uşor exemple pozitive, printre puţinele tale şanse este de a încerca să fii între pereţii pătaţi de
vremuri ai unei clase umbrite profesorul, părintele, bunicul, prietenul, OMUL, nu neapărat exemplu
cât mesager al împlinirilor fericite pornite din aspiraţii măreţe.

Nu ştiu dacă aşa trebuie procedat, nu-mi permit mai mult decât nişte opinii răzleţe care dacă
unora le-a rănit orgoliul, altora le-a stârnit gândul de la sfârşitul zilei încărcate de probleme, mă
bucură. Dar dacă nu se întâmplă nimic din toate acestea, dacă continui să priveşti totul în gri, să
folosesti urletul de dimineaţă, de la amiază şi de cu seară ca ultimă soluţie poate ar trebui să-ţi cauţi
altă profesie, slujbă, spune-i cum vrei.

Pentru că vocaţie, pentru un om încărcat cu multe, dar mai ales cu scuza că oricum nu ai ce face,
nu mai este. Şi nici autoritate sau respect poate nu există şi nu vor exista vreodată. Iar dacă nu există
AUTORITATE, RESPECT nu te poţi numi PROFESOR.

În altfel de situaţie, daca ştii să respecţi şi să apreciezi elevul la adevărata lui valoare, titlurile
critice din ziare sau rezultatele controversate în urma căutării pe Google sunt lipsite de importanţă,
iar tu, dascăl binevoitor, la sfârşitul zilei sau după ani de trudă când urmează să afli răspunsuri la
multe întrebări care te framântă, o să ai acel zâmbet de mulţumire pe care l-ai observat de atâtea ori
în privirea elevului din ultima bancă.

14

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

CĂLĂTORIE ÎN ȚARA SFÂNTĂ

Prof. Rodica Coțovanu

Există în viața fiecărui om monemte pe care ți le-ai dori eterne și pe care le invoci ori de
câte ori te simți debusolat. Astfel de momente mi-a fost dat sa trăiesc anul acesta, de Paște, în Țara
Sfântaă- Israel.
Îmi doream – ca orice creștin, cred – să ajung la Ierusalim. Nu speram ca visul să se materializeze
atât de curând dar s-a întamplat. Lucrurile au decurs firesc de la inscrierea la agenția de voiaj și
pâăa când, după o săptămână, ne-am pomenit din nou pe aeroportul H. Coandă din București. Dacă
fac un exercițiu de memorie și dau pe “ Repede, înapoi!” constat ca nici formalitățile îndelungate de
îmbarcare nu mi se mai par așa de anevoioase și iată-ne în avionul EL-AL și apoi pe aeroportul Ben
Gurion din Tel Aviv.

Aventura abia acum începea.
Prima impresie: un aeroport cochet,
imens, cu dotări ultramoderne și
multiple terminale dar noi așteptam
nerabdatori întalnirea cu ghidul local.
Acesta se numea Josef si era originar
din România, vorbea cinci limbi si s-a
dovedit un ghid de excepție. Am fost cu
toții încântați nu doar de erudiția lui cât
și de maniera în care se pricepea sa destindă atmosfera atunci când simțea ca suntem obosiți. Ne-a
plăcut și șoferul autocarului, arabul Haim care, surpriză, știa si el puțin românește.

Ne-am început periplul cu orașul Haifa care este cel de-al treilea oraș al Israelului ca mărime
și adăpostește cel mai important port de industrie grea al țării. În partea de mijloc a orașului se află
Centrul mondial al credinței Baha’i cu frumoasa ăi strălucitoarea sa cupolă de aur. Spectaculoasele
grădini ale acestei comunități le-am putut admira de la distanță, pentru că nu aveam permis special
de intrare. Chiar și așa, splendoarea cu care se îmbinau miile de culori ale florilor și modul în care
se ițeau terasele din vegetația luxuriantă, pur și simplu ne-a tăiat respirația. Pentru câteva clipe am
avut impresia că am ajuns în rai.

Următorul popas a fost Cana Galilei, locul în care conform tradiției Isus, aflat la o nuntă
împreună cu mama sa și cu primii cinci discipoli, a prefăcut apa în vin.

15

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

În present, în preajma bisericii mai multe vase mari din lut amintesc de minunea înfaptuită.
Treptat, am intrat în ritmul alert al vizitarii obiectivelor importante iar timpul s-a comprimat
instantaneu. Pe muntele Tabor am vizitat manastirea ortodoxa Schimbarea la față ridicată în
perioada 1853-1859 de către părintele Rosetti; surpriza au reprezentat-o măicutele românce care ne-
au așteptat cu bucate de post tradiționale.
A urmat orașul Nazareth unde am vizitat biserica greco-ortodoxă a Sfântului Gavril (cu
izvorul fecioarei) și apoi Basilica Buneivestiri, o construcție monumentală pe două nivele, menită să
le amintească credincioșilor ca arhanghelul Gabriel i s-a arătat fecioarei Maria și i-a vestit că-l
poartă în pântece pe Mesia.

Alte opriri care au urmat au fost :

Muntele Fericirii, Tabgha, Capernaum. Pe

Muntele Fericirii, Grig (ghidul nostru de la
București) a avut ideea sa citim în grup
fericirile și să încercăm să ne pătrundem de
înțelepciunea lor. La Tabgha, locul unde
Mântuitorul a săvârșit minunea înmulțirii
pâinilor și a peștilor am vizitat cele două
biserici care amintesc de învațămintele lui
Isus. Aici, anticele mozaicuri care au fost încorporate în noua pardoseală creează o impresie
puternică sugerând simplitatea și în același timp desăvârșirea. Orașul Capernaum, situat pe malul
lacului Tiberiada, este cunoscut drept locul în care s-au produs multe miracole și unde Isus a dat
învățăminte. Mulți sunt de părere că lecuirea soacrei Sfântului Petru s-a petrecut aici. Reconstruirea
unei vechi sinagogi (datând de la sfârșitul secolului al IV-lea î.e.n) domina orașul iar Menora
(candelabrul cu șapte brațe) care împodobește un capitoliu în stil corintean demonstrează destinația
clădirii.

Timpul a trecut și iată-ne în sâmbata Paștelui, apropiindu-ne cu teamă și emoție de Poarta
Jafa și așteptând sosirea Luminii Sfinte. În jurul orei 14.40, un zumzet a început să răzbată din fața
noastră și s-a transformat rapid într-un fel de freămat…Am reușit să mă urc cu chiu cu vai pe baza
unui gard de proțectie și am zarit o lumină alb-albastruie care „sărea” parcă de la o făclie (cele 33
de lumânări unite) la alta în timp ce din mii de piepturi se auzea: „Hristos voskrese! Hristos a
inviat! Hristos anesti!”

Acela a fost momentul în care am simțit un nod uriaș în gât, lacrimile au început să îmi
curgă pe obraji și murmuram la nesfârșit: „Cred, Doamne, ajuta necredinței mele!” In câteva minute

16

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

lumina a ajuns și la noi și am putut proba ceea ce auzisem: că e rece, adică nu arde. M-am uitat în
jur și am văzut că și alți pelerini plângeau și zâmbeau în același timp. Lumina s-a revărsat în noi și
acesta este miracolul pe care a vrut Hristos să ni-l aducă. Era o bucurie deplină, necunoscută și
nepământeană care ne apropia de perfecțiune, de divinitate.

Conform programului, ne-am continuat călătoria spre Muntele Sion trecând prin Ierusalimul
de Est și ne-au surprins constrastele vizibile existente între cele două parți ale orașului. Am văzut
mormântul regelui David a cărui piatră este acoperită cu o țesătură de culoarea purpurei, brodată cu
aur și impodobită cu capete ale unor suluri de Tora, unele dintre ele salvate din Holocaust.

Legenda spune că în seara dinaintea
arestării sale, Isus a luat masa cu învățăceii săi
într-un loc retras. „Cina cea de taina” a avut
loc în Foișor. Deși clădirea datează dintr-o
perioadă mult mai târzie, ea marchează locul

unei structuri anterioare care s-a aflat probabil
în cantonamentul esenienilor de pe muntele

Sion.
Ziua s-a încheiat cu vizitarea Zidului

Plângerii (Zidul de la Apus). El reprezintă tot
ceea ce a ramas din marea Poarta de Apus care pe vremuri înconjura Templul construit de Irod cel
Mare. În anul 70 e.n. Templul a fost inima lumii evreiești până când a fost distrus de către generalul
roman Titus. În prezent, Zidul a redevenit un loc de sărbătoriri și comemorări sfinte.

Cum ora României coincide cu cea a Israelului, la miezul nopții ne-am deplasat în cartierul
evreiesc, la biserica românescă, pentru a spune cu toții „Hristos a inviat!” și pentru a lua Sfintele
Paște.

Prima zi de Paște a fost una plină și încarcată de semnificații. Ne-am îndreptat întâi spre
Muntele Măslinilor și ne-am oprit la Biserica Pater noster, dar fiind una catolică, nu am putut vizita
decât exteriorul și grota. Au urmat apoi Bisericile Dominus Flevit (Dumnezeu a plâns) și Biserica
ortodoxă rusă Maria Magdalena care, în mod paradoxal, deși era prima zi de Paște, era închisă și așa
a și rămas chiar și după ce ne-am declinat identitatea de români și ortodocși.

Grădina Ghetsimani, locul în care Mântuitorul s-a dus să se roage, înseamnă „presa de ulei”
și chiar dacă e greu de crezut că măslinii datează de atât de mult timp, parcă auzim zomotele făcute
de gardienii Templului, în frunte cu Iuda Iscarioteanul, veniți să îl aresteze pe Isus.

17

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Treptat ne-am apropiat de Via Dolorosa (Drumul Crucii) cu cele paisprezece opriri. A fost
inedit, impresionant chiar, dar n-am mai simțit același fior de sfințenie printre tarabele de bazar
raspândite peste tot. Un alt moment cu adevărat înăltător, a fost ceremonia intrării Patriarhului
Ierusalimului, îmbrăcat în straie albe de sărbătoare și însoțit de ceilalti înalți prelați ai bisericilor
ortodoxe în Biserica Sfântului Mormânt. Dangătele prelungi ale clopotelor. Psalmodierea în greacă,
rusă, precum și ploaia de petale de trandafiri revarsată peste noi, cei din mulțime, mi-au umplut din
nou sufletul de credintă, smerenie si recunoștință.

Vizitarea Sfântului Mormânt s-a petrecut după ce am stat cu stoicism la o „coadă” de

aproape 3 ore. Pe chipurile noastre se citeau
îndârjirea și teama de a nu ajunge la Mormânt.
Tainițele acestuia sunt păzite de un călugăr grec
care te îndeamnă să te grăbești. Mormântul: o
grotă simplă îmbrăcată în marmură albă care
degaja o trăire autentică inexprimabilă.

Timpul s-a scurs rapid și se apropie ziua
încheierii pelerinajului. Ne-am îndreptat spre
Bethleem care în limba ebraică înseamnă „ Casa
pâinii”. Numele cetății Bethleemului a fost
înscris în istorie de doi regi diferiți: David care a fost adus în fața profetului Samuel și uns rege și
mai târziu, un alt rege, Mesia urma să vină tot de la Bethleem. Aici Biserica Nativitțtii este
construită alături de o peșteră care ar putea să fie locul în care s-a născut Isus. Peștera cuprinde două
săli mici: una cu o stea pe pardoseală, pentru a marca locul nașterii lui Isus și cealaltă care
marchează locul ieslei și odihna familiei sfinte. O altă biserică din Bethleem este Biserica Sfintei
Ecaterina, biserica romano-catolică în care lămpile in forma de roti amintesc de moartea ei.
Dedesubtul sanctuarului principal sunt trei pesteri, doua dintre ele adăpostind capela Sfântului
Ieronim, care a trait în acele peșteri când a tradus Vechiul și Noul Testament în latină. Capela
alaturată, numită și Capela Inocenților, amintește de teroarea exercitată de Irod cel Mare care a dat
ordin ca toți copiii de sex masculin din Bethleem să fie masacrați.

Mică dar frumos ornamentată, capela din Grota Laptelui este închinată alăptării pruncului
Isus, de către Maria. Pereții acesteia s-au albit – spune legenda- în timpul alăptării pruncului, de la
câțiva stropi de lapte.

Pentru că ne-am purtat exemplar, amfitrionii noștri, Josef si Haim, ne-au oferit un „bonus”:
o vizită la Marea Moartă (care nu era inclusă în programul excursiei). Așa că, iată-ne la Qumran,

18

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

locul unde s-au descoperit Manuscrisele de la Marea Moartă (1947). Descoperirea acestor
pergamente i-a încurajat pe arheologi să restaureze Cetatea Qumranului ce a găzduit în Antichitate o
mănăstire în care s-au aflat învățăcei copiatori de pergamente. Aflat la circa 40 de kilometri de
Ierusalim, Qumran se află în apropierea Mării Moarte, renumită pentru marea ei concentrație de
sare. A urmat Ierihonul care este atât cea mai veche cetate înconjurată de ziduri, cunoscută pe
pămân,t cât și orașul situat la nivelul cel mai jos din lume (2000 de metri sub nivelul mării). Aici,
am vizitat Biserica românească Nașterea Domnului și Sfinților Părinți construită recent și
recunoscută doar de Patriarhia Română (nu și de cea greacă).

În ultima zi am făcut o excursie la El Karem, un popas la Lida și în final la Jaffa – Tel Aviv.
Am aflat ca Tel Aviv înseamnă Colina primăverii și am ramas impresionați de clădirile impozante
tip zgârie-nori care se îmbinau într-o arhitectonică armonioasă cu construcțiile mai vechi.

În loc de concluzie, aș îndrăzni să afirm că a fost o excursie care mi-a bucurat atât ochiul cât
și sufletul. N-aș ezita să o repet oricând, dacă s-ar mai ivi ocazia. Și când avionul a decolat de pe
aeroportul cochet din Tel Aviv, am simțit ca Lumina Sfântă era cu noi. Trebuie doar să ne
deschidem ochii inimii pentru a o vedea. Nu doar la Ierusalim, ci pretutindeni…

19

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

POEZIE
Alexandra Moldovan- clasa a XII-a

LICEUL…

Locul în care începi să respiri
Să trăieşti în acelaşi timp.
Locul în care trăieşti clipe de neuitat.
Clipe de vise…
Sau de coşmar.
Locul în care fuga de la ore
Ţi se pare cel mai “cool” lucru posibil.
Locul în care o notă proastă

Nu e chiar o tragedie.
Locul în care, pe langă ore,
Ai ocazia să faci nebunii
De care nu te credeai în stare.
Locul unde încet-încet
Îţi formezi personalitatea.

Un loc inegalabil.
Anii d liceu…
Cei mai frumoşi ani din viaţa noastră...

20

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

MIRELA ALDEA

Inevitabil Bunica mea

Spre vest soarele sărută pământul Bunica mea are valize în care ţine vise
apoi se face nevăzut ca un copil ruşinos le scoate uneori să le şteargă de praf
timpul îşi sprijină coatele pe umerii mei şi-a închis sufletul într-o casă bântuită de
ziua e mai scurtă ca acum câţiva ani voci interne
cu greu reuşesc să m-adun de prin gânduri şi aşteaptă
ca dintr-o pădure cu susul în jos ar face de toate
m-am pierdut de-o vreme de ce-am vrut să fiu când trec pe acolo dă viaţă gogoşilor din tigaie
şi m-am trezit când era deja mâine să mă îmbie
primăvara mă nasc înc-o dată mă întreb uneori
o parte din mine rămâne într-o iarnă ce se ascunde sub pielea creponată de-atâţia
ca dup-o iubire trecută de care am ţinut cu ani
dinţii descopăr târziu că sufletul ei nu s-a şifonat
şi-n cele din urmă tot am scăpat-o bunica mea îşi răsfaţă copilul intern
n-ar fi avut niciun rost să-i arăt cât de tare şi se bucură-n sine
sunt se simte inferioară tinereţii
şi trec prea curând, cresc ziduri în mine crede în Dumnezeu mai mult decât mine
şi-mi pare că timpul m-aleargă nervos. şi nu poartă ochelari
bunica mea e un cântec de iarnă
Antiteză când o asculţi e sărbătoare în noi şi dansăm.

Copilăria are părul blond În tren
împarte căldură şi culege zâmbete
culorile n-au stare Vine trenul
iar drumul până la soare e scurt gara e la fel de albă
Copilul râde tăcerea s-a ridicat la suprafaţă
se joacă cu atenţia celor din jur inspir aerul rece
caută să prindă lumina, să învingă noaptea aş scrie şi rescrie fiecare gând ce începe cu
el visează să fie mare tine
se bucură şi cântă despre lucruri simple apoi aş arunca tot într-un foc golit pe
Copilul plânge dinăuntru
a uitat să se joace şi aş porni să mă înfrunt
caută iubirea-n costume obscure cerul nostru are marginile roase
el visează regăsirea în suflet naiv se-ndoaie simetric peste mine
bucuria se vinde la colţ de stradă doar tu te joci în alt cer
iar cântecu-i viaţă. ziua s-a lăsat într-o parte
Lasă-mă să exist! mi-aş încălzi mâinile lângă soba de-acasă

21

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

mişcând cu un chibrit zaţul de pe fundul până atingi orizontul cu privirea
minţii poţi să cauţi ştiuleţii de vis rămaşi
mă ţin de mână să nu mă pierd de mine pe care ne sprijineam
de carcasa de om straniu când număram floricelele de porumb
şi simt c-am mai trecut pe-aici cândva şi mă prindeai de mână
lumina se-nchide în sine ca de un capăt de gând să-l pornim împreună.
copiii îşi scriu fericirea cu majuscule
iar mamele lor ţin de genţi Antiteză
să nu le fure nimeni sufletul
trenul încetineşte Copilăria are părul blond
din cer a mai căzut o stea. împarte căldură şi culege zâmbete
culorile n-au stare
Melancolie iar drumul până la soare e scurt
Copilul râde
Când plouă se joacă cu atenţia celor din jur
din mine ies gânduri şi zboară caută să prindă lumina, să învingă noaptea
globuri de fard se desprind din colţ de ochi el visează să fie mare
şi se întind pe faţă se bucură şi cântă despre lucruri simple
ca după o frământare îndelungă Copilul plânge
obosite se resimt a uitat să se joace
pe geam apa tremură caută iubirea-n costume obscure
trenul se ia la întrecere cu ploaia el visează regăsirea în suflet naiv
iar eu urmăresc şinele ude bucuria se vinde la colţ de stradă
între cer şi pământ iar cântecu-i viaţă.
primăvara şi-a croşetat vesta Lasă-mă să exist!

22

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

ION HOREA

Jurnal Adaos
1 noiembrie 2010 E-un timp de-nnegurări şi de clopotniţi,
Să mai amân? Dar semne spun că-i timpul. Uitat în bronzul clopotelor mute.
Oricum, nu eu sunt cel ce mai amână. Un timp care mă-ndeamnă, de la margini,
Să fie scrise toate-n constelaţii? Să-mi caut locul meu către-nserare.
Ori numai în oglinzile de rouă? Nu mai aştept şi nu mai ştiu ce-i graba
Din depărtări nebănuite încă Cât omul meu nu-i cine să-l aştepte,
S-aud bătăi de clopot repetând Rămas ca nucul desfrunzit, pe coastă,
În unduirea dealurilor tale Ori ca Iisus, pe-o tablă ruginită.
Vestirea unor noi itinerarii. Noiembrie, pândire de omături
Închipuire-i tot ce laşi în urmă Pe urmele arsurilor de brumă.
După-nserat, pe drumul fără martori.
3 noiembrie 2010
Adaos Te-ntorci din zbor cătând la urdinişuri.
Cuvântul tău nu-i cel de la-nceputuri Deasupra, pânza verii se destramă.
Şi nu va fi nici cel mai de pe urmă. Curând o să înceapă noaptea lungă
Ce stranii crengi, ca şerpii, dau grădinii Într-un hotar ascuns menirii tale,
Sub ceaţă, încâlcite înţelesuri. Prin încâlcirea zborurilor frânte,
Nici frunză clătinată, nici, pe vârfuri, Azur topit, arome strânse-n cupe,
Târziu, să mai răsară vreo gutuie. Ecoul stins al ploii şi-al luminii,
În amintire doar. Adu-ţi aminte. Altar din care nu mai suie fumul.
S-aude vorbă dinspre drumul ţării. 23
Atâta-i tot? Ori mai rămâne ceva?
Rămâi ce eşti. E-un vis. Închide poarta!

2 noiembrie 2010
Mai bine-n somn să fii tu însuţi umbra
Celui ce, treaz, nici nu mai are umbră.
Nu se arată snopii de lumină,
Să-ncline trunchi, să tremure-n frunzişuri,
În firea Celui mai presus de fire.
Credinţa ta s-a-mprăştiat ca fumul,
De-a ars cândva, şi n-o mai ştii alături
Ca-n alte dăţi, când vreai să te închipui
Cu norii călători pe sus, cu norii…

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

De veghe stau vegherii dintre scânduri Decât în altul dacă s-ar ascunde.
Din stup ceresc, roirile de stele. Să-l văd cu ochii minţii, nu-s în stare.
Să-l bănuiesc în sânge, -ar însemna
Adaos Să-l pierd în infinite rămurişuri.
Grămezi de spini la marginea fântânii, Mai bine sui pe dunga unui deal
Un ochi de apă-n bălării şi umbre. Şi-acolo, sub cereştile zăranii
O amintire, cât mai iei aminte, Prin norii trecători să mi-l închipui,
Şi cumpăna, şi licărul, şi norii Eu însumi trecător în jocul lor,
Acolo în adânc, întru vecia Cât încă sunt al celui care este.
Oglinzilor de sus abia văzute
În necredinţa lutului şi-a vremii. Adaos
Cum te-aplecai, şi coşul era vama, În altă zi, când voi fi şi eu altul,
Să te mai vezi şi să cobori găleata… Tot căutând spre noi poteci şi vaduri
O clătinare sfântă era totul. Nici nu mai ştiu din cât va fi credinţă
Câte-ndoieli târzii or să mă-ncerce…
4 noiembrie 2010 Se-anunţă insomnii şi se-nfiripă
Măcar o mână de nisip să dau O teamă dinspre tot şi pentru toate,
Acestei zile arse, din pustiuri. Doar gândul, Doamne, că va fi mai simplu
În noaptea asta moare un poet. Va sta spre ziuă să mai lege somnul.
Să-i fie moartea pragul nemuririi? Aşa, ori altfel, totul fără martori,
Se duc prea mulţi, în timp ce eu, pe-ascuns, Afară doar de tine, cât vei fi.
Îmi pregătesc uneltele să-i tângui,
Întârziind şi după miezul nopţii 13 octombrie 2011
În locul lor, la masa mea de lucru. Nu duci nimic. Ce laşi, e-o amăgire.
O moarte-nvinsă pare orice vers, Singurătatea-i totul pân’ la urmă,
Cât morţii încă nu-i cunosc măsura. Şi trecerea, şi-acele ocolişuri
De umbre şi lumini, de neguri
Adaos Ce dau conturul gândurilor tale.
Să se-mplinească tot ce ni-i promis, Şi-acestea, până când va sta să ningă
Ori toate sunt poveşti din alte vremuri? Şi vei porni prin alba-ntunecime
Ne chinuie iubiri. Îmbătrânim Pe drum de sănii, tot pe drum de sănii
Şi nu ştim încă ce ne mai aşteaptă. Şi de tăceri ce nu cunosc întoarceri…
Întraurirea toamnei a trecut „Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”…
Şi peste mine a-nceput să ningă.
Nepreţuite sunt aceste ceasuri Adaos
Ce încă-şi tot mai scutură frunzişul. Te-apleci asupra ta ca peste-o vatră
Din asfinţituri urmărim pe sus Către-nserare, răscolind cenuşa,
Întârziind, mănunchiuri de lumină. Cătând o pâlpâire de jăratic
Din cât a ars, o mână de găteje,
5 noiembrie 2010 Sub grinzi de alte focuri afumate.
Ascuns în mine pare mai ascuns N-ai nici un martor, dacă-ar fi să dai
24

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

De ochiul Celui ţie de-o fiinţă… Adaos
Pe-o laviţă, lângă perete, -n umbră Pe masa ta, potiru-i gol demult.
Stătea, pe vremuri, însuşi Dumnezeu, Nici trup, nici sânge nu-s să mai anunţe
Pe locul Lui, când ne-adunam la cină. O moarte-ntâi, apoi o înviere…
Şi rupi, tăcut, felia ta de pâine
14 octombrie 2011 În rostul zilnic al fiinţei tale.
În tine însuţi n-ar mai fi prea multe Poveştile-s poveşti. Le-asculţi, le spui,
De căutat, în pragul împăcării. Şi alţii vin la rând să le înveţe,
Prin tot ce crezi, din cât a fost să fie, Şi-n vremea asta-ţi duci în amăgiri,
Că poţi în urma ta să mai împrăştii În bucurii şi în dureri, prin lume,
Se-ncrucişează bântuiri de grauri, Pământul tău. O mână de pământ.
Se-nvolbură aurării de toamnă,
Cad nopţi pe dealuri, latră câini pe vale… 16 octombrie 2011
Şi-apar, să le contempli, constelaţii Cuvânt străin alăturea de alt
Numai de unul singur cunoscute, Cuvânt străin, alăturea de altul…
Văzute chiar, prin „sure văi de chaos”. Ajungi pe-un drum, dar unde duce drumul?
Ajuns pe-un drum, te-ntrebi, dar unde duce?
Adaos Apoi, la ţărm, dar vadul, unde-i vadul?
Te miri când vezi pe ramuri cum se-aşază Apoi, prin vad, ce lume-o fi dincolo?
În zbor oprite, păsări transparente, Din întuneric vii şi din tăcere,
Ori cerul rupt în fulgerele mute Să pui cuvânt alături de cuvânt,
Din ploile de vară, oarecând. Ca ploi ţesute-n firele de iarbă,
Parcă-s oglinzi, şi te repeţi în toate, Ca firul ierbii prins în pânza ploii.
Cercând astfel nemărginirea, taina,
Cum să cuprinzi ce nu-i dat nimănuia Adaos
Decât numai în gânduri să cuprindă? Mai mult în somn de la un timp, mai mult
Deasupra, frunze pale, tremurând, Cu cei de-acolo, până către ziuă,
Ca într-o joacă, presimţind căderea. Când ei rămân şi tu te-ntorci în lume…
Străin într-un hotar necunoscut,
15 octombrie 2011 Fără să ştii că însuţi eşti hotarul,
Trudiţii boi, pe câmp, flămânda turmă. Nici nu mai vezi ce urmă să alegi
Idilic peisaj din alte vremuri. Când vii dincoace ori când treci dincolo.
Dar, spune, „turma gândurilor” tale, Şi nu-i să te-nsoţească decât vântul,
Cine-ar mai sta cândva s-o mai contemple? Şi să te-aştepte nu vin decât norii,
Clopotniţa-i rămasă în umila Dintr-un hotar în alt hotar, în altul…
Înmănunchere-a bârnelor bătrâne.
De sub şindrilă, clopotele-s duse 17 octombrie 2011
În turnul alb, semeţ, de catedrală. Pe vremea asta mai păzeam la vie.
Dar spune, sufletul pe unde-ţi umblă? Ceasla şi Coarnă, Riesling, Afuzáli,
Şi din credinţa ta ce mai rămâne? Ciudate nume scrise-n coasta Petii!
25

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Şi-alăturea gutuii, pe răzorul Ori un amestec din ce-i dat să fie
Lui Tenie, şi-un piersic, nu departe El însuşi – lut şi apă, lut şi apă…
De rândul ocolit ca un altar,
Al viţelor de soi, cu struguri suri. 12 noiembrie 2011
Nemărginiri, în jur, de cucuruze. O zi de vânătoare-n care tu eşti
Ziua-n lumină, noaptea, eu şi luna, Pe rând, şi vânătorul, şi vânatul,
Până-ntr-o zi, când începea culesul. La margini de păduri pândit, la pândă,
Prin rămurişul gândurilor tale.
Adaos O zi de-nnegurări şi desfrunzire,
Acesta-i timpul meu de rugăciune. De-ntârzieri pe străzi indiferente,
Mă rog de drum, de iarbă, de cărare, La margini de oraş ori mai aproape,
De pir, de ciucălăi şi de fasole, Speranţei, Toamnei, Armenească, Donici,
De fâşcă, de răzoare şi de lut, Noiembrie în colorări sonore…
Mă rog de sălci, de plopi şi de acăţi, Ai tot pleca, şi n-ai ieşi din casă.
De câine şi de foc, şi de colibă,
De rouă şi de brumă, şi de ploi, Adaos
Şi de cartofi mă rog, şi de cenuşă, Îţi vin în minte şi le uiţi, şi iară…
Şi mai ales de grauri, când apar Hotarele sunt locuri fără taină,
Deasupra viei, ca un stol de îngeri… Şi dealurile, clopote căzute,
Ecouri de-nvieri şi de vecernii.
1 noiembrie 2011 Laşi totul la o parte, cărţi, laşi totul,
Singurătatea de-a te şti în tot, „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”,
Neliniştea de-a te vedea în toate Şi-ai vrea să te-ntâlneşti cu tine însuţi,
Pe-un drum al destrămării şi pieirii. Cu cel de mai demult şi mai departe,
Tristeţea de-a fi trupul tău întâiul Cu cel din întuneric, nenăscutul,
Necunoscut, şi de-a te stinge-ntr-însul. Cu Dumnezeu de-ar fi, cu întâmplarea…
De câte nevăzute galaxii
În viermuirile fiinţei tale, 16 noiembrie 2011
De câte neamuri se-nmulţesc în tine, E-un timp de hoinărit prin Capitală.
În oceanul sângelui, de-ai sta Lumini se cern prin site tot mai rare.
Să le cunoşti, pe tine te-ai cunoaşte? Să iei tramvaiul 1, să ajungi
La podul Basarab şi mai departe
Adaos Prin arcul sudic unde-a fost cândva
Nu peste mult va ninge, şi-o să-asculţi O faimă a industriei române
Tăceri şi gânduri fulguind în tine. Şi să străbaţi pustiul. Bălării
Dar vei muri şi nu vei înţelege Prin cartierul clasei muncitoare.
Ce fir ascuns le leagă şi dezleagă Hălăduieli prin Sud. Mă însoţesc
Ori dacă eşti doar cât această frunză Tentaţii metafizice funebre.
Parcă bătută-n aur, ce-ntârzie
O clipă în căderea ei solemnă. Adaos
Eşti chipul Lui? Asemănarea? Duhul? Prin Ferentari, amurgul sângeriu,
26

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Şi parcă-ai răsfoi Ţiganiada. Vă-ntoarceţi şi mai treceţi prin ogradă,
Nu-ntârzia prea mult, cătând la alte Pe sub zidirea stogului spre toamnă,
Învălmăşiri prin Ţările Române. Reînviind în fiecare clipă
De la o vreme aţipeşti în Cronici Din groapa neştiută-a vieţii mele!
În timp ce ţara-şi vede de-ale sale.
Şi totuşi, „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne” Adaos
E-o rugăciune-a fiecărei zile. Se desfrunzeşte plopul, proiectând
Din Cotroceni anunţă cornul lunii Prin norii rari o aură de frescă.
Cum că-ai ajuns în tabăra lui Tudor… Procesiunea gândurilor mele
Spre Dumnezeu întâmpină odăjdii.
19 noiembrie 2011 O, sufletul acestor locuri sfinte,
Ne pierdem vremea tot cătând în urmă Şi chipurile lor ce se perindă
La câte-au fost şi „n-or să vie iară”? Cum numai frunzele din mărul ponic,
Aud un fluierat pe drumul ţării Cu norii petrecute-n alte vremuri.
Ori parcă strigă cineva la poartă Rămâi ce eşti şi ei rămân prin tine,
Şi nu mai ştiu la cine latră cânii. În mărturia versurilor tale!
Bătrânii mei, ca mine mult mai tineri,

27

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Radu Cârneci – Poezii din veacul XX

SENTIMENT LA VORONEŢ CÂNTEC DAC

Sfinţii au coborât de pe pereţi marelui Mihail Sadoveanu, cu smerenie
să se bucure de toamnă şi soare
cântările-au zburat de sub peceţi Uneori cobor în istorii străvechi
– albastră, de timp, răsuflare – acolo în zilele de zale şi scuturi
în zilele de săgeţi.
Pe ziduri au rămas legendele noastre
străjuind judecata de apoi: Scormonesc lutul
chipurile au cearcăne albastre dau la o parte secolii
de vis şi nesomn ca şi noi. scot armele din Sarmizegetusa
le încerc tăişul pe palma bătătorită
(Venim de departe: – arcul îmi cuprinde umărul ca un braţ de
dedesubt sunt milenii de oase femeie
secoli stau rânduiţi ca-ntr-o carte fruntea mi-e strânsă în coif ruginit
cu poze albastre frumoase. iar timpul pe piept ca o platoşă –
iată-mă, strămoşul meu sunt
Iată-i cum trec luptătorii de aer şi mă îmbrăţişez cu mine cu pământul.
alergând la hotare şi murind şi murind –
albastră tăcere şi vaer Număr limbile străine paşii cruzi
de timp între pietre zidit…) – migraţia noroadelor spre soare
îmi număr rănile
La noapte, iar, strămoşii întineriţi le lecuiesc cu descântece
îşi vor pune pe umeri mantiile-albastre – şi rămân eu cel dintotdeauna
iar nordul şi sudul cu zorii sosiţi cu tunetele şi colindele mele.
se vor uimi de minunile noastre.
Sap adânc
sap cu mâinile cu sufletul
caut la temelia mea
dar rădăcinile mi se duc adânc
şi sunt fără sfârşit
puzderie de oase vuind în bronzuri mari
legănând Carpaţii…

28

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Vai, drumul a fost lung ca o secetă: VIN PĂSĂRI
beau apa neuitării din vasul de lut negru
şi sunt fără de moarte, veşnic pământ de la mormântul lui George Enescu
ţară.
…Aici vin păsări din zăpezile nordice
DOR DE MUNŢI mari albatroşi din mările de fum
păsări de munţi cu ceru-n cioc, vin păsări
Sunt nişte izvoare tainice acolo din marile pământuri tropicale
lacrimi ale mamei Dochia şi dinspre sud cu lungi tăceri de taină
şi mă ajung ca un blestem dulce vin păsări de tristeţi păsări de dor
sunt turme de oi argintii şi se uimesc: în jurul lor pământul
peste păşunea de lună se leagănă, iradiind, sonor…
sunt nişte ciobani de timp
şi sunt în miezul de piatră TIMP OPRIT
temple în care Zamolxe se bucură
de fiecare moarte a mea Rotundul timp bătea în sine
ca de o stea ce se naşte mereu. bule de aer – nepătruns
şi eram noi şi eram nimeni
Noaptea mă afund în Carpaţi şi înfloream şi nu de-ajuns
ca într-o Dunăre de piatră
şi-n mine e un somn de timp. Era un vuiet de ispită
în bronzul trupului tău pur
nelacomă şi neoprită
privirea mea jur împrejur

Era un dangăt de lumină
– o legănare ca în vis –
şi ne-a cuprins în ea deplină
în sus în jos, abis, abis…

29

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

VISCOL SFÂNT purificându-mi clipele de veşted
şi tâmplele de tâmple de argint.
O, cum ningea peste pământ
peste noi Cremene-n tălpi şi fulgere în palme
– era un viscol mare şi sfânt – întregul respira în mine: miez
şi alergam prin el amândoi cu munţii demni, în imnurile calme
ne sprijineam de zăpadă şi vânt. desfăşuram şi-nfăşuram un crez.

Pădurile erau undeva departe Frumos de duh sta sângele-n amiază
şi ningea, o ninsoare nebună un arc era în nervi, iar peste nervi
şi eram fără de moarte psalmodia stăpână buna piază:
şi erai frumoasă şi bună. târziul cor al duşilor mei servi.

Era un zbor nentrerupt Oh, şi simţeam în mine nemurirea
un foşnet de stele uşoare Cu Soarele dansând pe Kogheon
şi ningea grozav dedesubt în patru zări eram nemărginirea
ningea deasupra cu soare de la Zamolxe strălucind şi domn.

Şi pământul rămăsese departe Fertilizam fecioarele şi glia,
îmbrăcat în ninsoarea nebună – iar apele le-mbogăţeam cu vieţi
o, cum eram fără de moarte şi izbucnea de stâncă poezia
cum erai de frumoasă şi bună! când coapsele-mi năşteau pe îndrăzneţi.

Fiul lui Zamolxe Era o vreme fără de prihană,
din mine ondulând şi-n mine stând
…Superb, în vârf, cădelniţam arome iar noaptea se topea-n săgeţi, strihană
vale de aer legănând sonor pierzându-se în
şi explodau în mine, policrome văile de gând…
zăpezile din timpul trecător. Sublim, în pisc,
oficiam de soare
Înalt de ceruri cobora în creştet nemărginirea
prin frunte veşnicii efluviind legănând cu dor
în sus, în jos,
minune domnitoare
eu, veşnicul de
viaţă dătător…

30

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

IMPROVIZAŢII

Ion Brad, 2011

De la Blaj la Mediaş Să le port departe vestea
Satele se ţin de mine... Pe un cal din Valea- Lungă.
Peste dealuri, la răscruce
Unele au chiar curaj Cu pădurile-n cascade,
Să mă-ntrebe: când şi cine Un alt drum grăbit mă duce
M-a trimis şi n-are frică
De această cercetare S-ajung tocmai la Cenade,
La braţ cu Târnava- Mică Satul lui Agârbiceanu,
Înfruntând Târnava- Mare. Plin de har şi de alean,
Unele-mi arată băţul,
Poposind cu drag la hanul
Stelele, mai cumsecade, Pictorului Mărgineanu.
Îmi fac ochi cu Glogovăţul Păsări stranii vin să-ncânte,
Când mă.ndrept spre
Mănărade. Din tablouri zborul lor
Şi tot cerul pe pământ e
Peste podul vechi de Fratele colindător.
scânduri, Dar de-aici, mi-e tare frică
Într-o noapte de război, Să ajung la Copşa- Mică,
Am trecut noi, rânduri- Rob la Negru împărat.
rânduri, Chiar dacă, sosind, se-arată
Doar cu spaima după noi. Ca o nouă Hiroşimă,
Ne-a primit în zori Spătarul, Fără milă bombardată-
Unchiul Cula şi Mătuşa, Un blestem urmat de-o crimă...
Ne-au hrănit, ne-au umplut sacul, Întorc faţa de la toate,
Lăsând larg deschisă uşa. Om năuc, om păgubaş,
Îar în zilele viclene, Să mă-ntorc, de se mai poate,
Când speram să ia sfârşit
La Liceul vechi din Blaj.
Luptele aeriene Iar acolo, în chilia
Sus pe cerul gârbovit,
S-a ivit un roşu soare, Viselor de-adolescent,
Ca soldatul stând să moară, Unde numai văduvia
Implorând cu disperare Îmi răspunde azi „prezent”,
Sânge nou din vechea ţară.
S-mi topesc din nou privirea
Toate satele acestea În hrisoavele de mult
Ba ,ă cheamă, ba m-alungă, Şi silabisind Psaltirea
Clopotele să le-ascult...

31

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

PROZĂ

DIN GÂNDURILE UNUI … (NE) CUNOSCUT

Liviu Cîmpian

Bună. Permite-mi să mă prezint: mă numesc Castel! Cum? Castel şi mai cum?
Castel, pur şi simplu Castel! Acuma, lumea (cei mai în vârsta care cam aşteaptă să îşi încheie
socotelile cu viaţa!) îşi mai aduce aminte foarte vag de numele stăpânului meu, Apafy.... Apafy...,
Apafy... Blestemat de timp! Asist la Renaştere, la Iluminism, văd cum ia fiinţă Monarhia Austro-
Ungară şi România Mare şi îl uit EU numele stăpânului! Ia să vedem... să mă dărâmi şi nu îmi
amintesc! Aşa! Mihaly! Mihaly îi zicea dom’le! Că vorbesc despre stăpânii mei, parcă îmi aduc
aminte, aşa ca de o nălucă venită din alte timpuri de tatăl meu, de Grigore Apafy. Nu! Desigur nu l-
am uitat pentru că este tatăl meu şi, sincer să îţi spun, numele lui este scris pe o placă de pe corpul
meu, pur şi simplu face parte din mine! Altfel îl uitam şi pe părintele meu – voi oamenilor v-aţi
uitat de mult timp de el - blestemat de timp! Şi
senilitatea asta a mea se agravează pe zi ce
trece, odată cu agravarea stării sănătaţii
mele...Vrei să spui că nu mă crezi??? Ia hai
până la mine şi te uită! Se pare că nimănui nu-i
mai pasă de mine. De fapt, CHIAR nu-i mai
pasă nimănui de mine! Nu mă deranjează că se
urinează toţi prăpădiţii pe mine (asemenea
soartă o au şi rudele mele mai bogate din alte
oraşe – chiar şi din Berlin! - ) dar o ţiglă, un scoc, o chestie acolo, mai că ar putea fi înlocuită pe ici-
pe colo! Se vede că stăpânii mei nu mai sunt...

Sunt bătrân şi bătrânii plictisesc! De aceea nu vreau să îţi reţin prea mult atenţia. Că tot am
început să mă prezint, dă-mi voie să îţi spun două-trei lucruri despre mine:

M-am născut demult, în secolul al XVI-lea în timpul Renaşterii. Ce a fost înainte? Un turn
vechi de lângă mine, un unchi de-al meu foarte bătrân, pe care oamenii l-au stricat cu multe sute de
ani în urmă (iaraşi voi! egoiştilor, faceţi cu noi ce vreţi măcar că sunteţi numai din carne! O fi
carnea mai tare decât piatra?), un unchi, zic, mi-a povestit despre o bunică de-a mea, o casă veche
din bârne de lemn în care rezidau când şi când stăpânii noştri, după ce au cumpărat pămâturile astea
de la saşi. Asta era de mult, prin secolul XIV, chiar la început. Stăpânii au adus aici oameni şi, în
jurul bunicii mele s-a alcătuit o aşezare. Stăpânii au devenit din ce în ce mai bogaţi, s-au gândit, pe

32

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

la mijlocul secolului XVI să îşi construiască o mândreţe de castel (ehei, nu mai sunt ce eram odată,
toţi care m-au văzut în tinereţe s-au mirat de mine! – ştiu că sunt vanituos, dar atât mi-a mai
rămas). Bunica s-a dus, sărmana de ea, şi din familia mea a rămas doar unchiul Turn care mi-a
relatat poveştile astea de demult şi o mătuşă, o bisericuţă gotică pe care Timpul nu a iertat-o (urmele
ei le-aţi găsit voi, oamenilor, în pământ, înainte de Revoluţia din 1989, lângă Tribunal!). Pe mine
m-au construit pe la anul 1550, domnea atunci Măria Sa Ioan Sigismund (ciudat, ce uşor mi-am
amintit de el, probabil tot din cauză că numele lui este scris pe placa de pe corpul meu!). Altfel viaţa
mea a fost destul de liniştită. Din când în când mai trecea pe lângă mine câte o armată de prieteni
sau duşmani, dar trebuie să recunosc că nu mi-au făcut niciodată nimic. Am tremurat odată văzând
oastea lui Moise Secuiul apropiindu-se de mine, plină de furie şi duşmănie, dar m-au lăsat în pace.
Abia trecuseră primii ani din secolul XVII... În paranteză fie spus, unchiul Turn zicea că a văzut în
1534 oastea lui Petru Rareş care venea
dinspre Sighişoara şi mergea înspre Mediaş,
unde l-a prins pe trădătorul de Gritti1. Dar
astea s-au întâmplat demult.

Viaţa trecea liniştită an de an, în ritmul
anotimpurilor şi a muncilor agricole. Îi
vedeam pe ţăranii care îşi aveau adăposturile
de-a lungul şanţului meu de apă cum
munceau de zor pentru stăpânul nostru, cum
se bucurau în timp de sărbătoare şi la nunţi,
cum se năşteau şi mureau. Uneori, când stăpânul era aici, le binecuvânta suspuşilor căsătoriile şi
noii născuţi. Dar stăpânii erau mai mult plecaţi. Singurul care şi-a mai făcut veacul pe aici a fost
Mihaly Apafy. Nu s-a prea omorât el cu grijile domniei (las’ că avea cine să se îngrijească de
Transilvania, era cancelarul său Mihaly Teleky) dar când şi când mai evada din mediul Curţii şi
venea aici. Curtea lui era la Făgăraş (Castel cu care sunt înrudit, este un văr de-al meu mai
îndepărtat, un pic mai bătrân decât mine, dar când eram tânăr se ţinea ca un june!). Alba Iulia,
capitala tradiţională a Transilvaniei princiare, a ars în urma unor evenimente tragice de la sfârşitul
domniei lui Gheorghe Rakoczy junior. Revin la Apafy: venea când şi când aici şi se îndeletnicea cu
ce îi plăcea cel mai mult: mecanica (făcea şi repara mecanisme de ceasuri mecanice), lectura şi, mai
ales băutura. La ce chefuri princiare am mai asistat! Cu mâncăruri şi băuturi alese, cu muzicanţi, cu
râsete.... au trecut toate şi nu o să se mai întoarcă niciodată! Ziceau unii oameni (dar voi, oamenilor,

1 Ludovic (Alvize) Gritti, aventurier veneţian (fiu de doge) care a încercat, prin trădare şi crimă, să pună
mâna pe Transilvania.

33

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

sunteţi cam mincinoşi!) că principele bea uneori câte o găleată de vin! Eu multe am văzut, dar aşa
ceva niciodată. Am asistat în schimb la unele scene casnice ale principelui: când soţia sa, principesa
Ana Bornemisza, nemaiputând suporta beţivănelile/beţiile principelui, l-a certat, iar cearta ce a avut
un efect dramatic: principele a bătut-o ca şi cum ar fi fost un om de rând ce locuia în bordeiele de
lângă şanţul meu! Şi dacă nu mă credeţi pe mine, vedeţi ce scrie un om de-al vostru în cronica sa.
Uitaţi-vă la scrierea bârfitorului de Cserei.
Din păcate oamenii aceia nu mai sunt... Principele cel chefliu şi iubitor de mecanică a murit, fiul
său, tot Mihaly, a fost capturat de Habsburgi odată cu toată Transilvania (1690) şi a murit, chipurile,
de inimă rea în captivitate! După ce Habsurgii au cucerit ţara, toate bunurile mobile şi imobile ale
principelui au devenit bunuri ale Statului. Aşa m-am trezit eu o clădire de stat, fără vreun scop
anume. De la stat m-au cumpărat în primii ani ai secolului al XVIII- lea, nobilii Bethlen, dar m-au
vândut repede la armenii care deveneau tot mai prosperi şi mai bogaţi.... dar, staţi aşa! Am uitat să
vă vorbesc/spun despre armeni, vreo două vorbe: pe armeni i-a chemat tot beţivul de Mihaly Apafy,
în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Au venit din Moldova şi s-au stabilit pe domeniul
principelui ca supuşi direcţi ai acestuia. S-au bucurat de multe privilegii care le-au permis să facă
negoţ şi meşteşuguri şi să se înbogăţească, dar aveau de plătit dări foarte grele.

După ce au venit Habsburgii, armenii de aici erau deja destul de bogaţi cât să cumpere un...
castel! Şi m-au cumpărat! Am fost transformat din reşedinţă mândră într-o primărie plictisitoare şi,
pe deasupra şi în tribunal! În turnurile mele erau închişi cei care greşeau faţă de noua stăpânire.
Viaţa asta plictisitoare m-a făcut să uit multe. Dacă mi-am petrecut tinereţea în linişte şi tihnă,
bătrâneţile au început cu plictiseală şi amorţire.

Acuma, în vremurile mai moderne, mi-au luat şi calitatea de primărie şi de tribunal. Pentru
fiecare instituţie, locuitorii oraşului (din secolul al XVIII- lea, aşezarea a devenit, din cauza
prosperităţii locuitorilor ei, oraş) au construit câte o clădire mândră pentru fiecare instituţie. Nici
măcar puşcărie nu am mai fost.... au construit una noua!

Am devenit internat în cadrul unor şcoli, situaţie care a durat un secol. Numai un secol? Au
părut mai multe secole, milenii, da! Sunt internat de la Începuturile Timpului.......

34

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

IARNA
Fragment din Aripile demonului, vol.IV

Mircea Tomuş

Când culoarea pădurilor de brad ajunge să bată în
negru, când pajiștile de iarbă au fața de cenușă, când
părăiașele îngheață cu zgrunțuri de sticlă, iar cursurile de
apă se tivesc pe margini cu dantele albe, sfărâmicioase,
când șindrilele de pe acoperișurile țuguiate par de cărbune,
ca și crengile pomăturilor din grădini, când drumurile de
pământ lutos ajung de piatră atonă și izvoarele de pe dosuri
tac, împietrite și ele, când vitele mugesc în ocoale, cu câte-o
mână din fânul de as’vară în colțul gurii, când câte-un
cocoș sur sare pe câte-un gard de lețuri, iar găinile cârâiesc
în jurul lui, cu un ochi pe jos, după boabe, și altul întors
spre nimicul de deasupra, când cânii-și trag lanțul, cu lene,
după ei, pe pământul fără praf și cu iarba uscată, când
porcul își ridică botul din troacă, cu ceva ca un fir de pai
uitat între măsele și caută cu ochii lui rotunzi și mici primprejur, grohăind nedeslușit, când mâna pe
clanța ușii pipăie un fier nici cald, nici rece, și cald și rece, când mirosul iute al lucrurilor se
adâncește în sine și pare mai potolit, dar este mai adânc, mai substanțial, când fețele copiilor rămân
cu nasul lipit de sticla geamului, de li se înțepenesc gâturile, când tusa bătrânilor ajunge sacă de tot,
de parcă li s-ar zgâria gâtlejul, când degetele babelor capătă cârcei, pe fus și la țâța caierului, când
nevestele-și înnoadă năframa sub bărbie de două ori și se-ncumetă să pășească, pe treapta de piatră,
în aerul fără culoare și fără miros, din care pare că s-ar aștepta ceva și nu s-așteaptă nimica, când
bărbații se caută după țigări în funduri de buzunare și nu mai găsesc decât praf și fire uscate, când
caii tropotesc în grajduri și-n ocoale mai rar și mai înfundat, când țancurile de la Pietrele Albe și
vârfurile prăvăloase ale Trascăului se-nvăluie în singurătatea lor cea mai goală și mai trufașă, când
nu mai bate nici un vânt pe vârful muntelui Găina, când în jurul turlelor de biserici plutesc unde
grave de liniște, ca niște auituri împietrite și ușoare de clopote iluzorii, atunci, atunci... Atunci încep
să cadă primii fulgi de nea.

35

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Sunt rari și stingheri, ca pierduți, venind de niciunde și ajungând nicăieri. Câte unul și unul,
la intervale mari, departe unul de altul, de par mai mult câte-un fulg de cenușă de zburătoare pierite
undeva-ntr-un înalt necunoscut. Nu cad, dar nici nu plutesc, vin într-un fel ca între zbor și
precipitare și nici nu ajung nicăieri. Dispar, înainte de a se așterne. Nu sunt un roi sau o mulțime,
nici măcar câte-un grup sau vreo pereche. Așa firavi cum sunt și cum pot dispărea, fiecare, oricând
și oriunde, sunt imaginea pură, singulară, a singurătății, așa cum este ea, în esența ei vag plutitoare.

Și-apoi este iar liniște și-un gol imens, care nu este nimicul, ci un fel de nimic străveziu,
risipit printre lucruri care rămân încremenite într-o așteptare care este existența lor eternă și
încremenită. Pot să rămână astfel o zi sau o săptămână, câteva ore sau câteva clipe, și-apoi
ninsoarea se pornește din nou. Dar este alta. Fulgii se îndesesc, chemându-se unul pe altul. Nu mai
zboară, nu mai plutesc, ci încep să cadă. Cad în cohorte întregi, în grupuri tot mai dese, umplând
golurile dintre lucruri cu trasee tot mai pronunțate de fire albe. Se conturează distinct pe alcătuirile
negre de bârne, pe îngrămădeala de crengi
uscate din grădini, pe întinderile drepte, ca
masa, ale luncilor, pe golurile adânci dintre
dealuri și coaste abrupte. Poate să fie o
potopeală deasă de fulgi mari, scămoși, pot să
fie ca o urzeală strânsă de fire subțiri, ca acele,
căzând oblic din nedeslușirea cenușie de sus.
Tot mai întețite, se conturează distinct pe
negreața de cărbune a coperișelor de șindrilă,
dar mai ales pe desimea întunecată a cetinilor din pădurile de brazi, perdeluind neîntrerupt, iarăși și
iarăși, într-o figurare grafică esențializată a căderii perpetue. Vin și iarăși vin, de sus în jos, în albe
fire lungi paralele, cumva dintr-o parte, instituind legea căderii albe, eterne.

Tot ce este întins și orizontal se pomenește sub o pătură albă. Locurile strâmte, dintre
ocoale, sunt coperite de-un alb unanim și pufos. Pe pantele abrupte ale acoperișurilor de șindrilă s-
au întins blănuri albe și moi. Albe sunt luncile, sub imense covoare moi și albe cearceafuri încep să
învăluie rotunjimile deluroase. Drumurile sunt albe și ele, ca pârtii de lână curată, cât potopirea
măruntă de fire albe curge neistovit. Ziua și-a înnecat orele în albul cețos; nu mai este dimineață, nu
mai este amiază, nu se știe dacă va fi seară cândva. Domnește, statornică și imobilă, singura oră a

albului.
Potopită de alb, lumea se adună în sine, ca într-o încremenire de vată. Iuțimea și ascuțișul

din lucruri se rotunjesc și se înmoaie, fără a se topi. Mirosul lor iute s-a făcut un fel de abur nevăzut,

36

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

cu arome stătute. Din sunete n-a mai rămas decât o vagă amintire pufoasă. Clanțele ușilor par mai
moi la pipăit, geamurile s-au aburit și fețele rotunde ale copiilor sunt împurpurate fără luciu. Vitele
mugesc altfel în ocol, grohăitul porcilor e mai moale și cocoșii s-au retras în pragul poieții, cu
penelelor colorate mai stins, dincoace de perdelele albe, care cad neîntrerupt. Pe coastă, vârfurile
ascuțite ale brazilor luptă cu vitejie să răzbată prin asaltul de alb, cât brațele de apă ale râului sunt
cuprinse de clăi de ninsoare.

Cum n-au mai fost ore, noaptea a venit fără înserare, ca un potop spontan de întuneric, iar
ninsoarea a continuat, contopită cu liniștea și cu întunericul, topindu-se una într-alta. Cât n-a fost
lumină, a nins cu liniște. Fulgi de liniște, potop de liniște albă.

O nouă zi a venit ca și cum s-ar fi tras un cearceaf de peste lume, s-o descopere altfel, nouă,
curată și albă. Dimineața a fost o naștere albă.
Casele erau albe, copacii erau albi, albe și clăile
de fân, albe ocoalele, albe și gardurile în
picioare, albe drumurile și șanțurile, albe și
toate umilele tăpșane și movile de pe margini,
luncile albe, depărtările alb-încenușate.
Albiseră și pădurile, peste cărbunele crengilor,
numai cele de brad mai păstrau, în albul lor
proaspăt, tonuri mai întunecate cu vagi reflexe
de verde bătând în negru.

În munți, iarna când vine, vine ca să nu se mai ducă. Încremenește, mai întâi, ca o ființă
unanimă, albă și ușoară și moale. Pot să vină zile mai calde, poate să adie câte o undă de frig mai
ascuțit, iarna rămâne, egală cu sine într-un alb domnitor și curat. Căruțele rămân sub șopron, într-
un somn alb și uscat. Ies săniile cu tălpi lucii, de lemn, căpestrele se împodobesc cu zurgălăi, caii își
scutură coamele, cu un fel de veselie, drumurile sunt podite cu un fel de os alb-gălbui, de pe
crengile de cetină se scutură, în răstimpuri, roiuri de fluturi albi, luncile adorm sub pături de lână
albă, coperișele dorm și ele sub straturi groase de alb pufos, cât fumurile din hornuri scot lână seină
din culcușuri calde, ascunse.

Zilele, dar mai ales serile se împodobesc de larma și icoanele mișcate ale datinilor. Totul
începe, cum se începe dintotdeauna, cu un ritual de sacrificiu. Se jertfește ființa telurică în esența ei,
duhul întruchipat al grăsimii pământului, zeul lui păgân și străvechi, culcat pe-o rână într-un coteț
umil, cu ochii mici, înfundați în grăsime și grohăitul aton, ca întruchiparea înfundat sonoră a unei
alcătuiri primitive de oase, cărnuri și grăsimi, învelite în ceva ca un suman precar de șorici.

37

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Gospodarul, în ipostaza lui pasageră de măcelar, care este cu un grad sub aceea de vânător, îi pipăie
șuncile de pe spinare, scărpinându-l după ureche și înșelându-l cu chemări potolite. Alături, femeia
casei, aduce un ciur vechi cu un pumn de boabe rotunde, de-un galben șters, ca un fel de aur prăfuit
și vulgar, îl ademenește cu zdrăngănitul ciurului și chemări cu o anumită duioșie ascuțită. Fiind
ultima chemare, poate să-l înșele cu apelative tandre și promisiuni mincinoase, până ce bărbatul a
prins zdravăn un picior din față, dacă nu pe amândouă, și se opintește la un târșâit greoi. Dacă
ritualul de ademenire reușește, femeia caută cu vârfurile degetelor locul sensibil de după ureche,
unde aplică scărpinături repetate, însoțite de chemări și alinturi sub forma unui descântec, până ce
alte mâni puternice de bărbați apucă de fiecare din cele patru picioare scurte și saltă povara grea, cât
greul pământului, și-o răstoarnă pe patul de paie pregătit din vreme, prăbușindu-se peste ea și
țintuind-o din genunchi. De cele mai multe ori, se consumă,
în câteva secvențe, o luptă ritualică a bărbaților voinici cu
greul pământului, cu episoade dramatice, zvârcoliri,
răsturnări și reveniri, punctate de guițaturi prelungi, icnete și
formule de înjurături din repertoriul ritualului, până când
obiectul jertfei este întins pe-o latură, suflând înfundat, cu
ochii ca două mărgele negre țintind năluca spaimei. Acum
se poate apropia oficiantul suprem, preotul măcelar al
sacrificiului, cu al său cuțit lung și ascuțit, încercându-i
tăișul pe pielea groasă de pe buricul propriului deget.

Lama ageră pătrunde pe trepte succesive de guițat,
când grohăit înfundat, când țipăt sfâșiat și prelung, cât
izvorul sângelui coboară aceleași trepte în gâlgâituri învăluite în abur cald. Secvența tragică se
încheie cu un strigăt ca de triumf, ca și când victima și-ar fi înțeles și asumat rolul sacrificial și-ar fi
găsit, în culminarea lui, un ultim prilej de mândră sfidare, încât cele de pe urmă răsuflări grohăite,
cele postume, au tonul liniștit și răspicat al unui fel de mulțumire cu sine și cu destinul său.

Apoi ritualul trece în etapa lui artizanală, pentru unele cazuri, cu adevărat artistică. Actantul
principal este acum un adevărat măiestru, care cunoaște la perfecție traseul multelor și
complicatelor tăieturi în complicata și delicata arhitectură organică a jertfei. Tot numai el cunoaște
atât destinația precisă și singulară a fiecărui component al acestei arhitecturi, până la ultimul oscior,
ultima rămășiță de mușchi sau grăsime și ultima bucățică de șorici, după cum tot el deține secretul
complicatelor rețete ale tuturor preparatelor, evaluându-le, după caz, fie prin simplul miros, fie prin
scurte tatonări pe vârful limbii.

38

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

Și tot de pe acum se conturează și se instituie deplin și ceea ce s-ar putea numi dimensiunea
liturgică a ritualului. Este drept, s-ar fi putut să fie un scurt moment de debut, sau anticipativ, chiar
la început, când zorii de iarnă erau încă tulburi și când oamenii de ajutor abia se năluceau printre
umbrele din ocol, iar femeia casei înainta printre ei, prezentând oarecum furișat, tăvița cu păhărelele
de sticlă groasă, cu țuică limpede, ca apa. La acea oră aproape de noapte, era din aceea nepreparată,
verde, cum o numeau ei, și le era prezentată cu oarecare fereală și cu formule de genul: „luați, ca să
vă încălziți”, încât mâna femeii părea adeseori să tremure, păhărelele se atingeau unul de altul,
cumva șoptit, fără sonoritate, iar preaplinul lor se revărsa ca boabe de sticlă lichidă, și ele. Dar erau
meșteri din aceia, mai ales bătrâni, care țineau să respecte demnitatea oarecum sacră a oficiului lor
și-atunci sorocul primei închinăciuni cu pahar era cam pe când prima tranșare a jertfei, cea care
separase principalele grupări de materie caldă,
aburindă, fusese îndeplinită, iar pe plita cu
focul încins începea să sfârâie, în cratița mare,
de tuci, a casei, ceea ce se numește pomana
porcului și care adunase tăieturile periferice,
acelea de îndreptare și echilibrare, pe care le
țintise ochiul ager și le tăiase cuțitul ascuțit al
meșterului măcelar.

Atunci se prezenta femeia casei,
îmbujorată toată, în aura ei caldă de stăpână și
doamnă, cu tava de lemn, acoperită cu o pânzătură cu flori, pe care clincheneau ușor, aburind,
păhăruțele de sticlă groasă cu lichidul auriu, puternic aromat cu miros de prune, măr, sau pere. Lua
mai întâi meșterul oficiant, conștient de funcția sa ceremonială, așteptând să-și ia fiecare paharul
său și-apoi rostind o închinare serioasă sau veselă, scurtă sau lungă, după fire și puteri. Câte unul,
mai dedat cu ascunzișurile plăcute și cu miez ale meseriei, spunea câte-o mică poveste, un scurt
episod, încropea o vorbă de duh sau o glumiță, înjgheba câte-o aluzie la hărnicia gospodinei și la
vârtutea gospodarului.
Avusese, într-un timp, un oarecare succes formula adusă de cine știe de pe unde, ori născocită de

cineva:
-Să dea Dumnezău să nu v-ajungă!
Unii din gospodari, cu mintea mai înceată sau mai încetinită de vârtejul de treburi, în care se

aflaseră de cu noapte, nu pricepuseră, de la început, tâlcul ascuns al zicerii și-aproape se încruntară
și chiar stăteau să bombăne. Când câte-o spărtură de râs izbucnea de pe undeva, dintre ceilalți, și

39

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

risipea ceva care fusese ca un fel de întuneric sau o ceață a înțelegerii. Și-apoi izbucni râsul unanim
și se institui voia bună.

Vine apoi vremea când grupuri de copii în cojocele mițoase și cu căciuli țuguiate flutură, pe
sub ferești și pe la praguri, frânturi de colinde, ca pe niște năfrămi colorate cu melodii vesele,
ritmate, flăcăii cu capra poartă șube lungi și scutură zurgălăi colorați și clempănit lemnos, uscat,
grupuri de fete, învăluite-n broboade lânoase, aștern pe scândurile curate din târnațe năframe
vărstate cu arnici colorat, împletit din vocile lor subțiri și curate, bărbații puternici hăulesc înfundat,
slăvind nașterea sfântă și lăudând bogăția gazdelor, bătrânii mormăie nedeslușit despre vechi eresuri
și credințe, cât babele se tânguiesc subțire și prelung, iar țiganii ritmează melodios legende mai
vechi decât veacul.

Un duh vechi și păgân bântuie atunci prin case și pe ulițele ninse, cu sufletul lui iute din
spirturi tari, cu vagi arome de fructe și struguri,
înfierbântând simțurile și înflăcărând mințile,
lărgind nemăsurat proporțiile lucrurilor și
spațiilor dintre ele, dezmărgind gândurile și
proiectând altfel de dimensiuni lumii întregi.
Cerul a fost coborît, pentru câteva zile, pe
pământul sfințit de albul zăpezii, cu locuitorii lui
descinși printre oamenii vii, cât aceștia, oamenii
vii, se simțeau călători prin dumbrăvi înalte și

sfinte.
Apoi, ca la un termen hotărît de sus, dar de nimeni știut, urma să se instituie domnia sfântă a

gerului. Tălmăcirile după mintea și în grai omenesc leagă această prefacere de pragul sfânt al
Bobotezii, când toate apele se sfințesc și viețuitoarele dobândesc suflet și vorbesc precum oamenii,
când tot ce există pe lume încremenește într-un fel de tărie albă și luminoasă. Omătul bătucit al
drumurilor se întărește ca osul. Picușul mai rar ori mai des de pe acoperișuri înțepenește în tăria și
limpezimea sticlei. De sticlă albă se fac și firele subțiri ale păraielor și ochiurile de apă înșirate în
salbă pe marginile râului, iar cursul lui pe la mijloc se face strat gros și puternic de piatră alb-
străvezie, cu vagi reflexe verzui și vineții. De piatră neagră sunt crengile copacilor și-ale pomilor
din grădini, ca și pociumbii și scândurile din garduri și ocoale. Înțepenește și roata morii, sub
podoabă complicată de țurțuri de gheață, ca o coroană răsturnată de zeu primitiv și bărbos, cât
adâncul bălții limpezi de dedesubt a înghețat bocnă, până la firele de nisip presărate cu aur și argint,
de dedesubt. Răsuflarea caldă a vitelor abia apucă să le iasă pe nări, sub formă de abur alb și rotund,

40

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

că se așterne, ca o zăpadă brumată, în jurul buzelor groase și pe perii zbârliți de ger. Mai că îngheață
și fumul țigărilor, iar mustățile bărbaților arborează tivituri albe. Îngheață lacrimile babelor, în
colțuri zbârcite de ochi, broboneala de rouă, din obrajii copiilor, năfrămile nevestelor se întăresc, pe
la colțuri, de parcă ar fi țesute din fir de metal, cocoșilor li s-a înțepenit creasta și calcă rar, de parcă
ar păși pe jar aprins, găinile și-au umflat și rotit penetul, să-și protejeze ouăle neuouate, din târtiță,
cât vrăbiile în zbor sunt bulgări de gheață, aruncați de un zeu năbădăios, iar pe zăpada înghețată a
curții cade, din când în când, ca o ghiulea neagră, câte-o cioară înghețată în zbor.

41

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

ESEU

NICOLAE SUCIU
AVATARIII VALETULUI DE PICĂ

Prof. Ştefan Melancu

Aflat la vârsta maturităţii depline, Nicolae Suciu a debutat editorial târziu, mai exact, în
2011, cu volumul de povestiri Ziguratul iubirii, apărut la editura clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă,
coordonată de criticul literar Irina Petraş. Debutul târziu al autorului nu scade însă din valoarea
creaţiei sale, dimpotrivă, Nicolae Suciu este în acest moment un autor format, intrat în literatură cu
temele gândite şi trăite în mugurul şi în abisul lor, altfel spus, dospite, de-a lungul anilor, în acel
creuzet ideatic pe care orice scriitor ar trebui să îl poarte cu sine, înainte de a-l deschide către zarea
cititorului. Nicolae Suciu a ales tocmai această variantă de a intra în literatură şi se află, ca atare,
într-un moment în care a decis să iasă cu adevărat în lume. Are gata pentru tipar încă două volume,
unul de teatru şi altul de eseuri. Mai mult, de curând i-a apărut şi un prim roman, dintr-o serie la
care lucrează, înţeleg, insistent, romanul Avatarii valetului de pică, şi tot la o editură clujeană,
Editura Fundaţiei Alfa.

Dincolo de o analiză amănunţită a romanului lui Nicolae Suciu, aş invita mai degrabă la
câteva repere ale lecturii acestuia, oprindu-mă asupra câtorva considerente. Mai întâi, aş spune că
un punct de plecare în lectura romanului Avatarii valetului de pică poate fi găsit, firesc, în chiar
volumul anterior al autorului, în Ziguratul iubirii. O parte din temele prezente în prozele publicate
în 2011 – axate, pe un social caricaturizat, deformat (şi deformant), în care îşi fac loc, de pildă,
spaţiul şcolii, administraţia public provincială, cotidianul prăfuit sau livrescul implantat în existenţa
personajelor – anunţă oarecum lumea prezentă în romanul recent publicat. În plus, în acelaşi volum
anterior există un text pe care l-aş considera emblematic pentru autor, legat atât de debutul său
publicistic întârziat, cât şi, mai ales, de un anume fir roşu ce străbate spaţiul scriiturii la Nicolae
Suciu. Este vorba de textul intitulat Literatura de sertar, o povestire de tip eseistic şi cu trimiteri
spre biografia însăşi a autorului, dar şi una care pune (repune) în discuţie o temă mult disputată de
după 1989. Cunoaştem conţinutul unei astfel de teme obsesive mai cu seamă la nivelul aşteptărilor
de după anii ’90 din veacul abia apus, când s-au tot aştepat scrieri ale sertarului, determinate de
cenzura şi autocenzura impusă de timpurile pe care le ştim bine cei care am trecut şi prin acea
perioadă. Intersant însă, în textul amintit aici, este că Nicolae Suciu se axează şi pe un alt înţeles
conferit literaturii de sertar. Cităm tocmai în acest sens: “Literatura de sertar scrisă pentru sertar

42

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

există chiar şi fără efortul de a fi definită sau măcar identificată (…) Proporţional nu ştiu cât la sută
e ea maculatură, aşa cum maculatură e şi literatura publicată degeba de-a lungul timpului. Dar
dincolo de aşa-zisa maculatură aranjată aiurea sau prinsă doar în agrafe ruginite (materializare a
standardelor vremii) sau aciuiată pe dosuri de facturi de tot felul, pe pachete de ţigări şi bilete de
cinema, scriitura poartă totuşi un standard, aşa handicapată cum e: chioară, ciungă, şchioapă,
păduchioasă, netunsă, nespălată, necoafată, şi anume standardul sincerităţii pe care numai în
jurnalele intime le-ai putea găsi şi la care, cândva, autorul unei liminare sincerităţi o invita în
romanul Patul lui Procust pe Doamna T. / Sinceritatea trăirii, candoarea de cenuşereasă
condamnată pe viaţă la carceră, la neputinţa de a ieşi din promiscuitatea vieţii de rahat – aceasta o
deosebeşte de maculatura propriu-zisă destinată topirii. / Identificarea literaturii de sertar
asemănătoare cu cea a unor cuvinte stricate (nu rebuturi) înseamnă recurenţa galopului între lumea
claustrată în sertar şi concretul zilei. / Atunci conştientizezi tu, scriitorule, că arzi de nerăbdarea de
a deschide în tihnă sertarul cu pricina sau cufărul sau dulapul în care te vei regăsi, vrei-nu-vrei,
întreg, aşa cum nu eşti în exteriorul vieţii – solidar cu toate trăirile tale mai mult sau mai puţin
naive, solidar cu gândurile cu caş la gură, chiar infantile, solidar cu groaza ta de a putea depăşi
vreodată baierele sertarului, solidar cu senzaţia de scârbă şi disconfort pe care ţi-o pregăteşte revista
bine păzită de cordoanele politicului, eticului şi, probabil, chiar ale esteticului. / Abia atunci observi
cu stupoare că scrierile acestea de sertar stau în aştepatre, ca slăbănogul din Evanghelie, doar-doar o
veni cineva şi le va arunca în scăldătoare când s-a tulbura apa…” Am citat îndelung din acest text
prezent în volumul anterior al autorului, pentru că, repet, cred că aici se află una sau chiar mai multe
din cheile de lectură ale romanului pe care îl avem în faţă. Ironic şi autoironic, autorul vorbeşte de
un sertar sui generis al lieraturii, supus nu doar vremurilor pe care le parcurge, dar şi rigorilor
scriiturii înseşi. O rigoare pe care trebuie să şi-o asume oricine bate la poarta scrisului. Rigoare, dar
şi introspecţie într-o regăsire de sine, într-o permanentă dispută cu intruziunile politicului, eticului şi
chiar ale esteticului, mai cu seamă atunci când se mizează pe sinceritatea scrisului. Rigoare dar şi,
totodată, joc intrinsec al cuvântului, creaţia, literatura ca atare, depăşind astfel putinţa autorului de a
se împotrivi forţei cuvântului. Există, în acest sens, arghezian privind lucrurile, o demiurgie a
cuvântului, a cuvintelor “stricate” care o iau razna pe lângă zarea autorului, într-un imaginar ce par
a scăpa însuşi autorului. Iar Nicolae Suciu pare a şti bine o astfel de lecţie (să nu uităm că îl predă
pe Arghezi, ca profesor, de zeci de ani). Există însă şi o altă latură pe care o impune forţa
cuvântului, cea a autencităţii de tip camilpetrescian, şi aceasta ştiută bine de autor şi enunţată aici ca
atare. La fel cum există, pentru scriitor, şi o altă dominantă a lumii pe care o creează, cea care
incumbă din raportul dintre real şi imaginar, dintre adevăr şi iluzie sau utopie, din care derivă

43

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

“comedia vieţii” şi “mersul ăstei lumi”, ilustrată simbolic în spaţiul literaturii de Don Quijote al lui
Cervantes – şi la care Nicolae Suciu, în acelaşi text citat, se opreşte cu insistenţă.

Avatarii valetului de pică se pliază, cred, pe o astfel de cheie sau, spuneam, chei ale lecturii.
Este un roman care plonjează într-un social grefat deopotrivă pe deceniile ultime comuniste, ca şi pe
cele mai noi postcomuniste, un social populat de personaje deformate de căderea halucinantă a
valorilor îndeosebi morale şi a căror existenţă este condiţionată de tot felul de intruziuni dinspre etic
şi politic, dar şi de un hazard al existenţei înseşi, ca într-un joc de pocher în care valeţii îşi
metamorfozează la nesfârşit propria lor existenţă. Pagini întregi ale acestui roman redau un astfel de
social, satirizat de autor până la aruncarea în derizoriu a spaţiului însuşi, ca şi, deopotrivă, a
actorilor ce defilează pe scenă ca în “comedia vieţii” a eroilor lui Cervantes. Gerard, personajul
central al romanului, profesor de filosofie ce-şi duce existenţa într-un oraş de provincie
transilvănean, dar şi companionii lui, Nabu, Roca, Laura sau Covi, şi la fel, chiar dacă într-o
figuraţie narativă contrapusă, Cleopatra Weiss, Piri, Plutaşul sau Coşarul, aparţin cu toţii acestui
social caricaturizat. Trauma epică redată prin moartea lui Gerard, în condiţii suspecte, urmată de
dorinţa companionilor lui de a găsi finalmente o explicaţie coerentă a dispariţiei acestuia, nu este
până la urmă decât doar suportul pe care se croieşte o astfel de lume, între realul agresiv şi iluzoriul
ce ar putea să-l înlocuiască, între ceea ce ar trebui să fie existenţa autentică a personajelor şi
realitatea deformată şi devenită astfel propria-i caricaturizare. Gerard, ca şi prietenii lui, cu toţii
trăiesc într-un asfel de spaţiu, suspendat între două lumi, cea din deceniile anterioare prin care
tocmai au trecut şi cea a noilor timpuri, rătăciţi parcă într-o lume devenită nelume. Ca la Caragiale,
din care Nicolae Suciu preia satira pliată pe social, sau, poate mai mult, ca la Arghezi, îndeosebi cel
din Cimitirul Buna-Vestire, din care autorul împrumută avalanşa verbală, de tip pamfletar pe
alocuri, forţa acestuia, distribuită într-un lexic diversificat şi care atinge uneori limita extremă a
expresiei. În plus, revenind la ideea de sertar a acrisului, trebuie spus că romanul lui Nicolae Suciu
dă sema unei lumi, precum cea a ultimelor decenii comuniste, a cărei imagine, transpusă literar, se
lasă în continuare aşteptată din partea mai ales a prozatorilor actuali. Sunt, în acest roman, repere
considerabile ale unei astfel de lumi, încă prospete memoriei noastre şi, în acest sens, paginile care
descriu o astfel de realitate sunt exemplare. La fel cum există în acest roman expusă clar şi o
tehnică a scriiturii, mulată pe jocul de roluri narative, pe alternanţa vocilor narative o dată cu
pendularea permanentă a planurilor temporale.

În concluzie, un roman ce trebuie citit cu atenţie nu atât asupra subiectului în sine al naraţiei,
cât mai ales asupra figuraţiei lumilor propuse şi a unui limbaj marcat de forţă expresivă, plasticitate
şi diversitate.

44

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

ARMONIA COSMICĂ ŞI REÎNTREGIREA FIINŢEI PRIN EROS ÎN LIRICA
EMINESCIANĂ

Prof. Lucia Szombati

Conceput ca un tot unitar, ca o „întregime” în existenţa sa iniţială, mitică, Universul în
viziunea poetică eminesciană este separat în două spaţii: terestru şi celest.

Eminescu are, asemeni mitologiei orientale, percepţia unui spaţiu discontinuu, fragmentat în
sacru şi profan. Loc sacru şi centru al Universului este codrul care repetă prin componentele sale
imaginea paradisului cosmic, poziţie privilegiată sugerată de metaforele „împărat”: „Împărat slăvit e
codrul” (Povestea codrului), „crai”: „Hai şi noi la craiul, dragă” (Povestea codrului), interlocutor al
omului în Univers în poezia Revedere.

Codrul este un spaţiu mitic, iar elementele care-l
întregesc sunt şi ele încărcate de simboluri mitice. În
mijlocul lui se află teiul „vechi” şi „sfânt” (Povestea
teiului)—axis mundi—care prin verticalitate mediază între
cer şi pământ; prin epitetul „vechi”coboară în timp,
actualizînd vremuri imemoriale, prin epitetul „sfînt”
mediază între lumea materială şi cea spirituală, între profan
şi sacru.

În apropierea copacului „sfînt” se află „izvorul care
tremură pe prund” (Dorinţa), care prin continua izvorâre
reiterează etern Geneza.

Ochiul pământului deschis spre înalt este „lacul
codrilor albastru” în a cărui oglindă îşi răsfrânge imaginea cerul: „Şi dacă stele bat în lac/Adâncu-i
luminându-l” (Şi dacă...), a cărui regină moartă—luna—„iese în luciu”: „Şi dacă norii deşi se
duc/De iese-n luciu luna”(Şi dacă...).

Răsăritul lunii „în luciu” nu din cer sugerează naşterea lumilor din haosul acvatic iniţial.
Oglinda apei devine punctul de convergenţă a coordonatelor spaţiale: adâncul şi înaltul, terestrul şi
celestul.

În geografia gândurilor eminesciene codrul se află pe malul mării: „Să-mi fie somnul lin/Şi
codrul aproape/Pe-ntinsele ape/Să am un cer senin”(Mai am un singur dor), ale cărui valuri îl
sacralizează. Apa are deci, o triplă semnificaţie: repetare eternă a momentului iniţial al Genezei—
izvorul, punct de convergenţă a înaltului cu adâncul—lacul, element purificator şi sacralizant al

45

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

spaţiului şi al fiinţei—marea: Cezara coboară goală în mare, săvârşind inconştient un ritual de
sacralizare şi purificare.

Spaţiul celest este emisfera care întregeşte imaginea Universului; stăpâna acestuia este luna
ce lunecă „pe a lumii boltă”.

Stelele ce „nasc umezi pe bolta senină”(Sara pe deal) actualizează—similar apei—

momentul Genezei.
Între cer şi pământ, între sacru şi profan, între uman şi divin se află erosul—„Fiul cerului

albastru/Şi-al iluziei deşerte” (Kamadeva).
Refacerea armoniei cosmice iniţiale, cucerirea centrului sacru al lumii este posibilă prin

iubire ca trăire a stării de farmec.
În idilele erotice eminesciene—şi nu numai—dragostea apare în varianta sinonimică

populară, dor: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e
plină.”(Sara pe deal), „Inima-i creştea de dorul/Al
străinului frumos.” (Povestea teiului), „De dorul lui şi
inima/Şi sufletu-i se împle.” (Luceafărului).

Dragostea e dorul de celălalt, simţit ca celălalt
sine al său întru refacerea integrităţii fiinţei. În Mitul
androginului din Miturile lui Platon, androginul „era
un bărbat-femeie (...) ca un întreg deplin şi rotund, cu
spatele şi cu laturile formând un cerc, îşi avea obârşia
în lună, luna ţinând şi de soare şi de pământ. Şi tocmai de aceea erau rotunde şi rotitoare aceste
făpturi, atât ele însele cât şi felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Şi
erau înzestrate cu o putere uriaşă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i
înfrunte pe zei.”

Pentru orgoliul lor, androginii au fost brutal dezintegraţi în două principii ale fiinţei umane:
cel masculin şi cel feminin. Mitul defineşte mai departe dragostea: „Aşadar, din acest îndepărtat
trecut există dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca din doi, să
revenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.” (Miturile lui Platon)

Dragostea are sensul de a reintegra fiinţa înstrăinată de sine, iar acest lucru este posibil
numai în centrul sacru al lumii—codrul. Protagoniştii poveştii de dragoste au roluri mitice de prinţi,
crai sau voievozi, stăpânind prin iubire paradisul codrilor. Spre codru rătăcesc paşii celor doi la
chemarea iubirii: „Vino-n codrul la izvorul/Care tremură pe prund.” (Dorinţa); „Hai în codru cu

46

Dumbrăveniul Cultural Anul II Nr. 2

verdeaţă”(Floare albastră); „Dar prin codri ea pătrunde /Lângă teiul vechi şi sfânt.” (Povestea

teiului).
Întâlnirea erotică este „visată” ca apropiere, înlănţuire sau îmbrăţişare, gesturi ritualice de

reintegrare androgină a fiinţei, aptă de a trăi starea de farmec a paradisului cosmic: „Ne-om răzima
capetele unul de altul/Şi surâzând vom adormi sub înaltul/Vechiul salcâm...” (Sara pe deal); „Mai
aproape, mai aproape/Noi ne-om strânge piept la piept...” (Povestea codrului).

Somnul îndrăgostiţilor cu capetele răzimate unul de altul sub ramurile boltite ale codrului
înseamnă izolarea de materialitatea terestră, de conştient, şi refacerea stării originare a fiinţei în care
forma de trăire este visul.

Întâlnirea erotică în adâncul codrilor, sub
teiul/salcâmul „vechi şi sfânt”, lângă „izvorul care tremură
pe prund”, sau în barca ce alunecă fără lopeţi pe „lacul
codrilor albastru”, sub „mândra lună”, în sunetul buciumului
sau al cornului de argint—ecou din muzica sferelor—are
semnificaţia ritualului de iniţiere în eternitate. Iubirea este
astfel o componentă primordială a Universului.

O altă ipostază a eroticii este cea a iubirii pătimaşe
între înger şi demon. Condiţia antitetică a îndrăgostiţilor
indică îndepărtarea celor două principii: masculuin şi feminin, până la stadiul negării reciproce.

Căzând sub legile timpului, demonul se înstrăinează de vârsta paradisiacă, rătăcind pe
pământ, răscolind popoarele împotriva ordinii existente. În femeia-înger demonul iubeşte de fapt
celălalt sine al său, sine de care s-a înstrăinat şi care nu şi-a pierdut încă paradisul: „Ea? – O fiică e
de rege, blondă-n diadem de stele,/Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;/El răscoală în
popoare a distrugerii scânteie/Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele”. (Înger şi demon).
Alternanţa pronumelui personal El—Ea dezvăluie două feţe opuse ale aceleiaşi fiinţe, împăcate în

amor.
Cadrul în care se întâlnesc cele două principii umane EL—Ea (demonul şi îngerul) este un

spaţiu închis—camera sau doma, nu protector ci izolator de restul Universului. Bolta domei închide
orizontul şi încercuieşte fiinţa prefigurând viaţa trăită între aceleaşi limite, fără posibilitatea de a fi
depăşite. Lipsind deschiderea spre înalt, relaţia cu integritatea cosmică este interzisă, iar fiinţa este
determinată să-şi caute „întregimea” în celălalt. În unele poezii îngerul este palid, cu mâini reci
şi albe ca marmura, fiind asociat morţii. Iubirea este, în aceste cazuri, vis al morţii, „sete de repaos”.
Femeia devine proiecţia setei de extincţie a bărbatului.

47