Shalev, Zeruya - Sot si sotie - epub convert

Zeruya Shalev

Soţ şi soţie

Traducere din limba ebraică
şi note de Ioana Petridean

POLIROM
2012

© 2008, 2012 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română


www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728


ISBN ePub: 978-973-46-3328-9
ISBN PDF: 978-973-46-3329-6
ISBN print: 978-973-46-3198-8


Coperta: Carmen Parii
Pe copertă: iStockphoto.com/Christopher Gould



Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire
pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau
sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă,
precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la
protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată în colaborare cu elefant.ro

ZERUYA SHALEV s-a născut în Kinneret, Israel. A absolvit un masterat în studii biblice şi lucrează ca
redactor la Editura Keshet. Până în prezent i s-au publicat patru romane, un volum de poezii şi o carte
pentru copii. Romanele sale sunt foarte apreciate de critica literară şi traduse în toată Europa. Dintre
acestea menţionăm: Hayei Ahavah (Viaţa amoroasă, 1997), bestsellerul Ba’al Ve Isha (Soţ şi soţie,
2000), nominalizat la premiul Femina, şi Thera (2005). Zeruya Shalev este, de asemenea, câştigătoare a
Book Publishers Association’s Gold and Platinum Prizes, Corine Prize (Germania, 2001), Amphi Award
(Franţa, 2003), ACUM Prize (obţinut de trei ori, în 1997, 2003, 2005) şi Wizo Prize (Franţa, 2007).

Capitolul unu

În prima secundă a zilei, încă dinainte de a şti dacă este frig sau cald, bine sau rău, am văzut
nisipurile întinse ale Aravei, pustii şi dezolante, pe care cresc doar smocuri prăfuite şi întunecate, triste
ca nişte corturi abandonate. Nu mai fusesem pe acolo în ultima vreme, însă el da, chiar ieri-noapte se
întorsese, iar acum, cu ochii nisipoşi, pe jumătate închişi, îmi spune, până şi în sacul de dormit, în
mijlocul deşertului, am dormit mai bine decât aici, cu tine.

Gura lui emana un miros de pantofi vechi, aşa că mi-am întors faţa în direcţia opusă, către mutra
turtită a ceasului deşteptător, care a început să sune exact în clipa aceea, iar el a mormăit, de câte ori ţi-
am spus să pui ceasul în camera lui Noga, şi m-am ridicat printr-o smucitură, razele soarelui mă orbeau,
ce te-a apucat, Udi, este încă doar o copilă, noi trebuie să o trezim pe ea, nu ea pe noi. Cum ştii tu
întotdeauna ce trebuie făcut, se enervează el, când vei înţelege că nu există aşa ceva, iar în momentul
acela s-a auzit vocea ei, apropiindu-se ezitant, sărind peste caietele aruncate pe covor, împiedicându-se
de maldărele grele de cărţi, încercându-şi norocul, tati?

El se răsuceşte peste mine, opreşte ceasul cu o mişcare sălbatică, iar eu îi şoptesc peste umăr, pe tine
te strigă, Udi, ridică-te şi du-te la ea, nu te-a mai văzut de aproape o săptămână. Nici nu poţi să dormi ca
omul în casa asta, spune el frecându-se la ochi în semn de protest, o fată de zece ani pe care o tratăm ca
pe un bebeluş, bine că nu îi mai pui încă scutece, şi iată-i feţişoara apărând în cadrul uşii camerei
noastre, cu gâtul întins şi trupul ascuns încă dincolo de perete. Nu am idee cât anume a auzit din ceea ce
vorbeam noi, ochii ei flămânzi devorau mişcările buzelor noastre, dar nu digerau nimic, iar acum
privirile ei se întorc spre el, deja rănite, preventiv, tati, ne-a fost dor de tine, iar el îi trimite un zâmbet
stâlcit, serios? Şi ea spune, sigur că da, a trecut aproape o săptămână.

De ce aveţi voi două nevoie de mine, zice el ţuguindu-şi buzele, v-ar fi mult mai bine fără mine, iar
ea face un pas înapoi, ochii i se micşorează şi eu mă dau jos din pat, draga mea, glumeşte, du-te şi te
îmbracă. Cu degetele tremurând de furie, ridic obloanele, camera este inundată într-o clipă de o lumină
galbenă, puternică, de parcă un generator ceresc ar fi fost îndreptat spre noi. Naama, sunt mort de sete,
spune el, adu-mi un pahar cu apă, iar eu ripostez, nu am timp să mă îngrijesc şi de tine acum, Noga este în
întârziere, la fel şi eu, iar el încearcă să stea în şezut, îl văd zvârcolindu-se în pat cu mişcări greoaie, îi
tremură braţele bronzate, faţa i se înroşeşte din pricina efortului şi a jenei şi şopteşte, Naama, nu mă pot
ridica.

Ea a auzit imediat, într-o clipă era din nou lângă pat, cu peria de păr într-o mână, întinzând cealaltă

mână către el, te ajut eu, tati, şi încearcă să îl tragă înspre ea, cu spatele încovoiat şi gura contorsionată,
respiră greu prin nările ei fine, până când se prăbuşeşte peste el, roşie toată, sleită de puteri, mami, chiar
nu poate să se ridice. Cum adică, întreb eu speriată, te doare ceva? El murmură, nu mă doare absolut
nimic, însă nu îmi simt picioarele, nu le pot mişca, iar vocea lui se topeşte într-un scâncet, nu pot.

Trag pătura de pe el, picioarele lui lungi se odihnesc nemişcate pe saltea, acoperite de un puf cenuşiu,
iar sub puf, muşchii săi îngheţaţi ca două corzi ale unui instrument întinse una lângă cealaltă. Întotdeauna
invidiasem picioarele acelea care nu oboseau niciodată, străbăteau deşerturile Arava şi Iehuda, Galileea
de jos şi Galileea de sus, conducând turiştii în timp ce eu rămâneam acasă, pentru că hoinăreala aceasta
mă oboseşte. Inventezi, mă acuza el, cu rucsacul rânjindu-i în spinare, ca un copil fericit, îţi place, pur şi
simplu, să rămâi singură acasă fără mine, iar eu stau în faţa lui ruşinată, uitându-mă cu tristeţe la
picioarele mele neputincioase, care mă dor întruna şi pun atâta distanţă între noi.

Unde anume nu le simţi, am întrebat eu atingându-l, degetele mele tremură deasupra coapselor sale,
ciupind carnea ţeapănă, simţi când fac asta? Iar Noga, întrecând măsura, ca de obicei, se apucă să-l frece
cu peria de sus până jos, lăsându-i urme roşii pe picioare, asta simţi, tati?

Gata, lăsaţi-mă în pace, izbucneşte el, mă înnebuniţi cu prostiile voastre! Ea îşi înfige ţepii periei în
palma moale ca o pernuţă, voiam doar să vedem dacă simţi, el deja regretă, simt ceva, slab de tot, însă nu
pot să mă mişc, este ca şi când mi-ar fi adormit picioarele şi nu pot să le trezesc. Cu ochii închişi pipăie
căutând pătura, iar eu o trag peste el cu mişcări lente, fluturând-o dinaintea lui, aşa cum făcea mama când
eram bolnavă, ca să-mi răcorească fruntea cu suflarea ei plină de dragoste. Curentul făcut de pătură îi
mişcă părul rar de pe frunte, iar el mormăie la celălalt capăt al păturii, de parcă l-ar fi lovit cineva, ce
pătură e asta, este atât de grea, iar eu spun, Udi, asta e pătura ta preferată, şi el spune gâtuit, mă sufocă, nu
pot respira.

Mami, e deja şapte şi jumătate, îmi strigă Noga din bucătărie, şi încă nu am mâncat nimic, iar eu mă
înfurii, ce vrei de la mine, pregăteşte-ţi ceva, nu mai eşti copil mic, dar imediat regret ce am spus şi alerg
la ea, îi torn câţiva fulgi de porumb într-un castron şi îi scot laptele din frigider, dar ea se ridică jignită,
nu-mi mai e foame, îşi pune ghiozdanul pe umeri şi se îndreaptă spre uşă, iar eu alerg în urma ei, în timp
ce înăuntrul meu ceva se rupe fâşii, fâşii, desene ale unor copilării pline de culoare, ursuleţi şi iepuraşi
se perindă veseli în timp ce ea coboară scările, Noga, eşti încă în pijama, îmi dau seama deodată, ai uitat
să te schimbi!

Ea urcă treptele cu ochii în pământ, aproape închişi, iar eu aud ghiozdanul trântindu-se pe podea şi
arcurile patului scârţâind, alerg spre camera ei, o găsesc întinsă pe pat, acoperită de ursuleţi şi iepuraşi
de pluş, ce faci, o întreb pe un ton plin de reproş, este deja opt fără un sfert, iar ea izbucneşte în lacrimi,
nu vreau să merg la şcoală, nu mă simt bine. Ochii ei îmi aruncă priviri acuzatoare, văzând cum inima
mea se înăspreşte dinaintea ei, contractându-se ca o piatră, cum pumnul ezitării mă lipeşte de zid. Hohote
de plâns violente îi cuceresc una câte una toate buclele părului, iar eu strig, de ce îmi îngreunezi şi mai
mult situaţia, nu ştiu ce să mă mai fac cu tine, iar ea urlă, nici eu nu ştiu ce să mă mai fac cu tine! Se

ridică furioasă şi parcă ar vrea să deschidă gura mare şi să mă înghită, însă mă dă afară din cameră şi îmi
trânteşte uşa în nas.

Fac şocată câţiva paşi înapoi privind uşa închisă, încă vuind, a camerei ei, apoi uşa tăcută a camerei
lui, mă îndepărtez pas după pas, până ce spinarea mea se lipeşte de uşa de la intrare, o deschid şi ies, mă
aşez pe scările reci, numai în cămaşă de noapte, privesc ziua aceasta învăluită în lumină aurie, cu adieri
pline de tandreţe legănând frunzele şi adunând în trena ei rămăşiţele miresmelor de flori colorate, nori de
miere mângâindu-se unii pe alţii de dor. Întotdeauna urâsem zilele precum aceasta, intram în existenţa lor
ca un oaspete nepoftit, exact în asemenea zile ieşea la lumină tristeţea, neavând unde să se ascundă de
atâta strălucire, precum un iepure speriat de luminile bruşte ale şoselei care începe deodată să alerge
dintr-o parte în alta, dar este lovit continuu de roţile debordante ale fericirii.

Uşa se deschide în spatele meu, o pereche de pantofi grei, scâlciaţi coboară scările şi, deasupra lor,
Noga, îmbrăcată şi pieptănată, iar eu mă uit la ea surprinsă, cât de mult s-a maturizat dintr-odată, se
apleacă deasupra mea şi mă sărută pe frunte fără a spune un cuvânt, eu tac şi privesc cu ochi arzători
ghiozdanul care se îndepărtează. O portocală uriaşă, foarte coaptă, cade deodată pe trotuar, aproape
zburând pe deasupra capului ei, rostogolindu-se într-o băltiţă portocalie, cine i-o fi dat lovitura fatală, nu
vântul acesta, care aproape că nici nu se simte, vânt de după Pesah, în curând copiii vor călca în sucul
acela, iar urmele lor se vor descompune pe trotuar până să se întoarcă ei la prânz; şi Noga se va întoarce
atunci obosită, cu buclele ei pale căzute pe spate, cu o singură propoziţie pe limbă, o propoziţie pe care o
rosteşte încă de pe scări, din care eu nu aud decât sfârşitul, tati, tati, tati.

Mă ridic cu greu, mi se pare că ziua a ajuns deja la final, mă simt atât de obosită, însă mai sunt încă
destule ore istovitoare până la noapte. Mă întorc în dormitor, mă aşez în tăcere lângă pat şi examinez
trupul lui frumos, dezvelit şi împietrit într-un gest plin de candoare, un trup care nu are nimic de ascuns.
Îmi amintesc de trupul acesta încă de pe vremea când eram foarte tineri, când era chiar mai micuţ decât
trupul meu, micuţ ca un bobocel, eu obişnuiam să merg pe stradă, iar el pe trotuar, pentru a evita să ne
ruşinăm până şi de vecinătatea umbrei celuilalt, păşeam aplecată de greutatea gândurilor, cu privirile
aţintite asupra punctului de întâlnire dintre stradă şi trotuar, iar cu coada ochiului îl vedeam pe el
încordat şi roşu ca racul, până într-o seară când m-a tras lângă el pe trotuar şi şi-a pus o mână pe umărul
meu, iar umbrele noastre au format un tablou perfect, eram invadată de o mândrie fără margini, de parcă
aş fi ieşit învingătoare din cine ştie ce competiţie, cu încăpăţânare şi încredere învinsesem destinul. Îl
privesc acum cu inima strânsă, încerc să depistez vreo mişcare a membrelor lui, pătura subţire, de
primăvară, stă mototolită la picioarele sale, deasupra lui, lampa aceea pentru citit îşi pleacă inocentă
capul, ca şi când nu din cauza ei ne certaserăm nopţi în şir. Ajunge, îi ceream eu, nu pot să dorm, iar el se
enerva, dar încă citesc, nu pot să adorm fără să citesc, iar eu înjuram încet lampa aceea, urându-i viaţă
cât mai scurtă, şi uneori ieşeam din cameră cu perna şi pătura în braţe, prăbuşindu-mă ca un refugiat pe
canapeaua din salon, iar dimineaţa reuşea întotdeauna să fie el primul care se plânge, iar ai fugit de mine,
orice mărunţiş te face să fugi de mine.

Picioarele îi erau nemişcate, dar gura i s-a deschis într-un căscat, buzele unui tânăr îmbătrânit,
pierdute în mijlocul acestei feţe veştejite, înghiţite de cavernele obrajilor, sprâncenele cu linie precisă,
privesc îndurerată trăsăturile feţei sale de o frumuseţe pierdută peste noapte, toate de aceeaşi culoare, o
nuanţă unică, nisipoasă, cenuşiu-aurie, ca o uniformă pe care îi este interzis să o schimbe, uniforma
soarelui şi a prafului, şi încerc să îl tămăduiesc din priviri, frica se zvârcoleşte înăuntrul meu ca o larvă
păroasă, dacă a venit momentul de care ştiusem dintotdeauna că nu îl voi putea feri, momentul în care
viaţa se va rupe în două, în care nimic din ce va urma nu va mai semăna cu ceea ce a fost înainte, o
imagine distorsionată, sarcastică, dacă acesta este momentul, dacă acesta este mirosul său, dacă acestea
sunt culorile sale, viaţa noastră va redeveni aşa cum a fost demult şi mă temeam că voi exploda de
fericire asemenea portocalei de pe trotuar, înfruntând singurătatea aceasta, invaliditatea, ruşinea, la
marginea patului, pentru totdeauna.

O mână imaginară, lungă şi caldă se întinde spre mine din mijlocul patului, o mână de uriaş
înspăimântător mă îmbie să mă scufund lângă el, să îl las să mă îmbolnăvească de paralizia lui, iar eu
tremur, iată cum viaţa se scurge din mine încetişor, picătură cu picătură, adunându-se într-o băltiţă
formată în afara camerei, iar eu, diafană, lipsită de greutate, încerc să mă agăţ de fereastra deschisă,
plutesc prin cameră asemenea unei păsări vesele care a nimerit aici din întâmplare. Iată dulapul cel mare,
lipit de zid, chiar ieri mă urcasem pe scară şi dădusem jos hainele de vară, punând în locul lor hainele de
iarnă, împingându-le adânc în raft, ca şi când iarna nu se va mai întoarce niciodată, şi Noga dă buzna în
cameră, cu fraza începută deja, când se întoarce tati, întreabă ea, iar imediat după aceea, când mâncăm,
eu îi spun, la noapte se întoarce, când tu vei dormi, îl poţi vedea mâine-dimineaţă. Şi mă va duce la
şcoală, întreabă ea cu nările fremătând, iar eu spun, de ce nu, întotdeauna după câteva zile în care lipsea,
aveam impresia că numai lipsa prezenţei sale furtunoase ne dezbina şi în clipa în care se va întoarce, va
umple la loc golul acesta din casă.

Uite covorul acela roşu, covorul copilăriei mele, cu franjuri scurţi şi tociţi, şi uite patul pe care l-am
cumpărat după numeroase ezitări, cu un an în urmă, de la cuplul acela care divorţase, iar lângă el,
rucsacul lui prăfuit şi gol, şi pe perete fotografia aceea a unei case vechi, cu acoperiş de ţiglă, cu nori
sprinteni plutind deasupra lui, iar eu încerc să îmi găsesc salvarea în inerţia obiectelor din jur, iată, nimic
nu lipseşte, nimic nu se schimbă şi datorită lor, nici în viaţa mea nu va fi nici o schimbare. Peste puţin
timp se va trezi şi va încerca să mă coboare pe pat, cu dorinţa aceea sarcastică de dominare, eu ştiu exact
ce anume îţi trebuie ţie, mă va anunţa el sec, de ce nu eşti dispusă să primeşti de la mine ceea ce doresc
să îţi ofer, iar eu, măcar de data aceasta, nu voi începe să mă cert cu el, aşa cum fac de obicei, nu îi voi
prezenta, cu cea mai mare seriozitate, ca un curator novice, catalogul deziluziilor mele, ci îmi voi scoate
cămaşa de noapte şi voi sări în pat aşa cum te arunci într-o piscină, dintr-odată, fără să verifici cum e
apa, chiar în mijlocul ei, şi, în fond, de ce nu, suntem soţ şi soţie, iar aceasta este o felie din viaţa noastră
în doi.



Capitolul doi

Înghiţită de un torent de apă aproape fiartă, mi se pare că aud un scâncet de copil, care însă nu-mi
penetrează urechea, ci mi se înfige în inimă, printre coaste. Micuţa Noga s-a trezit, fruntea ei albă este
rece ca gheaţa, ochii îi scânteiază de febră, închid cu părere de rău apa, mă despart de curenţii ei
liniştitori şi încerc să ascult, dar Noga a plecat deja, îmi amintesc eu uşurată, şi copilăria ei s-a dus de-
acum, aproape că nu mă mai simt ameninţată de neputinţa ei, aşa că dau drumul din nou la robinet, pe
vremuri mama punea în faţa mea un ceas, numai şapte minute, mă cronometra ea, să rămână apă caldă
pentru toată lumea, şi urmăream cu ostilitate limbile gonind ale ceasului în timp ce mă spălam, atât de
scurte erau cele şapte minute în calda îmbrăţişare a apei, şi atunci îmi doream să cresc mai repede, să
plec din casa aceea, fie şi numai pentru a putea face duş fără ceas, iar în clipa aceasta sunt pregătită să o
iau de la capăt, să mă spăl din nou şi din nou, să îmbrăţişez cu pasiune jetul fierbinte de apă, dar
scâncetul acela şoptit şi constant îmi dă un nou semnal de alarmă, aşa că alerg la el fără să mă şterg, îl
găsesc plângând cu ochii închişi şi îi curge nasul. Udi, linişteşte-te, totul va fi bine, îl mângâi pe umăr,
picături de apă din părul meu se scurg pe faţa lui arsă de soare, chiar şi lacrimile lui au culoarea
nisipului, de parcă ar fi fost condamnat să-şi croiască un camuflaj perfect pentru deşert şi să rămână
ascuns pentru totdeauna, iar eu mă aşez lângă el şi încerc să îi culc capul pe genunchii mei, însă ţeasta lui
este grea şi rece ca marmura şi dintr-odată gâtul lui eliberează un urlet cuprins de flăcări roşii, asemenea
unui glonţ plecat de pe ţeava puştii, nu mă atinge, îmi faci rău!

Mă ridic imediat de pe pat şi rămân în picioare în faţa lui înţepenită în goliciunea mea, dar nu
goliciunea aceea provocatoare pe care o avusesem odată, proaspătă şi mândră, ca goliciunea unui animal,
ci o goliciune omenească, o goliciune care îşi cerea scuze şi pe care numai un ochi îndrăgostit o mai
poate găsi frumoasă, însă acesta care mă priveşte acum, scuipându-mi nisip în faţă, nu-i un ochi de
îndrăgostit. Credeam că îţi place să te ating, mă bâlbâi eu, chemând certitudinile trecutului în ajutor, însă
mingea roşie de foc iese din nou din gâtul său, tu chiar nu înţelegi că mă doare!

Mai devreme ai spus că nu te doare, ripostez eu, nu reuşesc să ţin pasul cu schimbările bruşte care au
loc în dimineaţa aceasta, încă mai sper că în câteva clipe situaţia va reveni la normal, vom vorbi despre
toate astea la timpul trecut, dar ce te-a durut, voi întreba eu, iar el va spune, ce mai contează acum,
important este că a trecut, doar penisul mă mai doare, şi îmi va zâmbi, vrea să fie sărutat, şi printr-o
mişcare fermă îmi va ajuta capul să găsească drumul, care mereu pare mai lung decât este, dintre buzele
mele şi prezenţa sa tot mai rară.

Vreau apă, murmură el, au trecut deja câteva ore de când te tot rog să îmi aduci apă, iar eu mă grăbesc
să umplu paharul pe care mai apoi i-l întind, dar el nu îşi mişcă braţele, slăbite şi uscate stau nemişcate
pe lângă corp. Bea, spun eu, iar el întreabă, cum?

Ce vrei să spui cu asta, ia paharul, îi zic eu înfricoşată, iar el suspină, nu sunt în stare, braţele mele nu
se mişcă. Nu e posibil aşa ceva, mă înfurii eu, în urmă cu numai o oră mâinile acelea au lovit ceasul
deşteptător, nici o boală de pe lumea asta nu evoluează astfel, ce se întâmplă aici, se preface, tremur de
furie, mila şi suspiciunea se sfădesc în mine ca nişte fetiţe, fiecare dintre ele batjocorindu-şi prietena
atunci când îi vine rândul. Cum poţi să îl suspectezi că se preface, uită-te la el cât de mult suferă, n-are
nici un sens, poate doar se preface, dar şi prefăcătoria este o boală, aşa că trebuie să îţi faci la fel de
multe griji, cum să mă lupt cu toate astea, până când se aude vocea compasiunii, înfrângând demonul
vociferărilor, care se îndepărtează şi dispar, ruşinate de ele însele, iar ea strigă, umplând întreaga casă,
este bolnav, este bolnav, boala vine şi îl ia cu ea, îl târăşte în abisurile ei.

Îmi pun pe mine un halat de baie şi mă aşez lângă el, încerc să îi dau să bea cu linguriţa, apa i se
scurge pe fundul pârjolit al gurii, făcându-i mărul lui Adam să tremure. Trage jaluzelele, şopteşte el, iar
eu alung curajoasă soarele cu întreaga lui armată de raze, apoi mă întind lângă el în întuneric, îi mângâi
pieptul nisipos asemenea unei dune, ce se întâmplă cu tine, Udi, când a început totul?

N-am nici cea mai vagă idee, tremură el, când m-am întors acasă astă-noapte eram terminat, cu mari
eforturi am reuşit să urc scările, credeam că sunt pur şi simplu obosit, dar acum îmi dau seama că este
vorba despre cu totul altceva, mi-e frică şi să mă gândesc la ce ar putea fi. Ce anume te doare, întreb eu,
iar el şopteşte, totul, totul mă doare, chiar şi când respir mă doare, iar mâna îmi alunecă pe faţa lui,
trăsăturile i se conturează delicat în întuneric, cu frumuseţea lor uitată, iar mângâierea monotonă mă
calmează şi aproape că mă adoarme, ochii mi se închid lasciv, de plăcere, de multă vreme nu ne-am mai
petrecut dimineţile întinşi în pat, poate vom rămâne aşa toată ziua, îl voi ascunde aici ca pe un copil răpit,
iar el va rămâne acasă pentru totdeauna, nu ne va mai părăsi pentru lungile sale drumeţii, nu se va mai
duce de acum nici măcar la toaletă, depinzând în totalitate de mila noastră, va zăcea în pat, se va
recompensa faţă de Noga pentru perioadele de îndelungată absenţă, o va asculta povestind cum şi-a
petrecut ziua la şcoală, profesoara a urlat la ea, deşi nu făcuse nimic, se întorsese doar o secundă să ia o
gumă de şters, de ce se leagă întotdeauna de ea, iar eu voi renunţa la serviciu, nu voi mai putea avea grijă
şi de alţii, voi spune eu, voi pleca în concediu de maternitate, fără să nasc, dar voi ascunde boala lui,
pentru a nu fi forţată să îl duc la medic, numai noi vom avea grijă de el, va fi un prizonier răsfăţat, un
bebeluş uriaş, care încă nu se întoarce de pe o parte pe alta şi nu se târăşte, aşa vom avea grijă de el doar
noi două, astfel încât nici să nu se însănătoşească, nici să nu moară, copilul mult dorit, copilul care ne va
face să devenim o familie.

Dar un scâncet zdrobeşte liniştea întunecată, smulgându-mă din leagănul acela cu mişcări regulate,
plăcute, mi-e frică, ajută-mă, iar eu mă trezesc, ce se întâmplă cu mine, de ce mai pierd vremea aici,
trebuie dus la Urgenţă, spun eu pe un ton apăsat, care îmi zgârie până şi mie urechile, iar el se chirceşte,

strânge din umeri, dintotdeauna urâse medicii mai mult decât orice boală, nu vreau, vreau să rămân acasă,
însă protestele sale sunt lipsite de vlagă, învinse de vocea mea fermă, de tonul decisiv.

Încearcă să îţi mişti braţele, îl îndemn eu, poate că vraja s-a risipit, însă ele nu se mişcă, nici
picioarele, nici spinarea, nici o mişcare nu transpare dinăuntrul trupului său, numai gura i se
schimonoseşte, iar ochii i se învârt înfricoşaţi de jur-împrejurul camerei. Nu avem de ales, Udighi, îi
şoptesc eu, trebuie să te ducem la o consultaţie, trebuie să te îngrijim, eu nu ştiu ce să fac, iar el spune,
poate… să mai aşteptăm o zi, dar eu mă opun imediat, ca şi când nu aş fi fost chiar eu cea care, cu numai
câteva clipe în urmă, complotam să îl ţin aici pentru totdeauna, nici pomeneală, nici nu se pune problema.
Dar cum vom merge, eu nu pot să mă mişc, scânceşte el, iar eu zic, terifiată de vorbele sale, nu avem de
ales, chemăm ambulanţa.

Plânsul lui mă urmăreşte în timp ce scot câteva haine din dulap, de ani de zile nu-l mai auzisem
plângând, de când căzuse Noga, iar acum îmi zumzăie în urechi, ascuţit şi înfricoşător, mă îmbrac într-o
pereche de jeanşi decoloraţi, dar mă răzgândesc imediat, prefer să iau costumul acela pe care îl
cumpărasem cu puţin timp în urmă, un costum cu pantaloni gri, subţiri, îmi fac un machiaj de dansatoare
arabă şi îmi desfac părul, de parcă eleganţa mea sporită ar putea să alunge boala. În camera de gardă
întunecată şi anonimă eu voi fi radioasă şi sigură pe mine, toţi medicii vor fi convinşi că mă aflu acolo
doar din întâmplare şi ne vor trimite repede acasă, dar dintr-odată mă cuprinde un sentiment ciudat, o
dorinţă de aventură, dorinţa de a împărtăşi mai multe momente cu el, la fel ca acesta de dimineaţă, să nu
mai fim despărţiţi, ca întotdeauna, fiecare măcinat de propriile preocupări. Îi simt privirea înţepându-mă
în spate, cu ostilitate, ochii uluiţi, eşti nebună de legat, unde îţi imaginezi că te duci, iar eu îmi întorc spre
el faţa machiată, de ce te interesează pe tine asta, Udi, mie îmi dă încredere în mine, şi imediat îmi cer
iertare de parcă i-aş fi fost necredincioasă, dar el continuă, vocea mea ruşinată l-a stârnit, îţi dă încredere
să fii ridicolă, mergi la spital, înţelegi, nu la petrecere, mergi la spital pentru că nu mă pot mişca, însă tu
sărbătoreşti deja pentru că îţi imaginezi că în felul acesta vei scăpa de mine.

Cu palmele grele îmi acopăr faţa, este ca şi când ar fi aruncat în mine cu pietre, din pat, o lopată de
pietriş plină de silabele unor vorbe murdare, cum îndrăzneşte să îmi invadeze intimitatea şi să îşi verse
acolo gunoiul, cum îl voi mai scoate dinăuntrul meu, cum îi voi putea demonstra că a greşit faţă de mine,
dar de ce ar trebui eu să îi demonstrez lui ceva, în definitiv, mereu trebuie să mă justific, să îmi cer scuze,
de parcă aş fi fost vinovată dintotdeauna. Nu-l lua în seamă, ar fi spus Anat, pur şi simplu ignoră-l,
oricum nu aude ce îi spui, se aude numai pe el însuşi, asmuţindu-se pe sine împotriva ta, iar eu m-aş fi
încăpăţânat, nu este cazul lui, mă iubeşte. Tocmai pentru că te iubeşte, îmi explică ea asemenea unei
profesoare nerăbdătoare, iar eu o implor să îmi răspundă, ca şi cum de ea ar depinde totul, dar de ce nu
se poate să iubeşti pur şi simplu şi gata, să fim prieteni, de ce este totul atât de greu, iar ea tace, asta e
realitatea, draga mea, şi acum îmi vine să fug la telefon şi să îi povestesc, aşa cum făceam pe vremuri, el
a spus asta şi eu am zis aşa, iar el m-a insultat şi eu l-am jignit, la rândul meu, însă îmi amintesc pe dată,
doar buzele i se mai mişcă, nu are nici o putere asupra mea, nu se poate ridica să meargă, este complet

dependent de mine. Vorbele lui îmi trec pe lângă urechi, absurde, fără înţeles, încercând să ajungă la
mine, iar eu ies din cameră, mă apropii de telefon pentru a suna la serviciu, dar atunci observ ceva pe
frigiderul din faţa mea, agăţat de magneţelul acela colorat pe care Noga îl confecţionase pentru mine de
ziua mamei, era numărul de telefon scris cu cifre adunate şi strâmbe al ambulanţei, iar eu îl privesc
înspăimântată, de când atârnă acolo, cine ştia că vom avea nevoie de el?

Fără să mă bâlbâi, de parcă aş fi sunat după un taxi, comand o ambulanţă, apoi mă întorc în dormitor
cu paşi sprinteni, aproape provocatori. Stau în faţa ochilor lui micşoraţi, care par închişi chiar şi atunci
când sunt larg deschişi, şi îl informez pe un ton sec, trebuie să te îmbraci, Udi, imediat vin să te ia, iar el
se retrage, întorcându-şi faţa de la mine, ochii săi se despart cuprinşi de teroare de obiectele din jurul
său, se agaţă de dulapul de haine, de jaluzelele trase, de fotografia acelei case vechi, ce o fi acolo,
deasupra acoperişului, nori sau umbre ale norilor? Se aude înfundat o sirenă, iar eu ies de după uşile
dulapului cu un tricou alb şi o pereche de pantaloni de trening, pentru a fi uşor de îmbrăcat, îi trag tricoul
peste cap, gâtul lui pare mai relaxat acum, ca şi când îi face bine să ştie că va părăsi această casă, chiar
şi mâinile sale cooperau, doar picioarele îi erau încă ţepene, incapabile de mişcare, îi trag pantalonii
peste gambe, peste fese şi iată-l îmbrăcat, arată de parcă ar urma să iasă în câteva secunde să alerge
puţin. Aşa venea la mine seara, în urmă cu mulţi ani, le spunea părinţilor săi că iese să alerge şi venea la
mine, scund şi emoţionat, iar mama mea îl măsura de sus până jos, cu dispreţ, ca pe ultimul dintre
pretendenţii ei, şi îi aducea câte un pahar cu lapte, după care se aşeza ca o regină în faţa televizorului,
aşteptând să înceapă filmele acelea vechi, în care juca actriţa care semăna atât de mult cu ea. Eu eram
sigură că este chiar ea, aceiaşi pomeţi proeminenţi, aceleaşi buze frumos conturate, aceeaşi piele curată
şi măslinie, şi eram sigură că în timpul nopţilor, când ne lasă singuri, merge să filmeze pe ascuns la
filmele acelea, de aceea erau alb-negru, pentru că se filma doar noaptea, şi de aceea nu se trezea odată cu
noi dimineaţa, iar eu trebuia să îmi trezesc fratele mai mic, să îl îmbrac şi să îi pregătesc sendvişuri.
Abia după mulţi ani am aflat că ea îşi petrecea toate acele ore stând cu prietenii prin baruri şi bând, şi
uneori o lăsau în drumul lor lângă casa cu acoperiş de ţiglă şi îl trezea pe tata dimineaţa, plângea în
braţele lui şi îl asigura că mâine-dimineaţă ia copiii şi se întoarce la el, iar el o privea îndurerat şi
spunea, da, Ela, eu cred că acum îţi doreşti asta, dar mâine-dimineaţă îţi vei dori cu totul altceva. Uneori
mă trezea şi pe mine când se întorcea acasă, îmi şoptea că, dacă voi fi fetiţă cuminte, poate ne vom duce
să locuim din nou cu tati, aşa că eu mă trezeam dimineaţa devreme şi duceam gunoiul, spălam vasele şi
făceam paturile, până când am înţeles că eram singura care se amăgea, crezând în promisiunile acelea
nocturne, la beţie, care se spulberau odată cu răsăritul soarelui.

Bătăile în uşă sunt scurte, energice, asemenea acelora ale unor poliţişti la uşa unei case în care ştiu că
se ascunde un criminal. Unde este bolnavul, întreabă ei, doi malaci îmbrăcaţi cu veste aurii, iar eu mă
învârt de colo până colo în costumul meu nou, ridicol, e culcat pe pat, mă scuz eu, şi îi conduc spre
zâmbetul acela radios şi tânăr al său, pe care nu i-l mai văzusem de atâta vreme, zâmbetul pe care îl
păstrează numai pentru străini şi pentru cei care îl însoţesc plini de devotament în drumeţiile sale. Ce s-a

întâmplat, întreabă ei, iar el le spune pe un ton calm, ca şi când s-ar fi resemnat deja, nu îmi simt
picioarele, nu le pot mişca, iar mâinile, cu dificultate, şi ei îl privesc neîncrezători, observându-i forma
fizică, pare a fi un sportiv îmbrăcat în hainele acestea. Când a început totul, se interesează ei, s-a mai
întâmplat, iar el spune, nu, niciodată, doar în dimineaţa aceasta, nu am mai reuşit să cobor din pat. Te
doare ceva, întreabă ei, iar el se uită spre mine ca şi când şi-ar cere scuze, totul mă doare, chiar şi
membrele pe care nu le simt mă dor, dar ei nu par a fi încurcaţi de acest paradox, îi întind mâinile şi îl
apucă de încheietură, îi fixează în jurul braţului aparatul de tensiune, ascultând cu atenţie jeturile ritmice
de aer, ţâşnind de parcă ar fugi să-şi salveze viaţa, după care îl anunţă, trebuie să vă facem un control
mai amănunţit, aşa că vă ducem la camera de gardă a secţiei de Urgenţe. Trebuie să pregătesc ceva
anume, întreb înghiţind în sec? Haine de schimb, periuţă de dinţi? Iar ei răspund, sigur, de ce nu, cel mai
în vârstă dintre ei mă priveşte cu milă, iar eu răspund printr-un zâmbet umil, prezenţa lor mă linişteşte
puţin, orice, numai să nu rămân singură cu el, mă învârt de colo până colo prin casă, îndes în geanta mea
veche chiloţi şi şosete şi un halat, exact cum am făcut atunci când m-am dus să nasc, păşind încovoiată de
durere şi contracţii, care îmi frângeau trupul în două, şi o perie şi un sutien, dar deodată mă uit stupefiată
în geantă, ce fac eu aici, împachetez lucrurile mele, nu pe ale lui, răstorn totul pe pat şi mă îndrept spre
rafturile dulapului unde se află hainele lui, iar el spune, îndeasă acolo şi o carte, să am ce citi, şi eu
întreb, ce carte, iar el, pe targă deja, cu tălpile atârnând în aer, îmi spune, Tanahul1 meu, îl găseşti în
rucsac.

Ca un convoi trist ieşim din casă, Udi slăbit şi lungit pe targă, cu o expresie de încredere forţată,
purtat pe scări asemenea unui bebeluş al cărui cărucior este ridicat de braţele devotate ale părinţilor, eu
încui uşa în grabă, mă mai lipesc o dată uşor de ea la despărţire, cine ştie când o voi revedea. Lângă
ambulanţă s-au adunat câţiva vecini curioşi, ce s-a întâmplat, întreabă ei compătimindu-l, iar el, care în
general abia dacă se sinchiseşte să le dea buna ziua, le răspunde cu seninătate, punându-i la curent cu cele
petrecute în cursul dimineţii, iar fiica vecinilor de sub noi, care tocmai se întorsese din India, îi
povesteşte despre un medic tibetan extraordinar, dacă nu vă vor putea ajuta la Urgenţe, să-mi spuneţi mie,
iar el încuviinţează mulţumindu-i, părea că i-ar fi plăcut să mai audă şi alte detalii despre acest lucru,
însă bărbaţii aceia îmbrăcaţi în veste fosforescente pun capăt brusc acestei intimităţi nou-create, îl
împing spre capătul ambulanţei cu mişcări precise, asemenea celor ale unor gunoieri, eu îl urmez, mă
aşez pe băncuţa destinată rudelor îngrijorate, pe care le poţi vedea din profil după un colţ de perdea,
atunci când trece ambulanţa pe lângă tine pe stradă, cu sirena pornită, iar tu îţi ridici ochii, le priveşti
profilurile îngrijorate şi ştii, viaţa lor s-a făcut ţăndări, soarta le-a fost pecetluită.



1. Biblia ebraică – cuprinde toate textele sacre evreieşti: Torah, Neviim şi Ketuvim.

Capitolul trei

Prin perdeluţele albe, care au cunoscut atâtea suferinţe, văd chipurile acelea familiare, făcându-mi cu
mâna, cu mişcări calde, luându-şi rămas-bun de la mine pentru totdeauna. Iată şi aprozarul, dezordonat şi
plin de culoare, precum paleta unui pictor, şi iată cafeneaua aceea nouă şi clienţii ei fideli din fiecare
dimineaţă, îi văd pe toţi atât de clar dintr-odată, văd chiar şi ce au în farfurii, văd şi ce scrie în ziarele
lor şi imediat ajungem la cafeneaua cea veche, acolo îmi plăcea să stau cu Noga când era foarte micuţă,
chelneriţa îi aducea prăjiturele crocante cu lămâie, iar ea şi le îndesa în guriţa ei micuţă, pe bărbie îi
curgeau stropi de salivă acrişoară, în timp ce zâmbea şezând în căruciorul ei, un zâmbet prea luminos
pentru a fi personal, iar eu n-aveam ochi decât pentru ea, pentru saliva care îi alunecă pe gât, nu
observam privirile acelea care mă ţintuiau, care îmi urmăreau cu mare atenţie fiecare mişcare, nici braţul
acela agil care mă acompania în fiecare clipă, mâzgălind întruna, un document de o infinită importanţă.
Încerc să ignor totul, mă concentrez numai asupra ei, însă el s-a apropiat de mine cu un caiet deschis, te-
am desenat, îmi spune el şi îmi arată chipul meu schiţat în cărbune, iar eu sunt surprinsă, chiar nu sunt eu
aceea, eu nu sunt atât de frumoasă, dar el protestează, eşti infinit mai frumoasă, mi se spune mereu că
urâţesc feţele, prietenii mei nu sunt pregătiţi de Sabat până ce nu îi pocesc eu. Dar pe mine m-ai
înfrumuseţat, râd eu, şi el mă studiază cu încăpăţânare, apoi examinează schiţa desfăşurată între noi, ce
tot spui acolo, zice el deodată, nici nu ai idee cât eşti de frumoasă, aşteaptă să vezi portretul în culori,
cărbunele nu îţi poate reda culorile, apoi se retrage într-o clipă, se întoarce la masa lui, mâna îi alunecă
pe foaia de hârtie, ochii îi sunt aţintiţi asupra feţei mele.

Ambulanţa se opreşte la semafor şi iat-o aici, pe dreapta, cafeneaua aceea veche, dimineţile mele
furate, nu pe el îl iubeam, pe mine mă iubeam eu, aşa cum eram în tablourile lui, dar unde sunt mesele
acelea rotunde din lemn, îmbietoare, unde sunt tăvile cu prăjiturele fărâmicioase cu lămâie, un foc
ostăşesc se întrevede prin deschizătura uşii, la care îţi este imposibil să te uiţi din pricina unor crini albi,
care îţi umplu privirile, iar eu tocmai de aceea mă holbez la toate astea, cum este posibil aşa ceva,
distrug cafeneaua, dărâmă şi ultimul monument; îl privesc pe Udi cutremurată, distrug cafeneaua, spun eu,
dezvăluind dintr-odată tulburarea care mă invadase, iar el afişează pentru o clipă un zâmbet strâmb, plin
de mister, de parcă el ar fi fost acela care stătea în spatele acelui foc alb. Poate că lui i se părea chiar un
lucru potrivit să fie distrusă, pentru că, la câteva luni după întâlnirea aceea, micuţa Noga a căzut de pe
terasă, cu toată claia aceea de şuviţe, cu obrăjorii ei grăsuţi şi cu gropiţe, cu burtica ei moale şi cu
picioruşele ei subţiri, a căzut ca o păpuşă din mâinile lui Udi, iar eu urlu, mă rostogolesc pe scări,

încercând parcă să ajung jos înaintea ei, să o prind în braţe, etaj după etaj, jurământ după jurământ, nu mă
voi mai îndrăgosti niciodată, nu mă voi mai bucura niciodată, nu voi mai ieşi din casă niciodată, numai
de-ar putea să meargă din nou, Noghi a mea, să poată vorbi, să nu păţească nimic, deja suntem în
ambulanţă, exact ca acum, numai că atunci sirena era pornită şi nu oprea la semafor, ea era inconştientă, o
păpuşă albă din ceară, cu faţa împietrită de teroare sub masca de oxigen, ca şi când ar fi ascultat o
poveste de groază, al cărei sfârşit nu putea fi încă prevăzut, iar chipul ei cerea un final fericit, mami, dă-
mi un final fericit, şi Udi plângea cu horcăieli, din cauza ta, urla el, din cauza tinerelului tău, n-am dormit
nopţi la rând, am băut şi am fumat tot timpul, am ridicat-o şi mi-a sărit deodată din mâini, mi s-au înmuiat
braţele, cu greu reuşesc să ridic până şi o carte, cum aş putea eu să ridic o fetiţă? Văd cafeneaua
îndepărtându-se, lăsând în urma sa o grămăjoară de oase, în faţa ochilor mei joacă zeci de Noga
strălucitoare precum steluţele din ceruri, dansează dinaintea mea îmbrăcate în tutuuri de balerine,
cerculeţe licăresc printre picioarele lor, de ce nu-şi mişcă picioruşele, acelea nu sunt cerculeţe, mă
cutremur eu, sunt scaune cu rotile micuţe, întreg cerul este acoperit de scaune cu rotile întrecându-se între
ele pe derdeluş, ca maşinuţele din Luna Park, însă în locul râsetelor cristaline şi seducătoare ale copiilor,
se aud plânsete îngrozitoare, mami, ce mi-ai făcut, iar eu strig, draga mea Noghi, renunţ la tot, ia
picioarele mele, nu mai am unde merge cu ele, ia inima mea, nu mai am pe cine iubi cu ea, ia sănătatea
mea, nu mai am nevoie de ea, ia viaţa mea, iar plânsul meu se împleteşte cu plânsul lui, dar nu plângem
împreună, ci unul împotriva celuilalt, continuând interminabila noastră ceartă.

Şi atunci ochii i se dilată şi gura ei împroaşcă un val uriaş de vomă, ce înseamnă asta, povestea vieţii
mele se scrie sub nasul meu, încifrată în slove necunoscute, pe care nici nu le pot citi, ăsta o fi oare un
semn bun, nu? Mă uit către medic, se va face bine, nu-i aşa? Dar el o examinează sceptic; ochii ei se
închid din nou, iar eu încep din nou să implor, trezeşte-te, copila mea, nu ştiam pe atunci că aşa voi
implora zi după zi multă vreme înainte, uite că a început deja să meargă, uite că mănâncă, suntem salvaţi,
trăim un miracol, se pare că începe să îşi revină, iar noi şedem alături de ea pe peluza din faţa spitalului,
cere îngheţată, iar eu alerg fericită la cofetărie, mă izbesc de oamenii de pe drum, dar nu pierd vremea
cerându-le scuze, fiica mea a cerut îngheţată, iar eu voi face tot ceea ce îmi stă în puteri pentru a-i oferi
ce îşi doreşte, pentru a-i vedea limbuţa învârtindu-se în jurul cornetului. Stăm cu toţii înţepeniţi de
încordare în mijlocul peluzei triste, urmărindu-i mişcările buzelor, ne concentrăm asupra îngheţatei care i
se topeşte în mâini, ca şi când, odată cu dizolvarea ei, va dispărea şi pericolul, ne este frică şi să
respirăm de atâta speranţă care ne umple plămânii, şi iată că a terminat, este teafără, poate că mâine ne-o
vor da acasă. La poarta clinicii îl întâlnim pe medic, copila se simte deja foarte bine, îl informez eu, a
mâncat şi îngheţată, dar atunci apare din nou valul acela uriaş, bine cunoscut, vanilia înghiţită se
împrăştie pe podea, iar ea îşi pierde din nou cunoştinţa şi existenţa imediată, umilă, guvernată de noi, doi
mesageri întunecaţi ai destinului o iau în primire. Feţele noastre încuviinţează în semn de acceptare, are
colţurile gurii căzute, schimonosite, fiecare propoziţie a ei trezeşte valuri de plânsete, mami, mă voi face
mare, spune ea dintr-odată, voi creşte mult mai mare decât tine, iar eu plâng deja cu sughiţuri, sigur că vei

creşte, însă în sufletul meu se cuibăreşte frica, poate că nu se va mai face mare niciodată, cine ştie ce s-a
întâmplat cu creieraşul ei, ce s-a zguduit în cutia aceea craniană micuţă, o găleată din plastic i-a salvat
viaţa, găleata cu apă uitată afară de menajera vecinei, şi traiul în apropierea pericolului iminent continuă
să planeze, chiar şi după ce ameninţarea sa imediată a trecut, chiar şi după întoarcerea acasă, orice
deviere uşoară de la cursul normal al lucrurilor mă înspăimânta, atât eram de absorbită de întreaga
situaţie, încât nici nu mai distingeam ce era periculos şi ce nu, iar pe drumul acesta care mă îndepărta de
ameninţare şi mă conducea spre miraculoasa vindecare l-am pierdut pe el, însă cel mai rău a fost faptul
că şi ea l-a pierdut.

Am ajuns, zice el, iar eu mă trezesc din reverie, sunt surprinsă pentru o clipă să văd pe pat trupul lui,
nu pe al ei, ambulanţa opreşte la Camera de Gardă, exact ca atunci, dar de data aceasta nu mai aleargă
nimeni către noi cu tot felul de aparate şi perfuzii, să ne ducă la deşocare, se mişcă toţi fără grabă, ca şi
când vieţile noastre, suferinţa noastră nu ar avea prea mare importanţă pentru ei, cu multă răbdare.
Suntem lăsaţi singuri în faţa unei uşi, Udi îmi aruncă o privire străină, degetele lui se târăsc spre
genunchii mei, aflaţi lângă ele; mă uit la el cu apatie, oare ce încearcă să descopere acolo, o coardă
interioară pe care s-o facă să vibreze, şi abia atunci înţeleg, încearcă să mă mângâie cu mâinile acelea
pline de vinovăţie, apoi se bâlbâie, îmi pare rău, însă eu nici măcar nu aud pentru ce anume, pentru ce se
întâmplase în dimineaţa aceea sau pentru ce se întâmplase atunci, în urmă cu aproape opt ani, sunt atât de
fericită să primesc scuzele acelea pline de blândeţe, mă grăbesc să le primesc, îmi ridic mâna şi o strecor
între degetele lui, şi aşa, mână în mână, ne trezim în faţa oamenilor cu veste fosforescente, care ne
deschid uşa, iar roţile tărgii se învârt atât de repede, de parcă n-ar purta nici o greutate.

Un cuib roind de boală şi durere ni se dezvăluie în faţa ochilor în timp ce suntem conduşi, el pe targă,
eu pe picioare tremurânde, croindu-mi drum printre mulţimile condamnate să aştepte în dreptul uşilor, ca
la magazin, de parcă s-ar vinde ceva greu de găsit, oare cât de preţioasă este sănătatea, se zbenguie
fericită pe străzi, refuzând să calce prin asemenea locuri, mă ruşinez iar din pricina costumului meu nou,
Udi avea dreptate, toate privirile acelor oameni bolnavi sunt atrase în felul acesta către mine, care
debordez de sănătate, provoc destinul, îl provoc şi pe el, cu trupul acela transbordat de pe targă pe pat,
un tânăr bătrân îmbrăcat sport, cu trupul întreg, nu ca femeia din faţa lui, al cărei picior este inflamat şi
sângerează, sau ca aceea care se învecinează cu noi, dincolo de perdea, prin pielea transparentă i se pot
vedea oasele mâncate de boală, iar peste faţă poartă o mască albă, de parcă ar exista pe lumea asta ceva
şi mai periculos decât propriul diavol dinăuntrul ei. De ce am încuviinţat cu atâta grabă să fie adus aici,
locul său nu este aici, nu a fost nici măcar o dată în viaţa sa bolnav, şi îmi vine să mă aplec asupra lui şi
să îi şoptesc la ureche, vino, dragul meu, hai să fugim de aici, hai să ne întoarcem acasă. Dintr-odată casa
aceea presantă, plină de tensiune, pe care tocmai o părăsiserăm, se transformase într-o împărăţie a
fericirii şi a dărniciei, dormitorul acela întunecat părea seducător şi deosebit de atractiv, hai, mişcă-ţi
picioarele, nu este posibil să nu le poţi mişca, este ca şi cum planeta Pământ ar înceta într-o dimineaţă să
se mai învârtă, şi îi mângâi părul, ridicându-i-l spre creştet, eliberându-i fruntea înaltă, ridurile se

conturează tot mai clar pe chipul său, dragul meu, îţi aminteşti când ai venit în clasa mea în pauza aceea
şi mi-ai spus, hai să plecăm acasă, şi am fugit într-o clipă, iar pe drum ne-am cumpărat covrigi acoperiţi
cu cristale strălucitoare de sare, pe care mi-i puneam pe mână în loc de brăţară, apoi mergeam acasă la
mine sau la tine, acolo unde nu era nimeni în dimineaţa respectivă, iar Udi oftează, aş fugi cu tine şi acum
dacă aş putea, Noam, aşa îi plăcea să mă alinte pe vremuri, într-un amestec de afecţiune şi iritare, pentru
că eu pe vremea aceea eram încă destul de plată şi purtam părul scurt, aşa că de la depărtare păream doi
băieţi. Dacă vrei cu adevărat, poţi, continui eu, Udi, concentrează-te, fă un efort, iar el mă priveşte
aproape cu milă, tu chiar nu vrei să accepţi nimic din ceea ce nu se potriveşte planurilor tale, nu vrei să
concepi că nu mai sunt capabil, ca şi când aş fi suferit un scurtcircuit, ce aş mai putea spune ca să te fac
să înţelegi, eu neg clătinând din cap, îmi este greu să îi văd buzele muşcând cu atâta poftă vorbele acelea,
privirile îmi cad pe podea, puterea mea de înţelegere zburdă asemenea unei veveriţe sprintene, o văd
apropiindu-se, apoi o văd dispărând deja, numai vârful cozii sale stufoase se mai zăreşte printre paturi,
toată dimineaţa aceasta am încercat ba să înţeleg, ba să nu înţeleg, ba să mă apropii de el, ba să mă
îndepărtez de el, toate eforturile acestea depuse în direcţii contradictorii mă sleiesc de puteri, mâna mea
îi mângâie craniul, din afară totul pare a fi la locul său, nici o protuberanţă, nici o malformaţie, iar în
clipa în care mi se pare că reuşesc să ademenesc veveriţa cu nuci, iat-o căzută în capcană, perdeaua este
dată la o parte brusc de către o soră medicală tânără cu o figură fermă şi frumoasă, care întreabă ce ni s-a
întâmplat.

Nu reuşesc să îmi mişc picioarele, o informează el cu seninătate, iar mâinile îmi sunt foarte moi, ea îi
priveşte mâinile, una dintre ele se află încă între degetele mele, şi o urmă de ironie străluceşte pe chipul
ei în clipa în care ne observă atingerile, aveţi impresia că asta ajută la ceva, întreabă chipul ei frumos,
aveţi impresia că unde sunt doi puterea creşte, dar boala nu ţine cont de asemenea lucruri, bolii îi place
să dezbine cuplurile. Când s-a declanşat, întreabă ea cu indiferenţă, iar el răspunde, în dimineaţa aceasta,
m-am trezit de dimineaţă, dar nu am mai putut să cobor din pat; vocea lui e încă stăpânită de uimire, este
pregătit să îi prezinte cu dezinvoltură toate detaliile, chiar şi vecina de salon, care se tânguia încontinuu, a
tăcut pentru o clipă şi a întors spre el un ochi însângerat, locul tăcerii sale totale e ocupat de o uimire
absolută, părea că întreg spaţiul uriaş al acelui salon fusese inundat de uimirea lui Neumann Ahud, fiu al
lui Israel, după cum va scrie în curând pe tăbliţa cu foile de observaţie ataşată de patul lui, bine-
cunoscutul ghid, aproximativ patruzeci de ani, căsătorit, tată al unei fetiţe, ale cărui membre refuză să i se
supună voinţei.

Răspunsul nu o mulţumeşte, nu este cel mai potrivit pentru această întrebare, cotrobăie prin buzunarul
său compartimentat, scoate de acolo un termometru şi i-l întinde, iar eu mă grăbesc să i-l iau din mână,
numai pentru a nu fi nevoită din nou să văd cum îi tremură degetele, dar ea întrebă, cum staţi cu hârtiile, şi
eu privesc în jur, care hârtii? Trebuie să mergi să completezi formularele, spune ea şi ne priveşte cu atâta
ostilitate, de parcă ne-ar fi prins strecurându-ne în sala de cinema fără să fi plătit biletul, iar eu plec
împotriva voinţei mele, mă înghesui la una dintre cozile acelea dezorganizate, cap lângă cap şi umăr

lângă umăr şi pe deasupra tuturor pluteşte uimirea, inocenţa, nevinovăţia omului care se trezeşte dintr-
odată într-o ţară străină şi urâtă, fără să ştie dacă va mai putea pleca vreodată de acolo. În câteva zile se
vor obişnui cu situaţia, vor şedea cu o resemnare amară la căpătâiul celor dragi, în diverse departamente
ale spitalului, amintindu-şi numai din când în când de uimirea lor pentru scurte momente, ca de nişte
fragmente înceţoşate, dintr-o copilărie de mult uitată, fără sens, aproape, fără a mai ţine minte motivul
pentru care le-ar fi fost atât de dragi.

În timp ce mă aflu departe de el, departe de picioarele lui paralizate, departe de ochii lui închişi, care
m-au tot văzut de când aveam numai doisprezece ani, departe de întreaga lui existenţă unică, ce mă
înconjura mult mai strâns decât propria mea existenţă, cu o clipă înainte de a-mi veni rândul la coadă şi
de a ajunge la ghişeu, cu o clipă înainte de a-l înscrie şi de a primi în schimb formularele goale, pe care
urma să le completăm cu date îngrijorătoare, am simţit dintr-odată cum toată puterea care se scurge încet
din trupul lui se pogoară asupra mea, aşa cum s-a pogorât Dumnezeu asupra Templului din Ierusalim în
ziua distrugerii sale, iar forţa sa mă copleşeşte şi toţi oamenii din jurul meu îmi par nişte uriaşi, încât m-
aş mira să observe cineva faptul că încă exist, poate funcţionara aceasta cu pistrui, care mă pofteşte
enervată, da, doamnă. Dar eu nu mai exist, durerea acestei dimineţi mi-a şters existenţa de pe faţa
pământului, pentru că tu vei ieşi din tură şi te vei duce la casa ta şi ai impresia că ştii dinainte ce vei găsi
acolo, iar la mine întreaga rutină de familie a dispărut într-o singură dimineaţă, pentru că Udi al meu este
bolnav, Udi este paralizat, nu va mai pleca niciodată de lângă mine şi nici nu se va mai întoarce vreodată
la mine.

Mă întorc la el cu mâinile pline de formulare şi analize, datele de acolo sunt perfect adevărate, dar,
cu toate acestea, ne aduc o insultă, mă întorc la Neumann Ahud, fiu al lui Israel, cu inima strânsă, ca o
mamă care şi-a lăsat copilul pe mâinile unei dădace necunoscute, deodată uit locul exact în care se află
el, trag perdea după perdea, invadez panicată spaţiul intim al bolnavilor care încă nu au fost trimişi în
saloane, pentru o secundă am impresia că nu voi mai reuşi să îl găsesc niciodată, aici toată lumea se
ascunde în spatele unor perdele verzui, care le proiectează o culoare verzuie pe faţă, şi toţi sunt acoperiţi
până la bărbie cu pături tocite, numai la bolnavul meu perdelele sunt trase în lături, stă culcat, dezbrăcat
asemenea unui copil, fără ruşine; plin de obedienţă aşteaptă să i se ia temperatura, îmi face un semn din
cap fără a arăta prea mult entuziasm, de mâna lui este deja prins un tub transparent, legat la perfuzie,
părea că lipsisem ore în şir, atât de mult avansase boala care îl cuprinsese. Acum aparţine deja acelui
loc, în ciuda aspectului său tineresc, în ciuda hainelor sale sport, iar eu o privesc plină de ostilitate pe
sora aceea medicală elegantă, care se plimbă calmă printre bolnavi, de parcă m-ar fi învins deja într-o
bătălie pentru inima lui. Hai să îţi scoatem termometrul, hârâie vocea mea, a trecut destul timp, dar el îşi
clatină capul în semn de protest, încăpăţânat, numai când va spune sora, zice el printre dinţi, iar eu mă
enervez, nu îmi vine să cred, Udi, ai nevoie de încuviinţarea ei pentru aşa ceva, dar el spune, da, mi-a zis
să îl ţin în gură, şi ridică din umeri obedient. Întotdeauna fusese atât de încăpăţânat, nu ascultase
niciodată de nimeni, nici de profesorii de la şcoală, nici de cadrele militare din armată, dar întotdeauna

fusese iertat în cele din urmă, cum este posibil ca acest lucru să se fi schimbat într-o singură dimineaţă,
ca şi când această înfrângere a picioarelor i-ar fi zdruncinat întreaga structură interioară.

Îi văd privirile hipnotizate, care urmăresc mişcările bruşte, eficiente ale asistentei, termometrul din
gură îl scapă de obligaţia de a vorbi cu mine, niciodată nu îl mai văzusem privind o femeie în felul acela,
nu era interesat de alte femei, mereu se lăuda cu asta şi eu îl credeam întotdeauna, îşi fluturase în faţa mea
loialitatea, un steag alb înălţat deasupra unei mări ameninţătoare, însă loialitatea aceasta demonstrativă
se transformase odată cu trecerea anilor într-o armă îndreptată împotriva mea, încă o cale de a mă tortura,
de a-şi întări poziţia de superioritate faţă de mine. Eu eram centrul atenţiei sale, toate săgeţile lui
înveninate mă aveau pe mine drept ţintă, înspre mine era îndreptat întreg fanatismul său, în jurul meu se
concentrau toate conflictele sale interioare, toată pasiunea lui infinită, dar acum, când îi văd privirile
pline de dorinţă aţintite asupra ei, simt cum întreaga mea fiinţă este insultată, cum răcoarea singurătăţii
îmi zdruncină trupul, ca şi când exact în clipa aceea aş fi fost alungată din propria mea casă, fără a mi se
da răgaz nici pentru a mă îmbrăca.

Iat-o că se apropie, iar el o roagă să îi scoată termometrul din gură, cu zâmbetul unui copil care i-a
făcut mamei sale un cadou, însă, în ciuda faptului că aproape înghiţise termometrul, temperatura lui nu
crescuse, treizeci şi şase cu şapte, notează ea sfidător în raportul ataşat de patul lui, dă o clipă la o parte
pătura, iar eu văd, spre stupefacţia mea, un tub micuţ ieşind din organul său, care duce undeva spre un
săculeţ de sub pat şi se umple cu un lichid portocaliu. Tot ceea ce trupul se străduieşte să ascundă este
dezvăluit aici cu atât de multă uşurinţă, probabil atunci când şi-a făcut timp să-i introducă tubuleţul acela
s-a creat această intimitate între ei, acum îl ţine de mână şi îi verifică tensiunea şi pulsul, îi ascultă
bătăile regulate, dar iată că ia sfârşit consultaţia şi îl părăseşte, notează concluziile şi îi întoarce spatele,
medicul va sosi peste puţin timp, spune ea, paşii ei se aud tot mai înfundat, nu observă zâmbetul servil pe
care i-l aruncă el, dar eu îl văd imediat.

Când ajunge medicul, tânăr, cu un aer de superioritate, de statura unui băieţel, încât aproape că îmi
este jenă să îi spun că l-am aşteptat cu atâta nerăbdare, sprinten şi grăbit, ascultă pe sărite frânturi despre
cazurile venite de urgenţă în dimineaţa aceea, de câte ori să mai povestească despre picioarele
neascultătoare, pe Udi nu pare să-l plictisească, dar îl plictiseşte pe doctor, într-o clipă politeţea lui se
risipeşte şi, asemenea unui copil obosit de vorbăria tatălui său, îl întrerupe, atinge picioarele acelea
extraordinare, eroinele dimineţii, apoi scoate un ac din buzunar şi începe să le înţepe. Sunt uimită să văd
cum picioarele înghit acul, iar Udi nu spune nimic, cum acul îşi continuă drumul în susul şi în josul
picioarelor, apoi un ciocan micuţ le loveşte, loveşte genunchii inerţi, ca nişte buturugi, iar Udi continuă
să afişeze zâmbetul acela plin de sine, mândru asemenea unui fachir, până când medicul îşi introduce
toate instrumentele înapoi în buzunar, priveşte carneţelul ataşat de pat, după care se opreşte dintr-odată,
avem nevoie, în primul rând, de o radiografie, să vedem dacă există vreo problemă cu coloana
vertebrală, apoi vom merge mai departe, şi cu asta medicul dispare.

Trag patul de lângă zid, în peretele din sticlă se vede pentru o clipă imaginea noastră reflectată, iată-

ne, Udi şi cu mine, perfuzia şi cateterul, două perechi ieşite la plimbare pe coridorul spitalului. Unde este
secţia de radiografie, întreb eu, unde este liftul, cum ne vom înghesui cu toţii într-un singur lift, etaj după
etaj, ajung la noi direct pline, iar eu nu împing pe nimeni pentru a-mi face loc, dar iată că sunt lăsată să
urc, oamenii se dau la o parte, lipindu-se de pereţii ascensorului, îşi sug burţile, numai ca să ne putem
alătura lor, eu şi Udi, perfuzia cu săculeţul transparent şi cateterul cu lichid portocaliu, coborâm astfel
până la secţia de radiografie, cu camere întunecoase luminate doar de nişte neoane fără intensitate, care
nu se sting niciodată, mai conştiincioase ca lumina soarelui, dar la capătul coridorului observăm o
luminiţă pâlpâind intermitent, un copil complet chel, cu braţe slăbuţe, aprinde şi stinge un întrerupător,
iar eu văd cazna din ochii lui Udi, care încearcă să se ridice, lasă naibii întrerupătorul ăla, strigă el, nu ai
altceva mai bun de făcut, nu văd nimic aici, îmi stric ochii. Ce s-a întâmplat cu tine astăzi, îi şoptesc eu,
de ce strigi la el, nu vezi că este bolnav, dar Udi se uită în altă parte, aşa cum făcea întotdeauna atunci
când era contrazis, şi eu sunt bolnav, ripostează el, iar eu mă apropii de copil, îi ating braţul cu blândeţe,
nu îi da atenţie, îi spun eu, asta este o problemă care îl priveşte pe el, nu are nici o legătură cu tine, iar
copilul ridică din umeri, pentru el nu are nici o importanţă, doar pentru mine contaseră cele întâmplate,
distincţia era esenţială, de câte ori n-o auzisem pe Anat repetând, este problema lui, nu a ta, îl priveşte
doar pe el, nu şi pe tine, şi eu spuneam, dar, dacă suntem împreună, orice problemă a lui este automat şi a
mea, nu este posibilă o asemenea disociere, însă ea se încăpăţâna, undeva adânc înăuntru, este posibilă.

Am avut impresia că bolboroseşte ceva, copilul, m-am aplecat peste capul lui auriu şi chel, ce ai
spus? Şi el se întoarce, nu sunt băiat, sunt fată, însă îmi suna de parcă ar fi repetat întruna o mantră şi în
clipa aceea s-a îndreptat de spate, iar pe pieptul bolnav i se vedeau sfârcurile unor sâni mititei, cine ştie
ce bătălie crâncenă se dădea înăuntrul său, între zvâcnirile vieţii şi forţele morţii, aproape că puteai
vedea două mâini luptându-se pe sub cămaşă, încercând să se înfrângă una pe cealaltă. Este fată, nu este
băiat, ca şi cum asta ar schimba radical situaţia, este fată şi are, aproximativ, vârsta lui Noga, şi parcă o
văd pe Noga despuiată de toţi cârlionţii ei, cu burtica ei dulce şi grăsună de fetiţă, stă rezemată de zid,
brutalizând neonul, mă cuprinde ameţeala, mă sprijin şi eu de zid, ca într-o radiografie, văd culorile în
negativ, capul copilului care este fată, nu băiat, străluceşte întunecat, ca o cascadă noaptea, şi tuburile
acelea lungi de neon par înfundate şi găunoase, asemenea globilor oculari ai unui schelet, iar în faţa mea
stă Udi, culcat pe patul cu rotile, s-a făcut cu totul negru, spinarea i se chirceşte în corp vertebră cu
vertebră, cele mai amare amintiri îi freamătă în sânge, fierbând dimpreună cu germenii vestitori ai unei
catastrofe, închid ochii, încerc să îmi găsesc echilibrul în punctele transparente, care se înghit unul pe
celălalt în întunericul din interiorul pleoapelor.

Când le deschid, Udi nu mai este şi eu privesc de jur împrejur îngrijorată, cu un sentiment de
vinovăţie, unde este, l-am abandonat, iar copilul acela, care era, de fapt, o fetiţă, mă priveşte cu ochii
ieşiţi din orbite, indicându-mi uşa închisă din faţa mea, l-au dus la radiografie, dar eu mă sperii ca şi
când i s-ar face o operaţie extrem de periculoasă dincolo de uşa aceea, în loc să îmi arăt devotamentul
faţă de el, l-am abandonat, exact în momentul în care avea cu adevărat nevoie de mine. Termină odată cu

tânguielile astea ale tale, mi-ar fi spus Anat, nu vezi că spui numai prostii, ce rezolvi dacă încerci tot
timpul să arăţi că eşti perfectă, nu faci decât să îi stârneşti furia, şi încerc să respir adânc, mă sprijin de
perete şi mă îndrept de spate, cotul meu a atins din greşeală întrerupătorul, iar lumina s-a stins din nou,
exact atunci se deschide uşa, iar patul lui Udi se rostogoleşte afară din cameră, un asistent în haine verzi
ţine într-o mână un plic mare, iar cu cealaltă împinge patul, eu merg în urma lor, devenind deodată inutilă.

Cum a fost, îl întreb eu, şi el face un gest plin de ostilitate, cum ar fi putut să fie, dar eu încerc din
nou, ce au spus, iar el mormăie ceva, nimic, nimeni de aici nu spune nimic, şi totuşi în vocea lui nu este
nici urmă de amărăciune, doar o resemnare copilărească, iar în momentul în care ajungem înapoi la
Urgenţe, pare chiar vesel, ca şi când ne-am fi întors acasă, înapoi în colţul lui, eu mă aşez alături de el,
îmi pun mâna peste plicul cu radiografiile, acel cod secret care va aduce la lumină misterul ce pluteşte
ameninţător deasupra noastră. Hai să ne uităm pe ele, îi sugerez eu, încercând să dau vocii mele un ton de
fetiţă pusă pe şotii, iar el, cu obedienţa pe care o căpătase în dimineaţa aceea, îmi spune, nu, nu avem
voie să facem aşa ceva, de parcă ar fi fost vorba despre o scrisoare intimă a medicului către asistenta sa,
iar noi nu eram decât simpli curieri, eu nu mai pot îndura ce se întâmplă, îi smulg din mână plicul prin
care ni se pecetluia viitorul, îl strâng la piept şi plec să îl caut pe medic.

Acum aş fi fost fericită să aud până şi paşii asistentei, dar se părea că ne abandonaseră cu toţii, ca pe
nişte copii care fuseseră lăsaţi de capul lor, fără nici un adult prin preajmă, mă apropii de ghişeu, scrutez
pustietatea în care este cufundat, în camera vecină se sparge un sunet surd, sfârâitul cafelei proaspete şi
un zvon de bârfe, mă apropii de uşa aproape închisă, ca să nu se spună că nu-şi îndeplinesc obligaţiile au
lăsat-o un pic crăpată şi reuşesc să arunc un ochi înăuntru, medicul acela tânăr înfulecă un croissant cu
multă poftă, examinând din când în când cu îngrijorare cât i-a mai rămas, asistenta se rezumase doar la o
cafea, iar pe lângă ei, alţi membri ai aceleiaşi echipe, toţi preocupaţi de mâncare şi hohote de râs, iar eu
mă holbez la ei ca şi când nu ar fi decât nişte proiecţii pe un ecran, eu îi văd, însă ei nu mă văd pe mine,
ca şi când între noi ar fi o barieră translucidă, ei sunt conchistadorii, ei sunt oamenii locului, în vreme ce
eu nu sunt decât ultimul dintre supuşi. Acum, în camera aceasta este pauza mare, deşi suntem în mijlocul
nopţii, din câte ştiu, nici măcar cafea nu apucasem să beau de dimineaţă, mirosul mă ameţeşte, dar nu mă
duc să îmi torn o cană, pentru că nu poţi să te alături unui festin pe care îl priveşti la cinema, eu stau în
picioare şi privesc, îmbrăţişând trupul radiografiat al lui Udi, până când medicul mă observă şi se
opreşte din mestecat, s-a întâmplat ceva, întreabă el, iar eu îi întind plicul, în ochii mei strălucesc dorinţa
de compasiune şi umilinţa, împotriva voinţei mele, simt cum îmi tremură buzele şi încep să plâng.

El mă priveşte încurcat, ochii lui aleargă de la mine la croissantul lui, toată lumea face linişte şi se
uită la mine, nici măcar nu încearcă să îşi mascheze mila, chiar şi mie îmi este milă de mine, îmi doream
să îmi pot stăpâni lacrimile acelea, dar ele erau mai puternice decât mine, punându-mă într-o situaţie
jenantă, bine că Udi nu mă vede acum, se enervează atât de tare când plâng. Fără să mă uit în oglindă, ştiu
că faţa mea este roşie, sub ochi mi se prelinge în lacrimi întunecate machiajul de dimineaţă, încerc să mă
controlez, încerc să îmi ascund ruşinea în spatele plicului uriaş, însă medicul se ridică, aruncă restul

croissantului, chipul său de copil devine din ce în ce mai blând în timp ce se apropie de mine, scoate din
plic trei radiografii, pe care le studiază ţinându-le în lumină, mie îmi este frică şi să respir, ochii mei s-au
înfipt pe faţa lui, încercând să-i descifreze fiecare expresie, să ghicească verdictul pe care îl va da, apoi
pleacă spre o altă cameră, iar eu mă târăsc în urma lui, lipeşte radiografiile de o tabletă luminată,
examinând cu mare atenţie trupul lui Udi aşa cum era el pe dinăuntru, nu văd nimic în neregulă, nu există
nici o malformaţie a coloanei.

Atunci, este foarte bine, bâlbâi eu, nu-i aşa? Iar el spune, nu ştiu dacă ăsta e un lucru bun, trebuie să ai
întotdeauna în vedere alternativele, el nu îşi mişcă picioarele, iar asta nu e bine deloc. Trebuie să îl
internez pentru investigaţii, o informează el pe asistenta care stătea în cadrul uşii, enumerând repede
numele investigaţiilor care trebuie făcute, aproape întreaga enciclopedie medicală, iar eu aş fi dorit să îl
întreb ce anume caută cu ajutorul acestor investigaţii, însă deja dispăruse într-una din camerele alăturate,
iar mie nu mi-a mai rămas decât să alerg după asistenta care se îndrepta direct către patul lui Udi, mereu
cu un pas înaintea mea.

Ai plâns, mă întreabă el nervos, iar eu mă fâstâcesc, da’ de unde, am răcit puţin, asistenta schiţează
un zâmbet, nimic nu scăpa privirilor ei, acum te internăm la clinică, îl informează ea, el este luat prin
surprindere, dar orgoliul i se citeşte în priviri, asemenea unui copil care trece dintr-o clasă în alta, ea
completează deja şiruri întregi de litere albastre în fişele de investigaţii, după care mă trimite să le
ştampilez; mă grăbesc, de parcă acesta ar fi fost serviciul meu, fata cu foile, îmbătrânită în slujbă, şi când
mă întorc, se pare că am ratat momentul în care şi-au luat la revedere, patul lui este deja în mijlocul
camerei, ca un copil sărbătorindu-şi ziua de naştere, întreg corpul îi este acoperit cu formulare şi plicuri
adunate de-a lungul ultimelor ore, asemenea unor cadouri din partea unor rude generoase, iar de sub toate
acestea se zăreşte o faţă blândă şi poate că greşesc, însă mi se părea că văd pe buzele sale vârful codiţei
unui zâmbet, ca şi când ar fi repurtat o victorie secretă.

Capitolul patru

Chiar în clipa în care o pornim spre clinică, auzim apropiindu-se de noi cu repeziciune sirenele unei
ambulanţe, mieunând în urechile noastre ca nişte copii agitaţi, în momentul acela suntem lăsaţi de
izbelişte, toată atenţia îndreptându-se către oaspetele cel nou. Privesc în urma mea cu o curiozitate
stânjenitoare, cine o fi noul rege, iar atunci o văd în ambulanţă, plină de sânge, nu o mai văzusem de ani
de zile, doar în cele mai negre coşmaruri, dar ea este, fără urmă de îndoială, Gheula1, şi încep să alerg cu
patul, numai de nu m-ar recunoaşte, după care îmi dau seama, este pe jumătate moartă, nu şi-ar putea
recunoaşte acum nici măcar propriul copil, are venele tăiate, iar sângele îi curge în cascade, cum ar putea
să-şi recunoască ea copilul pe care o altă mamă l-a crescut în locul ei, micuţul Daniel, cu feţişoara
lunguiaţă şi totul din pricina mea. De câte ori nu a ameninţat, dacă îl luaţi de lângă mine, mă sinucid, fac
salată din venele mele, dar îl vedeam pe copil înnebunind, slab şi uşurel ca un fulg, acoperit cu vânătăi
albăstrui. Era geloasă ca pe un soţ, nu îl lăsa să meargă la grădiniţă, să nu se îndrăgostească de
educatoare, îl plesnea dacă îi zâmbea unei alte femei, nu că l-aş fi văzut zâmbind vreodată, îl punea să
stea în picioare pe scaun şi îl săruta, îşi băga limba ei înnegrită de nicotină în guriţa lui ştirbă. Trebuia să
îl salvăm, i-am spus, trimite-l la grădiniţă, pregăteşte-i de mâncare, oferă-i un mediu de creştere sănătos,
dar ea înnebunea, nu îmi spui tu mie cum să îmi cresc propriul copil, îl ţinea lângă ea ca pe un ostatic,
şantajându-mă, dacă îţi mai văd vreodată mutra pe aici, îl omor, apoi mă sinucid. În cele din urmă am
obţinut mandat de la tribunal, l-am dezlipit cu forţa de lângă ea, ca într-o naştere plină de riscuri, şi ea
urla în urma mea, gândeşte-te că tu îţi vei creşte fetiţa, în timp ce pe mine mă laşi fără Daniel, să nu ai
parte de nici o clipă de fericire, iar eu m-am torturat zi după zi, cum am putut să intervin între ei, aşa că
m-am decis să părăsesc slujba aceea, în care toate deciziile erau pe jumătate drepte, pe jumătate
nedrepte, dar întotdeauna de o cruzime fără margini, şi m-am dus să lucrez la căminul pentru fete
însărcinate, apoi am auzit că lucrurile au mers din ce în ce mai rău, că a încercat să conteste hotărârea
judecătorească, însă nici un tribunal nu i-a dat curs şi nici copilul înapoi, şi atunci a încercat să se
sinucidă, însă nici asta nu-i reuşise, iar acum, iat-o aici, după o nouă tentativă, torturându-mă, blestemele
sale uitate prind din nou viaţă.

Iar plângi, mă scrutează Udi cu un ochi plin de ostilitate, dar mie nu îmi pasă, ţi-o aminteşti pe
Gheula, cea căreia i-am luat copilul cu forţa, tocmai au adus-o la camera de gardă, cu siguranţă a încercat
să se sinucidă, iar asta se întâmplă din cauza mea, el îşi deschide şi al doilea ochi, ţi-am mai spus că voi,
ăştia de la asistenţă socială, sunteţi prea pătrunşi de importanţa propriei voastre munci, ce sunteţi voi,

Dumnezeu printre oameni? Luptaţi împotriva Firii? Cum este posibil să iei un copil de lângă propria sa
mamă? Eu împing furioasă patul într-o parte, deja ne-am îndepărtat destul de mult; reacţia lui mă scoate
din sărite, însă, cel puţin, este genuină, o cunosc, nu este asemenea zâmbetelor acelora nou dobândite. De
ce faci pe naivul, mă răţoiesc eu, tu şi Firea ta, ştii foarte bine că Natura şi Firea pot fi îngrozitoare
uneori, Natura poate produce dezastre, mama aceasta îşi distrugea propriul copil, îl maltrata, ar fi trebuit
să îi vezi trupul plin de vânătăi, guriţa fără dinţi.

Dar îl iubea, se încăpăţânează el să mă contrazică, aşa cum făcea de obicei, iar eu spun, o dragoste
bolnavă nu valorează nimic, îl tortura cu dragostea aceasta a ei, iar el mi-a zis plin de reproş, mi-ai mai
spus o dată asta, că dragostea mea este una bolnavă, îţi aminteşti? Nimic din ceea ce nu are legătură cu el
nu îl interesează, dar eu încerc să îi stârnesc un strop de compasiune, Udi, ce anume îţi spune ţie faptul că
ea este acum aici, acest lucru mă înspăimântă, ăsta este un semn rău, dar el mă respinge din nou, nu îmi
oferă nici cel mai mic sprijin, nici măcar pentru o secundă, ce îţi spune ţie faptul că eu sunt acum aici, la
asta mă gândesc eu, asta mă priveşte pe mine, nu şi pe tine, cu tine nu are nici o legătură, spune el, te-a
preocupat întotdeauna mai mult slujba ta decât persoana mea. Cum poţi spune aşa ceva, mă enervez eu, nu
este deloc adevărat, asupra noastră se aţintesc deja privirile încurcate ale oamenilor din jur, cum te poţi
certa dindărătul unei perfuzii care îţi picură în vene, din contră, această situaţie ar trebui să fie una care
uneşte oamenii, eu tac, am lăsat-o în urmă pe Gheula, nu mă uit înapoi, nu pot decât să îmi imaginez câte
eforturi disperate se depun în jurul ei pentru a-i salva viaţa, medicul acela tânăr se apleacă deasupra
trupului îmbibat de fum şi durere, iar în timp ce mă gândesc la dragostea aceea sufocantă a ei, la viaţa
aceea plină de amărăciune şi otravă, nici nu mai ştiu ce anume să îi doresc.

Când ajungeam acolo, în primele zile, se ascundea de mine ca un animăluţ înfricoşat, închis toată ziua
în camera aceea întunecată, cu frigiderul gol şi scrumierele pline, odată i-am adus creioane colorate, dar
nu ştia ce anume să facă cu ele, în cele din urmă a băgat unul în gură şi a început să îl sugă, iar ea a
început cu scenele ei, de ce îi aduci cadouri, vrei să îl faci să se îndrăgostească de tine, să te iubească pe
tine mai mult decât pe mine, este al meu, să-ţi intre bine în cap, nu este al nenorocitei ăsteia de ţări şi nici
al nenorocitei de asistenţe sociale, iar eu am încercat să îi explic, ai dreptate, Gheula, este al tău, dar,
dacă nu ai grijă de el aşa cum se cuvine, va trebui să ne îngrijim noi de el, noi dorim să asigurăm
bunăstarea copilului, nu avem nimic împotriva ta, dar ea mă fixa cu ochii injectaţi, eu şi copilul meu
suntem de aceeaşi parte a baricadei, facem trup comun, suntem un singur corp, şi îl lipea imediat de ea,
strivindu-l de trupul ei cu oasele la vedere, să nu-mi mai spuneţi voi mie cum trebuie să îmi cresc băiatul,
iar eu ieşeam de acolo fără ca sfaturile mele să fie de vreun folos, două posibilităţi îmi vâjâie prin cap în
timp ce mă aflu în casa scărilor, ambele la fel de înspăimântătoare, pot fie să îl iau, fie să îl las, iar când,
în cele din urmă, m-am decis să recomand adopţia, judecătorul s-a mirat că am aşteptat atât de mult timp.
Îl iubeşte atât de mult, încercam să îi iau apărarea, să îmi iau mie apărarea, dar el a spus, întrebarea care
se pune nu este dacă există sau nu iubire, întrebarea este cum se manifestă această iubire, iar eu tresar,
este ca şi cum mi-ar vorbi despre mine şi Udi, au trecut atât de mulţi ani de când mă tot mint că mă

iubeşte, în loc să-mi pun întrebarea cum mă iubeşte şi dacă, la rândul meu, nu iubesc, de fapt, dragostea
lui?

Şi poate tocmai din cauză că de fapt ştiam răspunsul, nu am îndrăznit să mă cufund mai adânc în
această problemă, bucură-te că ai un soţ care te iubeşte, mă linişteam singură, mai bine dragostea aceasta
decât deloc, însă acum, în timp ce ne apropiem din ce în ce mai mult de poarta clinicii, încep să îmi ies
din minţi, cum adică deloc, de unde atitudinea asta negativistă, poate că mi se mai pregăteşte vreo
surpriză, poate că destinul aşteaptă doar să îl pun la încercare. Ai încercat o dată şi ai văzut cum se
termină asemenea lucruri, mă grăbesc eu să înăbuş până şi această micuţă zvâcnire, deoarece acum este
deja mult prea târziu, acum are loc adevărata noastră nuntă, la umbra perfuziei care continuă să picure,
pentru că, dacă până astăzi nu am reuşit să îl părăsesc, atâta timp cât a fost sănătos, cu siguranţă că de
astăzi înainte nu voi mai putea, porţile vieţii mele s-au închis, nimic nu mai poate ieşi de aici, dar nici
intra, iar când mă privesc în oglinda liftului, văd o siluetă aplecată deasupra unui pat îngust, cu părul în
dezordine, privirea îngrijorată şi cercuri negre în jurul ochilor de la machiajul întins, de parcă aş fi primit
un pumn în faţă, mi se pare că nu mai ştiu ce să îmi doresc nici măcar mie.

La clinică suntem primiţi cu o indiferenţă mută, teancul de hârtii de pe pat vorbeşte de la sine, o
asistentă frumoasă ne conduce în salon, cu politeţea unei cameriste de hotel întipărită pe faţă, iar eu sunt
surprinsă să văd în cadrul uşii un poliţist adormit, căscând fără întrerupere. Privesc în jurul meu cu
suspiciune, ce mare personalitate păzeşte el aici, dar spre surprinderea mea, văd în patul din faţă un tânăr
deosebit de frumos, cu părul lung şi deschis la culoare, legat cu cătuşe de pat, aproape dezbrăcat, numai
unul dintre picioare îi este bandajat, iar eu o întreb pe asistentă, cine este, şi ea îmi spune, a fost rănit
într-o încăierare în închisoare, dar nu vă faceţi griji, este legat, iar eu întreb, nu mai este un alt salon, dar
ea îmi zice, acesta este singurul pat liber, vreţi să staţi pe coridor, însă eu mă grăbesc să o corectez, nu eu
sunt cea bolnavă, el este, şi arăt spre Udi, care stă culcat nemişcat, cu privirile înfipte în tavan, dar ea
insistă, mai bine staţi aici, decât pe coridor.

Cu multă atenţie, de parcă ar fi un copil care tocmai a fost adus pe lume, îl luăm în braţe, îl
dezbrăcăm de tricou şi îl îmbrăcăm cu o bluză de pijama decolorată, cu câţiva nasturi lipsă. Mâinile
asistentei sunt fine şi pricepute, are unghiile îngrijite, observ dintr-odată mâinile mele alături de mâinile
ei şi mă cutremur, pete provocate de soare, care s-au grăbit să apară, pielea lipsită de strălucire, riduri
adânci imprimate în mâinile mele de blesteme ce nu mai pot fi şterse, încerc să îmi ascund mâinile, o las
pe ea să îi pună pantalonii de pijama, tubul cateterului stă ascuns, umil, la locul său, îi observ apatică
degetele frumoase cu care îl atinge, cu care atinge trupul acesta care fusese odată al meu şi care nu îmi
mai aparţinea mie, dar nu îi mai aparţinea nici lui, abandonat la mila unor noi stăpâni, capul lui se
sprijină deja pe pernă, ochii îi sunt aţintiţi spre tavan, ignorându-mă plin de resentimente, dar ce am mai
făcut, îmi este greu până şi să îmi amintesc.

Îmi trag un scaun şi mă aşez lângă el, faptul că am făcut mişcarea aceasta m-a speriat până şi pe mine
pentru o clipă, eram trei oameni în cameră, însă doar eu mă puteam mişca, doar eu îmi puteam aduce un

scaun, doar eu mă puteam aşeza, tocmai eu, în ciuda tuturor aşteptărilor, şi poate că tocmai asta îl
enervează cel mai tare, poate că este gelos din cauza acestei prăpastii care s-a căscat pe neaşteptate între
noi, într-un mod aproape ridicol, stridentă ca un hohot de râs al destinului, încerc să îl mângâi pe braţ,
însă vederea propriilor mâini mă tulbură, aşa că le ascund sub coapse, nu voi mai avea în viaţa aceasta
altă pereche de mâini şi nici un alt soţ. Vrei să îţi aduc ceva de băut, întreb eu, iar el îmi răspunde, nu
sunt plantă, şi îmi arată din priviri că perfuzia îi este de ajuns, dar eu nu renunţ, poate ceva de mâncare?
El îmi spune, nu vreau decât să dorm, Noam, nu mai am putere, iar eu mă înmoi imediat, nu este supărat
pe mine, este pur şi simplu obosit, şi îmi pun capul pe umărul lui, dragul meu Udi, dormi, sunt aici cu tine,
iar respiraţia lui greoaie şi egală îmi acoperă cuvintele, se mai aude doar un oftat amar, ca plânsetul unui
pui de pisică abandonat în ploaie noaptea, însă nu din gura lui, ci de pe buzele frumoase ale tânărului
prizonier, amândoi dorm, ca doi fraţi în camera lor după o ceartă zdravănă.

Eu mă strecor afară din salon în linişte, asemenea unui hoţ, pe vârfurile degetelor, chiar şi paznicul îşi
părăsise postul, aşa că puteam face şi eu acelaşi lucru, alerg spre ascensor, bucurându-mă de faptul că mă
pot mişca cu atâta uşurinţă, sunt singură, fără căruciorul pentru copii, fără patul pentru bolnavi, cobor la
bufet şi îmi cumpăr o cafea şi un croissant, mă aşez respirând uşurată lângă fereastră, am impresia că este
exact acelaşi tip de croissant pe care îl mânca medicul de la Camera de Gardă, îl văd de la depărtare
intrând, îi arunc un zâmbet plin de recunoştinţă, până şi o femeie al cărei soţ este paralizat are dreptul să
se destindă un pic, dar el mă ignoră, aş fi vrut să îl întreb ce s-a întâmplat cu Gheula, dar poate că este
mai bine să nu ştiu, poate că nici măcar nu era ea, aş fi vrut să îi arăt că şi eu am un croissant în mână, că
şi eu sunt om, dar el nu pierde nici o clipă, îşi cumpără repede o sticlă de Cola, poate că nici măcar nu
este el. Îi urmăresc cu privirea mişcările picioarelor scurte, unul dintre ele flutură puţin în urma celuilalt
la fiecare pas, atât de uşurel merge, parcă ar fi fost binecuvântat de ursita mersului, şi nu doar el, toţi
oamenii din jurul meu îşi mişcă cu multă naturaleţe mâinile şi picioarele, de parcă s-ar fi născut din mers,
numai Udi al meu, la trei etaje deasupra mea, zace nemişcat, şi din nou teama îmi ridică un nod în gât, nu
pot să mai înghit bucăţica de croissant mestecată, densă şi compactă ca flegma, el este bolnav, este
bolnav, a sosit boala şi l-a luat la ea, îl târâie în adâncurile sale insondabile.

Înghit repede şi restul de cafea şi plec de acolo în fugă, ajung într-un suflet înapoi în salon, Udi încă
doarme, însă prizonierul se foieşte în patul său, hai, fii bună, eliberează-mă, îmi şopteşte el cu o voce
guturală, iar eu spun, nu pot, cum să te eliberez, dar el îmi răspunde, ştiu că poţi, poliţistul ţi-a dat cheile,
iar eu jur că nu, Doamne păzeşte, jur pe viaţa mea că nu mi le-a dat. Atunci ce cauţi aici, mârâie el, iar eu
îi explic, soţul meu zace aici, şi întreb apoi repede, plină de interes, dar tu ce ai păţit, şi spre stupefacţia
mea, el ridică vocea, ce te interesează pe tine, urlă el, până la urmă, de ce vorbeşti cu mine, iar eu mă fac
roşie ca focul şi mă duc să mă aşez lângă Udi, întorcându-i spatele. Îl aud chemând-o pe asistentă,
dobitoaca asta cretină nu mă lasă în pace, mă hărţuieşte, daţi-o afară de aici. Când asistenta ajunge la noi,
pe chipul ei se poate citi aceeaşi expresie de politeţe, mă grăbesc să mă dezvinovăţesc, ca şi când ar fi o
profesoară venită să despartă doi copii care s-au luat la harţă, l-am întrebat doar ce i s-a întâmplat, iar ea

îmi zâmbeşte, nu vă faceţi griji, este rău cu oricine încearcă să fie drăguţ cu el, nu pricepe decât o singură
limbă, nu-i aşa, Ieremia? Sunt mirată, cum Dumnezeu o fi ajuns să-l cheme Ieremia, dar nu îndrăznesc să
spun nimic, abia dacă îndrăznesc să respir, numai să nu îi stârnesc furia.

Dar se pare că tăcerea mea îl provoacă la fel de mult ca şi vorbele, aşa că mă întreabă cu o politeţe
exagerată, aveţi din întâmplare o ţigară, iar eu îi spun, este interzis fumatul aici, dar el mi-o taie scurt,
cine a zis că vreau să fumez, nu doresc decât o ţigară. Eu scot din geantă portţigaretul vechi şi i-l întind,
însă el se înfurie, cine are nevoie de ţigările tale jegoase, eu nu mă ating de aşa ceva, iar eu revin la locul
meu, îl aud urlând din nou, soră, soră, am nevoie de o ţigară, o să vedeţi voi cum îmi desfac imediat
cătuşele şi vă termin pe toţi. O să vezi tu cum se întoarce poliţistul şi termină el cu tine, urlă asistenta de
pe hol, iar el zâmbeşte şi se întoarce din nou către mine, ce a păţit soţul tău? Şi eu răspund, nu are nimic,
el râde, sigur voia să scape şi el puţin de tine, dar ai venit după el chiar şi aici, lasă-l şi pe el să respire
un pic, dacă nu vrei să-ţi moară în braţe, se poate muri şi din nimic, am văzut mulţi oameni murind din
nimic.

Mă uit la el cu coada ochiului, ce glumă nesărată a Domnului, să pui un suflet atât de hidos într-un
trup de o frumuseţe demnă de un împărat, îmi e clar că ar fi mai bine să tac, însă nu reuşesc să mă abţin şi
mă îndrept spre el. Ascultă, Ieremia, încerc să îi spun cu blândeţe, nu a fost o zi prea uşoară pentru noi,
soţul meu este bolnav, a venit aici ca să se facă bine, sunt şi aşa îngrijorată, te rog, nu îmi îngreuna şi mai
mult situaţia, iar el tace câteva secunde, ca şi când ar cântări vorbele mele, după care izbucneşte într-un
hohot de râs oribil, eu îţi îngreunez situaţia? Eu stăteam culcat aici liniştit, iar tu ai venit să mă deranjezi
cu întrebările tale, tu crezi că mie îmi este uşor? Legat de pat ca un câine, dacă m-ar vedea mama acum,
ar muri pe loc; părea că întreg trupul îi este zguduit de un tremur puternic, muşchii lui prelungi zvâcneau
convulsiv, încercând să se elibereze din cătuşe, şi numai la apariţia poliţistului, cu burta lui proeminentă,
se linişteşte, stă culcat cuminte, asemenea unui copil ascultător, aruncându-mi din când în când câte o
privire ursuză.

Udi este cufundat încă în somnul său încăpăţânat, de ce oare am impresia că doar se preface că
doarme, făcându-i plăcere să mă vadă într-o asemenea ipostază umilitoare, învinsă de deşertăciunea
condiţiei umane, continuând în linişte străvechea noastră ceartă, oamenii sunt nişte gunoaie, susţinea el,
iar tu îţi pierzi vremea între gunoaie, în mocirla mocirlelor, nu vei putea schimba pe nimeni, nu vei putea
salva nici un copil. Tu crezi că, dacă iei un copil de lângă părinţii săi şi îl duci într-o altă ţară, el va fi
salvat? Nu este posibil să schimbi cursul firesc al lucrurilor, pretenţiile voastre sunt absurde,
scandaloase, voi trebuie să mergeţi în întâmpinarea acestui curs, să îl acceptaţi aşa cum este el. Iar şi iar
pleca în drumeţii, uneori singur-singurel, dormea în corturi, în fel de fel de locuri uitate de lume, se
întorcea cu ochii strălucind, vreme de trei zile nu am întâlnit ţipenie de om, îmi povestea el cu mândrie,
ca şi când ar fi reuşit să evite în ultima clipă un pericol iminent. Niciodată nu se plânsese din pricina
inundaţiilor, a furtunilor de nisip, a înţepăturilor de insecte, le accepta pe toate cu multă înţelegere, ca şi
când ar fi purtat în felul acesta un dialog intim cu natura, în timp ce eu mă cufundam din ce în ce mai mult

în carne şi sânge, iar acum mi se părea că ascultă această conversaţie şi zâmbetul unei victorii interioare
îi flutură pe buze, îmi sprijin capul de grilajul patului său, oboseala mă răpune ca pe un ostaş pe câmpul
de luptă şi ca prin vis aud conversaţia care se poartă în spatele meu, are chiar o logică de vis, absurdă,
ameninţătoare, o logică de fier, trebuie fie să îi prelungească perioada de detenţie, fie să îl elibereze, îi
explică poliţistul asistentei, chiar acum m-au chemat şi mi-au zis că trebuie să aducă la spital un
judecător care să îi prelungească perioada de detenţie, altfel nu este legal.

Cum adică să îl elibereze, se sperie asistenta, să îl lase aici fără cătuşe? Este periculos, aici sunt
oameni bolnavi, iar poliţistul spune, nu putem face abstracţie de lege, dacă până la ora două nu vine nici
un judecător care să îi prelungească perioada de detenţie, vom fi nevoiţi să îl eliberăm, iar eu mă uit la
ceas, deja este ora douăsprezece, Noga o să ajungă acasă în curând, trebuie să fiu acolo înaintea ei, să îi
explic ce s-a întâmplat, dar cum aş putea să îl las pe el singur aici, încă o dată sunt sfâşiată între ei doi,
care dintre ei are mai multă nevoie de mine, este ca şi cum aş avea doi soţi. Şi, de fapt, ce căutăm noi
aici, unde suntem chiar şi mai lipsiţi de apărare decât acasă, vulnerabili şi expuşi la orice rău, capul meu
extenuat se sprijină din nou de grilajul patului şi ştiu că acum ar trebui să mă ridic şi să merg acasă la
Noga sau, cel puţin, să o sun, însă am impresia că toate sentimentele mi s-au scurs din trup şi fără ele sunt
o fiinţă goală de existenţă, o asociere întâmplătoare de organe, şi îmi amintesc de mamele care veneau la
orfelinat să-şi viziteze copiii smulşi de lângă ele şi cum pe buzele lor fluturau nişte zâmbete îngheţate,
studiate, căci ştiau că momentul despărţirii este aproape şi erau sătule de atâta luptă, ar fi vrut, de fapt, să
se termine odată cu toate, deja tânjeau după libertatea pe care le-o dădea împietrirea acelor sentimente
copleşitoare, după bucuria aceea oribilă a renunţării.

Eu ştiu că exact în clipa aceasta ea bate la uşă, apoi îşi caută cheia în ghiozdan, cotrobăie prin
grămada de caiete şi manuale îndoite, penarul i se deschide şi se rostogoleşte pe scări, totul se împrăştie,
creioane colorate şi stilouri, şi gume de şters roase, unde este cheia, deja izbucneşte în plâns, mai bate o
dată la uşă, mami, tati, unde sunteţi. Scotoceşte adâncurile ghiozdanului asemenea unui vânător în
căutarea prăzii, iat-o, o scoate uşurată, intră în casa goală, nici un bileţel nu o aşteaptă pe masă, nici o
farfurie de mâncare în frigider, iar eu o urmăresc calmă, să vedem ce faci acum, copila mea răsfăţată. Ce
se petrece cu mine, dintr-odată parcă am devenit de piatră, el are picioarele paralizate, iar mie mi-a
paralizat sufletul, iată-l şi pe el trezindu-se, gura lui se deschide într-un căscat, cât este ceasul, întreabă
el, încercând să se concentreze asupra ceasului de la mână, ce o fi cu Noga, trebuie să o sunăm, tocmai
acum, când mie mi-e indiferent, se trezeşte şi el să fie responsabil, şi îi spun, exact la asta mă gândeam,
dar tresar din pricina unui strigăt neaşteptat şi sălbatic, tati!

Mă uit spre prizonier, însă gura lui este închisă, doar ochii săi aurii scrutează fără linişte tot ce se
întâmplă în jurul său, apoi aud zgomotul unor paşi grăbiţi, oprindu-se la fiecare salon în parte, pe cine
cauţi, fetiţo, întreabă cineva, iar ea strigă, pe tatăl meu, şi iată-i căpşorul în cadrul uşii, cu faţa
luminoasă, cu ochii ei asemenea unor struguri verzi strălucind de emoţie, tati, ce s-a întâmplat cu tine,
strigă ea, agăţându-se de trupul lui inert, ignorând toate tuburile acelea atârnate de corpul său, ignorându-

mă şi pe mine, iar el încearcă să o îmbrăţişeze, însă îşi mişcă braţele cu foarte mare greutate, sunt bine,
Noga, m-au internat numai pentru câteva analize, totul va fi bine. O trag lângă mine şi o aşez pe genunchii
mei, draga mea, cum ai ajuns aici, cum ai reuşit să ne găseşti, chiar acum voiam să te sun, dar ea spune
alintându-se, vecina de jos mi-a spus că a fost la noi ambulanţa şi l-a luat pe tati, mi-a comandat un taxi şi
am venit aici singură, vocea ei este impregnată de mândrie, iar şoferul a fost extraordinar de drăguţ, m-a
dus până la ghişeul de informaţii, iar eu spun, probabil că îţi este foame, hai să mergem până jos, să îţi
cumpăr ceva de mâncare, dar ea dă din cap, nu, nu voi mânca absolut nimic până când tati nu se face bine,
spune ea, surprinzându-mă cu devotamentul ei absolut, îl ţine de mână, iar el o priveşte ca şi când acum
ar vedea-o pentru prima dată, degetele lui îi mângâie cu mari eforturi podul palmei, iată-ne uniţi, ca pe
vremuri, o familie unită, aşteptând încordaţi investigaţiile ce vor urma, şi toate acestea se petrec sub
atenta supraveghere a privirilor prizonierului, iar eu mă rog, Doamne ajută să stea liniştit, să nu o sperie,
însă el refuză să stea liniştit.

Nu te îngrijora, fetiţa mea, tatăl tău nu a păţit nimic, spune el cu o voce surprinzător de blândă, ea îl
priveşte cercetător, dar cu inocenţă, eşti sigur? Ca şi când ar fi fost o autoritate în materie de medicină,
spune, sigur că da, ai încredere în mine, am văzut de toate la viaţa mea, nu are absolut nimic, se simte
foarte bine, în locul tău, mi-aş face mai multe griji pentru mama ta. Nu îi da atenţie, Noga, îi şoptesc eu,
habar nu are ce spune, însă el continuă, cine ai vrea să moară, mama sau tata? Ea se sperie, nici unul, nici
mama, nici tata, dar el spune, trăim în lumea reală, fetiţă dragă, nu în poveşti, iar în viaţa reală trebuie să
moară câte unul din fiecare familie, ca să poată trăi şi ceilalţi, nu ai mai auzit asta până acum? Ea îl
priveşte uluită, apoi se opune ezitând, însă convingerea lui o lasă fără cuvinte. Chiar aşa, şopteşte ea, iar
el spune, sigur că da, de multe ori este chiar copilul, aşa cum s-a întâmplat în familia noastră, eu m-am
sacrificat pentru mama mea, se laudă el, i-am dat voie tatălui meu să mă ucidă, iar ea se ridică de pe
genunchii mei şi se apropie de el încetişor, dar eşti viu, spune ea surprinsă, însă el izbucneşte într-un
hohot de râs, ca şi când ar fi auzit o glumă, ţi se pare că sunt viu, întreab-o pe mama ta, ea îţi va spune că
sunt mort, iar eu îi şoptesc lui Udi, fă ceva, fă-l să tacă, o înnebuneşte. Ridică-mi patul, mă roagă el, iar
eu răsucesc de mâner până când aproape că stă în şezut, îl priveşte uimit pe tânărul acela superb, legat cu
cătuşe de pat, nu-l băga în seamă, şopteşte el, îi dai prea mare importanţă, dar Noga scânceşte, este
adevărat ce spune, că unul dintre noi va muri? Şi Udi spune, de unde şi până unde, vrea pur şi simplu să
atragă atenţia, însă tânărul, care îl ascultă cu interes, spune pe un ton amar, eu vreau să atrag atenţia?
Poate că tu vrei să atragi atenţia, te-ai gândit la asta?

Eu mă ridic şi trag perdeaua de jur-împrejurul nostru, de ce oare nu am făcut lucrul acesta mai
devreme, ne cuibărim cu toţii în spatele faldurilor ei, râsul lui grosolan ajunge până la noi, asta nu vă va
ajuta la nimic, scrâşneşte el printre dinţi, ştiţi că am dreptate, eu am întotdeauna dreptate, de aceea tatăl
meu a vrut să mă omoare, aş vrea să fi greşit măcar o singură dată. Când îl vor lua de aici, întreabă Udi,
iar eu şoptesc, nu am idee, din câte am înţeles, peste puţin timp vor fi nevoiţi să îi scoată cătuşele, dacă
nu vine un judecător care să îi prelungească perioada de detenţie, iar în clipa aceea, în cortul nostru a

intrat pe nepoftite o asistentă nouă, trebuie să vă duceţi la tomografie, spune ea pe un ton rece, de parcă l-
ar fi prins pe Udi că stă degeaba în loc să-şi facă temele, iar el o priveşte perplex, părea că uitase pentru
moment unde se află, unde îl duseseră de data aceasta picioarele lui inerte.

Nu e cazul să luaţi şi fetiţa, îmi spune ea în timp ce mă ridic, are multe analize de făcut, o să chem pe
cineva să-l ducă jos, iar o clipă mai târziu ni se aduce un scaun cu rotile gol şi un asistent tânăr şi viguros
îl ridică pe Udi cu uşurinţă, ca şi cum oasele sale ar fi goale pe dinăuntru, iar noi rămânem în salon
singure cu deţinutul, cineva ar putea crede că am venit la el în vizită, exact atunci se întoarce poliţistul cu
veşti, judecătorul nu poate ajunge, trebuie să îl eliberăm. Faceţi ce doriţi, răspunde asistenta din cadrul
uşii, atâta timp cât îl scoateţi de aici, dar poliţistul spune, eu nu îl pot scoate de aici, nu mai este de
competenţa noastră din clipa în care va fi eliberat, şi asistenta întreabă, în cazul acesta, cine va răspunde
de el, cui îi aparţine, iar poliţistul spune, dar ea cui îi aparţine, şi arată spre mine cu un deget gros,
dumneata cui îi aparţii, îşi aparţine lui însuşi, la fel ca şi voi. Are familie, întreabă ea plină de speranţă,
trebuie să îi sunăm familia, să vină să îl ia, dar spre surprinderea noastră, el începe să plângă, nu îi sunaţi
pe părinţii mei, pe oricine, dar nu pe părinţii mei. Dar, Ieremia, spune asistenta, rana ta s-a vindecat deja,
vei pleca de aici în curând, cineva trebuie să îţi aducă haine, ai venit aici din arest fără nimic, nu îţi
aminteşti, doar nu vrei să ieşi de aici în pijama, şi el zice, dar de ce să plec de aici, rana mea nu s-a
vindecat încă, mă alungaţi mult prea devreme, dacă ea ar fi avut o asemenea rană, continuă el arătând
spre mine cu bărbia, aţi fi ţinut-o aici cu săptămânile.

Hai să coborâm, Noghi, spun eu, hai să mâncăm ceva, dar ea se lipeşte de patul gol, eu rămân aici
până când se întoarce tati, se prinde cu mâinile de cearşaf, aşa cum se prindea cu pumnişorii de pătură
atunci când era mică, şi eu o implor, Noghi, mă sufoc aici, hai să luăm puţin aer, dar ea se încăpăţânează,
vom rămâne aici, pentru ca tati să se însănătoşească, însă eu îmi pierd cumpătul, asta nu depinde de noi,
cât de bine ar fi fost să fie aşa.

Atunci de ce simt eu că depinde de noi, întreabă ea, înfricoşându-mă cu încrederea ei, iar eu
încuviinţez, bine, dacă aşa simţi tu, dar lasă-mă, cel puţin, să îţi aduc ceva de mâncare, sigur eşti
flămândă, însă ea spune, nu mănânc până nu se face tati bine, privesc în jurul meu cu disperare, nu mai
ştiu ce să spun, nu mai ştiu ce să fac, numai să sper că timpul va trece mai repede, îl aşteptăm, aşa cum
ne-am obişnuit deja, îl aşteptăm să se întoarcă din drumeţii, obosit şi plin de praf, aşteptăm să se
acomodeze cu viaţa noastră de zi cu zi, să ne vorbească, să mănânce cu noi, însă lui îi este foame
întotdeauna cu o oră înainte de masă sau cu o oră după şi exact atunci când Noga se întoarce de la şcoală,
el adoarme, iar atunci când ea merge la culcare, el se trezeşte, păcălindu-ne cu prezenţa lui înşelătoare,
făcând-o pe ea să-i fie şi mai foame, dacă nu cumva a fost alegerea lui asta, să scape de noi ca să nu ne
dezamăgească din nou, sau e o pedeapsă, dar pentru cine, mă pedepseşte pe mine sau pe el însuşi, o
pedeapsă pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, în urmă cu aproape opt ani. Cum era înainte, cu greu îmi
mai amintesc, trecerea anilor a transformat trecutul într-un amestec de pace şi linişte, Noga cea micuţă în
braţele lui, privind pe furiş peste umărul lui, albă ca zăpada din vârful muntelui, toate cămăşile lui se

albiseră de la laptele regurgitat de ea, sugea de la mine laptele călduţ şi îl împrăştia pe el, reunindu-ne
astfel, buzele lui murmură ceva în urechea ei, gângureşte cu ea pe limba copiilor, o face să-i danseze în
braţe, un dans de lapte şi miere, aşa au fost primii ei ani alături de noi.

În prima iarnă, stăteam cu toţii într-o cameră, dormeam în acelaşi pat, focul ardea în sobă, iar dacă
ieşeam numai o clipă, frigul din restul casei părea neverosimil, eram parcă într-o altă ţară, aşa că mă
grăbeam să mă întorc şi să sar la loc în pat, Noga stătea întinsă pe burta lui goală, cu un zâmbet larg de
fericire pe toată faţa, iar eu îmi puneam capul pe braţul lui şi mâna pe funduleţul ei de bebeluş, învelit în
scutece, căutând adăpost la umbra dragostei lui pentru ea, şi adormeam un somn fără vise de atâta căldură
şi dragoste ce plutea în jur. Eram asemenea unor oglinzi care îşi reflectau una alteia dragostea pentru ea,
dublând-o şi triplând-o, sclipeam şi noi de scânteile acestei iubiri, iar eu eram atât de copleşită, atât de
recunoscătoare pentru tandreţea lui de tată încât devenisem cu totul dependentă de el, când ieşea din casă
mă simţeam neajutorată, aproape că mă transformasem şi eu într-o copilă în primele ei luni de viaţă, iar
el era fericit, plin de viaţă, îmi îngâna în urechi cântece pentru copii şi mă bătea uşurel cu palma pe spate.
Unde a dispărut toată abundenţa aceasta care se ivise dintr-odată în onoarea ei, în onoarea micii familii
care se născuse, aşa apropiaţi şi dependenţi unii de alţii cum eram, izolaţi asemenea unui trib îndepărtat,
ascunzându-ne comoara ca şi când ar fi fost una furată. Uneori, mai bătea la uşă câte un prieten, cu câte un
cadou întârziat în mână, dar nu îi deschideam, pentru că între noi era o uniune secretă, perfectă, pe care
cei din exterior nu puteau decât să o profaneze, iar mie, vreme de luni de zile, nu mi-a lipsit nimic, mă
agăţam de ei doi ca şi cum ar fi fost mama şi tatăl meu, care se întorseseră unul la celălalt, pentru că
fusesem fetiţă cuminte.

Ani de zile nu îndrăznisem să mă gândesc la zilele acelea, iar acum dulceaţa lor concentrată mă
sufocă, greaţa îmi invadează gâtul, cum fusese posibil ca degetele sale pasionate, care îi făceau băiţă
seară după seară, săpunindu-i corpuşorul ei vesel, plin de lapte din cap şi până-n tălpi, să o scape de pe
terasă; mai târziu, după ce se recuperase în mod aproape miraculos, nu l-am mai lăsat să pună mâna pe
ea, nu am mai avut curajul să îi las singuri, o prăpastie de venin s-a căscat între noi, iar ea era de partea
mea, am răpit-o, făcându-mă stăpână pe carnea ei albă. Spre surprinderea mea, el s-a lăsat învins, aruncat
în dizgraţie, n-a încercat să lupte pentru ea, fără să se consulte cu mine, şi-a abandonat studiile doctorale
şi a început un curs de ghizi, pleca de acasă în călătorii lungi, se întorcea apatic şi însingurat, braţele sale
nu ne mai îmbrăţişau; m-am uitat spre ea pe furiş şi i-am văzut feţişoara emoţionată, cu ochii mari aţintiţi
asupra patului gol, ca şi când ar avea o revelaţie înfiorătoare, iar eu mă întrebam cât anume din toate
acestea ştie ea. Ce anume îşi aminteşte din primii ei doi ani de viaţă, mai ales că nu i-am povestit
niciodată despre cădere, oare ştie cât de multe a pierdut atunci, va lupta tot timpul pentru a-l cuceri,
asemenea unei femei părăsite de bărbatul ei, oare ştie că odată întreaga lui dragoste îi era destinată doar
ei?

Încetează să te mai acuzi pe tine însăţi, ar fi spus Anat, s-a săturat să mă tot audă plângându-mă
încontinuu, dacă nu m-aş fi îndrăgostit de bărbatul acela, nu s-ar fi întâmplat nimic, am distrus vieţile

noastre, ale tuturor, cu povestea aceea stupidă, ce capriciu, ce aroganţă să te îndrăgosteşti, iar ea mă
opreşte, dar ce ai făcut atât de groaznic, de ce eşti convinsă că meriţi o pedeapsă atât de cruntă, iar eu
ştiu că ea greşeşte, ştiu că Udi a fost devastat, totul s-a dus de râpă, din cauza mea Noga l-a pierdut, din
cauza mea nu vom mai avea alţi copii. Tu nu eşti responsabilă pentru reacţia lui, se înfurie Anat, ce dacă
te îndrăgosteşti puţin, îţi este permis, nu avem decât o singură viaţă, nici măcar nu te-ai culcat cu el. Dar
aş fi vrut, nici nu ai idee cât de mult aş fi vrut, în dimineaţa aceea, şi îi povesteam iar şi iar, însă ea
suspina, dorinţa nu se pune la socoteală, nu plătim un asemenea preţ pentru o dorinţă.

Uşoară ca şi când m-aş fi născut pentru a doua oară, mă grăbeam spre el, o lăsasem pe Noga la mama
şi pornisem la drum pe strada aceea lungă, imediat înainte de colţ mă aştepta clădirea aceea puţin
înclinată, iar la ultimul etaj, mansarda plină de vopsele şi pânze şi miros ascuţit de terebentină. El îmi
deschide uşa, cu o pensulă în mână şi ochii îngustaţi, ca o persoană cu vederea scurtă încercând să
desluşească de la distanţă semnele de circulaţie de pe stradă, şi, deşi nu spune nimic, ştiu că se bucură să
mă vadă, îmi indică cu pensula un fotoliu, mă pofteşte să mă simt ca acasă şi fuge la bucătărie, cafeaua
turcească din ibricul micuţ cu coadă lungă se umflă, apoi descreşte, ca şi când ar fi fost suflată de vânt,
iar casa toată este inundată de aroma ei, şi iată cana fierbinte în mâinile mele, dezmorţindu-mi degetele.
El întinde o pânză pe ramă şi începe să facă mişcări ritmice, se apropie, se depărtează, mă priveşte fix cu
ochii lui sinceri, apoi se apropie de mine şi îmi atinge părul, ai un elastic pentru păr, mă întreabă el, iar
eu cotrobăi prin geantă şi găsesc o agrafă, însă nu este ceea ce doreşte, trage dintr-unul dintre dulapuri o
bandă roşie, cu care îmi strânge părul, acum ţi se vede gâtul, spune el, de ce îl ascunzi, ai un gât de
lebădă, iar eu îmi îndrept ţinuta sub privirile lui, nu mă mai simţisem niciodată atât de frumoasă sau poate
că nu era vorba despre frumuseţe, mă simţeam un om nou, cu totul nou. Pensula lui şterge straturi întregi
de frustrări, depresii şi frici, mă reconstruieşte din temelii, făcându-mă exact aşa cum îmi doream să fiu,
o lebădă tăcută şi nobilă, demnă şi mândră, iată cum trupul meu se reîntoarce la mine după o călătorie
lungă într-o ţară îndepărtată, navigând pe râuri albastre şi reci, acest trup care i-a aparţinut lui Udi, apoi
lui Noga, iar acum se întoarce la mine şi îmi aparţine doar mie.

Vrei să vezi, mă întreabă el, iar eu mă apropii de şevalet, ce frumos, exclam, culorile lui sunt curate
şi profunde, funda aceea roşie se pierde în părul meu, înconjurându-l asemenea unei coroane împărăteşti,
el stă în spatele meu, îi simt respiraţia pe gât, mai vrei cafea? Îmi pare rău, nu, trebuie să mă întorc la
Noga, îmi scot fără voie coroana de pe cap, cu sufletul amărât. Vii mâine, mă întreabă el, iar eu spun,
vom vedea, şi el râde, e bine, eu sunt aici, nu trebuie să mă anunţi dinainte, iar eu ştiu că el îmi va
deschide întotdeauna uşa cu o fericire tăcută, cu o pensulă în mână şi cu ochii îngustaţi, ştiu că va fi
întotdeauna singur printre picturi, şi deja aştept dimineaţa următoare, dar Noga se trezeşte arzând toată
din pricina febrei, o pun pe pieptul meu, sufocându-mi dezamăgirea, ea este zguduită de frisoane, iar eu
de dor, Udi se întoarce seara îngrijorat, ce s-a întâmplat cu dragostea mea mică, întreabă el şi se apleacă
deasupra ei, sărutând-o pe frunte. Doctorul spune că nu este decât o răceală, îl informez eu în grabă, el
scoate din geantă o păpuşă pe care o cumpărase pe drum şi încep amândoi să se joace, păpuşica este

bolnavă, spune el, nu are voie să iasă din casă până când nu se face bine. A doua zi dimineaţă îi spun, stai
puţin cu ea, am câteva lucruri de făcut, apoi fug pe strada lui, mă uit la clădirea aceea, dar nu îndrăznesc
să urc, privesc fereastra mare, aproape că îi aud paşii ritmici, înainte şi înapoi, în cele din urmă traversez
şi mă întorc acasă cu câteva portocale, are nevoie de vitamina C, spun eu şi storc furioasă portocalele
una după cealaltă, iar ea îl roagă, tati, rămâi acasă cu noi, dar el o sărută pe buziţele ei oranj, cât de mult
mi-ar plăcea să pot rămâne acasă cu tine, dulceaţa mea, dar mă voi întoarce diseară şi vreau ca până
atunci păpuşica să se însănătoşească.

După câteva zile răceala a trecut, aşa că am îmbrăcat-o bine şi am ieşit din casă, în ciuda faptului că
Udi îmi spusese să o mai ţinem o zi sau două, mama mă priveşte preocupată, însă nu întârzii prea mult
acolo, peste o oră şi jumătate mă întorc să o iau, îi spun eu şi dispar, în trupul meu se zvârcoleşte deja
dorinţa de a-l vedea, stau ţinându-mi respiraţia în faţa uşii care se deschide întotdeauna imediat înaintea
mea şi care acum nu se mai deschide. Dezamăgită, mă sprijin de balustrada rece a scărilor, incapabilă să-
i suport absenţa, aud o mişcare ce mă face să tresar, care îmi dă speranţe, uşa se deschide încetişor, nu
este el, aproape că nu l-am recunoscut, ţepii ascuţiţi ai bărbii îi împung obrajii, părul în dezordine,
pantalonii descheiaţi, un maiou negru peste pieptul lat şi braţele musculoase, aşa cum nu mi le-aş fi
imaginat. Te-am trezit, mă scuz eu, eşti bolnav? El zâmbeşte, acum sunt bine, bine că ai venit, eu încerc să
îi explic, am vrut să vin şi zilele trecute, dar Noga a fost bolnavă, el face un gest din mână, semn că nu
este nevoie de explicaţii, nu trebuie să îmi explici nimic, sunt fericit că ai venit, ia loc, mă îmbrac
imediat, eu mă adâncesc în fotoliu, jaluzelele sunt trase, dar chiar şi pe întuneric, descopăr cu uimire
ochii privindu-mă de pe pereţi, hotărâţi şi reci. Zeci de ochi cenuşii mă hărţuiesc, mă ridic şi aprind
lumina, merg de la un tablou la altul, sunt atât de multe, încât aproape că acoperă toţi pereţii, mari şi
mici, şi medii, şi în toate apare chipul meu, cu părul prins, cu un zâmbet misterios, de regină, iar într-un
colţ al camerei mă văd stând în picioare dezbrăcată, rezemată de zid, înaltă şi delicată, mă apropii de
tablou, îl privesc atentă, ca şi când aş putea să învăţ din el lucruri pe care nu le ştiam despre mine însămi.

El tuşeşte în spatele meu, întinde o mână ezitantă spre gâtul meu, nu te supăra, îmi spune, dar eu
ripostez, de ce să mă supăr, eşti liber să pictezi tot ceea ce doreşti, iar el râde uşurat, asta am făcut toată
săptămâna, am pictat ceea ce am dorit, nu ai venit, aşa că te-am pictat din memorie, spune el din
bucătărie, unde pregăteşte cafeaua, eu îi urmăresc cu multă grijă toate mişcările, cum amestecă, cum pune
zahărul, niciodată nu mă întrebasem ce face când eu nu sunt acolo, întreaga lui existenţă era compusă în
mintea mea numai din acele dimineţi cu mine, iar acum nu îmi dă de ales, stau jenată pe fotoliu, el stă în
picioare în faţa mea, fără pensulă, vulnerabil peste măsură fără arma sa, şi mă întrebă pe un ton gutural,
vrei să mergem sau să stăm aici?

Te-ai săturat să mă pictezi, îl întreb eu, iar el spune, din contră, asta îmi face cea mai mare plăcere,
când am învăţat să desenez, am studiat acelaşi model timp de trei ani, iar de la an la an devenea din ce în
ce mai interesant, îşi ia pensula şi mă priveşte, apoi priveşte tablourile din jur, dar şevaletul rămâne gol,
ca şi când prezenţa mea l-ar deranja, eu privesc acoperişurile roşii ca nişte câmpii înflorite, nu departe

puteam recunoaşte clădirea în care locuiam noi, la marginea cartierului, îl privesc, poartă un pulover alb
de lână cu găuri peste maioul negru şi pentru prima dată îmi dau seama că este puţin cocoşat, asemenea
clădirii sale, ceafa îi este acoperită cu bucle gri, paleta îi tremură în mână, mă aud întrebând, vrei să mă
dezbrac?

El încuviinţează în tăcere şi iese din cameră, iar eu mă dezbrac emoţionată, îmi împăturesc frumos
hainele şi le pun într-un colţ, parcă aş fi la un control medical, iar în clipa în care el intră, întreb, de ce ai
ieşit, şi el îmi spune, nu îmi place să văd cum se deschide un cadou, îmi place să descopăr totul dintr-
odată, apoi mă examinează cu o privire serioasă, membru cu membru, mi se pare că este dezamăgit şi îmi
cer imediat iertare, trupul meu este mult mai frumos în pictura ta, dar el spune, poate, dar mult mai puţin
interesant, eu nu caut frumuseţea, şi deodată ia tabloul cu mine goală şi îl rupe în faţa ochilor mei uluiţi.
Nu te speria, râde el, aşa li se întâmplă mai multor tablouri de-ale mele atunci când descopăr cât sunt de
superficiale, acum, când te-am văzut, îmi dau seama cât de mult am greşit, îmi întoarce spatele şi începe
să amestece culorile, o pânză uriaşă îl aşteaptă pe şevalet, iar el se apropie, apoi se depărtează de ea
concentrat, schimbă pensulele plin de ardoare, în timp ce eu mă afund în fotoliu, ruşinea mă părăseşte
încet-încet, asemenea unei amintiri urâte care îşi pierde dintr-odată importanţa, îmi privesc coapsele
albe, aproape transparente, obosite, le zâmbesc iertător, plină de generozitate faţă de timpul care se
scurge, faţă de anii care cresc unul peste altul, formând un turn înalt; Noga este tot timpul dezamăgită, de
ce se prăbuşeşte, de ce orice turn se prăbuşeşte în cele din urmă?

Pe pânza din faţa mea se dezgolea căldura aceea dureroasă clipind înspre mine, cu ochii ei portocalii,
muşcându-mă de sfârcuri, iar el mângâia pânza, cu buzele strânse, recompunându-le cu pensula lui, două
puncte de culoare, accentuându-mi cu încăpăţânare pelvisul, incendiind părul pubian, vopselele curg de-a
lungul coapselor mele, iar eu sunt copleşită de dorinţă, îmi depărtez genunchii, arătându-i locul, cât de
mult mi-aş dori să se apropie acum de mine, să-şi dea jos pantalonii şi să umple spaţiul acela gol,
dureros, care se deschisese înăuntrul meu. Îmi cobor ochii şi îi văd tălpile apropiindu-se, tălpi delicate,
de femeie, îmi ridică faţa înspre el, înmoaie pensula în apă şi o şterge pe pulover, pătându-i albul cu o
amintire înroşită, deja simt fiorii de-a lungul cefei, îmi alunecă pe obraji, coboară încercuindu-mi
sfârcurile ameţitor, colorându-mi goliciunea în vârtejuri transparente, din ce în ce mai repede, întreg
corpul meu nu este decât un cerc imens, ca atunci când arunci o piatră în apă, o piatră valoroasă, şi n-o
voi mai putea scoate niciodată din adâncuri, părul moale al pensulei îmi mângâie părul pubian, lăsându-
se pradă aceleiaşi flăcări îndrăzneţe şi dulci, inspir şi expir cu dificultate, iar în tot acest timp chipul său
poartă expresia unei profunde concentrări, căutând o nuanţă rară pentru carnea mea, pe care un ochi uman
cu greu ar putea-o distinge, până când, în cele din urmă, îşi ascunde faţa de mine, odihnindu-şi corpul cu
un oftat în poala mea.

Părul îi creştea în dezordine pe ceafă, mi se pare că-mi şopteşte ceva de jos, dintre coapsele mele, nu
reuşesc să aud, pun un deget pe buzele lui, ce ai spus? Dar el se ridică în tăcere şi se reazemă de fereastra
aceea mare, trăgându-mă după el, stau în picioare lângă el, sprijinindu-mi de el braţele slăbite, privim de

la fereastră acoperişurile şi strada îngustă şi şerpuitoare, oamenii păşesc pe ea grăbiţi, bine înfofoliţi în
haine de ploaie. Începe să plouă torenţial deodată, apa biciuieşte asfaltul şi un bărbat tânăr se opreşte,
priveşte uimit norul care s-a spart exact deasupra capului său, nu are nici măcar o geacă pe el, doar un
pulover cu dungi colorate, ca acela al lui Udi, priveşte cum cade ploaia, ochii lui miraţi pătrund albul
sclipitor al goliciunii mele, pâlpâind ca o lumânare de Hanuka, la fereastra ultimului etaj al acelei
clădiri, îngheţ sub privirile lui, ca şi cum aş fi fost electrocutată, o figurină din carton în vizorul diabolic
al întâmplării, are o privire la fel de precisă ca mâna unui trăgător de elită care nu ratează niciodată. Este
Udi, care se grăbeşte spre casă, dornic să se joace puţin cu Noga, Udi, cu o plasă de portocale în mână,
vitamina C pentru gâtul ei iritat, iar eu mă arunc orbeşte asupra hainelor care îşi pierduseră deja orice
identitate, încerc să bag piciorul tremurând prin mâneca unei cămăşi, iar el mă aşază pe fotoliu, faţa lui se
alungeşte de tristeţe, mă îmbracă aşa cum faci cu un copil, îngenunchează şi îmi leagă şireturile
pantofilor, apoi mă ridică şi mă conduce pe scări, până când mă loveşte aerul rece de afară, arzându-mi
faţa, cât de mică este distanţa dintre rece şi cald, picăturile de ploaie îmi lovesc capul în timp ce fug spre
casă, cu gura plină de explicaţii, implorări şi jurăminte, cad şi mă ridic, dar el nu va fi acolo.

Uite-l pe tati, strigă Noga şi aleargă în întâmpinarea lui, iar eu îmi ridic privirea şi îl văd în pragul
uşii, înaintând către noi în scaunul cu rotile, cu capul dat pe spate, privind într-o parte, cu faţa palidă şi
ascuţită, părea că devenise prizonierul bătrâneţii în timpul acestei ore în care fusese plecat, mă ridic în
grabă, mă aplec deasupra lui, ca şi cum ar fi fost un prunc în landou, cum a fost, Udighi? şi el mormăie,
abia mâine dimineaţă vom avea rezultatele, parcă şi corpul i s-a împuţinat, umil, eu îl întreb preocupată,
a durut, iar el spune, nu, a fost pur şi simplu neplăcut, iar Noga ne informează cu mândrie, tati, eu nu voi
mânca nimic până când nu te faci bine, el schiţează un zâmbet spart, încuviinţând apatic sacrificiul ei.

Udi, spune-i să mănânce, îl rog eu, spune-i că te vei însănătoşi numai dacă va mânca, însă el se
holbează la noi ca şi cum logica noastră ar fi una ciudată, ca şi cum nu ne-ar înţelege limba. Simt în
spinare lovitura singurătăţii, el nu mai este alături de noi, se află deja într-o altă lume, văd cum este întins
pe pat, cum este acoperit cu pătura, îl aud spunând, draga mea, mergeţi acasă, vreau să dorm, iar Noga
murmură, dar, tati, cine va rămâne cu tine, vreau să stau cu tine, şi el suspină, nu vreau decât să dorm, nu
am nevoie de nimeni ca să pot dormi, dacă îmi va trebui ceva, voi telefona, iar eu, care îmi doream atât
de mult să plec de acolo, nu mă mai puteam desprinde acum de sentinţa lui tăioasă, chiar şi de pe patul
său de om bolnav ne alungă, ne ostracizează, pentru totdeauna. Udighi, încerc eu, poate că Noga va merge
mai târziu la mama, iar eu mă voi întoarce la tine, iar el spune, nu este nevoie, îmi este mult mai uşor să
fiu singur acum, crede-mă, până când voi primi rezultatele investigaţiilor, prefer să fiu singur, nu o fac
pentru a te supăra, spune el făcând un mare efort, iar eu suspin, dar nici nu mă ajuţi. Noga îl sărută cu
dragoste pe obraz, tati Ughi, îi şopteşte ea, ca atunci când era micuţă, vreau ca mâine-dimineaţă să te
ridici din pat şi să mergi ca înainte, bine? Iar eu mă aplec şi îi sărut buzele, te iubesc, Udighi, vei vedea
cât de bine ne va fi după ce te vei însănătoşi, iar el încuviinţează printr-un gest al capului, pierzându-şi
răbdarea, părul lui uscat îmi umple palmele de electricitate.

În cadrul uşii îmi pun o mână pe umărul ei şi îl privim amândouă cu durere, părea că adormise deja,
păşim înfrânte împreună de-a lungul coridorului, iar lângă camera asistentelor, ne face cu mâna, plin de
entuziasm, Ieremia. Ai o ţigară, urlă el, iar eu spun, nu, nu am, apoi se apropie de noi, încă este aproape
gol, sunt liber, ne informează, exact ca voi, au plecat să îmi aducă haine şi pantofi din nu ştiu ce depozit,
dar nu am unde să mă duc.

Şi mama ta? mă lansez eu din nou într-o conversaţie inutilă, iar el spune, mama nu îmi permite să
merg la ea, oare aş putea veni la voi, întreabă el pe neaşteptate, atâta vreme cât soţul tău stă aici, sigur
aveţi un loc liber şi pentru mine, luaţi-mă cu voi, se tânguie el, nu am unde să mă duc, Noga mă trage de
mânecă, putem să îl luăm, mami, de parcă ar fi vorba de o pisică găsită pe stradă. Ai înnebunit de tot, îi
şoptesc, băiatul acesta nu este normal, are nevoie de îngrijiri speciale, nu vezi? Iar el se ia după noi, ca
Tarzan îmbrăcat în nişte pantaloni rupţi de pijama, urlând, o să vin, vedeţi voi, o să vă urmăresc până
acasă, dar eu spun, îmi pare rău, Ieremia, apartamentul nostru este mic, nu avem loc şi pentru tine, iar el
strigă, peste puţin timp veţi avea destul loc gol în casă; o împing pe Noga în lift, uşile se închid în faţa
pumnului său strâns, dar blestemul lui se cuibăreşte în interiorul ascensorului gol şi se aude reverberând,
lovindu-se de pereţii săi argintii, peste puţin timp veţi avea destul loc gol în casă.



1. Gheula înseamnă salvare, izbăvire (în ebraică, în original).

Capitolul cinci

Toată noaptea am ţinut-o în braţe în patul acela mare, am dormit foarte puţin, chinuite, aţipeam şi ne
trezeam delirând ca după febră, visele urâte ne plesneau peste faţă şi între ele aveam scurte momente de
entuziasm, iată că se întâmplă ceva, în sfârşit se întâmplă ceva în viaţa aceasta în care credeam că nu se
va mai schimba nimic, dar nişte pumni dezaprobatori mă izbesc în coaste, tavanul se lasă peste mine
certându-mă cu furie, peste câteva clipe ne va acoperi ca o pătură de beton, strivindu-ne, îmi ridic
mâinile, încerc să-l împiedic, să nu se prăbuşească, Noga murmură, ce faci, mami, iar eu mă cutremur,
privesc tavanul şi îl văd ridicându-se la locul lui, apoi mă scufund iar, în faţa ochilor mei tulburaţi se
învârt ameţitor rezultatele analizelor lui, detalii şi lucruri mărunte înfricoşătoare, care se vor transforma
dimineaţă într-o sentinţă, bună sau rea. Teste ce conţin sângele lui plin de viaţă, umbrele palide ale
oaselor lui, felii tăiate din spinarea lui, cavităţi ale creierului său, frânturi de muşchi şi nervi, tot acest
amestec fatidic, coagulându-se acum împotriva noastră, asemenea unei conspiraţii feroce, care trebuie
zădărnicită înainte de ivirea zorilor, şi încep să mă rog, numai de nu ar descoperi nimic în neregulă, să fie
ceva ce se poate trata cu uşurinţă, sunt gata să fac noi jurăminte, să ispăşesc noi penitenţe, numai de s-ar
face bine, şi atunci somnul mă răpeşte într-o călătorie sălbatică, neînfricată şi violentă ca o furtună de
nisip, aruncându-mă epuizată înapoi pe pat, sub privirile uimite ale lui Noga, mami, dormi? Iar eu murmur
cu gura plină de praf, nu, stau aici, cu tine. Crezi că tati doarme acum, întreabă ea, iar eu spun, da, sigur
doarme, culcă-te şi tu, copila mea, dar ea întreabă, ce se va întâmpla dacă tati nu va mai putea merge
niciodată, însă, înainte de a apuca să îi răspund, adoarme, apoi imediat se trezeşte, mami, mi-e foame, mă
ridic greu din pat ca să-i fac un sendviş, dar refuză să mănânce, voi mânca doar atunci când tata se va
însănătoşi.

În faţa şcolii împrejmuite asemenea unei închisori, mă despart de ea, de buclele ei care se
micşoraseră de foame, încadrându-i fără vlagă faţa, în ochii strălucind ca două flăcări ardeau
încăpăţânarea şi slăbiciunea, o văd păşind singură, prin faţa ei trec grupuri-grupuri de copii, împărtăşind
hohote de râs şi secrete, nici unul dintre ei nu se opreşte lângă ea, nici unul nu îi alină îngrijorarea. Cu
inima grea, plec spre spital, iată din nou, la dreapta mea, cafeneaua distrusă, un fum alb se înalţă
deasupra ei, dens şi şerpuitor, muncitorii în salopete de culoare spălăcită se vântură dintr-o parte în alta
ca nişte îngeri, cu armele distrugerii în mâini, dispuşi să niveleze totul, fără să lase nici o urmă. Trecusem
pe aici ruşinată ani de zile, căutând tălpile acelea delicate, puloverul lui alb cu găuri şi pata aceea roşie,
chipul pe care cu greu mi-l mai aminteam, căutam nu ca să găsesc, asemenea unei scrisori care nu îşi va

întâlni niciodată destinatarul, dar cu toate acestea, este scrisă cu dăruire, emoţie şi grijă. Nu l-am mai
văzut niciodată de atunci, ca şi când nu ar mai fi ieşit din clipa aceea din casă, îmbunătăţind încontinuu
pictura aceea, anotimp după anotimp, an după an, adăugând urmele trecerii timpului, pătându-şi mâinile,
înnegrind coapsele slăbite, întunecând pielea feţei, înnegrind cearcănele din jurul ochilor, trec pe acolo
pustie şi apatică asemenea unei umbre, cu privirile în pământ, să nu mă vadă, şi abia după ce mă simt la
adăpost, privesc cu coada ochiului, este el, nu este el, oare cum arată de fapt, pentru o clipă toţi bărbaţii
îi seamănă, iar atunci sunt sigură că, şi dacă ar trece prin faţa mea, nu l-aş mai recunoaşte, pentru că
niciodată nu îl privisem cu adevărat, nu îi urmărisem liniile feţei, pentru a mi le întipări în memorie, nu îi
ghidasem vorbele spre urechile mele, ce şoptise acolo, între pulpele mele, respiraţia lui topind silabe
dulci, care mi se prelingeau pe pielea fină, calde şi lipicioase.

Culorile semaforului se schimbă, dar eu privesc încă fumul acela alb, viziunile mi se amestecă
nedesluşit în el, de parcă mie mi-ar fi fost destinat, ca o cortină grea îmi acoperă ochii, separându-mă de
semafoarele existenţei, aştept un semnal din partea maşinilor de lângă mine, bine că acum sunt nevoită să
îmi continui drumul, să mă apropii de sentinţa destinului, ce alte jurăminte ar mai fi de făcut în afara celor
pe care le-am făcut atunci, în urmă cu opt ani, când Noga stătea culcată fără cunoştinţă, am jurat că nu îl
voi mai vedea niciodată, că nu mă voi mai îndrăgosti niciodată, ce altceva aş mai putea promite acum ca
să se facă Udi bine, parcă aud deja hohotul de râs obosit al lui Anat, cine are nevoie de sacrificiile tale,
cine va ţine de cont de suferinţele tale, iar eu o contrazic în tăcere, poate nu ajută, dar nici nu face rău, iar
ea spune, sigur face rău, îţi face rău ţie, nu vezi? Acum nu văd nimic, privesc încăpăţânată maşina din
faţa mea, de parcă acolo s-ar afla Mesia, fumul alb al cafenelei mă acompaniază asemenea unui mesager
cu veşti rele, făcând ca jurămintele mele să intre în conflict unul cu celălalt.

Parchez la poalele muntelui, departe de spital, ca şi când m-aş pregăti pentru un picnic în sânul
naturii, câteva clipe înainte ca vara să se năpustească asupra muntelui, cu ghearele sale transparente, un
covor de un verde inocent îl acoperă încă, peste doar câteva zile va fi invadat de smocuri gălbui,
uniforme şi după aceea vor începe focurile, iar vara va lăsa în urmă doar o pătură neagră de ierburi
pârjolite, distrugând echilibrul într-o singură noapte blestemată. Înghit aerul tăios al dimineţii, încerc să
conjur copacii şi iarba, înaintez încet, pas cu pas, deja mi-au obosit picioarele, şi nu o spun doar aşa,
întotdeauna îi spusesem lui Udi cel suspicios, chiar doare. El nu făcea decât să meargă mai departe, iar
eu strigam în urma lui, jignită, aşteaptă-mă, dar el o lua înainte ca din arc, asemenea unei săgeţi lungi şi
ascuţite, ce nu se mai putea opri din clipa în care era eliberată. Ce se va întâmpla cu el acum, cum va mai
putea trăi fără picioarele sale, cred că nimic nu i-ar lipsi mai mult decât ele, i-aş fi dat picioarele mele,
mie mi-ar fi totuna, şi deja mă imaginez tăcută şi demnă într-un scaun cu rotile, mişcându-mă dintr-o
cameră în alta cu un murmur trist, lacrimi de durere faţă de mine însămi îmi joacă în ochi exact în clipa în
care ajung la spital, aveam impresia că spitalul nu este acelaşi, toate feţele acelea noi sau poate doar
expresiile lor erau schimbate, exact ca un peisaj pe care îl priveşti vara, apoi iarna. Iată că prin faţa mea
trece asistenta aceea cu mâini frumoase, iar eu o întreb încordată, ce face Udi, şi ea spune, este bine, dar

văd din privirea ei că are rezerve, ca şi când chiar în clipa aceea i-ar fi ajuns la urechi nişte zvonuri urâte
despre mine, eu încerc să ignor acest lucru, a trecut vizita medicului, întreb eu, iar ea mă opreşte în faţa
uşii salonului său, este interzis să intraţi acum, dau un pas înapoi, perdeaua este trasă în jurul patului său,
o siluetă impunătoare stă aplecată deasupra lui, acum are loc consultaţia?

Da, îl consultă psihiatrul, spune ea aproape fără voie, privindu-mă sarcastic, eu mă sperii, de ce, ce a
făcut? Suspiciunea ei mă învăluie pe loc într-un sentiment de vinovăţie, iar ea spune, medicii vă vor
explica, eu nu ştiu exact, apoi întoarce brusc capul în altă direcţie şi dispare, iar eu mă aşez în faţa uşii,
cu picioarele orientate spre intrare, ameninţătoare, gata să mârâi la traficul aglomerat al coridorului. De
ce un psihiatru, ce i-au descoperit, între degete zdrobeam rămăşiţele ultimelor certitudini pe care le mai
aveam, Udi nu fusese de acord niciodată să urmeze nici un fel de terapie, nici împreună cu mine, nici
singur, de ce să ceară acum un psihiatru, şi ea de ce se purtase cu atâta rezervă, ieri părea plină de
compasiune, atunci când l-am dezbrăcat cu patru mâini grijulii, iar acum fuge de mine de parcă aş avea
ciumă, privesc din nou pe furiş în salon, în patul lui Ieremia este întins un bărbat bătrân şi trist, legat la o
mulţime de tuburi, figura lui se umple de viaţă la vederea mea, iată, a venit cineva în vizită la el, dar
imediat dezamăgirea îi inundă chipul, ce anume ştie el şi eu nu, tot ceea ce s-a întâmplat în camera
aceasta începând de ieri după-amiază şi mie mi-a fost ascuns se citeşte pe chipul său gol de expresie,
străin.

Privesc plină de resentimente către perdeaua subţire, încerc să descifrez vreun cuvânt-cheie, ce
secrete îşi spun ei acolo, cum este posibil ca dintr-odată să nu mai am acces la lumea lui, toţi ceilalţi ştiu
mai multe despre el decât ştiu eu, deja nu îmi mai aparţine, aparţine bolii şi tuturor celor care au legătură
cu ea, asistentelor, psihiatrului, chiar şi acestui bătrân, ei sunt rudele sale cele noi, rudele noii sale soţii,
în ele se va încrede de acum încolo, lor le va descoperi cele mai adânc îngropate secrete, iar eu îmi reiau
locul pe scaunul din faţa uşii, acolo stătea ieri poliţistul, îi simt trădarea arzându-mi umerii, este ca şi
cum îndărătul perdelei ar avea loc o orgie învăpăiată.

Bărbatul care iese în cele din urmă din cameră nici măcar nu mă priveşte, înalt şi gras, un uriaş, cu
păr cărunt, des şi ochelari cu rame groase, îi văd spinarea pătrată, ca o tablă pe care nu scrie nimic,
întoarsă către mine în timp ce se grăbeşte să dispară, ce capacitate uluitoare au toţi aceşti oameni, aceste
rude ale bolii, cum dispar ei într-o clipă, agili şi alunecoşi, lăsând un urma lor o dâră sfidătoare de
insulte, intru în salon, bărbatul de vizavi se ridică din nou în şezut plin de speranţă, după care se
prăbuşeşte dezamăgit pe pernă, dar Udi nu se mişcă, este înconjurat de cortul său, aşa cum făcea şi în
excursii, eu trag perdeaua cu o veselie forţată, Udighi, ce faci, iar el îmi răspunde printr-un zâmbet şters,
pe chipul său se poate citi stupefacţia, exact ca pe feţişoara lui Noga. Ce au descoperit în urma
investigaţiilor, întrebarea izbucneşte din gura mea ca un strigăt, atât de mult o repetasem în timpul nopţii,
încât acum aproape că îmi pierdusem controlul, iar el zice, deocamdată absolut nimic, eu răsuflu uşurată,
parcă aş fi luat o gură de apă după o lungă perioadă de însetare, iar acum mi se prelinge prin tot corpul,
navigând încet de la un organ la altul, cu acest mesaj liniştitor. Minunat, spun eu pe un ton precaut, asta

înseamnă că totul este bine, nu? Însă el spune, dar picioarele mele nu sunt bine, după care brusc îi scapă
un suspin înfricoşător, vor să mă transfere la secţia de psihiatrie, se tânguie el, eu îl îmbrăţişez terifiată,
trupul lui se simte rece şi slab pe sub pijama, aproape străin mie.

De ce, întreb eu, de ce tocmai acolo? Iar el spune cu un geamăt, pentru că nu găsesc nimic, nu înţelegi,
pentru că rezultatul investigaţiilor este bun, dar picioarele mele nu sunt bine, iar eu îmi amintesc imaginea
acelui spate pătrat, inflexibil, paşii aceia aroganţi, nu îl voi lăsa acolo, îl voi scoate de aici,
personalitatea lui este un mecanism complex, nu am reuşit să îl descifrez într-o viaţă întreagă, cum ar
putea ei să facă asta într-o singură zi, trebuie să îl iau de aici înainte să mi-l distrugă. Ce îţi mai fac
mâinile, îl întreb eu, iar el îşi mişcă încet degetele, puţin mai bine, şi simt cum mă umplu de un sentiment
de încredere şi fericire, înseamnă că şi picioarele îşi vor reveni, vei vedea, important este să nu găsească
nici o problemă gravă, trebuie doar să te odihneşti, te ducem acasă, iar în câteva zile îţi vei reveni.
Deodată totul devine foarte clar pentru mine, o lumină puternică luminează laboratoarele ameninţătoare
pline de probe de sânge şi bacterii capturate în interiorul diverselor culturi, tuburile pentru radiografie
învârtindu-se în tunelurile tomografelor, deodată pun lucrurile cap la cap, dacă trupul este sănătos, de
minte pot să am eu grijă.

Poate vrei să te duc puţin afară, cu pat cu tot, este atât de frumos, spun eu cu veselie, dar el ezită, nu
ştiu, lumina mă deranjează, exact atunci intră în salon asistenta, iar în urma ei, câteva halate albe, cu feţe
rigide, ea îmi spune, ieşiţi, vă rog, dar eu mă opun, vreau să ştiu ce se întâmplă aici, de ce nu îmi explică
nimeni, este soţul meu, sunt soţia lui, adaug eu, iar cuvintele se strivesc de podea, ţopăie la picioarele
medicilor ca nişte puişori abia ieşiţi din găoace, fără să fie încă în stare să zboare, ei se adună în jurul lui
ignorându-mă, doar cel mai tânăr dintre ei, cel care a intrat ultimul, îmi spune, aşteptaţi afară, după vizită
va veni cineva să vă vorbească.

Mă ridic încordată şi mă retrag în dreptul uşii, de ce l-am adus aici, nu are ce căuta aici, trebuie să îl
salvez, deja îmi imaginez cum îl voi fura, cum voi împinge în secret scaunul cu rotile până la maşină,
desprinzându-l din ghearele bolii care ni-l răpise, dar exact în clipa aceea sună telefonul undeva în
adâncurile genţii mele, aud vocea lui Anat, unde eşti, se plânge ea, avem nevoie de tine, Galia a născut
alaltăieri şi plânge încontinuu, trebuie să vii să vorbeşti cu ea, însă eu zic, nu pot veni, Udi este la spital,
am anunţat-o ieri pe Hava, dar ea nu se lasă impresionată, lasă-l o jumătate de oră, nu păţeşte nimic,
trebuie să vorbeşti cu ea, altfel toată povestea asta se va termina rău, însă exact atunci îi văd ieşind,
delegaţia aceea inexpresivă, asemenea procesiunii unei secte, alerg după ei, ating halatul ultimului dintre
ei, spuneţi-mi ce se întâmplă, el mormăie fără chef, încă nu suntem siguri, din câte se pare, este vorba
despre o paralizie conversivă. Ce fel de paralizie? întreb eu, iar el spune, conversivă, este ca şi cum
trupul ar transforma o presiune sufletească într-o afecţiune corporală, o reacţie conversă, apoi priveşte
suspicios în jurul său, ca şi când tocmai ar fi dat la iveală o taină bine păzită, apoi se alătură procesiunii,
lăsându-mă singură cu acest nou cuvânt. Deci aşa se numeşte această nouă femeie din viaţa lui, paralizie
conversivă, gust fiecare literă, mirosuri grele se degajă din ele, mirosurile pivniţelor în care oamenii

erau torturaţi pe vremuri, strigătele celor înfricoşaţi, obligaţi să se convertească, strigătele acelor
maranos1, renunţând la religia lor, acceptând forţat un crez străin, dar ce înseamnă asta, de fapt, şi câtă
vreme va dura şi cum va trece, mi se pare că am învăţat pe vremuri despre boala aceasta, dar îmi este
foarte greu să îmi amintesc; şi în permanenţă aud vocea lui Anat fremătând în palma mea, prizonieră a
pumnului meu, draga mea, strigă ea, trebuie să ajungi, toată munca noastră cu ea se duce pe apa sâmbetei,
dar eu închid telefonul şi îl arunc în geantă, trag zăvorul în nasul acestei biete fete de cincisprezece ani cu
burta ei uriaşă şi intru repede în salon.

Ce au spus, întreb eu, poate că el ştie mai multe decât mine, dar el pare şi mai puţin interesat de
diagnostic, aproape că nici nu au vorbit, s-au uitat pe toate rezultatele investigaţiilor, apoi mi-au mai
examinat o dată picioarele. Am reuşit să le mişc puţin, spune el mândru, uite, iar eu pot vedea o mişcare
abia perceptibilă a tălpilor lui, parcă o briză uşoară ar fi trecut printre degetele lui, şi întreb, acum ce
urmează, la ce se aşteaptă, şi el şopteşte, vor să vadă dacă va apărea vreo îmbunătăţire a stării mele în
orele care urmează, iar dacă nu, mă vor transfera la secţia de psihiatrie, îi strâng mâna, Udi, trebuie să
faci un efort, concentrează-te puţin doar asupra acestui lucru, trebuie, iar el spune, ştiu, încerc; în cele din
urmă simt că suntem din nou uniţi, că mergem umăr la umăr, luptăm unul lângă celălalt, nu de părţi diferite
ale baricadei.

Vrei să coborâm puţin, îl întreb eu din nou, îşi clatină capul în semn că nu, nu, vreau să mă odihnesc,
ieşi singură, dacă vrei, iar eu întreb, să îţi aduc un ziar, şi el spune, nu, nu vreau ziare, ai vreo carte la
tine? Zic nu, nici una, dar apoi îmi amintesc, ieri ţi-am pus în rucsac Tanahul, faţa lui se luminează la
vederea cărţii tocite, pe care o ia cu el în toate călătoriile, odată Noga strigase la el, de ce pe ea o iei cu
tine, dar pe mine, nu, şi aruncase cartea cât colo, apoi o călcase în picioare, îmi amintesc de Noga cu
îngrijorare, nu mănâncă nimic, ştii, abia am reuşit să o conving de dimineaţă să bea o ciocolată cu lapte,
dar el este deja cufundat în paginile cărţii, va fi bine, o zi de post nu îi strică, figura lui se relaxează pe
măsură ce descifrează versetele antice. Cobor să beau o cafea, spun eu repede şi ies din salon, dar nu
merg la bufet, ci mă îndrept spre maşina parcată la depărtare, la poalele muntelui. Nu-şi va da seama că
am fugit până la serviciu, deşi el era acela care lipsea de acasă zile în şir, tot mai avea obiceiul de a
vorbi plin de ostilitate despre slujba mea, de parcă o făceam în ciuda noastră, de parcă le-aş fi fost mai
devotată acelor femei singure şi în mizerie, cu secretele lor tenebroase umflându-le pântecele, decât i-aş
fi fost lui.

Din afară, clădirea noastră pare una ca oricare alta, căminul nostru, nici nu poţi bănui cât de diferit
este, intru în grabă, Anat îmi iese în întâmpinare dintr-una din camere, ca de obicei, în jeanşi şi o cămaşă
albă pe trupul ei slab, părul tăiat cu grijă, încadrându-i faţa curată, care mereu arăta de parcă tocmai s-ar
fi spălat cu apă rece şi săpun, totul la ea este demn, simplu, spre deosebire de risipa înfăţişării mele,
părul lung dezordonat care pare să ocupe atâta spaţiu, buzele groase, faţa rotundă, iar ea spune, bine că ai
venit, dar nu întreabă ce face Udi şi nici eu nu mă obosesc să îi povestesc, pentru că nu mai suntem
prietene. De fiecare dată când o văd, acest lucru continuă să mă surprindă, prietenia noastră s-a terminat,

într-o singură dimineaţă, în urmă cu câteva luni, când am ajuns la cămin cu ochii roşii de plâns, după o
ceartă cu Udi, am tras-o deoparte şi am început să îi povestesc ce se întâmplase, plină de fervoare, ca de
obicei, el a spus aşa şi eu am spus aşa, el m-a jignit, apoi l-am jignit şi eu, dar ea a pus capăt scurt
şuvoiului vorbelor mele cu vocea sa limpede, draga mea, pur şi simplu nu mai vreau să aud, eu m-am
înfuriat, cum adică, de ce?

Pentru că nu are nici un sens, spune ea, te plângi tot timpul de el, dar nu faci nimic, îi dai voie să îţi
controleze viaţa, nu eşti capabilă să te lupţi cu el, dar nici să îl părăseşti, poate că tu nu te-ai săturat de
asta, dar eu m-am săturat, iar eu am rămas vreme de câteva săptămâni uimită şi rănită după acest episod,
nici măcar nu aveam cui să îi povestesc despre asta, iar în cele din urmă i-am povestit chiar lui Udi, şi el
mi-a spus, de ce eşti aşa de supărată, e pur şi simplu invidioasă pentru că tu ai familie, iar ea este
singură, şi abia reuşea să îşi ascundă satisfacţia. Dar eu ştiam că el greşeşte şi că ea are dreptate, aşa că
am continuat să port conversaţii cu ea de una singură, îmi este atât de uşor să spun vorbele în locul ei, îi
cunosc părerile atât de bine, uneori îmi este chiar mult mai uşor să pronunţ vorbele ei decât pe ale mele,
atâta doar rămăsese din prietenia noastră, şi nici aşa nu e puţin lucru, iar de atunci am fost doar bune
colege de serviciu, ca un cuplu divorţat care face mari eforturi de dragul copiilor, aşa ne străduiam şi noi
de dragul fetelor din cămin, eu încerc să îmi ascund durerea şi numai uneori, la începutul zilei, mi se mai
întâmpla să mă simt ca înjunghiată pe la spate.

Ce s-a întâmplat cu Galia, o întreb eu, iar ea îmi spune, nu este bine, refuză să ne dea copilul, nu-i mai
pasă de înţelegerile pe care le-am făcut cu ea, iar eu urc repede scările spre camera ei, pare atât de
pierdută fără burta aceea imensă, ca şi cum o parte a trupului i-ar fi fost răpită, în ochii ei străluceşte o
lumină roşiatică, iar în clipa în care mă vede, începe din nou să plângă, suspinând în braţele mele, nu îmi
dau nimănui fetiţa, este a mea, deja i-am ales un nume, dacă doreşte cineva să o adopte, va trebui să mă
adopte şi pe mine, eu o îmbrăţişez, cât de frumos ar fi să fie posibil aşa ceva, şoptesc eu, dar ştii bine că
nu este, întrebarea este dacă vei putea să o creşti singură. Ca şi când ar fi fost cuprinsă din nou de
durerile facerii, izbucneşte în plâns, nu pot să o dau, dar nici nu pot să o cresc, strigă ea, şi eu o mângâi
pe păr, am discutat mult despre acest lucru, Galia, ştii foarte bine că alegerea este a ta, trebuie doar să te
gândeşti la ce este mai bine pentru fetiţă, dar ea strigă, am uitat tot ceea ce am discutat în clipa în care i-
am văzut feţişoara, ar fi trebuit să mi se interzică să o văd, iar eu mă uit la chipul ei pătat de primele
semne de acnee, o fetiţă, abia împlinise cincisprezece ani, o fetiţă care căzuse într-o capcană, şi spun,
încă mai ai timp să te hotărăşti, încă eşti slăbită din pricina naşterii, odihneşte-te puţin, poate că apoi
lucrurile vor deveni mai clare, mă uit la ceas, poate că ea mai are timp, însă eu nu mai am. Trebuie să fug,
Galia, vorbim mâine, îi şoptesc eu şi o sărut pe frunte, apoi ies în grabă din cameră, aproape dau peste
Hava, directoarea, care stă în faţa uşii, ca şi când ar fi tras cu urechea la conversaţia noastră, dar figura
ei autoritară, gravă, înlătură orice suspiciune. Draga mea, spune surprinsă, nu credeam că vei ajunge
astăzi, cum se mai simte soţul tău? Eu spun, este încă internat, trebuie să mă întorc la el, iar ea mă
concediază cu un gest uşor iritat, colegii mei au întotdeauna foarte puţin respect pentru obligaţiile de

familie. Vii mâine, întreabă ea, încă nu ştiu, depinde de felul în care va evolua starea lui, dar, în clipa în
care ies de acolo, mă cuprinde teama, de data aceasta ea chiar dorise să audă că nu voi veni mâine,
prefera să facă presiuni asupra Galiei, fără ca eu să ştiu, să o facă să semneze, fără intervenţia mea,
formularele de renunţare la drepturile materne asupra copilului.

Spre norocul meu, el dormea, eram îmbujorată, de parcă m-aş fi întors de la un amant, de-a lungul
anilor, se pare, dobândisem o resemnare furioasă faţă de sentimentele lui, că tot ceea ce făceam eu şi n-
avea legătură directă cu el era o trădare, de ani de zile mă întorceam simţindu-mă aproape vinovată de la
serviciu, acum mă frământasem tot drumul dacă să îi spun că am fugit până la serviciu sau să îi spun că
am dormit pe mine jos la bufet, fapt care l-ar enerva mai puţin, dar când ajung în cortul lui, văd că
doarme, iar Tanahul tocit îi acoperă faţa, este mult mai îmbujorat decât mine, arăta ca şi când i-ar fi tăiat
capul, iar în locul său ar fi fost pusă o carte, oftez adânc şi dau să ies din salon, de data aceasta ca să mă
duc, într-adevăr, la bufet, dar o voce slăbită şi plină de gravitate venind dinspre patul din faţă mă opreşte.
A mers, a mers, mă anunţă bătrânul, ca şi când ar fi fost martorul unei minuni, ridică-te şi mergi, îţi vor fi
iertate toate păcatele, iar eu întreb, cine a mers, şi el spune, soţul tău, trei paşi, cu cadrul, şi, într-adevăr,
văd lângă patul lui un cadru imens ce şade asemenea unui câine credincios alături de stăpânul său, iar eu
întreb, când s-a întâmplat asta, iar el îmi povesteşte cu mândria martorului ocular unic, au adus un
profesor important de la o altă secţie, iar acesta a vorbit cu el, apoi au încercat cu cadrul şi a reuşit, trei
paşi, repetă el emoţionat, şi acum cartea începe să se mişte până ce alunecă într-o parte, iar Udi se ridică
în şezut, cu o privire înfricoşată.

Totul se va rezolva, îi spun eu, dar el respinge vorbele mele, nu vor să mă creadă că de-abia pot să
mă mişc, mi se plânge el, sunt convinşi că îi păcălesc, iar eu îl mângâi pe braţe, nu îi băga în seamă, Udi,
numai să te lase să pleci de aici, important este că eu am încredere în tine, dar îndoiala se cuibăreşte şi în
sufletul meu, privesc iscoditor cadrul acela, apoi scaunul cu rotile, o îndoială micuţă, pe care de multă
vreme o ascunsesem, aşa cum se ascunde un şoricel în adâncurile unui dulap de bucătărie, un şoricel pe
care nu îl poţi vedea niciodată, dar ale cărui urme sunt evidente peste tot în casă şi până la urmă se face
atât de mare şi puternic încât ai impresia că acea casă nu îţi mai aparţine ţie, ci lui.



1. Termen folosit pentru evreii forţaţi de Inchiziţia Spaniolă să renunţe la religia iudaică.

Capitolul şase

Deja l-am lăsat în urmă, spitalul, se îndepărtează şi se micşorează în timp ce urcăm muntele, prin noi
curge fericirea şi teama, suntem asemenea unor copii care chiulesc de la şcoală, respirăm cu dificultate
de emoţia momentului, deşi ştim că nu se va sfârşi bine. Udi şade lângă mine, ţinând între degetele sale
inflexibile fişa de externare, ore întregi aşteptaserăm această hârtie, în timp ce ei vorbeau în mare secret
pe la spatele nostru, dispărând şi reapărând pe neaşteptate, fără nici o veste, iar eu dădusem dovadă de
multă siguranţă, lăsaţi-l să plece acasă, eu ştiu cel mai bine de ce anume are nevoie, iar el mă priveşte
încurcat, nu ştie prea bine ce vrea, pare că nu doreşte să rămână acolo, dar nici nu ar vrea să se întoarcă
acasă, caută o nouă alternativă cu ochii plecaţi, dar eu observ cum îl privesc ei, nu am nici cea mai mică
îndoială că, dacă nu îl externez astăzi, îl vor transfera la psihiatrie, pentru că nu îl cred, îl vor înnebuni cu
întrebările lor suspicioase, îl vor alunga de aici, locul ăsta este doar pentru bolnavii adevăraţi, oameni
cinstiţi, care şi-au câştigat pe drept atenţia asupra lor, nu pentru cineva care i-a indus în eroare şi a
abuzat de încrederea lor. Investigaţiile acelea complete descoperiseră minciuna, iar acum era condamnat
să rătăcească undeva în zona gri, ambivalentă, dintre lumea celor bolnavi şi a celor sănătoşi, să nu
aparţină în totalitate nici uneia, şi toate acestea se pot citi pe faţa lui perplexă, el însuşi se ruşinează de
trupul acesta care îl trădase, de picioarele acestea înşelătoare, de întoarcerea aceasta ruşinoasă acasă,
aproape la fel de neaşteptată ca şi plecarea, cu o zi înainte.

Ochii lui sunt înfricoşaţi, asemenea ochilor micuţei Noga, atunci când am adus-o acasă, eu şedeam pe
bancheta din spate, ţinând-o pe genunchii mei, Udi conducea în tăcere, aplecat de spate, eram cu toţii ca o
vază spartă atunci, o mână de cioburi tânjind să se reunească, şi poate că acum se va întâmpla în sfârşit,
poate că acum ne vom reuni din pricina bolii sale, îi mângâi mâna, Udighi, nu îţi face griji, important este
că am plecat de acolo, te vei odihni câteva zile şi totul va reveni la normal, dar el îşi pipăie ruşinat foaia
de externare, ca un copil care aduce acasă un carnet cu note proaste, nu ştiu, spune el, de vreme ce nu îmi
pot da seama ce a fost asta, nu pot fi sigur dacă nu va reveni, nu mă simt în siguranţă, nu ştiu cum m-aş
putea vindeca, suspină el, dar eu îmi fac în continuare iluzii, atâta timp cât e vorba de mintea lui bolnavă,
ne putem descurca şi singuri. Nu exagera, astfel de lucruri li se întâmplă tuturor, aici sau aiurea, important
este că a trecut, important este că suntem acasă, spun eu sigură pe mine în timp ce coborâm din maşină,
mă aplec deasupra lui, iar el se agaţă de gâtul meu şi se ridică, merge atât de încet, parcă ar înainta cu
ultimele puteri, se sprijină de mine cu membrele sale slăbite, cu privirile în pământ, nedorind să îşi arate
neputinţa, eroul cărat cu demnitate pe o targă, luptându-se cu o boală misterioasă, întorcându-se acasă cu

semnul ruşinii pe faţă, alungat din spital.
Mi se pare că văd o perdea mişcându-se şi pe fiica vecinilor de dedesubt privind o clipă pe fereastră,

clopoţeii agăţaţi în părul ei ne acompaniază paşii făcuţi cu mare efort, ne oprim între etaje pentru a ne
odihni, picioarele aproape că i s-au îndoit sub propria greutate cu un trosnet ascuţit al încheieturilor, iată
că uşa apartamentului nostru se deschide, un balon albastru atârnă de ea, Noga ne iese în întâmpinare cu
un balon oranj în mână, o surprinseserăm în timpul pregătirilor pentru un bun-venit festiv, şi din pricina
mirării dă drumul balonului, care este luat de curent, se ridică şi se micşorează, se face cât o portocală,
apoi se agaţă de ramurile unui liliac persan din faţa clădirii, transformându-l ca prin miracol într-un
portocal. Ochii ei ne privesc pe noi, apoi balonul, supărarea pierderii balonului este diluată de apariţia
noastră, apoi izbucneşte fericită, tati, te-ai făcut bine, după care îl examinează şi adaugă, te-ai însănătoşit,
nu? Altfel nu ţi-ar fi dat voie să pleci, încearcă să se convingă pe ea însăşi văzând chipurile acelea
înverzite din faţa ei în timp ce picioarele lui ca nişte beţe de chibrit se prăbuşesc în prag.

Cu patru mâini, îl târâm la pat, părea că în ciuda slăbiciunii sale amărăciunea îi invadase trupul şi îi
dublase greutatea, Noga se întinde lângă el palidă, aproape transparentă. Ai mâncat ceva, o întreb eu, iar
ea îmi răspunde, încă nu, voiam întâi să mă asigur că tata s-a însănătoşit, şi eu spun, atunci fugi şi
mănâncă, nu mai poţi continua astfel, uite că s-a făcut bine, dar ea îl priveşte sceptică şi spune, încă nu, şi
în clipa aceea din ea porneşte un şuvoi de lacrimi şi sughiţuri, am mâncat la şcoală un măr, se tânguie ea,
am uitat că nu am voie să mănânc mărul în pauză, din cauza asta tati nu s-a făcut bine.

M-am săturat de prostiile tale, izbucnesc eu, când vei înţelege că nu există nici o legătură între
stomacul tău şi picioarele lui, poţi să te înfometezi până mori, dar asta nu va schimba cu nimic lucrurile,
apoi trântesc uşa lăsându-i singuri şi plec la bucătărie, bine că îmi mai rămăseseră în congelator câteva
şniţele din viaţa noastră anterioară, încep să le prăjesc, apoi adun ce legume mai erau pentru salată, din
pricina tensiunii acumulate încep să vorbesc singură, unde sunt roşiile, întreb eu cu voce tare, doar le-am
văzut în urmă cu câteva clipe, caut în frigider şi le găsesc, aşteptându-şi rândul, puţin trecute, încercuind
un castravete stingher, îmbătrânit, iată că bolul s-a umplut deja, desfac o sticlă cu vin, poate cu ajutorul
lui ne vom convinge că răul a trecut de-acum, aşez totul pe un platou mare, pe care l-am primit la nuntă, şi
asemenea unei chelneriţe începătoare merg clătinându-mă spre dormitor, amândoi stau culcaţi în tăcere,
amândoi sunt trişti, pun platoul pe pat, îi poftesc să mănânce, torn vin. Noroc, spun eu, în cinstea
norocului nostru, iar Noga ridică un pahar gol, pentru tati, să fie sănătos, insistă ea, ca şi cum ar fi suflat
în lumânările de pe tort şi acum era momentul să-şi pună o dorinţă, după care adaugă timid, dându-şi
seama că cere prea mult, pentru noi toţi, să fim sănătoşi.

Împreună într-o singură cameră, într-un singur pat, de parcă afară s-ar duce un război, iar noi ne-am
ascunde aici, farfuriile şi păturile se amestecă unele cu celelalte, mănânc repede, ca de obicei, termin
chiar înainte să apuce cineva să îmi ceară ceva, beau şi iar beau vin, şi înainte să mă întind pe marginea
patului şi să adorm, văd şniţelul de pe farfuria ei ridicându-se şi crescând, întreg, nemuşcat, amintind prin
forma sa de o ţară îndepărtată, aproape golită de populaţie, o ţară cucerită şi subjugată, şi mi se părea că

păşesc pe şniţelul acesta uriaş şi fierbinte cu picioarele goale, zi după zi, fără să văd ţipenie de om, până
când întâlnesc un călugăr în robă roşie, care îmi şopteşte cu buzele sale arse, fugi de aici, salvează-ţi
sufletul, toţi cei care trec pe aici sunt forţaţi să renunţe la credinţa lor, dar eu întreb, unde mă aflu, ce ţară
este aceasta, şi el spune, aceasta este Ţara Conversivă, nu ai auzit de Ţara Conversivă?

Când mă trezesc, încăperea este deja întunecată şi îmbâcsită, un miros greu de prăjeală pluteşte
înăuntru, alungând aerul răcoros şi primăvăratic de afară, lângă mine găsesc o farfurie plină de grăsime,
mă îndepărtez de ea ca şi când ar fi o creatură însufleţită, mama spunea că acela care se trezeşte după
asfinţit, nu va mai zâmbi deloc în ziua respectivă, se pare că măcar în această privinţă avusese dreptate,
privesc patul lat, apoi pe noi, o familie posacă, beată, în mijlocul zilei, sărbătoarea pe care încercasem
să o pregătesc aici se întoarce împotriva mea ca o palmă peste faţă, ce să avem noi de sărbătorit, era
destul de rău şi înainte, ca să nu mai vorbim de acum. Tot elanul acela plin de fervoare care nu mă mai
părăsise de ieri-dimineaţă, dorinţa de a reveni la rutina noastră, ca un câine dornic să se cuibărească în
cuşca lui într-o noapte ploioasă, totul mi se părea dintr-odată o prostie, cine mai are nevoie de fosta lui
viaţă.

Îmi dau seama că locul de lângă mine este gol, Noga nu mai este în pat, dau buzna în camera ei
întunecoasă, nu este acolo, şi nicăieri în casă, caut peste tot, pe masa din bucătărie găsesc o bucăţică
ruptă de hârtie, am plecat la bunica, scria ea cu litere groase, voi dormi acolo, mi-am luat şi ghiozdanul,
eu sunt uimită, de unde dorinţa aceasta de libertate, fetiţa mea mămoasă, care abia dacă mergea la diverse
activităţi extraşcolare cu alţi copii, se învârtea tot timpul în jurul casei ca un câine credincios, din câte se
părea, nici măcar această plecare nu fusese una la voia întâmplării, mă gândesc la ea cu stânjeneală şi
durere, o fetiţă care are de îndeplinit o grea misiune, să pună cap la cap bucăţile sparte ale unei vaze, cu
asta se ocupă de opt ani de zile, iar odată cu ea, a crescut şi misiunea aceasta a ei, răpindu-i copilăria,
subjugându-i viaţa.

Din dormitor se aud sforăituri puternice, lovind asemenea unor reproşuri, mă întorc acolo fără voie,
întind o mână spre el, întotdeauna am o ezitare înainte de prima atingere, anticipând tot ceea ce va urma
după ea, dorinţa sau respingerea, două surori gemene energice, încercând să se înfrângă una pe cealaltă
cu braţele lor viguroase, uneori dorinţa se retrage cu coada între picioare, respingerea îşi sărbătoreşte
victoria, înfierbântată şi excitată, alteori respingerea este înfrântă, dorinţa pare încă fierbinte, dar nu, s-a
stins deja, cât este de dificil să aprinzi focul cu cioturi umede, aşa că în urma tuturor eforturilor nu
rămâne decât un miros greu, al unei intenţii bune ce s-a sfârşit prost. Aşa stăteam întinşi, nemişcaţi în
patul meu îngust pentru copii, braţele lui de băiat caută comori în trupul meu, iar eu aud paşii tatei în
papucii lui de cauciuc, înainte şi înapoi, singurătatea lui răsuna în toată casa, un val de ezitări mă sufocă,
până ce aproape că vomit. Mă ridic în şezut, îi strâng degetele, cum este posibil, Udi, cum pot să mă simt
eu bine în vreme ce el este atât de nefericit, dar Udi nu renunţă, membrele lui mă presează, dorinţa lui
puternică încearcă să îmi înăbuşe ezitarea, iar pentru o clipă se pare că şi reuşeşte, iat-o cum se ascunde
în adâncurile gâtlejului meu, nici chiar limba lui lungă nu o poate găsi acolo, mă predau, deschid

dinaintea lui poartă după poartă, sub palmele lui au loc explozii dulci, dar dimineaţa mă trezesc cu gâtul
arzând, nu reuşesc să înghit nimic din pricina durerii, febra creşte, tata îi telefonează mamei, este din nou
bolnavă, iar are roşu în gât, apoi mă transferă cu boala mea, cu pijamale şi pături din casă în casă, pentru
ca Yotam cel micuţ să nu se molipsească, şi aşa nu se simte prea bine, şi Udi vine să mă viziteze după
şcoală, se întinde pe patul înfierbântat, iar eu murmur, lasă-mă acum, sunt bolnavă, el pleacă jignit fără să
spună o vorbă, aud apoi hârşâitul tălpilor ce răsună în toată casa şi iar mă chinuie gândurile, asta îţi
doreşti, să trăieşti într-o astfel de singurătate, asta ţi se va întâmpla dacă îl părăseşti.

Aburi acri de alcool suflă către mine gura lui deschisă, iar eu mă strâng lângă el sub pătură, îi pun
braţul adormit în jurul umerilor mei, în iluzia unei îmbrăţişări, încerc să îi mângâi trupul, să îi trezesc
dorinţa. Cum să o trezesc, de unde trebuie adusă, uneori un singur cuvânt reuşea să o aducă la viaţă, un
zâmbet provocator, incitant, dar aşa, când trupul a rămas singur, fără toate celelalte atribute, numai
membrele inerte şi boala lor misterioasă, ruşinoasă, cum să vină, dar de data aceasta nu renunţ, trebuie să
încerc să îl vindec prin mijloace primitive, nici fiicele lui Lot nu îl prea doreau pe tatăl lor beat în grota
din munţi, după ce întreaga ţară a fost răvăşită, i-au dat vin şi s-au culcat cu el pentru ca sămânţa
poporului său să dăinuie mai departe, iar el nu a ştiut nimic despre toate acestea. Îmi aşez mâna pe
mădularul său adormit, care într-o clipă se întinde şi se trezeşte, asemenea unui copil curios, care nu vrea
să piardă nimic din vedere, mă cuprinde o fericire neaşteptată, iată un membru al trupului său care a
rămas la fel, sprinten şi prietenos, pe el te puteai baza, un aliat credincios într-o ţară care s-a întors
împotriva mea, nu ştiam că apropierea lui m-ar putea emoţiona atât de mult, aveam impresia că îmi
aparţine, că este o parte din mine, mă aşez cu blândeţe pe abdomenul lui plat şi tare şi încep să mă mişc
uşor. Iat-o venind, tocmai când renunţasem la speranţă, îşi face apariţia, ca şi când ar urca dintr-o fântână
adâncă, legănându-se într-o găleată, dorinţa densă şi vâscoasă, şi îi strâng trupul între coapsele mele, nu
îmi mai pasă dacă se trezeşte din somnul lui de om beat, mă aplec peste el şi sânii mei plutesc înăuntrul
gurii lui deschise, iar el îi linge, îşi înfige dinţii în sfârcuri, legându-mă de el cu o funie a durerii,
îndesându-mi întreg trupul în gura lui, trupul meu obosit, epuizat, se coace din nou în cuptorul gurii sale
fierbinţi, din care va ieşi din nou proaspăt şi aromat ca pâinea, şi asta fără nici un efort, fără nici o
intenţie, găleata care tocmai s-a ridicat din adâncurile fântânii mă stropeşte apoi cu apă proaspătă, mă
înveleşte în licori călduţe şi parfumate. Şi iat-o coborând iar în adâncurile fântânii, gemând în timp ce-şi
croieşte drum orbeşte în străfunduri, tremurul ei este şi al meu, suferinţă, hazard, încă un nor este alungat,
un altul se sparge deasupra capului meu, îmi amintesc de fântâna aceea veche de la marginea satului
nostru, în inima plantaţiei de mango şi avocado, picioarele mi se afundau în stratul moale de frunze,
deasupra sunt uscate, dar dedesubt sunt putrede, covorul de frunze te conduce spre ea, şi deodată cineva
strigă, depărtaţi-vă de fântână, odată a căzut înăuntru un copilaş, iar apa i-a înghiţit strigătele, era singur
la părinţi, fiul unor bătrâni, eu mă cutremur şi mă întorc, nu am nevoie de apa ei, este blestemată, dar
freamătul găleţii nu se opreşte, urcă şi coboară înăuntrul fiinţei mele, cu mişcări din ce în ce mai grele,
până ce urechile mi se umplu deodată de un hohot de râs înăbuşit, lipsit de orice grijă.

Profiţi de starea în care mă aflu, se plânge el cu plăcere, apoi deschide ochii, iar eu respir cu
dificultate deasupra lui, îmi culc ameţită capul în culcuşul subsuorii lui. Nu mai puteai aştepta până mă
trezeam, continuă el, atât de tare te-a înfierbântat vinul, încât te-ai năpustit asupra mea în timp ce
dormeam, atât de înfometată erai, unde a zăcut foamea aceasta de-a lungul atâtor ani? Eu zâmbesc, ce ştii
tu, poate că îţi mângâi trupul în fiecare noapte în timp ce dormi, el murmură, unde ar fi norocul ăsta, şi iar
hohotul de râs lipsit de griji, îl auzeam de fiecare dată după ce făceam dragoste, amărăciunea din gâtul lui
se topea, radiind deodată plin de iubire. Draga mea, îmi mângâie el spatele şi mă înveleşte, ai fost atât de
îngrijorată din cauza mea, sunt deja pe punctul de a izbucni în lacrimi de uşurare, a fost groaznic, să te
văd aşa, la spital, cu toate tuburile acelea, şi el mă provoacă, dar asistenta aceea de la Urgenţe nu era rea
deloc, eu îl muşc de umăr, am văzut că te-ai aprins după ea, el râde, prostii, ştii că nu te vreau decât pe
tine, iar eu ştiu că asta aşa este, doar că nu a sunat niciodată mai bine decât acum, în general suna ca o
ameninţare, însă acum vorbele lui îmi mângâiau întreaga fiinţă pe dinăuntru, bariera între interior şi
exterior se ştersese într-o singură clipă. Şi liniştea aceasta pe care o aud vine oare din interior sau din
exterior, cum se face că nici o maşină nu trece pe stradă, mă gândesc la liniştea aceea îngrozitoare din
peşteră, numai zumzetul aburilor, la fel ca fumul unui furnal ridicându-se din pământul înfrânt, văd
cadavrele ruinelor, oraşele fumegând, grădina lui Dumnezeu distrusă, iar atunci el spune, ştii, când m-am
întors din expediţie, în drum spre casă, am urcat muntele Sodoma, ştiai că este gol pe dinăuntru, că este în
acelaşi timp munte şi peşteră? Eu răspund şoptit, nu, nu ştiam. Acesta este cel mai trist loc în care am
fost, spune el, pentru că nu va fi recuperat niciodată, deja au trecut mii de ani şi se pare că nimic nu s-a
schimbat acolo, păcatul a fost atât de mare, încât pământul nu se va mai însănătoşi niciodată, a fost
pedepsit cu o infertilitate veşnică, iar eu mă obişnuisem deja ca gândurile mele să fie spuse cu voce tare
de el, avea un anumit tip de inteligenţă invadatoare, şi chiar dacă erau dăţi când greşea, eu nu mi le pot
aminti decât pe acelea când a avut dreptate, avea surprinzătoarea capacitate de a ghici şi a duce mai
departe exact gândul din mintea mea sau de a răspunde unei întrebări pe care nu o rostisem.

Nu te îngrijora, râde el satisfăcut, nu sunt eu ultimul bărbat, fiicele lui Lot au crezut că toţi bărbaţii
din lume fuseseră exterminaţi, aici situaţia este alta, poate că eu voi dispărea în curând, dar ţara este
plină de bărbaţi, eu îl cuprind în braţe, ce te-a apucat, tu eşti ultimul meu bărbat, şi primul, adaug eu cu o
mândrie ipocrită, iar el spune pe un ton nazal, da, dar între timp, a mai fost cineva, vocea lui se răceşte,
iar trupul său se îndepărtează deodată de mine, eu îl trag înapoi, Udi, nu strica totul, dar el gâjâie, eu stric
totul? Tu eşti aceea care strică totul, dar eu îi strivesc umărul, gata, abţine-te, am greşit şi eu o dată, tu
greşeşti tot timpul, Udighi, acum trebuie să te însănătoşeşti, încearcă să te gândeşti doar la lucrurile bune,
amărăciunea aceasta te otrăveşte, ne distrugi în felul acesta viaţa tuturor. Încerc să mă caţăr din nou pe el,
cât de dulce fusese momentul de dinainte, doar eu şi organul lui frumos, fericit, dar el se retrage, trebuie
să fac pipi, se ridică greu şi se reazemă de perete, de cadrul uşii, înaintează cu paşi tremuraţi, pare că nu
va mai ajunge niciodată la vasul de toaletă care îl aştepta cu gura deschisă, merg pe întuneric în urma lui,
nu vreau să aprind lumina ca să nu văd toate obiectele împrăştiate cât era casa de mare, haine şi pantofi,