Hett, Benjamin Carter - Cum moare democratia. Ascensiunea la putere a lui Hitler si prabusirea Republicii de la Weimar - ctrl

STAREA DE URGENȚĂ 143

profilul elitist al acestui cabinet ar fi fost acceptat fără comentarii. Dar până în
1932 cultura se schimbase și germanii se așteptau la o administrație mai incluzivă
social. Așa cum se înțelesese Schleicher cu naziștii, interdicția privind SA a fost
ridicată și s-a stabilit organizarea unor alegeri pentru Reichstag pe 31 iulie. în

mod previzibil, nivelul violenței politice a crescut brusc și, la fel de previzibil,
răspunsul lui Papen a fost autoritar. în august, el a emis două decrete prin care
crea „instanțe speciale” pentru violența politică, privându-i pe inculpați de majo­
ritatea drepturilor procedurale, inclusiv de dreptul de a face apel, și instituind
pedeapsa cu moartea pentru cei condamnați pentru omor. într-o exprimare ce părea
deja nazistă, un procuror din Berlin a explicat că instanțele speciale trebuiau „să
elimine elementele ostile statului”57.

Briining fusese un cancelar „prezidențial”, guvernând cu ajutorul decretelor,
lucru care îl plasa deja cu un pas în afara democrației parlamentare. Cu toate
acestea, până la sfârșit, a fost susținut de o majoritate parlamentară de facto.
Administrația sa a fost mai democratică în practică decât în teorie - și acesta a
fost motivul pentru care Hindenburg și Schleicher au vrut să scape de ea. Guvernul
lui Papen era cu totul altfel. Briining se bazase pe decrete pentru a face față impa­
sului parlamentar58. Papen și Schleicher voiau să se folosească de decrete pentru
a pune capăt cu totul guvernării parlamentare. Contele Harry Kessler, un diarist
cu spirit de observație, a sesizat imediat acest aspect. Demiterea lui Briining
însemna nu numai „sfârșitul, pentru moment, al republicii parlamentare”, ci și o
„escaladare totală a crizei mondiale”. Sardonic, el menționa că bursa din Berlin
a reacționat printr-o creștere puternică a valorilor, „probabil în așteptarea bine­
cuvântărilor celui de-al Treilea Reich”59-.

Social-democrații nu aveau de gând să-l „tolereze” pe Papen așa cum îl tole­
raseră pe predecesorul său, iar Partidul de Centru era furios că Papen îl trădase
pe Briining. Noua administrație trebuia să să se bazeze pe extrema dreaptă, pe
Partidul Național German și pe naziști. Desigur, asta era și ideea, asta era strategia
Iui Schleicher pentru a obține o nouă majoritate de dreapta. El nu era deloc îngri­
jorat de semnele că naziștii aveau să obțină un scor imens la alegerile viitoare și
nici de lipsa de seriozitate a lui Papen. Și asta făcea parte din plan. Desigur, planul
se baza pe buna-credință a naziștilor - și, după cum observase Konrad Heiden,
neîncrederea era o virtute politică rară.

Cu toate acestea, urma încă o îndepărtare de democrație. Schleicher plănuia
de multă vreme o lovitură de stat împotriva guvernului democratic al Prusiei.
Acesta era un alt element al înțelegerii sale cu naziștii. Pentru Schleicher, una
dintre funcțiile lui Papen era să servească drept om de paie pentru lovitura de stat.

Gândirea lui Schleicher era subtilă și a dezvăluit încă o dată strategia sa duală
cu naziștii: să se folosească de ei în timp ce îi controla. Schleicher considera că

144 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

dorința naziștilor de a ajunge la putere putea fi satisfăcută oferindu-li-se controlul
asupra Prusiei. Această strategie se baza totuși pe ideea că naziștii vor obține o
Prusie fără forțele de poliție cu un efectiv de 50.000 de oameni, ce reprezentau
un factor de putere important în Reich. Dacă naziștii aveau să primească Prusia,
Schleicher dorea ca poliția să fie sub controlul guvernului central.

Schleicher și-a pregătit cu grijă lovitura de stat. I-a cerut ajutorul unui tânăr
funcționar din Ministerul de Interne prusac, pe nume Rudolf Diels. Acesta, un
bărbat chipeș și extrem de inteligent, cu mult succes la femei, fusese adus la
minister pentru a consolida forțele democratice ale acestuia atunci când oficialii
îl luaseră drept liberal. însă Diels era interesat mai ales de propria carieră, iar
instinctul său politic îi spunea că dreapta naționalistă avea șanse mai mari. A început
să comploteze cu Schleicher, cu Papen și, în vara anului 1932, cu naziștii. Complo­
tiștii i-au dat lui Diels sarcina decisivă de a obține „informații” despre presupusele
legături ilicite dintre guvernul prusac și comuniști60. Informațiile trebuiau să ajungă
la Hindenburg. Președintele insistase că va acționa împotriva guvernului prusac
doar dacă i se aduceau dovezi de trădare ce puteau fi prezentate în fața Curții
Constituționale Supreme.

Diels a obținut dovezile, câte erau, într-un mod deosebit de iscusit61. Superiorul
său, Wilhelm Abegg, șeful diviziei de poliție a Ministerului de Interne prusac, a
aranjat să se întâlnească în secret cu doi politicieni comuniști, pentru a-i încuraja
să-și mai domolească violența, nu pentru a conspira împotriva statului. Diels s-a
oferit să participe la întâlnire, promițându-i lui Abegg să fie un martor obiectiv.
După aceea, i-a dat lui Papen un raport distorsionat despre întâlnire, pretinzând
în mod fals că Abegg este implicat în acțiuni de conspirație și trădare.

Schleicher calculase cinic că încetarea interdicției privind SA ar provoca
o accentuare a violenței politice, lucru de care va fi învinuit guvernul prusac.
Pe 17 iulie, în Altona, o suburbie a Hamburgului, au izbucnit ciocniri violente între
naziști și comuniști. 15 persoane au fost ucise și 60 rănite. Evenimentul a devenit
cunoscut ca „Duminica însângerată”. Deși Hamburgul era un oraș-stat din Reichul
german, Altona se afla dincolo de graniță, în provincia prusacă Schleswig-Holstein,
astfel că guvernul prusac era responsabil pentru menținerea ordinii aici.

Pe 20 iulie, după consultații și planificări minuțioase cu naziștii, Papen a dat
lovitura. în baza unui decret semnat de Hindenburg, care se baza pe competențele
în situații de urgență din articolul 48 al Constituției, el a înlăturat administrația
Braun-Severing. Papen a devenit „comisar al Reichului” și, prin urmare, șeful
guvernului prusac. Noul ministru interimar de Interne al Prusiei, care controla
atât de importanta poliție, era Franz Bracht, fost primar al Essenului și membru
al Partidului de Centru. Goebbels știuse dinainte despre numirea sa62.

STAREA DE URGENȚĂ 145

Administrația lui Papen a oferit diferite justificări ale loviturii de stat. O decla­
rație oficială scrisă sublinia violența politică pe care, se spunea, guvernul prusac
nu era capabil s-o controleze. în subsidiar se menționa că anumiți înalți funcționari
prusaci și-au pierdut „independența interioară” pentru a combate comunismul și
erau criticate „atacurile dezlănțuite, fără limite” ale lui Carl Severing asupra
guvernului Reichului63. Cu toate acestea, într-un discurs adresat națiunii, difuzat
la radio în seara de 20 iulie, Papen a prezentat altfel lucrurile. Aspectul pe care
l-a evidențiat a fost că, atunci când „niște funcționari de rang înalt ai statului
prusac își dau mâna cu lideri ai Partidului Comunist pentru a face posibilă ascun­
derea unor planuri ilegale privind activități teroriste... atunci autoritatea statului
este subminată de sus înjos, într-un mod care aduce atingere securității Reichului”64.
Papen a făcut repetate trimiteri la comunism, dar nu a abordat deloc amenințarea
din partea extremei drepte.

„Lovitura de stat a lui Papen”, așa cum a ajuns să fie numită, a fost un cui
decisiv în coșciugul democrației germane și un abuz legal spectaculos, comparabil
oarecum cu situația în care un președinte american i-ar înlătura simultan pe guver­
natorii din New York și California și le-ar prelua el însuși funcțiile. Administrația
Braun-Severing a fost ultimul guvern democratic important pe care l-a avut
Germania. Odată cu dizolvarea ei, a dispărut un obstacol major din calea instaurării
dictaturii.

Miniștrii prusaci, istoviți de ani lungi de conflicte politice, nu prea au ripostat.
Nu au fost proteste în masă. în schimb, administrația Braun-Severing l-a dat în
judecată pe Papen. în toamnă a obținut o victorie parțială, dar deja nu prea mai

conta.
Soarta i-a surâs în continuare tânărului Rudolf Diels. La mai puțin de un an

după lovitura de stat a lui Papen, naziștii l-au numit șeful poliției secrete prusace.
Aceasta era organizația care va deveni Gestapoul.

PE 31 IULIE, naziștii au obținut cea mai extraordinară victorie electorală. Cu
37,3% din voturi și 230 de locuri în Reichstag, erau acum de departe cel mai mai
mare partid al Germaniei. Social-democrații, cu 21,5% și 133 de locuri, erau pe
locul al doilea, la mare distanță. Acest rezultat avea să se dovedească a fi cea mai
bună performanță a naziștilor în cadrul unor alegeri complet libere. Era rezultatul
deloc surprinzător al unei situații economice care se înrăutățise dramatic începând
din 1931 și al furiei crescânde a germanilor față de niște forțe globale incontro-
labile, filtrate prin structura „confesională” a politicii germane. încă o dată, cel
mai puternic sprijin al naziștilor a venit din zonele rurale protestante precum
Schleswig-Holstein.

146 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

în noaptea alegerilor, diviziile de asalt naziste au declanșat un val de violențe
care a cuprins mare parte din nordul și estul Germaniei. Acesta a început la
Konigsberg, unde diviziile au ucis ori au încercat să ucidă șase funcționari locali
sau politicieni comuniști și au provocat o duzină de incendii, inclusiv la sediul
local al social-democraților și la redacția unui ziar liberal. în zilele următoare,
violența diviziilor de asalt s-a răspândit în toată Prusia Orientală și în Silezia65.
Punctul culminant a fost în noaptea de 9 spre 10 august, în satul silezian Potempa.
în toiul nopții, un grup de cămăși brune a pătruns în casa în care locuiau un
muncitor polonez de 35 de ani pe nume Konrad Pietrzuch, fratele său mai mic
Alfons și mama lor, Maria. Cămășile brune l-au bătut cu sălbăticie pe Konrad în
fața mamei sale și l-au împușcat mortal. L-au bătut crunt și pe Alfons până și-a
pierdut cunoștința66.

Cămășile brune probabil nu știau că exact în timp ce comiteau crima intraseră
în vigoare decretele draconice ale lui Papen care prevedeau judecarea în regim de
urgență și condamnarea la moarte cu executare rapidă pentru omucidere motivată
politic67. în 11 august, nouă dintre naziști au fost arestați pentru uciderea lui
Pietrzuch68. Iar în 22 august, noul Tribunal Special din orașul Beuthen i-a con­
damnat pe cinci dintre ei la moarte.

Liderii naziști au reacționat violent la aceste sentințe (dar nu și la crimă). Au
dat vina pe administrația lui Papen. într-o telegramă adresată celor cinci condam­
nați, Hitler a afirmat că sentințele constituie „un verdict sângeros cum nu se poate
mai revoltător”. „De acum încolo”, continua el, „libertatea voastră este o problemă
de onoare pentru noi toți, iar lupta împotriva guvernului care a făcut posibil un
astfel de verdict e datoria noastră”69. într-un articol din ziarul nazist Volkischer
Beobachter, Hitler a formulat o amenințare clară la adresa lui Papen, care „și-a
gravat numele în istoria Germaniei cu sângele luptătorilor noștri”70. Și Goring le-a
trimis o telegramă de susținere, iar comandantul trupelor SA, Ernst Rohm, i-a
vizitat în închisoare71. Această succesiune de evenimente - brutalitatea naziștilor
și sfidarea liderilor lor - a fost un șoc nu numai pentru o mare parte a publicului
și presei germane care altfel simpatiza cu naziștii, ci și pentru administrație și
armată72. Se părea că naziștii se abat din nou de la calea „legalității”73. Armata
a început să elaboreze planuri de suprimare a partidului lui Hitler, iar cabinetul
lui Papen a început să se gândească serios la strategia sa.

Odată cu alegerile și evenimentele violente care au urmat, a început sfârșitul
Republicii de la Weimar. în următoarele cinci luni, din august 1932 până în ianu­

arie 1933, politica germană avea să ia forma unui duel între Schleicher și Hitler.
Papen a fost mai întâi de partea unei tabere, apoi a celeilalte. Obiectivul duelului
era intrarea în grațiile lui Hindenburg.

STAREA DE URGENȚĂ 147

Liderii naziști stabiliseră cum să obțină și să păstreze puterea, plan ale cărui
detalii au fost elaborate în mare parte de avocatul Wilhelm Frick, unul dintre primii
activiști naziști, care ocupase o scurtă perioadă funcția de ministru de Interne în
landul Turingia74. Alți lideri naziști, precum Goring, Goebbels și Strasser - și,
desigur, Hitler au jucat și ei un rol. Știau că principala lor amenințare la adresa
guvernanților era faptul că se puteau folosi de SA într-un război civil. în cele din
urmă, doar președintele Hindenburg putea numi cancelarul; deci strategia naziș­
tilor îl viza și pe el. Au pus la cale să-l determine pe Hindenburg, prin amenințări
sau intimidare, să-1 numească pe Hitler cancelar. în conformitate cu articolul 43
din Constituția de la Weimar, președintele putea fi destituit prin votul unei majo­
rități de două treimi în Reichstag, care trebuia apoi să fie confirmat printr-un
referendum național75. Dacă nu, conform articolului 59, o sută de deputați din
Reichstag puteau face propunerea și o majoritate de două treimi putea confirma
că președintele va fi pus sub acuzare pentru acțiuni ilegale în exercițiul funcțiunii.

Practica lui Hindenburg de a tot emite decrete prezidențiale din 1930 și lovitura
de stat din Prusia ofereau motive plauzibile pentru alcătuirea unei majorități ostile
în Reichstag, iar criza politică apărută prevestea că vor mai fi și altele. Peste ani,
Heinrich Briining își amintea că Gregor Strasser, cu care s-a împrietenit în 1932,
i-a spus că „imediat după alegerile din Reichstag din iulie 1932 național-socialiștii
au intenționat să introducă o acțiune în temeiul articolului 59” pentru „punerea
sub acuzare a președintelui Reichului” și una „pentru demiterea din funcție a lui
Hindenburg conform articolului 43”76. Naziștii, afirma Strasser, ar fi invocat că
Hindenburg acționase în mod nelegal când ordonase lovitura de stat din Prusia.

Hindenburg, Papen și Schleicher aveau două opțiuni. Fie găseau o modalitate
de a-i include pe naziști la guvernare - oferindu-le locuri în cabinet sau cel puțin
aranjând ca grupul lor parlamentar să „tolereze” administrația lui Papen - fie
dizolvau din nou Reichstagul, în același timp amânând probabil organizarea unor
noi alegeri, acțiune care ar fi fost neconstituțională și ar fi riscat să provoace
război civil dacă naziștii ar fi răspuns cu mai multă violență din partea trupelor
SA. în 1932, din ce în ce mai mulți politicieni și avocați germani începeau să
vorbească despre această a doua opțiune. Ea se baza pe presupunerea că blocajul
dintre Reichstag și administrație ar face imposibilă funcționarea corespunzătoare
a statului și ar duce la o stare de urgență națională sau Staatsnotstand. Spectrul
stării de urgență și soluția dizolvării Reichstagului și a amânării alegerilor, riscând
violențe și un război civil, au planat deasupra tuturor evenimentelor din a doua
jumătate a anului, în special după Kdnigsberg și Potempa.

Ideea era limpede pentru toți jucătorii principali: prin modul abuziv în care
se purtaseră cu Briining și social-democrații, Schleicher și Papen nu își lăsaseră
loc de manevră. Acum nu mai puteau găsi sprijin decât la extrema dreaptă. Cu toate

148 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

acestea, conservatorii tradiționali, Partidul Național German, nu aveau forța nece­
sară pentru a susține singuri o administrație. Cu siguranță, naziștii ofereau șansa
unui astfel de sprijin, dar cu un preț pe care puțini din sistemul politic tradițional
erau dispuși să-l plătească. Iar comuniștii începeau să reprezinte o amenințare. în
iulie, ei atinseseră un nou record cu 14,5% din voturi, mai mult decât Partidul de
Centru.

Intransigența partidelor politice din Germania, în special a celor de dreapta,
și câțiva ani de calcule greșite ale lui Hindenburg, Schleicher, Briining și Papen
au aruncat politica germană într-o criză totală. Naziștii știau că nu pot ajunge la
putere împotrivindu-se sistemului. Dar nici acesta nu putea continua fără naziști.

Schleicher s-a întâlnit din nou cu Hitler pe 6 august. Hitler își pusese la punct
planurile împreună cu Goebbels cu o zi înainte. Cerea cancelaria pentru sine și
posturi în cabinet pentru alți patru naziști de frunte: Wilhelm Frick ministru de
Interne, Hermann Goring ministru al Transporturilor Aeriene, Gregor Strasser
ministru al Muncii și Goebbels ministru al „Educației Poporului”77. Deoarece
Hitler conducea acum cel mai mare partid, era în măsură să facă astfel de solicitări
și se pare că Schleicher a fost de acord, cu precizarea ca Frick să fie secretar de
stat la Cancelaria Reichului. Cu toate acestea, când Schleicher i-a prezentat planul
lui Hindenburg, bătrânul feldmareșal s-a înfuriat. El considera scandaloasă ideea
de a-1 avea drept cancelar pe individul căruia îi spunea „soldatul din Boemia”78.
Simplul fapt că Schleicher îi sugerase așa ceva i se părea o insultă. Hindenburg
era sensibil când era vorba despre prestigiul său și se purta cu Schleicher la fel
de arțăgos cum se purtase Briining în trecut. Această discuție a dus la deteriorarea
relației lui Schleicher cu Hindenburg.

Pe 10 august, cabinetul lui Papen s-a luptat zadarnic cu această dilemă. Papen
a încercat să pară optimist, spunând că guvernul său a fost creat pentru a uni
dreapta politică, iar alegerile justificaseră strategia. Acum întrebarea era cum
trebuia statul să „înroleze” „mișcarea de dreapta”. Exista oare o „cale de mijloc”
între menținerea unui cabinet prezidențial și dorința naziștilor de a prelua puterea?

Apoi a vorbit Schleicher, care le-a spus răspicat miniștrilor că există două
opțiuni. Cabinetul putea continua, cu speranța că politicile sale aveau să aducă
redresarea economică și, eventual, popularitate. Cu toate acestea, în Reichstag,
administrația lui Papen putea conta doar pe sprijinul Partidului Național German,
care deținea mai puțin de 10% din locuri, iar excluderea completă a naziștilor de
la putere însemna să riște un război civil. Naziștii puteau căuta o cale de ieșire
formând o coaliție cu Centrul, care ar fi generat o majoritate parlamentară. Sau
Papen putea negocia pentru a aduce mai mulți naziști în cabinet. Dar, și-a avertizat
Schleicher colegii, „în interesul mișcării sale”, Hitler avea să insiste să obțină
„cea mai înaltă funcție”.

STAREA DE URGENȚĂ 149

Ministrul Justiției, Franz Giirtner, a fost la fel de direct: cabinetul nu putea
rămâne în funcție neschimbat fără să încalce Constituția, iar el trebuia să-1 sfătu­
iască pe președintele Reichului în consecință. Ceea ce voia să spună Giirtner era
că, pentru a rămâne în funcție, administrația lui Papen trebuia să opteze pentru
starea de urgență, încălcând Constituția și devenind o dictatură fără echivoc. De
asemenea, a afirmat Giirtner, ideea că naziștii ar putea fi aduși în cabinet fără a
le oferi conducerea era o „simplă amăgire”. A mai adăugat că ideea naziștilor
despre stat era „puternic bazată pe instinctul de răzbunare”, în special împotriva
evreilor și a „marxiștilor”, o declarație remarcabilă pentru cineva care avea să fie
opt ani ministru al Justiției în timpul lui Hitler79.

într-o însemnare de jurnal din 12 august care seamănă neobișnuit de mult cu
deliberările cabinetului, Goebbels făcea o analiză aproape identică. „Moșul e
reticent”, scria el. „Nu-I vrea pe Hitler în funcția de cancelar. ” Totuși, acest lucru
nu era negociabil. „Dacă Schleicher rezistă, amenințați cu Centrul. Asta va
însemna capul lui și al lui Papen. Comuniștii sau noi, aceasta este întrebarea.”80

Momentul deciziei a venit pe 13 august. Hindenburg l-a chemat pe Hitler în
audiență. Naziștii făceau tot posibilul să-i intimideze pe Hindenburg și pe Papen
amenințându-i cu războiul civil. Goebbels a scris în jurnalul său că „Papen dă
semne de slăbiciune”. Cămășile Brune au fost mobilizate ostentativ în număr mare
în tot Berlinul. „Prezența lor îi face pe domni foarte nervoși”, scria Goebbels.
„Acesta este și rostul exercițiului.”81 El menționa agitat că Papen, Schleicher și
Meissner îl doreau cu toții pe Hitler în guvern, „Papen chiar cu tărie”, dar
Hindenburg avea „îndoieli”. „E groaznic că nu se poate discuta deschis despre
toată povestea asta cu Hindenburg din cauza vârstei sale.”82 Pe 13 august, Hitler
urma să se întâlnească cu Schleicher, cu Papen și în cele din urmă cu Hindenburg.
„Și apoi se va lua decizia. Se vor vedea oare roadele eforturilor din acești zece
ani?”, se întreba Goebbels83.

La ora 3 în acea după-amiază, secretarul de stat al lui Papen, Erwin Planck,
i-a telefonat lui Hitler, care știa deja că Schleicher și Papen vor să-1 amăgească
cu funcția de vicecancelar. „S-a luat deja decizia? ”, l-a întrebat Hitler pe Planck.
„Dacă da, nu are rost să mai vin.” „Ei bine, președintele Reichului vrea să vă
vorbească”, a răspuns Planck. Aceasta părea să indice, a spus Goebbels, „că exista
o vagă speranță”84. Hitler s-a dus la întâlnirea cu Hindenburg.

Hindenburg a deschis discuția pe un ton prietenos. Era dispus, a explicat el,
să le ceară lui Hitler și național-socialiștilor să participe la guvernare și s.-ar bucura
să colaboreze. Era Hitler dispus să facă parte din guvernul lui Papen ? Nu, a spus
Hitler. Așa cum îi explicase lui Papen mai devreme, acest lucru nu intra în discuție.
Importanța mișcării național-socialiste îl îndreptățea să solicite funcția de cancelar.

Răspunsul lui Hindenburg a fost ferm. El a explicat că nu poate, „înaintea lui
Dumnezeu, a conștiinței [și] a patriei mele”, să dea guvernarea unui singur partid,

150 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

cu atât mai puțin unuia care era „răuvoitor față de cei care gândeau altfel”. Era
de asemenea îngrijorat de posibilitatea „unor mari tulburări” în țară, precum și
de ce se va spune peste hotare.

Hitler a repetat că îi este imposibil să accepte orice altă soluție.
„Atunci veți intra în opoziție? ”, a întrebat Hindenburg. „Nu am altă opțiune”,
a spus Hitler.
Hindenburg i-a cerut lui Hitler să-și conducă opoziția „în mod cavaleresc” și
patriotic. „Nu am avut nicio îndoială cu privire la patriotismul vostru”, a spus el,
dar avea să ia măsuri ferme împotriva oricăror acte de teroare și violență din
partea SA. „Noi suntem vechi camarazi”, a spus Hindenburg, într-o încercare
oarecum absurdă de a stabili o legătură cu soldatul pe baza experienței comune
din război, „și doresc să rămânem așa. Așadar, aș dori să ne strângem mâna în
acest spirit camaraderesc”. Acest gest a necesitat o autodisciplină remarcabilă din
partea lui Hindenburg. El nu simțea decât dispreț pentru „soldatul din Boemia”
și era și mai puțin încântat că trebuia să-i strângă mâna și colaboratorului lui
Hitler, homosexualul declarat Ernst Rohm85.
Hitler era furios. După întâlnire, pe coridorul de lângă biroul lui Hindenburg,
mânia l-a făcut să dezvăluie un element din strategia naziștilor. El le-a spus lui
Papen și Meissner că ori va ajunge la putere, ori Hindenburg va fi răsturnat, aluzie
la planul de a-1 amenința pe Hindenburg cu demiterea sau urmărirea penală. în mod
revelator, amenințarea apare în minuta conversației înregistrată de Otto Meissner,
dar nu și în cea pregătită de tabăra lui Hitler86. Hitler a adăugat că opoziția naziș­
tilor față de administrația lui Papen va fi acerbă și a avertizat că nu își poate asuma
nicio răspundere pentru consecințe.
Hitler a crezut că Schleicher îi promisese funcția de cancelar în cadrul întâlnirii
lor din 6 august și acum îl înșelase87. Chiar și Papen era iritat că Schleicher vorbise
cu Hitler pe la spatele lui. Aceste resentimente au mocnit toată toamna.

GUVERNUL LUI PAPEN S-A CHINUIT încă două săptămâni să găsească un
mod de a rezolva criza, dar până la urmă Schleicher și personalul său din Ministerul
Apărării au elaborat strategia - cu ajutorul semnificativ al profesorului de drept
constituțional Carl Schmitt, care mai târziu avea să devină o figură atât de importantă
în Germania nazistă, încât a fost supranumit „juristul coroanei”88. La 30 august,
în cadrul unei întâlniri pe domeniul Neudeck al lui Hindenburg, președintele,
Meissner, Papen, Schleicher și ministrul de Interne, baronul Wilhelm von Gayl,
au convenit să declare stare de urgență89. întrucât Hindenburg nu voia să fie acuzat
că încalcă legea, au înflorit puțin lucrurile. Schmitt spusese guvernului că, din
punct de vedere legal, obligația președintelui de a proteja poporul german de
vătămare din articolul 42 din Constituție are precedență față de termenul autorizat

STAREA DE URGENȚĂ 151

pentru alegeri, prevăzut de articolul 24. Hindenburg a acceptat. A autorizat dizol­
varea Reichstagului și amânarea alegerilor cu mai mult de 60 de zile. Miniștrii
credeau că sunt semne că economia se ameliorează. Cu cât economia s-ar fi
redresat, cu atât naziștii și-ar fi pierdut din susținători. Pur și simplu aveau să se
folosească de acest răgaz pentru a-i contracara pe naziști.

Sau, cel puțin, acesta era planul. Dar nu a fost nici prima, nici ultima dată
când incompetența lui Papen le-a stat în cale. Noua sesiune a Reichstagului s-a
deschis pe 30 august, cu miniștrii-cheie prezenți la Neudeck. Aceștia au presupus,
fără să-și facă griji, că se va suspenda cât vor continua negocierile pentru coali­
ție - și asta s-a și întâmplat, dar nu înainte de a-1 alege pe Hermann Goring ca
nou președinte. Goring a lăsat să-i mai scape un indiciu privind strategia naziștilor.
Reichstagul recent ales avea o „majoritate naționalistă mare, capabilă să funcțio­
neze”, a afirmat el. Situația nu îndeplinea în niciun fel „cerințele legale ale stării
de urgență”. Este foarte probabil ca Goring și naziștii să fi știut ce discutau
Hindenburg și miniștrii săi la Neudeck și emiteau acum un avertisment că insti­
tuirea stării de urgență era tocmai justificarea legală de care avea nevoie opoziția
pentru a demara acțiunea de demitere a lui Hindenburg90.

Reichstagul s-a reunit din nou peste două săptămâni, pe 12 septembrie. Comuniștii
au propus o moțiune de cenzură împotriva guvernului Papen. A urmat o pauză în
care celelalte partide s-au întâlnit și, în final, au convenit s-o susțină. Papen cre­
zuse că va avea ocazia să anunțe declarația guvernului său înainte să se întâmple
asta și era atât de nepregătit pentru un vot de încredere, încât nici măcar nu adusese
cu el ordinul de dizolvare semnat de Hindenburg. A trebuit să ceară să-i fie trimis
urgent de la biroul său. Când ședința s-a reluat, Goring a cerut votarea moțiunii
înaintate de comuniști. Malițios, Andre Frangois-Poncet a descris ce s-a întâmplat
în continuare : „Papen se foia pe scaun și, fluturând o hârtie, s-a înscris la cuvânt.
Goring era conștient de agitația cancelarului și a înțeles clar că hârtia pe care o
flutura Papen era un decret de dizolvare. Dar s-a făcut că nu vede, s-a uitat în
direcția opusă; cu încăpățânare, i-a întors spatele cancelarului în timp ce îi
îndemna pe parlamentari să voteze mai repede”. Frangois-Poncet l-a văzut pe Papen
apropiindu-se de Goring și așezând decretul de dizolvare pe un colț al biroului său.

Rezultatul votului, 512 pentru și 42 împotrivă, a fost o înfrângere umilitoare
pentru Papen - de fapt, cea mai grea înfrângere parlamentară pe care a suferit-o
vreodată o administrație germană. Papen a primit sprijin doar din partea Partidului
Național German și a Partidului Popular German, al căror număr de locuri se
diminuase drastic din cauză că alegătorii lor migraseră la naziști. Abia după
numărarea voturilor a părut Goring să observe decretul de dizolvare al lui Papen.
El l-a citit în fața parlamentarilor și l-a respins pe motiv că este inutilizabil, „din
moment ce a fost contrasemnat de un minister destituit în mod legal” 91.

152 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Schleicher a căutat să-l convingă pe Hindenburg să respecte planul de dizolvare
a Reichstagului și de amânare a alegerilor. Dar amploarea înfrângerii lui Papen a
fost prea mare ca să servească drept bază pentru starea de urgență. Hindenburg
refuza acum să amâne alegerile și un alt scutin a fost programat pe 6 noiembrie.

După două runde de alegeri prezidențiale, alegerile din landuri de la sfârșitul
lunii aprilie și alegerile pentru Reichstag din 31 iulie, aceasta urma să fie a cincea
campanie electorală importantă din acel an în Germania. Se instala oboseala.
Prezența la urne avea să scadă de la 84% din electorat în iulie la 80,5% în noiem­
brie. Bugetele de campanie ale partidelor au fost puse la grea încercare.

Mânia și frica erau încă intense. înfuriați de refuzul din august, naziștii duceau
o campanie necruțătoare împotriva lui Papen, a lui Hindenburg și a Partidului
Național German. La urma urmei, concurau pentru aceiași alegători. „Trecem
acum la atac”, declara un ordin al departamentului de propagandă al lui Goebbels.
Ideea era să arate că guvernul lui Papen era o „clică feudală”92. Diviziile de asalt
naziste și-au redirecționat o parte din violență dinspre comuniști spre Partidul
Național German. în octombrie, într-o dezbatere cu deputatul Partidului Național
German Otto Schmidt-Hannover, Goebbels a mârâit: „în Berlin am înmormântat
26 de bărbați din SA. Unde sunt martirii partidelor voastre?”93.

Echipa lui Schleicher pregătea planuri pentru eventualitatea unui război civil
și chiar pentru un atac preventiv împotriva naziștilor. Câteva notițe de la o întâlnire
dezvăluie opinia lui Schleicher despre partidul lui Hitler - ca de obicei, lăsând
loc mai multor posibilități. „Intrați în joc? ”, scria Schleicher. „Dacă nu, ne vom
lupta.”94

în această atmosferă, rezultatul alegerilor a fost mai degrabă dezamăgitor și
nu a schimbat cu nimic impasul politic. Naziștii au rămas cel mai mare partid,
dar ponderea lor din voturi a scăzut de la 37% la 33%. O parte din votanții lor
au revenit la Partidul Național German, rămânând în tabăra protestantă a clasei
mijlocii.

Cu toate acestea, aveau loc schimbări politice.
Papen începuse să-1 calce pe nervi pe Schleicher. „Jocheului gentilom” îi plăcea
să ocupe o funcție importantă, dar nu se prea omora cu munca. O dată, în timp
ce cabinetul său se lupta cu probleme dificile privind procedurile constituționale
și amenințarea războiului civil, Papen a sosit cu două ore întârziere la ședință,
îmbrăcat de gală și cu o garoafă la butonieră. „Puteți să vă ocupați și singuri de
aceste mici detalii”, le-a spus el nonșalant miniștrilor săi și a plecat la cursele de
cai de la Hoppegarten95.
Schleicher se aștepta probabil la acest gen de comportament. La urma urmei,
își dorise un cancelar care să facă ceea ce i se spune și să se mulțumească cu rolul
de marionetă. Problema era că, după ce simțise gustul puterii, Papen începea s-o

152 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Schleicher a căutat să-1 convingă pe Hindenburg să respecte planul de dizolvare
a Reichstagului și de amânare a alegerilor. Dar amploarea înfrângerii lui Papen a
fost prea mare ca să servească drept bază pentru starea de urgență. Hindenburg
refuza acum să amâne alegerile și un alt scutin a fost programat pe 6 noiembrie.

După două runde de alegeri prezidențiale, alegerile din landuri de la sfârșitul
lunii aprilie și alegerile pentru Reichstag din 31 iulie, aceasta urma să fie a cincea
campanie electorală importantă din acel an în Germania. Se instala oboseala.
Prezența la urne avea să scadă de la 84% din electorat în iulie la 80,5% în noiem­
brie. Bugetele de campanie ale partidelor au fost puse ia grea încercare.

Mânia și frica erau încă intense. înfuriați de refuzul din august, naziștii duceau
o campanie necruțătoare împotriva lui Papen, a lui Hindenburg și a Partidului
Național German. La urma urmei, concurau pentru aceiași alegători. „Trecem
acum la atac”, declara un ordin al departamentului de propagandă al lui Goebbels.
Ideea era să arate că guvernul lui Papen era o „clică feudală”92. Diviziile de asalt
naziste și-au redirecționat o parte din violență dinspre comuniști spre Partidul
Național German. în octombrie, într-o dezbatere cu deputatul Partidului Național
German Otto Schmidt-Hannover, Goebbels a mârâit: „în Berlin am înmormântat
26 de bărbați din SA. Unde sunt martirii partidelor voastre?”93.

Echipa lui Schleicher pregătea planuri pentru eventualitatea unui război civil
și chiar pentru un atac preventiv împotriva naziștilor. Câteva notițe de la o întâlnire
dezvăluie opinia lui Schleicher despre partidul lui Hitler - ca de obicei, lăsând
loc mai multor posibilități. „Intrați în joc?”, scria Șchleicher. „Dacă nu, ne vom
lupta.”94

în această atmosferă, rezultatul alegerilor a fost mai degrabă dezamăgitor și
nu a schimbat cu nimic impasul politic. Naziștii au rămas cel mai mare partid,
dar ponderea lor din voturi a scăzut de la 37% la 33%. O parte din votanții lor
au revenit la Partidul Național German, rămânând în tabăra protestantă a clasei
mijlocii.

Cu toate acestea, aveau loc schimbări politice.
Papen începuse să-1 calce pe nervi pe Schleicher. „Jocheului gentilom” îi plăcea
să ocupe o funcție importantă, dar nu se prea omora cu munca. O dată, în timp
ce cabinetul său se lupta cu probleme dificile privind procedurile constituționale
și amenințarea războiului civil, Papen a sosit cu două ore întârziere la ședință,
îmbrăcat de gală și cu o garoafă la butonieră. „Puteți să vă ocupați și singuri de
aceste mici detalii”, le-a spus el nonșalant miniștrilor săi și a plecat la cursele de
cai de la Hoppegarten95.
Schleicher se aștepta probabil la acest gen de comportament. La urma urmei,
își dorise un cancelar care să facă ceea ce i se spune și să se mulțumească cu rolul
de marionetă. Problema era că, după ce simțise gustul puterii, Papen începea s-o

STAREA DE URGENȚĂ 153

și exercite. „Ce zici de asta”, îi scria ironic Schleicher unui prieten, „micul Franz
s-a descoperit pe sine”96. în opinia lui Schleicher, Papen ratase șansa de a-i aduce
pe naziști în guvern, singura sarcină politică importantă pe care Schleicher dorise
ca el s-o îndeplinească. Până în noiembrie, multe personalități de vază credeau că
tot ceea ce aveau de făcut era să aștepte ca naziștii să continue să se dezintegreze,
dar pentru Schleicher acest lucru însemna că trebuia să îi câștige pe naziști de
partea sa cât mai repede. Dacă se destrămau, își făcea el griji, votanții lor ar fi
trecut la comuniști, care puteau deveni atunci de neoprit. Schleicher se gândea că
rezultatele alegerilor din 6 noiembrie, cu pierderi de partea naziștilor și câștiguri
de partea comuniștilor (aceștia obținuseră aproape 17% din voturi, devenind astfel
al treilea cel mai mare partid, acum cu mult înaintea Partidului de Centru), arătau
că acest lucru se întâmpla deja.

Poate cel mai important, Schleicher a auzit că un oficial-cheie nazist, Gregor
Strasser, se opunea politicii lui Hitler de a solicita în continuare funcția de cancelar
și putea fi dispus să „se arunce personal în luptă” dacă nu se alegea nimic de
planurile lui Hitler97.

Aceste probleme au culminat pe 1 decembrie. în acea seară, Hindenburg i-a
convocat pe Papen și Schleicher la o întâlnire cu el, cu fiul său, Oskar, și cu Otto
Meissner. Hindenburg a început întrebându-1 pe Papen ce ar trebui să facă.
Cancelarul i-a spus că Hitler refuzase toate coalițiile parlamentare posibile și că
singura modalitate de a-1 introduce în guvern era să-1 facă cancelar prezidențial.
Pe 13 august, Hindenburg considerase că acesta era un pas prea periculos, iar
„demagogia și lipsa de moderație” pe care naziștii le arătaseră de atunci „cu
siguranță nu sporeau încrederea în capacitățile de om de stat ale lui Hitler” -
referire la crima de la Potempa și la urmările ei98. Dacă nu avea să se ajungă la
o înțelegere cu naziștii, atunci singurul lucru de făcut era acceptarea stării de
urgență. Papen a sugerat ca guvernul său să rămână în funcție fără ca Reichstagul
să fie convocat din nou. Apoi, o nouă constituție putea fi elaborată și supusă
votului într-un referendum sau într-o sesiune extraordinară a parlamentului. Aceasta
însemna încălcarea actualei constituții, dar Papen l-a asigurat pe Hindenburg că
exista un precedent bun: un politician de statura prințului Otto von Bismarck,
arhitectul unificării Germaniei, procedase la fel în anii 1860.

Apoi a vorbit Schleicher. Spre uimirea lui Papen, Schleicher a spus că a găsit
o modalitate ca Hindenburg să nu-și încalce jurământul de a apăra constituția.
Schleicher a afirmat că, dacă Hindenburg îl face pe el cancelar, ar putea reuni o
majoritate în noul Reichstag prin divizarea naziștilor. Gregor Strasser avea să se
alăture cabinetului său, aducând cu el 60 de deputați naziști. Cu ajutorul lor,
Schleicher putea crea o „axă de uniune” care să cuprindă partidele de centru,

154 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

extinzându-se spre social-democrați". O astfel de coaliție putea ulterior să abor­
deze o soluție pentru criza economică și a șomajului.

Sugestia lui Schleicher l-a uimit pe Papen. A replicat că el se îndoiește că
Schleicher va fi capabil să dezbine un partid atât de centrat pe liderul său, dar a
recunoscut că Schleicher îi cunoștea pe liderii naziști mai bine decât el. O obiecție
mai serioasă era că planul lui Schleicher implica o întoarcere la un sistem parla­
mentar, iar Papen credea că Hindenburg are de gând să creeze un executiv mai
puternic și mai independent100.

Hindenburg a ascultat toate acestea în tăcere, cu o mină serioasă. Papen a
presupus că președintele Reichului se confrunta cu „cea mai dificilă decizie din
lunga sa viață”. Hindenburg nu a discutat și nu a dezbătut niciuna din propuneri
cu Papen sau Schleicher; pur și simplu s-a ridicat în picioare și a spus: „Decizia
mea este în favoarea soluției lui Herr von Papen”101. L-a rugat pe Papen să înceapă
imediat formarea unui cabinet care să-i poată îndeplini planurile.

Era rândul lui Schleicher să fie uimit. Papen își amintea mai târziu că, timp
de câteva săptămâni, a simțit că obișnuita atitudine prietenoasă a lui Schleicher a
devenit mult mai rece. Acum, în timp ce Papen încerca să-i explice lui Schleicher
că trebuia să-l protejeze pe președinte, Schleicher îl privea dezaprobator, parcă
fără să înțeleagă. Bazându-se pe tipul de referință religioasă care le era atât de
familar, Schleicher i-a spus lui Papen: „Micule călugăr, ți-ai ales o cale grea” -
avertisment pe care l-a primit Martin Luther când a atacat Biserica Catolică.

Acum rivalitatea și nemulțumirile dintre Schleicher și Papen au ieșit la iveală.
Schleicher era hotărât să scape de Papen și să facă singur ce era de făcut. A doua
zi, a venit la o ședință de cabinet înarmat cu muniție mai grea: un raport despre
așa-numitul Planspiel Ott, un joc de strategie pe care locotenent-colonelul Eugen
Ott îl desfașurase la Ministerul Apărării. Scenariul era un război civil în care
naziștii și comuniștii organizau o rebeliune comună. Concluzia raportului lui Ott
era ca, în fața unei asemenea revolte și a unui atac străin, armata nu ar fi fost în
măsură și să mențină ordinea, și să apere țara. Schleicher a recunoscut că scenariul
era un caz extrem, dar acum cel puțin o parte din scenariul lui Ott nu mai părea
chiar atât de exagerat: naziștii și comuniștii chiar colaboraseră în timpul unei
greve ilegale a transportului în comun la Berlin în primele zile ale lunii noiembrie.
Pentru cei precum Schleicher, pe care îi îngrijorau atât războiul civil, cât și crip-
tocomuniștii din rândul naziștilor, această grevă a venit ca un semnal de avertizare.
Impactul raportului lui Ott asupra cabinetului a fost puternic: se pare că însuși
Papen a lăcrimat când l-a ascultat. Unii membri ai cabinetului au considerat că
Papen îi mințise cu privire la capacitatea armatei de a gestiona o stare de urgență.
De asemenea, au început să creadă că era posibil ca Schleicher să aibă dreptate.

STAREA DE URGENȚĂ 155

Poate că într-adevăr ar reuși să adune o coaliție mai mare și să-i aducă pe naziști
„în stat” fără a înstrăina complet stânga moderată102.

Papen i-a raportat lui Hindenburg ce spusese Ott. A explicat că președintele
trebuia să ia o decizie: îl putea menține pe Papen în funcție, caz în care acesta
își dorea un nou ministru al Apărării - cum era de așteptat, el nu credea că mai
poate lucra cu Schleicher -, sau îl putea numi pe Schleicher cancelar.

„Feldmareșalul a ascultat fără niciun cuvânt explicația mea”, își amintea Papen
peste ani. în cele din urmă, s-a ridicat în picioare și, cu o voce tremurată, a spus:
„Mă vei crede un om de nimic, dragul meu Papen, dacă mă răzgândesc acum.
Dar sunt prea bătrân pentru a-mi asuma responsabilitatea unui război civil la
sfârșitul vieții. Deci, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să-l lăsăm pe Herr
von Schleicher să-și încerce norocul”. în timp ce își strângeau mâinile, Papen a
văzut „două lacrimi mari” curgând pe obrajii lui Hindenburg103.

Generalul Kurt von Schleicher a ieșit în avanscenă după ani lungi de politică
de culise. Pe 3 decembrie, la 50 de ani, a fost învestit în funcția de cancelar al
Reichului. El va încerca să realizeze o largă coaliție, ultimul său efort disperat de
a aduce stabilitate politică cu orientare de dreapta fără un război civil. Jocul de
strategie al lui Ott de care se folosise el avusese un efect puternic împotriva lui
Papen. Curând Schleicher urma să vadă că avea efecte și asupra lui.



6

Soldatul din Boemia și jocheul gentilom

Melita Maschmann, în vârstă de 15 ani, este atrasă de naziști din dorința de
a se revolta împotriva părinților ei. într-o zi, la sfârșitul lunii ianuarie, croitoreasa
familiei vine acasă la ei, în Berlin, ca să modifice o rochie pentru Melita.
Croitoreasa șchiopătează și are gheb. Poartă o svastică sub reverul hainei. Mama
Melitei consideră că este o obrăznicie ca oamenii din clasa muncitoare să aibă
păreri despre politică, dar croitoreasa îi spune Melitei că lucrurile sunt pe cale
să se schimbe. Va veni ziua când servitorii nu vor mai fi nevoiți să mănânce la
masa din bucătărie, ca niște oameni inferiori, spune ea.

în acea seară, părinții Melitei îi ducpe ea și pefratele ei geamăn, Hans-Hermann,
în centrul Berlinului ca să vadă o paradă. „ O parte din senzația neobișnuită pe
care am. avut-o în seara aceea e încă vie și azi ”, își va aminti ea după mulți ani.
„Zgomotul puternic al pașilor, fastul sobru al steagurilor roșii și negre, lumina
pâlpâitoare a torțelor reflectată pe chipuri și cântecele cu melodii care erau în
același timp energice și sentimentale. ”

Melita își dă. seama că unii dintre tinerii care mărșăluiesc nu sunt cu mult mai
mari decât ea. îi invidiază și își dorește să aibă și ea sentimentul că are un scop.
Fiind doar o copilă, este obligată să ducă o viață fără mize, o viață care nu
contează. Băieții și fetele din coloanele ce mărșăluiesc prin fața ei contează.
Melita observă că poartă banderole cu numele marților lor.

Ea nu ignoră violența momentului. Vede cum dintr-odată unul dintre manifes-
tanți iese din rând ca să-l lovească pe un spectator aflat la doar la câțiva metri
de ea. Presupune că spectatorul făcuse o remarcă ostilă. îl vede cum țipă și se
prăbușește, cu sângele șiroindu-i pe față. Părinții Melitei o trag deoparte, dar
imaginea o bântuie zile întregi.

Cu toate acestea, își dă seama că groaza ei este amestecată și cu o „bucurie
amețitoare ”. Tinerii care mărșăluiesc cu torțe cântă că sunt gata să moară pentru
cauză. Este ceva cu mult dincolo de existența monotonă a Melitei, care se limitează
la „haine, mâncare sau compuneri școlare”. Se simte copleșită „de o dorință

158 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

arzătoare de a fi împreună cu acești oameni", pentru care existența este „o ches­
tiune de viață și de moarte” \

Mulți alți germani împărtășesc sentimentul de exaltare al Melitei în această
seară. Joseph Goebbels așteaptă procesiunea de torțe la Hotelul Kaiserhof.
„începe pe la ora 7”, notează el, și va continua până după miezul nopții. Găsește
cu greu cuvinte suficient de puternice. „Fără sfârșit”, scrie el, „un milion de
oameni în marș... Trezire! Izbucnire spontană a oamenilor. De nedescris ”2.

Alții sunt considerabil mai cinici. Intelectualul conservator Edgar Julius Jung
și redactorul Rudolf Pechel urmăresc procesiunea împreună, dezgustați. în cele
din urmă, Jung se întoarce către Pechel și spune: „Nu e îngrozitor cât de singuri
suntem în acest popor german, pe care îl iubim atât de mult?”3. Reacția cea mai
plină de miez vine de la marele pictor impresionist Max Liebermann, în timp ce
urmărește marșul de la fereastra apartamentului său de pe bulevardul Unter den
Linden: „Nu pot mânca pe cât de mult aș vrea să vomit”4.

Este 30 ianuarie 1933.
Dimineață, președintele Reichului, Paul von Hindenburg, l-a învestit pe Adolf
Hitler în funcția de cancelar al Reichului. Acum, adepții lui Hitler sărbătoresc
printr-o procesiune cu torțe în centrul Berlinului. Formațiunile paramilitare ale
naziștilor, SA și SS (Schutzstajfel sau „eșalon de protecție”), mai de elită, cu
uniforme negre, ies în evidență. Cu toate acestea, noua administrație a lui Hitler
este o coaliție, iar reprezentanții celorlalte grupuri de dreapta, cum ar fi Casca
de Oțel, mărșăluiesc și sărbătoresc și ei.
Mișcarea lui Hitler a fost întotdeauna motivată de diferența dintre 'două mituri
germane: unitatea din august 1914 și trădarea din noiembrie 1918. Pentru naziști,
ianuarie 1933 înseamnă august. în timp ce purtătorii de torțe defilează prin fața
ferestrei cancelariei lui Hitler, Hermann Goring le spune radioascultătorilor că
starea de spirit poate fi „comparată doar cu cea din 1914”. Ziarul naziștilor,
Volkischer Beobachter, constată că „memoria noastră ne poartă spre zilele însu­
flețite din august 1914. Atunci, ca și astăzi, erau semne că poporul se ridică”.
Naziști precum Goebbels și Robert Ley spun chiar că „revoluția” lor a început cu
adevărat în august 19145.
Acesta este un element crucial al semnificației evenimentului. Din 1929,
Bruning, Schleicher, Papen și Hindenburg tot caută o modalitate de a aduce uni­
tatea dreptei politice din Germania. încearcă să găsească un mod de a-i recruta
pe naziști în sprijinul sistemului. Președintele Hindenburg îndeosebi a trebuit să
fie convins să-l facă pe Hitler cancelar. Acum Hindenburg stă la fereastra vechii
cancelarii și trupele de asalt cântă pentru el. O trupă SA îi aduce un omagiu
intonând un marș intitulat „Bătrânul din Dessau”, salutul tradițional al soldaților
prusaci pentru feldmareșalul lor. Intonează cântece patriotice, precum „Strajă la

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 159

Rin Aceasta este întregirea națională pe care o aștepta Hindenburg. Starea de
spirit din 30 ianuarie îl asigură pe Hindenburg că a procedat corect aducându-l
pe Hitler la cancelarie. Câteva săptămâni mai târziu, îi scrie fiicei sale: „Avânt
patriotic foarte îmbucurător. Domnul să aibă în pază unitatea noastră”6.

KURT VON SCHLEICHER a intrat în funcție în decembrie 1932 cu un plan
de soluționare a crizei politice cu care Germania se confruntase în toamnă.

Planul lui Schleicher se învârtea în jurul ideii de „front transpartinic” (Querfront).
Frontul transpartinic era o coaliție politică menită să unească adversari aparent
ireconciliabili, de la social-democrați și sindicatele muncitorești la „aripa Strasser”
a naziștilor. A început ca o idee de creare de locuri de muncă promovată de un
politician conservator pe nume Gunther Gereke. Planul lui Gereke prevedea lucrări
publice și proiecte de infrastructură finanțate din fonduri publice, în cadrul cărora
puteau fi angajați aproximativ o jumătate de milion de oameni - acum pare ceva
normal, dar în 1931 și 1932 era o gândire originală.

Conceptul de front transpartinic a fost dezbătut cu mare interes în presa ger­
mană, iar la sfârșitul lunii noiembrie, adjunctul lui Schleicher, Ferdinand von
Bredow, i-a scris lui Schleicher două note înverșunate despre niște reprezentanți
ai frontului transpartinic, cum i-a numit el, care îl vizitaseră ca să-și prezinte
cazul. Bredow nu avea o părere prea bună despre ei. Vizitatorii îi spuseseră lui
Bredow că îl vor sprijini bucuroși pe Schleicher în funcția de cancelar, dar pe
Papen nu. Printre aceștia se afla și un activist nazist pe nume Reinhold Cordemann,
care era prieten cu Strasser, Schleicher și Gereke. Cordemann a spus că nu este
mulțumit de negocierile lui Hitler cu cabinetul lui Papen și Hindenburg7. El con­
sidera că există un „curent extraordinar de puternic” în partidul nazist care ar
regreta dacă partidul s-ar întoarce la o „opoziție sterilă”, iar în cazul în care Hitler
„dădea greș”, guvernul trebuia să încerce să atragă partidul nazist pentru a înde­
plini „misiuni naționale”8. Poate că nu toți cei din partid s-ar fi conformat, însă
Cordemann credea că „o parte considerabilă” avea să o facă.

Aici se gândea Schleicher că va face mai mult decât Papen: oamenii din frontul
transpartinic aveau să-l sprijine pe el acolo unde nu l-ar fi sprijinit pe Papen, iar
acest lucru urma să-i permită lui Schleicher să scape din capcana lui Papen de a
fi sprijinit doar de 10% din Reichstag. Atunci ar fi reușit să-i aducă pe naziști „în
stat” și să împiedice un război civil.

Piesa centrală a strategiei era, prin urmare, Gregor Strasser. In 1932, Strasser
devenea din ce în ce mai nemulțumit de abordarea de tip „totul sau nimic” a lui
Hitler în ce privește puterea politică. Mai avea puțin și devenea un soi de liber-cuge-
tător național-conservator - mai degrabă ca Schleicher decât ca restul naziștilor.
Brutalitatea omorurilor de la Altona și Potempa, nemaivorbind de faptul că Hitler

160 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

le luase apărarea ucigașilor de la Potempa, l-a dezgustat pe Strasser și l-a deter
minat să respingă tot mai mult cultul nazist al violenței. în vara anului 1932 l-a
întâlnit pentru prima dată pe Schleicher, acasă la alt susținător al frontului trans
partinic, jurnalistul Hans Zehrer. Acesta din urmă dorea să aducă la un loc nu
numai pe Schleicher și Strasser, ci și pe Strasser și sindicatele muncitorești.
Susținătorii frontului transpartinic care l-au vizitat pe Bredow în noiembrie i-au
spus că Strasser era gata să „ocupe locul liber”9.

La 28 noiembrie, Schleicher l-a întâlnit pe Andre Frangois-Poncet la un dineu
oferit de Otto Meissner. Cei doi erau în relații bune și Frangois-Poncet a raportat
la Paris a doua zi că Schleicher i-a vorbit „foarte deschis despre situația politică”.
Schleicher a afirmat că îl întrebase pe Strasser, „cel mai inteligent locotenent al
lui Hitler”, dacă ar accepta funcția de ministru de Interne într-un cabinet Schleicher.
Strasser a răspuns că ar dori să aibă permisiunea lui Hitler în acest sens, dar, dacă
Hitler refuza, a continuat Schleicher, „este posibil ca el [Strasser] să treacă de
cealaltă parte a baricadei”. Aceasta ar „provoca o nouă tulburare” în rândul par­
tidului nazist, a afirmat Schleicher, care ar fi „de mare importanță pentru viitor”.
Dacă Strasser ar fi acceptat să i se alăture, Schleicher considera că avea să fie
„obligat” să preia cancelaria și să formeze un cabinet. Ba chiar i-a spus lui
Frangois-Poncet că „majoritatea oamenilor pe care i-am văzut” au reacționat
pozitiv la ideea ca el să fie cancelar. Social-democrații îl avertizaseră pe Schleicher
că nu se puteau abține să lupte cu el, dar, la întrebarea dacă ar putea face asta
mai potolit, „nu au refuzat”. El a mai afirmat că sindicatele, „oameni serioși și
pozitivi”, au fost foarte prietenoase10.

Schleicher era așadar încrezător că va putea ajunge la o majoritate parlamentară
care să se întindă ideologic de la Strasser la social-democrați. El a declarat într-o
întâlnire a cabinetului din 7 decembrie că, „în cazul în care Centrul, Partidul
Popular Bavarez, așa-numita Comunitate de Lucru Tehnică [o grupare liberă a
partidelor centriste mai mici] și național-socialiștii cad de acord asupra celor mai
importante puncte, se va alcătui o majoritate chiar și fără Partidul Național German”11.

Schleicher fiind Schleicher, lucra simultan pe mai multe fronturi. El nu ignora
complet pericolele pe care le prezenta colaborarea cu naziștii; nici Strasser nu
era singura alternativă. La 1 decembrie, Schleicher l-a trimis pe loialul Eugen
Ott, arhitectul jocului de strategie, în orașul Weimar, unde Hitler își făcea campanie
în cadrul alegerilor locale. Misiunea lui Ott era să-i ofere lui Hitler poziția de
vicecancelar și să vadă dacă naziștii vor tolera o administrație Schleicher. Hitler
a refuzat hotărât ambele sugestii. Ott i-a dat ulterior un avertisment: „Dacă veți
colabora cu comuniștii, ca în timpul grevei transportului public din Berlin, vă
garantez, Herr Hitler, că veți ajunge în fața mitralierelor armatei”12.

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 161

La prima vedere pare ciudat ca Schleicher să-l fi trimis pe Ott în această misi­
une. Schleicher și Hitler se întâlniseră cu doar o săptămână înainte, pe 23 noiem­
brie, iar Schleicher îi adresase lui Hitler o serie de întrebări. Era Hitler dispus să
se alăture unui cabinet „cu o compoziție diferită și poate diferit condus” ? Răspunsul
.1 fost nu. Le-ar permite el altor membri ai partidului său să se alăture unui cabinet
pe care nu îl conducea ? Din nou, un nu hotărât. Ar lupta el împotriva unui cabinet
condus de Schleicher? La aceasta, Hitler a răspuns că da, deși a adăugat politicos
că „va regreta foarte mult această luptă necesară”13. Prin urmare, Schleicher
cunoștea poziția lui Hitler și e puțin probabil să se fi așteptat să primească alte
răspunsuri peste doar o săptămână. Este probabil ca adevăratul scop al misiunii lui
Ott să fi fost să-i transmită lui Hitler amenințarea cu privire la „mitraliere”14.

în realitate, în această criză politică tensionată, atât Schleicher, cât și Hitler
erau sub o presiune enormă. Fiecare avea armele pregătite și fiecare simțea că
i impui trece. Pe la începutul lunii decembrie, Schleicher i-a spus unui colaborator:
„Dacă Hitler se mai gândește mult, eu voi dizolva Reichstagul. Hitler nu are bani
pentru altă campanie electorală”15. Aceasta era amenințarea lui Schleicher. Hitler
putea amenința cu războiul civil, pe care, probabil, vizita lui Ott la Weimar era
menită să-l neutralizeze. De asemenea, Hitler trebuia să-și facă griji că mișcarea
lui își pierdea elanul și, dacă nu ajungea la putere curând, s-ar fi putut destrăma
complet. în mod paradoxal, așa cum am văzut, asta îl îngrijora și pe Schleicher:
dacă naziștii se destrămau fiindcă nu obțineau acces la putere, singurii învingători
ar fi fost comuniștii.

Imediat după acceptarea funcției de cancelar, Schleicher a prezentat declarația
iradițională a guvernului, un discurs care demonstra abilitatea sa retorică și poli­
tică. Ezitase să accepte această demnitate, a spus el. Nu numai că nu voia să-i
succeadă prietenului său Papen, pe care (alături de Briining) l-a lăudat peste
măsură. Era, de asemenea, conștient că faptul că numirea ministrului Apărării în
funcția de cancelar ar putea trezi temeri privind o dictatură militară și implicarea
armatei în politică. Doar ideea că natura drastică a acestui pas ar putea avea un
efect de „calmare” a „anumitor probleme” și că, astfel, s-ar exclude orice nece­
sitate de a desfășura armata în conflicte interne l-a făcut să se hotărască. El le
cerea „conaționalilor” lui să-1 privească nu „doar ca pe un soldat”, ci și ca pe un
„general social”, „custodele nepartizan” al intereselor tuturor claselor sociale - și
asta doar pentru un scurt interval. El venise „ca să aducă pacea, nu sabia”.

Schleicher a înțeles că nu toată lumea va considera identitatea sa de „general
social” plauzibilă - și-i imagina pe mulți dintre ascultători „ridicând din umeri a
îndoială sau chiar a batjocură”. El a insistat că nu a existat „nimic mai social decât
armata [de dinainte de război], în care au luptat săraci și bogați, ofițeri și subordonați”
și, în război, și-au dovedit „sentimentul de camaraderie și de apartenență”.

162 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Programul lui Schleicher, a afirmat el, consta într-un singur punct: „creatcn
de locuri de muncă”. Și aici a adoptat un ton conciliant. „Eu sunt destul de eretic
a spus el, „prin faptul că nu sunt nici adeptul capitalismului, nici al socialismului
Pe mine, concepte precum «sector privat» sau «economie planificată» nu mă mul
sperie”. Considera că „în economie ar trebui să facem ceea ce este rezonabil In
un moment dat și, după toate probabilitățile, va duce la cele mai bune rezultim
pentru popor și țară”, mai degrabă decât „să spargem capete de dragul unei
dogme”. Discursul se încheia cu un avertisment subtil pentru „partide, grupuri ,i
asociații”. Ele nu reprezentau scopuri în sine și aveau să-și piardă justificarea da» ii
refuzau „să colaboreze cu statul”. Guvernul său avea să urmeze sfatul venerabilului
comandant militar Helmuth von Moltke Bătrânul: „Măsoară de două ori și croieșli
o dată”16.

Schleicher chiar a luat niște măsuri importante care l-au îndepărtat de autoi i
țarismul lui Papen, inclusiv abrogarea draconicelor decrete ale acestuia privind
infracțiunile politice. însă frontul transpartinic a eșuat aproape imediat. Schleiclici
nu i-a putut atrage nici pe Hitler, nici pe Strasser în guvernul său. Pe 5 decembrie
atât naziștii, cât și social-democrații au anunțat că nu vor „tolera” administrații!
sa17. Social-democrații au anunțat că vor depune o moțiune de cenzură imediat cr
Reichstagul își va începe activitatea, deși sperau probabil că moțiunea va picii,
întrucât se temeau că vor fi întrecuți de comuniști la următoarele alegeri. Șl
comuniștii au afirmat că vor depune o moțiune de cenzură, dar, spre deosebire de
social-democrați, chiar doreau s-o facă. Reichstagul s-a reunit pentru câteva zile
la începutul lunii decembrie, dar apoi și-a suspendat activitatea după unele acțiuni
legislative minore și Iară nicio moțiune de cenzură.

Hitler a refuzat din nou categoric să-i permită lui Strasser să intre într-un
cabinet Schleicher. în opinia lui Hitler, dacă el însuși nu era cancelar, atunci niciun
nazist nu avea să fie la putere. Strasser se temea că politica de tip „totul sau nimic"
a lui Hitler anula și ultima cale către putere. La începutul lui decembrie, Strassei
a devenit tot mai marginalizat în conducerea nazistă, pe măsură ce ceilalți lideri
au adoptat abordarea lui Hitler. O notă din jurnalul lui Goebbels descria cum
chipul lui Strasser „părea din ce în ce mai împietrit” în timp ce era criticat la o
întâlnire. Pe 8 decembrie, el și-a dat demisia din funcția de partid și s-a retras,
plecând în vacanță în Italia. I-a trimis o scrisoare lui Hitler, explicându-i gestul
său în termeni similari cu ai hii Schleicher - considera că este o greșeală să nu
se construiască un front larg de „persoane influente” care să fie integrate „în stat”,
Hitler știa bine că popularul Strasser aruncase partidul într-o criză. „Hitler foarte
palid”, nota Goebbels. „La luptă, dacă e să fie.” Hitler și susținătorii săi au pre
supus că demisia lui Strasser era primul pas dintr-o „revoluție de palat”18.

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 163

Această criză a apărut într-un moment prost pentru Hitler, după scăderea
numărului de voturi în favoarea naziștilor la alegerile pentru Reichstag din noiem­
brie și din nou la alegerile din landul Turingia, la începutul lunii decembrie19. Era
în joc controlul său asupra mișcării. în această situație, Hitler a făcut ce făcea el

cel mai bine: i-a convocat pe cei mai importanți lideri ai partidului și, timp de
două ore, a criticat politica lui Strasser, făcând un apel emoțional la loialitate.
Abilitățile histrionice ale lui Hitler au menținut partidul unit, iar în următoarele
săptămâni și-a consolidat din nou controlul asupra susținătorilor săi. S-a dovedit
că Schleicher și Strasser supraestimaseră sprijinul de care se bucura Strasser în
cadrul partidului nazist - cel puțin când era vorba despre o confruntare cu Hitler.
Numărul celor care l-ar fi urmat cu prețul unei rupturi cu Hitler s-a dovedit a fi
neglijabil. în ceea ce îl privește, Strasser, după cum avea să-i spună mai târziu
fratelui său, nu mai putea suporta marginalizarea tot mai mare în rândul conducerii
partidului. „Nu mi-a plăcut să fiu plasat după Goring, Goebbels, Rohm”, a spus el.
Vedea o asemenea subordonare ca pe „o mustrare, ca pe o umilință pentru mine
personal, pe care nu o meritam”20.

Mai derutant este faptul că Strasser nici măcar nu a încercat să lupte - s-a
dovedit că nu avea forța necesară pentru a-1 înfrunta pe Hitler și s-a retras din
activitatea politică, deși și-a păstrat locul din Reichstag până în martie 1933. Există
mai multe motive posibile pentru aceasta. Se pare că nu înțelesese importanța
strategică pe care o avea în acel moment controlul asupra Partidului Național-Socialist.
în anii precedenți își făcuse multe relații în afara partidului și probabil a crezut
că acestea erau mai importante. Imediat după demisie, îi scria unui prieten că
dorește „să promoveze unirea tuturor oamenilor cu idei constructive, indiferent de
unde provin, pe baza unor idei noi”. Și adăuga: „Sunt convins că vremea frămân­
tărilor și a partidelor este pe cale să apună și că viitorul imediat are nevoie de
oameni care să fie pregătiți să vină la guvernare cu curaj și simțul răspunderii”21.
Cu toate acestea, în pofida faptului că Strasser a demonstrat întotdeauna mai multă
independență față de Hitler decât ceilalți membri ai cercului său de apropiați, în
definitiv nu a avut destulă voință pentru o ruptură finală cu Fiihrerul său22.

în ianuarie, Schleicher încă părea să spere vag la o soluție politică care să-1 implice
pe Strasser, iar Strasser părea să se gândească vag la posibilitatea de a se alătura
guvernului Schleicher, mai ales după ce s-a întors la Berlin, la sfârșitul lunii decem­
brie, după vacanța în Italia. însă, renunțând la funcțiile sale din partid, Strasser
renunțase la sprijinul său politic și la cea mai bună șansă de a avea influență.
Aceasta însemna că o soluționare a impasului constituțional în care se afla Germania
era la fel de îndepărtată ca și până atunci. Hindenburg era hotărât să nu îl numească
pe Hitler cancelar. Atunci, cine putea prelua funcția și unde putea acea persoană
să găsească un sprijin majoritar? Un „cabinet de luptă” (Kampjkabinetf) care

164 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

trebuia să se bazeze pe armată și să se confrunte probabil cu un război civil era
oare singura soluție ? Ce avea să se întâmple cu puternica mișcare nazistă, care,
chiar și după ce a supraviețuit defectării lui Strasser, se confrunta cu problema
aparent insolubilă a modului în care ar putea ajunge la putere ? în ajunul Crăciunului,
Goebbels scria în jurnalul său că 1932 a fost „plin de ghinioane”23.

PROBABIL CĂ ÎN GERMANIA EXISTA un singur om care putea să echili­
breze situația politică găsind o modalitate de a-1 aduce pe Hitler la putere. Acesta
era Franz von Papen.

în 1932, lui Papen începuse să-i placă să fie cancelar și, pe măsură ce anul se
apropia de sfârșit, era din ce în ce mai înverșunat împotriva fostului său prieten
Schleicher. „Papen caustic despre Schleicher”, scria Goebbels în ianuarie. „Vrea
să-l răstoarne și să scape de el cu totul.”24

Pe 16 decembrie, Papen a ținut un discurs la Herrenklub, un loc de întâlnire
pentru elitele din mediul de afaceri, politice și profesionale ale Germaniei. După
aceea, a vorbit cu Kurt von Schroder, un bancher din Koln. Schroder fusese cândva
susținător al Partidului Popular German al lui Gustav Stresemann, dar, după
moartea acestuia, li se alăturase naziștilor. Era unul dintre cofondatorii unui grup
numit Freundeskreis der Wirtschaft (Prietenii Economiei), al cărui obiectiv era să
strângă fonduri pentru naziști de la comunitatea de afaceri. Papen își amintitea că
Schroder spusese că este posibil să găsească o cale de a colabora cu naziștii25.
Papen a afirmat că atât el, cât și Schleicher au încercat asta în zadar, dar că era
dispus să încerce din nou. în amintirile lui Schroder, Papen avea rolul activ:
„Când l-am văzut pe von Papen, el a spus: «Cred că e momentul să avem o
întâlnire pentru a clarifica punctele de vedere care ne-au ținut la distanță»”26.

Schroder a aranjat ca Papen și Hitler să se întâlnească în secret în casa lui din
Koln, pe 4 ianuarie 1933. Hitler se pregătea de campanie pentru alegerile din
Lippe-Detmold, aflat nu departe, și s-a folosit de această călătorie ca acoperire.
Goebbels și chiar și o parte dintre cei care îl însoțeau pe Hitler au aflat despre
întâlnire abia după ce avusese loc. Și totuși, Schleicher fusese informat despre
întâlnire, iar un fotograf l-a surprins pe Papen ieșind dintr-un taxi în fața casei lui
Schroder. A doua zi, povestea era în toate ziarele.

Discuția nu a început bine. „Hitler și-a vărsat mânia pe mine” pentru cazul
Potempa, își amintea Papen27. Acesta i-a spus lui Hitler că este o pierdere de vreme
să vorbească despre asta. El venise pentru^ că a auzit că Hitler vrea să ia din nou
contact cu guvernul și să vorbească despre viitorul apropiat. Câteva zile mai târziu,
Hitler i-a spus lui Goebbels ce s-a întâmplat la întâlnire. Papen, a povestit el,
„încă are trecere la moș” (Hindenburg) și avea o dorință puternică de a-1 răsturna
pe Schleicher. Papen și Hitler au pus la cale un „aranjament”. „Fie cancelaria,

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 165

lie ministerele puterii: Apărarea și Internele”, după cum nota Goebbels, adău­
gând : „Ascultăm cu atenție”. Această nouă conspirație - Papen și naziștii împotriva
lui Schleicher - avea contacte bune cu cercul de apropiați ai lui Hindenburg și
deținea o informație crucială: Hindenburg îi refuzase lui Schleicher ordinul de a
dizolva Reichstagul pentru a împiedica o moțiune de cenzură împotriva sa. Aceasta
însemna, cu o sesiune a Reichstagului în curs, că Schleicher era încolțit și nu mai
avea mult timp. „E terminat”, observa Goebbels încântat28.

Cheia acestei alianțe a fost relația strânsă a lui Papen cu Hindenburg. Dacă
cineva putea să-l convingă pe Hindenburg să-1 desemneze cancelar pe Hitler, acesta
era Papen. în luna ianuarie, Papen și Hitler au negociat și s-au duelat. Fiecare
voia cancelaria pentru sine. Cine avea să cedeze ? Până la urmă, chiar ar fi fost
Hindenburg de acord cu un guvern alcătuit de Hitler ? Și cum avea să reacționeze
Schleicher ? Se presupunea că are sprijinul armatei. Cât de departe ar fi fost dispus
să meargă pentru a-1 împiedica pe Hitler sau pe Papen să preia puterea ?

Schleicher nu părea să fi înțeles gravitatea situației în care se afla. Știa că nu
poate face față Reichstagului fără o coaliție sigură și, încă din 6 ianuarie, i-a spus
lui Otto Braun, prim-ministrul social-democrat al Prusiei, că Hindenburg nu îi
permite să dizolve parlamentul și să amâne alegerile mai mult de cele 60 de zile
prevăzute legal. (Curtea Supremă îl repusese parțial pe Braun în poziția sa, cu
puteri limitate, la câteva luni după lovitura de stat a lui Papen.) Cu toate acestea,
alteori, Schleicher era mai optimist. La o ședință de cabinet din 16 ianuarie, era
încrezător că Hindenburg va aproba dizolvarea și va amâna alegerile și că Hitler
nici nu mai dorea să fie cancelar29. Schleicher pare să fi presupus că Hindenburg
se va răzgândi, chiar dacă aceasta reprezenta exact încălcarea Constituției despre
care, în decembrie, Schleicher spusese că ar putea duce la război civil - chiar
argumentul care îl făcuse să câștige funcția lui Papen. Ideea aceasta fusese esențială
pentru Hindenburg, care nu a uitat-o în săptămânile ce au urmat.

Schleicher încă discuta cu Strasser și i-1 ridica în slăvi lui Frangois-Poncet,
spunându-i ambasadorului francez că era singurul politician de anvergură dintre
naziști. La începutul lunii ianuarie, evident, fără să știe că Strasser fusese neutra­
lizat în cadrul partidului nazist, Schleicher era încă încrezător că acesta îl va urma
și că va refuza, împreună cu „amicii” lui, să voteze împotriva guvernului lui
Schleicher în Reichstag. Ba chiar a crezut că Strasser va face campanie împotriva
lui Hitler în cazul unei dizolvări a parlamentului. Schleicher își păstra și obișnuitul
aer de superioritate față de Papen. Când Frangois-Poncet l-a întrebat pe Schleicher
despre întâlnirea lui Papen cu Hitler din 4 ianuarie, Schleicher părea să creadă
doar că Papen a făcut o greșeală încercând să-1 convingă pe Hitler să-i sprijine
guvernul. Papen își făcuse singur rău, a continuat Schleicher, „în special din
perspectiva feldmareșalului von Hindenburg, pe care abordarea [lui Papen] l-a

166 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

șocat”. Schleicher a spus că va trata cu indulgență greșeala prietenului său: „îi
voi spune : micul meu Franz, ai fost nesăbuit! ”. După această discuție, în timp
ce pleca, Frangois-Poncet se gândea că Schleicher părea vesel, încrezător și, „în
ciuda palorii sale”, sănătos30.

Curând avea să devină limpede cât de greșit și-a judecat Schleicher situația.
în cele din urmă, totul depindea de Hindenburg, iar în ianuarie Schleicher a
avut probleme și din această direcție. Schleicher voia să reînvie politica lui Briining
de a trimite muncitori șomeri să se stabilească pe domenii agricole falite din estul
Prusiei, idee care era încă extrem de nepopulară printre aristocrații ce dețineau
domeniile respective. în ianuarie 1933, vecinii lui Hindenburg i se plângeau din
nou de această politică. S-a iscat și un scandal din cauza fondurilor programului
Ajutor pentru Est destinat fermierilor prusaci, deoarece s-a descoperit că propri
etarii de terenuri cheltuiau fondurile cu care ar fi trebuit să-și facă fermele mai
competitive pentru a avea un stil de viață mai confortabil. Și niște scandaluri de
corupție în care erau implicate domeniile din est au ajuns aproape de Hindenburg.
Tăgliche Rundschau {Revista Zilei), un ziar despre care se credea, în general, că
este o tribună a lui Schleicher, scria că titlul de proprietate al lui Hindenburg la
Neudeck era pe numele fiului său, Oskar, pentru a se sustrage impozitării succe­
siunilor. Acest lucru nu era deloc spre lauda lui Hindenburg, care era atât de
preocupat de propria imagine. Dată fiind publicația în care apăruse relatarea,
acesta părea un efort al lui Schleicher de a pune presiune pe Hindenburg. Acesta
din urmă trebuie să fi simțit că era forțat să aleagă între Schleicher, pe de o parte,
și imaginea sa și vecinii lui aristocrați, pe de alta. Asta nu putea însemna decât
că pentru Hindenburg Schleicher părea tot mai neesențial.
Și totuși, în acel ianuarie 1933, Hindenburg le-a spus în repetate rânduri con­
silierilor săi că nu va da niciodată guvernarea pe mâna lui Hitler, cum jurase în
august și în noiembrie. Din vara anului 1931, Hindenburg căuta un guvern majoritar
de dreapta, care ar fi trebuit să-i implice pe Hitler și pe naziști într-un fel sau
altul. Această perspectivă fusese la fel de valabilă în august și în noiembrie ca și
în ianuarie. Dar în 1932 Hindenburg nu dorea să creeze un guvern de dreapta cu
prețul necesității de a-i oferi conducerea lui Hitler. Deodată, în ianuarie 1933,
acest lucru s-a schimbat. Ce era diferit?
O diferență au reprezentat-o alegerile din Lippe-Detmold, care au avut loc pe
15 ianuarie31. Lippe-Detmold era un land mic, având o populație totală de 173.000 de
locuitori. în condiții normale, alegerile locale nu ar fi contat prea mult pentru
politica națională. Dar, în acest caz, naziștii au văzut șansa unei schimbări impor­
tante din punct de vedere psihologic, după ce pierduseră voturi la alegerile pentru
Reichstag din noiembrie și la alegerile din Turingia, precum și după plecarea lui
Strasser. Pentru Lippe-Detmold, au eliminat toate obstacolele și și-au făcut campanie

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 167

intens. Stratagema a funcționat: naziștii au obținut 43% din voturi, comparativ
cu 39% pentru social-democrați și puțin sub 8% pentru Partidul Național German.
Oricât de puțin conta în termeni politici reali, rezultatul le-a dat naziștilor un avânt
propagandistic când aveau o nevoie disperată de el și au dat o lovitură importantă
strategiei lui Schleicher. întotdeauna perspicace și bine informat, Andre Frangois-
Poncet a raportat la Paris că alegerile din Lippe-Detmold au pus capăt oricărei
amenințări pe care o reprezenta Strasser pentru unitatea partidului nazist. „Strasser
este adevăratul învins din 15 ianuarie”, scria el32. Alegerile l-au determinat pe
Schleicher să renunțe la ideea de a-i oferi lui Strasser funcțiile de vicecancelar și
de prim-ministru al Prusiei. Erwin Planck, secretar de stat în cancelaria lui
Schleicher, i-a spus lui Frangois-Poncet că administrația pierduse orice speranță
că Strasser ar putea atrage un număr mare de naziști și că, în aceste condiții, a
preferat ca Strasser să rămână un element de discordie în cadrul partidului nazist.

Cu toate acestea, factorul cu pondere mai mare în schimbarea șanselor politice
ale lui Hitler și Schleicher a fost strategia naziștilor de a-1 amenința pe Hindenburg
cu demiterea sau punerea sub acuzare. Acest lucru a devenit deosebit de limpede
în timpul evenimentelor dramatice din ultima săptămână a lunii ianuarie, când
negocierile dintre consilierii lui Hitler, Papen și Hindenburg, Otto Meissner și
Oskar von Hindenburg, mediate de viitorul ministru de Externe al lui Hitler,
Joachim von Ribbentrop, au devenit tensionate și imprevizibile.

Ribbentrop luptase în Primul Război Mondial; când rănile l-au făcut inapt
pentru front, a fost trimis în Turcia, unde l-a cunoscut pe Franz von Papen33.
Această relație avea să se dovedească a fi valoroasă în august 1932, imediat după
ce Hindenburg a risipit speranțele lui Hitler de a fi cancelar. Papen a luat legătura
cu vechiul său prieten Ribbentrop pentru a servi ca intermediar cu Hitler. Și
Ribbentrop avea prieteni naziști și abia atunci (mult mai târziu decât majoritatea
celorlalți naziști de frunte) s-a alăturat partidului. Ribbentrop s-a dus la Berchtesgaden
pentru a-1 întâlni pe Hitler, care, și-a amintit mai târziu, „m-a impresionat foarte
tare”. Ribbentrop a devenit convins că doar „[Hitler] și partidul său pot salva
Germania de comunism”34. în momentul acela, desigur, având în vedere resenti­
mentele lui Hitler și încăpățânarea lui Hindenburg, nu se putea întâmpla mare
lucru.

Dar până în ianuarie lucrurile se schimbaseră. Colaboratorul lui Hitler, Heinrich
Himmler, și omul de afaceri Wilhelm Keppler l-au întrebat pe Ribbentrop dacă
poate ajuta la organizarea unei alte întâlniri între Hitler și Papen. Ribbentrop și-a
pus casa la dispoziție, iar în seara de duminică, 22 ianuarie, Papen s-a întâlnit
aici cu Hitler, Wilhelm Frick, Hermann Goring, Otto Meissner și Oskar von
Hindenburg. Hitler a început cu o discuție între patru ochi cu Oskar, care a durat
două ore, urmată de o convorbire între el și Papen. Se pare că Hitler i-a servit

168 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

tânărului Hindenburg obișnuitul său monolog despre planurile lui politice, la care
Oskar a răspuns simplu că el nu este politician. Nu prea s-a stabilit un dialog
intelectual între ei: Hitler i-a zis lui Goebbels câteva zile mai târziu că tânărul
Hindenburg este „prostia întruchipată”35. Papen i-a spus lui Hitler că acum îl va
presa pe președintele Reichului să-i ofere funcția de cancelar, dar nu era deloc
sigur că bătrânul feldmareșal va accepta ideea36. Oskar von Hindenburg și Otto
Meissner s-au întors împreună cu taxiul în centrul Berlinului. După o lungă tăcere,
Oskar a spus că, dacă Papen accepta ideea de a fi vicecancelar sub Hitler, probabil
că nu mai era nicio cale de ieșire, dar tot îi displăcea ideea37.

La fel și președintelui Hindenburg, de fapt. Când Papen s-a întâlnit cu el, a
doua zi, Hindenburg a refuzat din nou categoric să-l numească pe Hitler cancelar38.
Nu că Hindenburg ar fi vrut să rămână cu Schleicher - relațiile dintre feldmareșal
și general se răciseră acum de-a binelea. în acea zi, și Schleicher a venit să-l vadă
pe Hindenburg. Personalul lui Schleicher pregătise o scurtă prezentare a trei opțiuni
pentru „o politică executivă activă împotriva Reichstagului”. Prima era ca Hindenburg
să declare stare de urgență, dizolvând Reichstagul și amânând noile alegeri. A
doua era pur și simplu să forțeze amânarea întrunirii Reichstagului, convocându-1
din nou dacă și când membrii lui se puneau de acord asupra „unei majorități
pozitive și a unor acțiuni pozitive”. A treia opțiune era cea mai inedită. Se baza
pe ideea că în constituția de la Weimar exista o lacună: constituția prevedea
posibilitatea moțiunii de cenzură, însă nu îi obliga pe cei ce o depuneau să propună
o administrație care să poată câștiga o majoritate. Autorii constituției nu prevăzu-
seră posibilitatea unui Reichstag adus în impas de o majoritate „negativă”, cum
erau naziștii și comuniștii, care în 1933 controlau o majoritate mică de locuri, dar
nu se puteau pune de acord decât, eventual, asupra declarării unei amnistii pentru
activiștii lor întemnițați. Așadar, dacă această majoritate negativă vota moțiunea
împotriva lui Schleicher, era posibil din punct de vedere constituțional ca Hindenburg
să ceară cabinetului lui Schleicher să rămână în funcție pe timp nelimitat ca guvern
„interimar”, până când o majoritate din Reichstag venea cu propria propunere de
guvern39 .

Mâna dreaptă a lui Schleicher, Eugen Ott, l-a sfătuit pe cancelar să facă presiuni
pentru starea de urgență, iar Schleicher asta a și făcut atunci când s-a întâlnit cu
Hindenburg. Nu a prezentat scenariul „guvernului interimar”. Cum acesta era
planul cel mai plauzibil și mai acceptabil din punct de vedere constituțional ca să
rămână la putere, motivele pentru care nu l-a propus rămân neclare. Cu câteva
zile înainte, pe 13 ianuarie, la o cină cu niște jurnaliști, în Berlin, Schleicher
subliniase că, în acest scenariu, majoritatea negativă putea totuși să respingă
decretele cabinetului și să afecteze economia, ceea ce, până la urmă, lăsa la înde­
mâna administrației doar celelalte opțiuni40. Cu toate acestea, se prea poate să fi

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 169

fost mai mult decât atât. Multe persoane care au vorbit cu Schleicher în perioada
cât a fost în funcție au avut sentimentul că era istovit și foarte stresat și pur și
simplu nu mai voia să rămână multă vreme cancelar. Un reporter observa la mij
locul lunii ianuarie că Schleicher era palid și „considerabil mai tras la față decât
înainte”. Cu obișnuitul său stil sardonic, Schleicher spunea despre sine: „Marc
păcat că nu am nicio înclinație spre megalomanie”41. A întâmpinat deznodământul
de la sfârșitul lunii ianuarie cu fatalism, chiar cu ușurare.

Pe 23 ianuarie, Hindenburg i-a spus lui Schleicher că se gândea să permită
dizolvarea Reichstagului, dar nu și amânarea alegerilor. Un astfel de pas, a afirmat
Hindenburg, „ar fi interpretat de toate taberele ca o încălcare a constituției” și,
înainte să-1 facă, Hindenburg avea nevoie de asigurări din partea tuturor liderilor
de partide că recunosc starea de urgență și că nu îl vor acuza că a acționat ilegal42.
Potrivit lui Papen, Hindenburg a făcut o precizare elocventă: „Pe 2 decembrie ai
prezis un război civil dacă urmam sugestiile lui Papen. Credeai că armata și poliția
nu sunt în măsură să facă față tensiunilor interne”. în ultimele șapte săptămâni,
diviziunile interne deveniseră și mai pronunțate, iar naziștii și comuniștii tot mai
radicali, în timp ce armata și forțele de poliție aveau aceleași efective. „Dacă
atunci era posibil să izbucnească un război civil, astăzi e cu atât mai posibil.”43

Chiar și pe 26 ianuarie, Hindenburg pare să fi rămas neclintit în hotărârea de
a nu-1 numi pe Hitler cancelar. în acea zi, comandantul suprem al armatei, Kurt
von Hammerstein-Equord, era din ce în ce mai preocupat de zvonurile potrivit
cărora Papen și Hugenberg ar putea forma o nouă administrație. Aproape întreaga
populație avea să fie împotriva unui astfel de cabinet, iar pentru armată, acest
lucru ar fi fost „cât se poate de îngrijorător”. Hammerstein-Equord i-a împărtășit
această temere direct lui Hindenburg. Președintele „a interzis orice influență
politică ce l-ar fi putut afecta”, își amintea Hammerstein-Equord doi ani mai
târziu, „dar apoi, parcă pentru a mă liniști, a spus că nu va fi de acord niciodată
să-l numească pe soldatul austriac ministru al Apărării sau cancelar”44. Era evident
că răspunsul lui Hindenburg cu privire la Hitler nu avea legătură cu îngrijorarea
lui Hammerstein-Equord legată de Papen. Poate că Hindenburg, care dorea cu
adevărat ca Papen să se întoarcă la cancelarie, nu voia să recunoască acest lucru
pe față. Sau comentariul său ar fi putut fi o scăpare ce dădea în vileag discuțiile
sale recente cu Papen. în orice caz, atitudinea lui de respingere a lui Hitler părea
să fie evidentă. La data respectivă, se spune că Hindenburg i-ar fi zis în particular
unui prieten aristocrat că Hitler era calificat cel mult pentru a fi ministrul Poștelor45.

Cu toate acestea, opiniile lui Hindenburg erau pe cale de a se schimba. Pe
25 ianuarie, Ribbentrop s-a întâlnit cu Oskar von Hindenburg, după care soția lui
Ribbentrop, Annelies, a notat că ideea unei coaliții cu Hitler în funcția de cancelar
„nu pare deloc lipsită de speranță”. Negocierile au continuat, iar trei zile mai

170 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

târziu s-a înregistrat un progres. în dimineața de 28 ianuarie, Papen s-a întâlnit
din nou cu Hindenburg și de data aceasta bătrânul s-a înduplecat. Ribbentrop s-a
dus să-l vadă pe Papen, „care m-a întâmpinat cu întrebarea: «Unde este Hitler ? ».
I-am spus că probabil a plecat, dar putea fi contactat la Weimar. Papen a spus că
trebuia să se întoarcă fără întârziere, deoarece, după o lungă discuție cu Hindenburg,
el, Papen, considera că numirea lui Hitler în funcția de cancelar era posibilă”46.

în aceeași zi, Hindenburg i-a chemat pe veteranul politician conservator Elard
von Oldenburg-Januschau și pe viitorul ministru al Apărării, Werner von Blomberg,
pentru a le cere părerea despre criza constituțională incipientă. Amândoi i-au spus
președintelui Reichului că un guvern Hitler era singura soluție. Mesajul a fost
întărit în cadrul unei întâlniri între Hindenburg, fiul său, Oskar, Papen și Meissner.
Consilierii lui Hindenburg i-au spus că „nicio altă soluție constituțională nu a
părut posibilă în afară de formarea unui guvern sub conducerea lui Hitler cu o
contrapondere cât mai puternică împotriva unei dominații a național-socialiști-
lor”47. în cele din urmă și fără tragere de inimă, Hindenburg a fost de acord.

De ce s-a răzgândit brusc Hindenburg este una dintre cele mai importante
întrebări din povestea ascensiunii lui Hitler la putere. Ceva crucial s-a întâmplat
între 26 și 28 ianuarie. Atunci și mai târziu, unii au făcut speculații despre scan­
dalurile legate de Ajutorul pentru Est și despre posibila evaziune fiscală a lui
Hindenburg sau despre presiunile exercitate de vecinii săi din Prusia Orientală.
Dar răspunsul pare legat mai degrabă de frica lui că va fi demis și pus sub
acuzare.

în ultima săptămână din ianuarie, Hindenburg a fost supus unui atac mediatic
masiv privind legalitatea declarării stării de urgență. Frangois-Poncet afirma pe
24 ianuarie că „perspectiva unei dictaturi la vedere, însoțită de reprimarea întregii
vieți parlamentare”, a alarmat „presa liberală, catolică și socialistă”48. în aceeași
zi, ziarul social-democrat Hamburger Echo scria că „proclamarea stării de urgență
nu are temei în constituție”. Oricine încerca să facă asta încălca constituția, se
spunea în text, și putea „ști cum începe un astfel de joc, dar nu și cum se va
termina”. A doua zi, conducerea națională a social-democraților a publicat un
comunicat în care se afirma, fără nicio îndoială, că declararea stării de urgență
reprezenta o lovitură de stat care avea să conducă la „o situație de ilegalitate
împotriva căreia orice rezistență ar fi permisă și necesară”49. La 26 ianuarie,
monseniorul Ludwig Kaas, liderul Partidului de Centru, i-a scris lui Schleicher,
trimițându-i o copie și lui Hindenburg, cu argumente similare, iar scrisoarea a
fost publicată trei zile mai târziu în ziarul catolic Germania. Prim-ministrul
Prusiei, Otto Braun, a avut o abordare diferită50. într-o scrisoare către Schleicher,
publicată în Germania pe 29 ianuarie, Braun susținea că încercarea de a modifica

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 171

constituția prin violență era definită ca înaltă trădare conform secțiunii 81 din
Codul penal. Declararea stării de urgență ar fi fost o asemenea acțiune. Aceasta
însemna că a-i solicita președintelui să dizolve Reichstagul și să amâne alegerile
era incitare la trădare, care se pedepsea cu până la zece ani închisoare.

Nu există îndoieli că aceste mesaje, precum și altele asemănătoare și-au atins
ținta. Pe 23 ianuarie, când s-au întâlnit Hindenburg și Schleicher, era clar că
principala îngrijorare a lui Hindenburg legată de acceptul pentru instaurarea stării
de urgență era expunerea lui din punct de vedere legal. Heinrich Bruning își
amintea peste ani că Erwin Planck, secretar de stat al Cancelariei Reichului, l-a
vizitat la sfârșitul lunii ianuarie și s-a plâns de „dificultățile cu care se confrunta
guvernul apărute din cauză că Hindenburg se teme să nu fie pus sub acuzare”.
Briining a afirmat că a fost „asigurat” - nu a spus de cine - că acesta era unul
dintre motivele pentru care Hindenburg a acceptat în cele din urmă să-l desemneze
pe Hitler cancelar51.

Din perspectiva actuală, pare uimitor faptul că politicienii democrați de toate
orientările au fost mai degrabă în favoarea unui guvern condus de Hitler decât în
favoarea stării de urgență. în parte, acest lucru a avut drept cauză teama lor de
un război civil în care naziștii sau comuniștii ar fi putut ieși biruitori. Pe de altă
parte, spune ceva despre fetișul legalității constituționale, care devenise caracte­
ristic gândirii social-democrate și fusese aspru criticat pentru limitările lui chiar
și de unii intelectuali social-democrați52.

La 27 ianuarie, Sfatul Bătrânilor din Reichstag - membrii de rang înalt ai
tuturor partidelor care decideau în chestiuni de procedură - a decis să pună capăt
suspendării și să organizeze o ședință a Reichstagului pe 31 ianuarie. La figurat,
timpul nu mai avea răbdare, fiindcă Reichstagul se pregătea să voteze moțiunea
de cenzură împotriva lui Schleicher imediat ce avea să se reunească în ședință.

în dimineața de 28 ianuarie, Schleicher s-a întâlnit cu cabinetul său și a explicat
că nu are rost să apară în fața Reichstagului fără un ordin de dizolvare, pe care
Hindenburg nu l-ar fi dat. Schleicher le-a spus colegilor săi că se teme de ce e
mai rău: „Dificultățile ar putea să nu fie atât de mari dacă domnul președinte al
Reichului ar fi pregătit să-l desemneze pe Hitler cancelar al Reichului”. Cu toate
acestea, din câte știa Schleicher, Hindenburg încă refuza să facă acest lucru.
Așadar, singura alternativă era alt cabinet prezidențial, din care probabil ar fi făcut
parte Papen și liderul Partidului Național German, Hugenberg. Era plauzbil ca un
astfel de cabinet să provoace „o criză a statului și prezidențială”53. Miniștrii lui
Schleicher au fost întru totul de acord cu el privind această evaluare, iar cabinetul
a decis că, dacă Hindenburg nu va da un ordin de dizolvare, toți membrii vor
demisiona.

172 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Schleicher a părăsit ședința de cabinet pentru a-i raporta lui Hindenburg. I-a
spus că există trei variante : un cabinet parlamentar condus de Hitler cu majoritate
în Reichstag (deși Schleicher nu era sigur că Hitler va putea aduna o majoritate),
un cabinet prezidențial condus de Hitler sau menținerea administrației curente,
ultima fiind posibilă doar cu un ordin de dizolvare. Un cabinet bazat doar pe
Partidul Național German - asta însemna un cabinet Papen sau Hugenberg - ar fi
provocat o criză.

Hindenburg a fost categoric. Dizolvarea era „ceva ce în situația actuală nu pot
face”, i-a spus el lui Schleicher. „îți sunt recunoscător că ai încercat să-i câștigi

de partea noastră pe național-socialiști și să creezi o majoritate în Reichstag. Dar,
din păcate, nu s-a realizat, așa încât trebuie încercate alte posibilități. ”54 Hindenburg
a acceptat demisia cabinetului lui Schleicher. Ultima acțiune a lui Schleicher și a
miniștrilor săi a fost să aprobe finanțarea unui amplu program de creare de locuri
de muncă55. în următoarele șase luni, două milioane de germani șomeri și-au găsit
de lucru, însă Hitler a fost cel care și-a asumat meritele pentru asta, nu Schleicher.

Imediat după demisia lui Schleicher, Hindenburg l-a chemat pe Papen și i-a
cerut oficial „să examineze posibilitatea formării unui guvern condus de Hitler”56.
Totuși, nimeni nu prea știa ce se va întâmpla. Goebbels era la Rostock pe 28 ianua­
rie, când a aliat despre demisia lui Schleicher. A mai aflat că Hindenburg l-a
însărcinat pe Papen să discute cu partidele despre ce ar trebui să se întâmple în
continuare. De asemenea, Goebbels s-a gândit că, dacă Papen va deveni din nou
cancelar, „va fi revoluție”. El avea o idee clară despre natura relațiilor lui Hindenburg
cu cancelarii săi. „Moșul, cu cunoscuta sa lipsă de loialitate, l-a abandonat [pe
Schleicher]... Dar nu-1 poți invidia pentru Schi.” Acum, scria el, va începe lupta
pentru supremație între partide și „moșul este imprevizibil”. Cel mai bine ar fi
dacă Hindenburg l-ar alege pe Papen, se gândea Goebbels: „Pentru că atunci
situația va deveni atât de periculoasă, încât fără noi nu s-ar putea face nimic”57.

în cursul zilei de duminică, 29 ianuarie, majoritatea detaliilor fuseseră rezol­
vate. Hitler și Papen s-au întâlnit în acea dimineață. Hitler a insistat că trebuia să
aibă loc alegeri noi imediat, urmate de adoptarea unui „Act de împuternicire”,
care să confere guvernului puteri depline. Hindenburg nu dorea organizarea altor
alegeri și Hitler a trebuit să-1 convingă promițându-i că următoarele alegeri vor
fi ultimele. în acea după-amiază, Ribbentrop și Goring s-au dus să se întâlnească
cu Papen, care le-a spus că „toate obstacolele sunt înlăturate și Hindenburg îl
așteaptă pe Hitler mâine la 11 a.m.”58.

La Hotel Kaiserhof, pe 29 ianuarie, Goring i-a zis lui Goebbels că din cabinet
aveau să facă parte „Hitler cancelar, Papen vice, Frick Reich Interne, Goring
Interne Prusia, Hugenberg crize”. (Prin „crize”, Goebbels înțelegea ministerele

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 173

Economiei și Agriculturii.) Reichstagul avea să fie dizolvat pentru alegeri - „pentru
ultima dată”, așa cum îl asiguraseră pe Hindenburg. Cu toate acestea, Goebbels
nu era sigur: „Nu prea-mi vine să cred. Este cinstit Papen? Cine știe?”59.

Hitler și anturajul său au auzit niște zvonuri potrivit cărora Schleicher și apro-
piații săi din Ministerul Apărării puneau la cale o lovitură de stat militară60. (Unii
dintre ofițeri discutaseră într-adevăr această posibilitate, dar Schleicher o respin­
sese categoric.) Ofițerii naziști au rămas la Hotelul Kaiserhof până la 5 dimineața
pe 30 ianuarie, așteptând vești, pregătiți pentru orice. Nu s-a întâmplat nimic.
Apoi, Hitler a trebuit să meargă la cabinetul președintelui pentru a fi învestit.

Chiar și în această fază, înțelegerea a fost cât pe ce să se destrame61. Cu puțin
înainte de ora 11:00, membrii noului cabinet s-au adunat în biroul Meissner.
Hugenberg tocmai aflase despre planul de a organiza noi alegeri și a refuzat să
facă parte din cabinet în aceste condiții. A urmat o serie de târguieli furioase.
Abia după ce Meissner le-a spus iritat politicienilor că nu îl pot face pe Hindenburg
să aștepte și Hitler i-a promis solemn lui Hugenberg că, orice s-ar întâmpla la
alegeri, componența cabinetului va rămâne aceeași, Hugenberg a cedat.

„S-a întâmplat”, nota Goebbels. „Suntem în WilhelmstraBe. Hitler este can­
celarul Reichului. Ca-n povești! ”. Pragmatic ca întotdeauna, a adăugat imediat:
„La treabă. Reichstagul va fi dizolvat. Alegeri în 4 săptămâni”62.

După toate dezastrele guvernării naziste, s-a susținut adesea că Hindenburg nu
a avut de ales, fiind forțat să-l numească în funcție pe Hitler. Când a depus măr­
turie la Nurnberg, după război, ministrul de Finanțe al lui Hitler, contele Lutz
Schwerin von Krosigk, a afirmat că „nimeni, nici măcar cel mai puternic adversar
al lui Hitler, încă nu mi-a spus ce variantă exista în 1933 în afară de aceea de a-1
numi pe liderul celui mai puternic partid, deoarece parlamentul nu era în stare să
producă el însuși o administrație”. Meissner a citat aceste cuvinte aprobator în
memoriile sale, dar afirmația ascunde măsura în care și unii politicieni conserva­
tori, cum ar fi Krosigk și Meissner, au fost responsabili pentru cele întâmplate.
Guvernul lui Hermann Miiller din anii 1928-1930 avusese o majoritate stabilă.
Heinrich Briining câștigase un vot de încredere în Reichstag cu doar câteva zile
înainte ca Hindenburg să-l demită. Nu era nevoie să fie organizate alegeri în 1932.
Criza și impasul din 1932 și de la începutul anului 1933, la care Hitler a părut a
fi unica soluție, au fost fabricate de o aripă de dreapta care dorea să excludă mai
bine de jumătate din populație de la reprezentarea politică și a refuzat să facă și
cel mai mic compromis. în acest scop, o întreagă serie de politicieni conservatori
(Hugenberg, Bruning, Schleicher, Papen și Hindenburg) i-au curtat pe naziști
pentru că aceștia reprezentau singurul mod în care puteau păstra puterea în condiții
favorabile pentru ei. Rezultatul a fost regimul lui Hitler.

174 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

La 30 ianuarie, Hitler nici măcar nu se afla într-o poziție de forță. Inițial, doar
trei dintre cei 11 miniștri au fost naziști: pe lângă Hitler, mai erau Wilhelm Frick
în calitate de ministru de Interne și Hermann Goring ca ministru fără portofoliu.
Casca de Oțel era reprezentată de Franz Seldte, ca ministru al Muncii. Restul erau
personalități ale dreptei din sistem: oameni de stat precum vicecancelarul von
Papen, ministrul de Externe Konstantin von Neurath și Alfred Hugenberg, care
deținea cinci portofolii economice diferite. Neurath, împreună cu ministrul Finanțelor,
Schwerin von Krosigk, ministrul Transporturilor, Paul von Eltz-Riibenach, și
ministrul Justiției, Franz Giirtner (a căror numire a fost amânată cu câteva zile ca
să se creeze impresia că funcția era păstrată pentru un reprezentant al Partidului
de Centru), făcuseră parte din cabinetele lui Schleicher și Papen, lucru care părea
să promită stabilitate și continuitate. Majoritatea germanilor erau convinși că
prezența acestor conservatori în cabinet, autoritatea lui Hindenburg și, în ultimă
instanță, armata îl vor ține pe Hitler pe calea cea dreaptă. Papen, ca de obicei,
era credul până la prostie. „L-am angajat”, i-a spus el unui prieten. „în câteva
luni, îl vom împinge în corzi, încât nu va mai avea loc de-ntors.”63

Nu toată lumea era atât de satisfăcută. Observatorii atenți au putut vedea peri­
colele. După ce a raportat toate lucrurile liniștitoare pe care i le comunicaseră
conservatorii apropiați de putere, Andre Franpois-Poncet și-a anunțat guvernul că
„formarea cabinetului Hitler-Papen-Hugenberg este totuși un experiment periculos
pentru Germania și pentru Europa”. El a înțeles limpede natura relației dintre
cercurile conducătoare și naziști, precum și riscurile pe care le implica aceasta.
„Una dintre intențiile celor care au pregătit și au provocat criza a fost tocmai
aceasta, să mențină ceea ce rămâne din puterea naziștilor - care încă este consi­
derabilă. Rămâne de văzut dacă nu cumva, pentru a o salva, s-au dat mijloacele
de acțiune pe mâna unora care vor fi tentați să abuzeze de ea și care nu vor mai
renunța la ea.’,64 Fostul procuror-șef al Reichului, Ludwig Ebermayer, era îngrijorat
din motive similare. „Chiar dacă durează doar o jumătate de an”, i-a spus fiului
său, „se pot crea multe prejudicii, în special în politica externă”. Pe un ton și mai
sumbru, a adăugat: „Dar va dura mai mult. Acesta nu este un cabinet ca oricare
altul, care pur și simplu să demisioneze într-o zi.”65

A existat un element important pe care apărătorii lui Hitler par să-1 fi trecut
cu vederea. Ca urmare a loviturii de stat a lui Papen împotriva guvernului prusac
din 1932, principalele ministere prusace au devenit parte a guvernului Reichului.
Hitler a aranjat ca Hermann Goring să fie numit ministru de Interne al Prusiei.
Acest lucru le-a asigurat lui și naziștilor controlul asupra poliției de stat prusace,
un factor de putere major. După cum am văzut, unul dintre motivele pentru care
Schleicher l-a împins pe Papen spre o lovitură de stat a fost ca poliția prusacă să
nu ajungă sub controlul naziștilor. Succesorii săi nu au mai fost la fel de atenți.

SOLDATUL DIN BOEMIA ȘI JOCHEUL GENTILOM 175

Pentru naziști, câștigarea cancelariei nu era un scop în sine. Era doar primul
pas către o putere mai mare. „Prima etapă! Continuăm lupta”, scria Goebbels în
jurnalul său. I-a numit apoi pe miniștrii conservatori din jurul lui Hitler. „Sunt
niște defecte. Trebuie eliminate.”66

Poliția lui Goring și dorința naziștilor de a „elimina defectele” aveau să stabi­
lească agenda pentru următoarele luni din istoria Germaniei.



7

Coordonarea

„Am fost arestată deoarece a ars Reichstagul. Eu nici nu știam că a ars. ”
Acestea sunt cuvintele Linei Haag, activistă a Partidului Comunist încă din ado­
lescență. Și pe soțul ei l-a cunoscut în gruparea de tineret a Partidului Comunist.

La ușa apartamentului ei, în această după-amiază de marți, vede două tren­
duri, două pălării gri. Apoi, observă o gură „plină de cruzime” și o față cu pete
galbene; aude o voce „ rece și neplăcută Ofițerii se grăbesc. „ Văd că mâncarea
e pefoc, că am un copil, că nu pot să las totul baltă ”, își va aminti ulterior Haag.
Nu le pasă. Ofițerii îi lasă fiica în grija vecinei, apoi îi iau haina din cui și i-o
aruncă. „Mișcă, mișcă! ”, spun. Ei trebuie să le dovedească noilor stăpâni că
sunt „de încredere”, își dă ea seama. Trebuie să umple închisorile. „Cea mai
«nesângeroasă» revoluție din toate timpurile are nevoie de victimele sale ”, spune.

Este 28 februarie 1933. în seara precedentă, Reichstagul a fost distrus de
flăcări.

„ Când coborâm scările”, continuă ea, „aud uși care se închid în toată clădirea,
foarte încet și cu mare grijă, dar le aud ”. Odată ajunsă în stradă, i se face brusc
foartefrig. Simte priviri în ceafă. Este urmărită de la fiecarefereastră. „Nu văd”,
scrie ea, „ dar știu ”. O duc la închisoarea de la Gotteszell și o bagă la carceră.

Pe soțul ei l-au arestat deja. Alfred Haag este deputat comunist în adunarea
constituantă a landului Wiirttemberg, cel mai tânăr dintre deputați la cei 28 de
ani ai săi. Lina a încercat să-l convingă să plece din țară, dar el a refuzat. „ Să-i
las pe muncitorii mei ? ”, a întrebat. „Acum ? ” Cei din diviziile de asalt au venit
să-l ridice la 5 dimineața, la numai câteva zile după ce Hitler a devenit cancelar.
„ Smulg ușile dulapurilor, aruncă hainele pe jos, răstoarnă sertarele, scotocesc în
birou”, își amintește Lina. Nu căutau nimic în mod special. îi interesa doar să
vandalizeze.

în timp ce Cămășile Brune se pregăteau să-l ia pe Alfred, Lina i-a spus : „Dar
ești deputat! Unul dintre soldați a râs batjocoritor. „Deputat, ați auzit asta ? ”,

178 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

le-a spus amicilor săi. Apoi a urlat la soții Haag: „ Voi sunteți comuniști 1 Gașca
voastră spurcată o să fie acum lichidată! ”.

Lina privea de la fereastră cum Cămășile Brune îl duceau pe Alfred pe străzi.
A văzut cum încep să-l bată. A trebuit s-o tragă de la fereastră pe fiica ei ca să
nu vadă ce se întâmpla cu tatăl său.

Lina este ținută în închisoare până la Amnistia de Crăciun. Alfred nu este atât
de norocos. Prizonierii politici au rețele de informații, iar Lina aude multe lucruri.
Află că Gestapoul i-a ucis un vechi prieten lipindu-l de o sobă încinsă. Aude și
despre Alfred. Afost dus în lagărul de concentrare Oberer Kuhberg, unde se poartă
cu același curaj pe care l-a arătat înainte de arestare. Când refuză să salute un
steag cu svastică, gardienii îl bat cu sălbăticie. Altă dată, gardienii îl pun să urce
un deal în patru labe, strigând: „ Sunt o lepădătură, i-am mințit pe muncitori și
i-am trădat! ”. Fața lui este de nerecunoscut din cauza sângelui1.

La câteva săptămâni după arestarea Linei Haag, un pluton de trupe de asalt
sparge ușa locuinței Măriei Jankowski. Jankowski este consilier municipal
social-democrat al sectorului Kdpenick din Berlin. O duc la sediul lor din Kopenick.
Acolo, în curte, o forțează să se dezbrace și să se întindă pe un paiet de lemn.
O acoperă cu tricolorul Republicii și apoi, timp de două ore, o bat cu bice, bâte
și răngi. In timp ce o bat, cer numele muncitorilor socialiști și comuniști și o
obligă să spună că steagul este „rahat-negru-roșu”. O întreabă: „Ai furat încăl­
țăminte de la lucrătorii șomeri ? Aifăcut o listă de boicotare a unor întreprinderi
naziste ? ”. Ori de câte ori țipă de durere, unul dintre torționari îi apasă fața
într-un ghemotoc de zdrențe vechi.

„După ce am primit cel puțin o sută de lovituri”, își va aminti ea mai târziu,
„am căzut de pe paiet. M-au tras înapoi și m-au lovit atât de tare în față, încât m-am
prăbușit într-un colț”. O obligă să cânte „Deutschlandlied” - cântecul cu versul
Deutschland iiber alles (Germania deasupra tuturor) -, imnul național oficial din
1922 și, de asemenea, imnul naționalismului german de și mai mult timp.

Cămășile Brune o pun pe Jankowski să semneze o declarație potrivit căreia va
părăsi Partidul Social-Democrat, nu va mai fi niciodată activă politic și se va
prezenta la raport la un birou nazist în fiecare joi. Apoi, așa cum va povesti ea
mai târziu, deodată „au început să se poarte altfel cu mine”. I se oferă un pahar
cu apă și hainele. Comandantul Cămășilor Brune îi ordonă unuia dintre ei:
„Condu-o pe doamna” și îi spune cu amabilitate „Bună seara”. O lasă pe stradă.
Un trecător o duce la spital. Abia scapă cu viață și va suferi de pe urma bătăii
tot restul vieții. La scurt timp după aceea, are grijă ca detaliile despre „arestarea ”
ei să ajungă în presa străină. Naziștii, o pun sub acuzare pentru „ răspândirea unor
informații despre pretinse fapte de atrocitate”2.

COORDONAREA 179

Aceasta este ceea ce naziștii numesc „deșteptare națională”. în august 1932,

încă erau multe persoane revoltate de crima brutală de la Potempa. Acum, în
primăvara anului 1933, diviziile de asalt nu se mai confruntă cu constrângeri
juridice.

După cum scrie Lina Haag, „e mai bine să întoarcem privirea. Nu e bine să
vezi așa ceva în această Germanie mai frumoasă și mai fericită ”3.

FOARTE REPEDE, a început să devină limpede ce însemna Hitler să fie can­
celar, iar Hermann Goring, șeful poliției prusace4. De la începutul lunii februarie,
s-au promovat intens și constant măsuri juridice și polițienești vizându-i pe toți
potențialii adversari ai naziștilor - comuniști, social-democrați, liberali, pacifiști,
intelectuali și jurnaliști, artiști, activiști pentru drepturile omului - și presa lor.
Pe 4 februarie, Hindenburg a semnat un decret prin care dădea poliției puteri discre­
ționare de a împrăștia mitinguri politice, de a interzice asociații și de a închide
publicații. Ziarele social-democrate și comuniste au început să simtă imediat efectele.
Pe 14 februarie, o mică armată de polițiști din Berlin a percheziționat birourile
comuniștilor din Reichstag, iar zece zile mai târziu poliția a închis sediul central
al Partidului Comunist din Berlin. Pe 17 februarie, Goring le-a ordonat tuturor
polițiștilor prusaci să-și folosească armele de foc împotriva „dușmanilor statului”.
Pe 22 februarie, un alt decret le permitea membrilor „Asociațiilor Patriotice” -
adică SA, SS și Casca de Oțel - să se alăture poliției auxiliare.

Cu toate acestea, incendiul de la Reichstag din 27 februarie a schimbat atât de
mult situația, încât a devenit de nerecunoscut.

Importanța lui rezidă în cea mai mare parte în felul în care au reacționat naziștii.
Guvernul lui Hitler a susținut că incendiul din sala de plen a parlamentului
Germaniei, cu șase zile înainte ca țara să voteze la alte alegeri generale, a fost un
act terorist, primul act al unei revolte comuniste. în dimineața următoare, profitând
de situația de urgență, cabinetul a fost votat și Hindenburg a semnat un decret
intitulat oficial Decretul Președintelui Reichului pentru Protecția Poporului și a
Statului și neoficial Decretul privind incendierea Reichstagului. Acest decret a
rănit mortal constituția democratică a Republicii de la Weimar, anulând dintr-o
lovitură libertatea de exprimare și de întrunire, confidențialitatea corespondenței
poștale și telegrafice și libertatea de a nu fi supus unor percheziții, arestări și
detenții arbitrare. Al doilea paragraf din decret permitea guvernului central să
înlăture din funcție orice guvern de land - acesta fiind, ca în lovitura de stat
prusacă din anul precedent, un mod eficient de a elimina opoziția. Chiar în timp
ce Reichstagul ardea, guvernul s-a năpustit asupra adversarilor săi, arestând mii
de oameni din toată țara. Decretul privind incendierea Reichstagului a devenit
temeiul juridic al dictaturii de 12 ani a lui Hitler. Unii cercetători l-au numit
constituția Reichului lui Hitler5.

180 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Deoarece incendiul de la Reichstag s-a dovedit a fi atât de util regimului lui
Hitler, pentru majoritatea nenaziștilor de la acea vreme și pentru mulți alți oameni
mai târziu a fost evident că naziștii înșiși trebuie să-1 fi pus la cale6. Dar din 1933
originile lui au rămas controversate, iar istoricii încă dezbat problema.

Complicația majoră a venit din partea singurului individ care a fost arestat la
fața locului, un zidar zilier din Olanda, în vârstă de 24 de ani, pe nume Marinus
van der Lubbe. Acesta părea să fi intrat prin efracție printr-o fereastră de la etajul
al doilea al clădirii Reichstagului, în jurul orei 9:10 p.m., înarmat cu chibrituri
și brichete (bile de rumeguș acoperite cu naftalen, utilizate frecvent în acea epocă
pentru a aprinde focul în sobe). Vreo 15 minute, van der Lubbe a alergat prin
Reichstagul întunecat și aproape pustiu, aprinzând mai multe focuri. Cele mai
multe s-au stins curând, deoarece el nu prea avea materiale ca să provoace cine
știe ce daune mobilierului masiv și lambriului din stejar. La ora 9:25, poliția l-a
găsit și l-a arestat în interiorul clădirii. Era dezbrăcat până la brâu și transpira
abundent.

Van der Lubbe a susținut cu înverșunare că el singur a aprins toate focurile în
Reichstag, inclusiv pe cel devastator din sala de plen. Și-a menținut această decla­
rație de-a lungul lunilor de interogatorii adesea brutale, pe tot parcursul procesului
și până la executarea sa de către naziști la începutul anului 1934. Aproape nimeni
nu l-a crezut la vremea respectivă, deși unii naziști mai perspicace au început să
înțeleagă avantajele poveștii lui van der Lubbe, deoarece erau ținta unui val de
propagandă străină abilă care susținea că un grup de naziști ar fi pus focul. Dacă
existase un singur vinovat, atunci acel vinovat era van der Lubbe, iar naziștii
scăpau basma curată. în mod convenabil, van der Lubbe fusese membru al
Partidului Comunist Olandez.

Cu toate acestea, pe baza dovezilor disponibile acum, pare imposibil ca van
der Lubbe să fi pus focul de unul singur. Acest fapt a fost stabilit de o serie de
investigații independente ale unor oameni de știință care studiază efectele focului
asupra clădirilor. Dovezile științifice sunt sprijinite și de alți factori. însuși van
der Lubbe era un făptaș extrem de neverosimil. în urma unui accident la locul de
muncă, își pierduse vederea în proporție de aproximativ 80%, iar la momentul
incendiului, în interiorul clădirii Reichstagului era o beznă aproape totală. Van
der Lubbe nu mai fusese niciodată în clădire și nici măcar nu părea să înțeleagă
ce era sala de plen - el îi spunea „biserica”. Poliția și experții au găsit în clădirea
Reichstagului dovezi materiale care îl disculpau pe van der Lubbe: funingine în
gurile de aerisire care puteau proveni doar din arderea kerosenului sau a benzinei
și resturile unei torțe. Nici van der Lubbe, nici altcineva nu au susținut că au avut
vreun accelerant sau o torță. Unii polițiști și pompieri au crezut că au găsit urme
de kerosen sau benzină în clădire, deși aceste dovezi sunt mai puțin clare. Mai

COORDONAREA 181

important este că nici măcar van der Lubbe nu a fost în stare să explice în mod
coerent sau convingător cum ar fi putut pune focul devastator din sala de plen -
credea că aceasta a luat foc spontan în timp ce el traversa încăperea ducând în
mână o cârpă care ardea. Ba chiar a mărturisit că a văzut flăcări mari izbucnind
în sală, pe care nu le-ar fi putut aprinde el.

Dacă van der Lubbe nu a acționat singur, atunci el a fost aproape sigur țapul
ispășitor pentru complotul altcuiva. Dar al cui ? Cine au fost ceilalți făptași este
o întrebare la care s-ar putea să nu avem niciodată un răspuns sigur. Dar în con­
dițiile din februarie 1933 e greu de imaginat că oricine în afară de naziști ar fi
putut coordona mai mulți făptași înăuntrul și în afara Reichstagului fără a lăsa
urme pe care să poată - sau cel puțin să vrea - să le găsească poliția. în afară de
acest argument de bun-simț, există și dovezi specifice care indică un anumit grup
de Cămăși Brune. La procesele de la Niirnberg de după război, Rudolf Diels și
Hans Bernd Gisevius, care în 1933 erau funcționari în cadrul poliției secrete
naziste, au indicat un fost membru al SA pe nume Hans Georg Gewehr drept
principalul vinovat pentru incendiu. Gewehr a respins acuzația, dar în 1933 era
cunoscut drept specialistul în incendii al diviziilor de asalt. El a dat declarații
contradictorii și extrem de neverosimile despre locul în care se afla în noaptea
incendiului și cel puțin o dată după aceea se spune că s-a lăudat că a fost
implicat.

întrebarea cine a dat foc Reichstagului este mai mult decât un interesant joc
de salon pe teme istorice. Ea semnalează două aspecte mai generale privindu-i pe
naziști. Primul este cât de mult se bazau pe diviziile de asalt și pe violența lor
pentru a obține și a menține puterea. Reichstagul se integra perfect într-un șir de
evenimente de la sfârșitul anilor 1920 în care Cămășile Brune au comis acte de
violență și apoi au dat vina pe comuniști, după care au comis alte violențe. Atacul
asupra coloniei muncitorești Felseneck din ianuarie 1932 a fost doar un exemplu
între altele. Incendierea Reichstagului este cel mai probabil încă unul. Și, indiferent
dacă focul a fost sau nu pus de membrii SA, în zilele și săptămânile de după
incendiu, violența acestora s-a dezlănțuit neînfrânată. Această violență și teama
pe care o inspira au constituit elemente cruciale în descurajarea opoziției și con­
solidarea sprijinului pentru noul regim și au fost gândite cu mult înainte ca naziștii
să ajungă la putere. în august 1932, imediat după întâlnirea dintre Hitler și
Hindenburg, fostul secretar de stat al lui Briining, Hermann Piinder, a aflat de la
Erwin Planck, secretarul de stat al lui Papen, că, dacă Hitler devenea cancelar,
naziștii plănuiau să desfășoare SA la Reichstag pentru a-i alunga pe „marxiști”.
„Mai mult”, scria el, „după cum spune contele Helldorff [comandantul diviziilor
SA Berlin], SA urmau să fie «lăsate de capul lor» câteva zile, în care probabil
vreo 5.000 de opozanți marxiști de pe listele lor trebuiau să fie «neutralizați»”.

182 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

Piinder se întreba dacă aceste informații erau corecte. „Cu siguranță că mulți
naziști ar fi în stare de orice”7, scria el. Ceea ce a descris el s-a întâmplat după
incendiul de la Reichstag.

Al doilea aspect se referă la cât de atent și cât de strategic au plănuit naziștii
să pună mâna pe putere și s-o consolideze. Istoricul Irene Strenge a numit-o „calea
lor legală către putere”8. După cum am văzut, naziștii au trebuit să înfrângă refuzul
lui Hindenburg de a-i da cancelaria lui Hitler. Pentru aceasta, cea mai eficientă
armă era amenințarea cu demiterea sau punerea sub acuzare - și a funcționat.
Apoi, trebuia ca stânga politică și alți oponenți hotărâți să fie lăsați fără orice
urmă de putere și să devină incapabili de o opoziție efectivă. Incendierea Reichstagului,
nazificarea poliției și desfășurarea diviziilor de asalt au servit acestui scop. Naziștii
se gândeau să folosească SA pentru consolidarea puterii cel puțin din 1931.
Diviziile au fost ajutate de o serie de decrete emise în primele săptămâni ale
regimului nazist, menite să facă imposibilă opoziția politică prin interzicerea
organelor de presă liberale și de stânga și acordarea permisiunii ca poliția să
întrerupă reuniunile și mitingurile politice. Aceste decrete prezidențiale, împreună
cu Decretul privind incendierea Reichstagului, au fost întocmite în mare parte de
Wilhelm Frick, pe baza unei analize atente a precedentelor din Republica de la
Weimar. în cele din urmă, a fost adoptat „Actul de împuternicire” prin care
Reichstagul delega toate puterile sale legislative guvernului lui Hitler. Și acesta
era un element care fusese cuprins de mult în planurile naziștilor. Goebbels l-a
pomenit în jurnalul său din august 1932, iar Hitler l-a menționat în mod repetat
ca fiind una dintre cerințele sale în negocierile cu Hindenburg.

Planul naziștilor vizând obținerea puterii, necizelat, dar eficient, nu a funcționat
întotdeauna bine9. Uneori, punerea lui în aplicare a fost marcată de incompetență,
iar alteori obiectivele strategice nu se mai distingeau din cauza barbariei caracte­
ristice mișcării. Cu toate acestea, fiind niște oameni fără scrupule hotărâți să pună
mâna pe putere, naziștii se gândiseră mult la modul în care urmau s-o obțină.

în noiembrie 1931, un politician nazist din landul Hesse a pus neoficial niște

documente la dispoziția poliției din Frankfurt. Printre documente se afla și o schiță
de proclamație care ar fi urmat unei contralovituri naziste împotriva unei lovituri
de stat comuniste imaginare. Planurile demonstrau cât de importantă fusese trauma
revoluției din 1918 pentru naziști, întrucât această revoluție le-a servit ca model
pentru viitor - cu diferența că, de această dată, dreapta va ataca stânga. „Cei care
dețineau puterea în Reich și în landuri au dispărut datorită evenimentelor din
ultimele zile (săptămâni)”, afirma textul, ceea ce însemna că, „la fel ca în noiem­
brie 1918”, s-a creat o nouă situație juridică. Potrivit scenariului, SA sau alte
formațiuni paramilitare dețineau acum puterea; acest lucru conferea conducerii
lor „dreptul și datoria de a-i salva pe oameni, de a prelua și a exercita puterea de

COORDONAREA 183

stat abandonată”. Sarcina urgentă era să fie garantată siguranța publică și să fie
controlată aprovizionarea cu alimente. „Doar disciplinarea cea mai severă a popu­
lației și reprimarea brutală a forțelor armate fac posibilă îndeplinirea acestor
sarcini. în acest scop, toate ordinele SA sau ale altor forțe paramilitare urmau să
lie respectate sub amenințarea pedepsei cu moartea.”10 Aveau să se înființeze
tribunale extraordinare pentru a judeca încălcarea acestor reglementări. Toți ger­
manii cu vârsta de peste 16 ani urmau să presteze muncă obligatorie, altfel nu
mai aveau dreptul să primească mâncare. Evreii au fost excluși în mod expres atât
de la datoria de a munci, cât și de la dreptul la rații.

Autorul acestor documente era un tânăr avocat și activist nazist din Hesse pe
nume Werner Best, care va deveni ofițer superior în Gestapo și adjunctul infamului
ofițer SS Reinhard Heydrich. Documentele în sine au devenit cunoscute ca „Docu­
mentele de la Boxheim”, după numele fermei unde Best le-a prezentat mai multor
lideri naziști din Hesse. Deoarece aceste documente erau într-o contradicție vădită
cu exprimarea cuminte a lui Hitler referitoare la „legalitate”, au pus în încurcătură
conducerea partidului. Ziarul lui Goebbels, Der Angriff, afirma că acesta este un
plan care îi aparține strict lui Best, creat pentru a contracara „o ipotetică preluare
sângeroasă a puterii de către comuniști”. Totuși, în același timp, subliniind faptul
că naziștii au căutat întotdeauna să-i descrie pe comuniști ca pe niște agresori și
pe ei înșiși drept apărători, ziarul lui Goebbels mai afirma că Best răspundea
„unui plan elaborat după ordine stricte primite de la Moscova pentru confiscarea
violentă a puterii în Germania”11.

Există dovezi considerabile că Documentele de la Boxheim au reprezentat mai
mult decât o fantezie trecătoare a lui Werner Best. La începutul lui septembrie
1931, Best a informat conducerea națională a naziștilor despre planul său. La scurt
timp după aceea, Goebbels nota în jurnalul său o discuție cu Hitler despre „între­
bările despre SA”. „Ce e de făcut”, scria Goebbels, „atunci când lovește KPD
[Partidul Comunist din Germania]. Plan concret de acțiune. Eu voi fi chestor
pentru tot estul... [Comandantul SA, contele Wolf Heinrich von] Helldorff, va fi
lider militar. Vom lucra bine împreună”.12 Desigur, toate acestea sunt foarte ase­
mănătoare scenariului lui Best. Șase luni mai târziu, în primăvara anului 1932,
poliția din Berlin a descoperit planurile SA de mobilizare în caz de „urgență”13.
Urgența anticipată era o lovitură de stat sau o contralovitură a forțelor democratice
sau de stânga. Pe 29 ianuarie 1933, cu o seară înainte de accederea lui Hitler la
putere, când circulau zvonuri despre o lovitură de stat militară, Goebbels scria în
jurnalul său că Helldorff și reprezentantul poliției din Berlin, Walther Wecke,
lucrau împreună la niște contramăsuri14. Pe 1 februarie, Goebbels nota că a „dis­
cutat despre teroarea roșie cu Hitler. Deocamdată nu există contramăsuri. Mai

184 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

întâi s-o lăsăm să izbucnească”. „Mai întâi s-o lăsăm să izbucnească” era un
rezumat concis al unui principiu strategic de bază nazist15.

în primele săptămâni ale guvernării lui Hitler, părea că naziștii se pregătesc
tocmai pentru izbucnirea unei revolte. Noul șef al poliției secrete, Rudolf Diels,
scria că liderii naziști așteptau cu speranță o revoltă comunistă, „ca un tigru care
așteaptă să apară prada înainte de a o sfâșia”. Diels își amintea că șeful său,
ministrul de Interne al Prusiei, Hermann Goring, credea că Partidul Comunist va
fi nevoit „să iasă din bârlog” dacă naziștii îl scoteau în afara legii16.

însă revolta comunistă nu s-a declanșat. Comuniștii Germaniei erau descurajați
atât de refuzul liderului sovietic, Iosif Stalin, de a-i lăsa să se revolte, cât și de
ideologia lor, conform căreia venirea lui Hitler era un semn că în curând capita­
lismul va da greș și ei vor ieși victorioși. Există anumite indicii că și liderii naziști
înțelegeau cât de slabă era poziția comunismului german. într-o ședință de cabinet
de la începutul lunii februarie, Hitler se întreba cu voce tare dacă ar fi „corect
psihologic” ca amenințarea comunistă să fie diminuată pe timpul campaniei elec­
torale prin interzicerea partidului17.

în cele din urmă, incendierea Reichstagului le-a oferit naziștilor ocazia de care
aveau nevoie și pentru care se pregătiseră: o tentativă de lovitură de stat comu­
nistă, împotriva căreia puteau desfășura trupele SA.

în consecință, strategia naziștilor se baza pe ideea de a crea impresia că comu­
niștii erau agresivi ca să aibă un alibi pentru propria violență. Aceasta necesita o
doză sănătoasă de ticăloșie și manipulare media - specialitatea lui Goebbels.

Goebbels a oferit un bun exemplu al narațiunii sale standard despre violența
comunistă și reacția naziștilor la ea atunci când a depus mărturie la procesul lui
Marinus van der Lubbe în noiembrie 193318. Povestea sa începea cu uciderea unui
ofițer SA nazist pe nume Horst Wessel în 1930; pentru Goebbels fusese vorba
despre asasinarea unui activist nazist care se dovedise a fi prea eficient în recru­
tarea muncitorilor, îndepărtându-i de comuniști. De fapt, omorul fusese comis în
urma unei dispute asupra chiriei între Wessel și proprietara casei. Povestea lui
Goebbels a continuat cu atacul nazist asupra coloniei muncitorești de la Felseneck
la începutul anului 1932, despre care a susținut că a fost o ambuscadă comunistă
premeditată, când, în realitate, a fost un atac în stil militar a aproximativ 150 de
membri SA; aceștia au atacat colonia cu obiectivul de a-1 ucide pe comunistul
Fritz Klemke. Ultimul eveniment din secvența narativă a lui Goebbels a fost
incendierea Reichstagului.

Orice ar fi știut despre incendiul de la Reichstag sau oricare ar fi fost implicarea
sa, nu există nicio îndoială că propaganda lui Goebbels care îi învinovățea pe
comuniști a fost un act de rea-credință calculată. Nimic din jurnalul lui Goebbels
nu sugerează că naziștii credeau cu adevărat că van der Lubbe acționase în numele

COORDONAREA 185

Partidului Comunist19. Niciuna dintre probele strânse de poliție - spre deosebire
de cele pe care le-a fabricat chiar poliția - nu susține o astfel de suspiciune,
întrucât în Germania nazistă nu existau sondaje de opinie, nu putem ști cu certi­
tudine dacă mulți germani au acceptat versiunea naziștilor, dar toate probele
disponibile sugerează că aceia care erau deja susținători ai naziștilor i-au crezut
și cei care le erau adversari nu. Intr-o scrisoare către fiica sa din Olanda, de la
începutul lunii martie, o femeie din Braunschweig menționa și saluta faptul că un
redactor social-democrat a fost arestat pentru că spusese presei străine că naziștii
ar fi putut da foc Reichstagului. „Nu trebuie să ne mai surprindă”, continua ea,
„că astfel de știri false despre național-socialiști sunt întotdeauna răspândite de
presa străină”. Adăuga că niciun străin nu ar putea înțelege „cât este de iubit,
celebrat și venerat Hitler de poporul german”20. Amintindu-și peste ani, Heinrich
Bruning considera că „incendiul de la Reichstag și știrile despre presupușii săi
autori au avut un asemenea efect, încât publicul larg nu a mai fost deranjat de
actele de violență ale guvernului”. Oamenii „erau parcă buimăciți”21.

GOEBBELS SE GÂNDEA CU ATENȚIE cum să-i convingă pe oameni, dar,
spre deosebire de Hitler sau Ludendorff, nu era prea interesat de alte tipuri de
propagandă politică. Modelul său era reclama comercială și a înțeles ideea domi-
nantă că publicitatea ar trebui să urmărească influențarea consumatorului prin
mesaje simple, parțial subliminale, repetate la nesfârșit22. Sloganurile atrăgătoare
și memorabile erau esențiale. Goebbels învăța repede: felul în care a gestionat și
a vândut imaginea lui Hitler era cel puțin la fel de sofisticat precum cele mai bune
reclame comerciale ale vremii23. Agenții publicitari ai Germaniei au fost parțial
consternați (la gândul unei afaceri pierdute), dar și impresionați când Hitler l-a
pus pe Goebbels în fruntea noului Minister al Propagandei și Informației - iată
un guvern care se angaja să facă publicitate la o scară pe care nu și-o imaginaseră
vreodată, ceea ce însemna o susținere puternică a activității lor24. Aceștia l-au
revendicat cu mândrie pe Goebbels ca fiind de-al lor.

Cinica rea-credință a propagandei naziste a primit un impuls semnificativ din
partea cultului iraționalității practicat de adepții naziștilor: disprețul față de stan­
dardele iluministe de raționalitate, ba chiar disponibilitatea de a declanșa o ade­
vărată revoluție împotriva lor. în anii 1920 și 1930, multora a început să li se pară
că o astfel de revoluție împotriva rațiunii ar putea reprezenta o afecțiune cronică
a democrației.

în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea au avut loc două evoluții majore
și conexe. Prima a fost apariția politicii electorale de masă în majoritatea țărilor
europene. în 1871 existau doar două țări europene importante în care toți bărbații

186 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

adulți aveau drept de vot la alegerile naționale: Germania și Franța. Chiar și în
Marea Britanie relativ democratică, votul încă era legat de rolurile fiscale, exclu
zând o mare parte a bărbaților din clasa muncitoare. Până în 1914 însă, după
nenumărate reforme, majoritatea țărilor europene aveau ceva apropiat de „dreptul
de vot pentru toți bărbații majori” și urma să li se acorde drept de vot femeilor.

A doua evoluție a fost că au ieșit la iveală urile, prejudecățile și superstițiile
despre care europenii civilizați credeau că țin de îndepărtatul trecut medieval.
Mulți europeni credeau că această a doua evoluție era legată de prima. La începutul
secolului XX, o epidemie de acuzații de „ucidere rituală” s-a răspândit în Europa
Centrală și de Est. Era vorba despre ideea că evreii ucideau copii creștini pentru
a le folosi sângele ca să prepare azima de Paște. Chiar și în cosmopolita Franță,
înscenarea căpitanului Alfred Dreyfus sub acuzația de înaltă trădare în 1894 și
scandalul care a urmat au scos la iveală un tip nou și vitriolant de antisemitism.
In 1903, Erich Sello, cel mai de seamă dintre avocații pledanți berlinezi și autor
erudit de cărți și publicistică, scria deznădăjduit despre „cât de exasperant de
subțire... este poleiala de cultură care acoperă vechea mlaștină a barbariei morale
și intelectuale”. Clasele „care se socoteau cu mândrie ca făcând parte din rândul
celor cultivate” nu mai puteau considera „vânătoarea de vrăjitoare o molimă care,
pentru noi, este doar o legendă sinistră din trecut și de a cărei revenire în epoca
de aur a rațiunii și toleranței în care trăim nu se mai teme nimeni”25.

Gânditorii europeni au început să se preocupe de dezvoltarea unei astfel de
iraționalități și în special de efectele ei asupra politicii. Sociologul francez Gustave
Le Bon a devenit celebru și influent cu teoriile sale despre comportamentul maselor,
la fel ca filosoful german Friedrich Nietzsche cu analiza necruțătoare a moralei
convenționale și psihanalistul austriac Sigmund Freud cu afirmația sa că la baza
motivației umane stă impulsul sexual, nu gândirea rațională. Fascinația pe care o
exercita iraționalitatea a început să se răspândească peste tot, chiar și în discipline
precum dreptul, care căutase cândva să fie o paradigmă a logicii imparțiale.

Experiența Marelui Război a dat un impuls suplimentar acceptării iraționalității.
Nimic din ce era legat de război nu prea avea sens. Ce rost avea să te miști încet
sub focul mitralierelor ? în nicio țară numărul mare al victimelor nu a justificat
ceea ce s-ar fi putut câștiga. în toate țările, oamenii au fost expuși la patru ani de
propagandă care punea accentul pe uri viscerale și exaltare.

Hitler a reunit toate acestea - lipsa de onestitate deliberată, preocuparea față
de iraționalitatea publică, dar și dorința de a se delecta cu această iraționalitate.
Accentul pus de naziști pe rasă ca o cheie a istoriei și pe gândirea rasistă ca răspuns
la toate problemele își are originea deopotrivă în iraționalitatea antebelică și în
violența războiului. Gândirea rasistă nazistă era conștient antiintelectuală; „a gândi

COORDONAREA 187

cu sângele” era mottoul lor. în alte regiuni din Europa, acest tip de ideologie
rasistă începea să fie atacat. în anii 1930, în Franța a apărut ideea că „rasismul”
este un concept negativ. în Marea Britanie opoziția față de genul de rasism practicat
în Germania era și mai puternică. Adesea, aceste critici erau și ele ambigue. Julian
Huxley, un biolog englez care susținea eugenia, considera că naziștii dăunează
cauzei. însă critica sa la adresa doctrinelor rasiste naziste era extrem de sarcastică:
„Vecinilor noștri germani”, scria el, le plăcea să-și închipuie că sunt „blonzi, cu
craniul alungit, înalți și virili”. Huxley propunea o imagine compusă „din cei mai
faimoși exponenți ai acestui punct de vedere. Fie acesta blond ca Hitler, dolihocefal
[cu craniul alungit și îngust] ca [Alfred] Rosenberg [care avea o față rotundă],
înalt ca Goebbels [care avea cam 1,64 m], zvelt ca Goring [despre care se știa că
este corpolent]... Oare cât de mult ar semăna el cu idealul german?”26.

Respingerea raționalității mergea deseori mână în mână cu o respingere a
Occidentului liberal, capitalist, punct central pentru mișcarea nazistă, precum și,
în general, pentru extrema dreaptă a Republicii de la Weimar. în timpul Primului

Război Mondial, romancierul Thomas Mann a glorificat „cultura” germană, pla­
sând-o în opoziție cu „civilizația” capitalistă liberală din Marea Britanie și Franța,
pe care o denigra. El s-a răzgândit mai târziu, dar alții nu. Scriitorul conservator
naționalist Edgar Julius Jung scria cu dispreț că Tratatul de la Versailles și
Societatea Națiunilor erau „simbolurile victoriei din 1789” - cu alte cuvinte, ale
valorilor democratice și liberale ale Revoluției Franceze. Republica de la Weimar
era și ea o „descoperire tardivă a Iluminismului în centrul Europei”. Germanii,
afirma Jung, ar trebui să se opună Iluminismului prin „tradiție, sânge și spirit
istoric”27.

Observatorii contemporani erau categoric conștienți de modul în care naziștii
profitau de apelul la iraționalitate. Unul dintre cei mai fini observatori a fost tânărul
Peter Drucker, care ulterior a devenit celebru în Statele Unite ca specialist în
managementul afacerilor. în anii 1930 era jurnalist și student la drept în Germania.
Drucker s-a născut într-o familie de evrei din Viena, cu multe relații în elita inte­
lectuală austriacă. Faimoșii economiști Joseph Schumpeter, Friedrich Hayek și
Ludwig von Mises erau prieteni de familie, iar distinsul jurist Hans Kelsen era
unchiul său.

Drucker a înțeles intuitiv unele elemente ale nazismului pe care, decenii mai
târziu, istoricii încă se străduiau să le rezolve. El credea că doctrinele naziste și
fasciste au evoluat într-un climat general de pierdere a credinței - nu numai în
capitalism, ci și în socialism. întrucât nu existau răspunsuri pozitive la nicio
problemă socială, nazismul putea fi doar împotriva tuturor, chiar și împotriva unor
lucruri incompatibile: era antiliberal și anticonservator, antireligios și antiateist,

188 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

anticapitalist și antisocialist și, mai ales, antisemit. într-o notă deosebit de pătrun
zătoare, Drucker menționa că nazismul a avut succes nu pentru că oamenii credeau
mesajele sale, ci în ciuda faptului că nu credeau. Succesele naziștilor, sublinia el,
au fost „însoțite de o presă ostilă, un radio ostil, un cinematograf ostil, o Biserică
ostilă și un guvern ostil care au evidențiat neobosit minciunile naziștilor, incon­
secvența naziștilor, promisiunile lor irealizabile, precum și pericolele și nebunia
care le însoțeau evoluția”. Și conchidea că, indubitabil, „nimeni nu ar fi fost
nazist dacă credința rațională în promisiunile naziștilor ar fi fost o condiție
prealabilă”28.

Cea mai bună explicație a nazismului Drucker o găsise la un agitator nazist
„pe care, cu mulți ani în urmă, l-am auzit proclamând la o întrunire a țăranilor,
care aplaudau furtunos: «Noi nu vrem prețuri mai mici la pâine, nu vrem prețuri
mai mari la pâine, nu vrem prețuri neschimbate la pâine - noi vrem prețuri nați-
onal-socialiste la pâine”29. Deoarece furia și ura lor inconsistente din punct de
vedere logic nu au adus niciodată progrese sociale satisfăcătoare, singurul lucru
pe care se puteau baza naziștii era recursul la acest tip de iraționalitate : nazismul
putea să „își îndeplinească obiectivul doar printr-un miracol”. Prețurile mai ridicate
ale pâinii, prețurile mai mici ale pâinii și prețurile neschimbate ale pâinii „au dat
greș. Singura speranță constă într-un fel de preț al pâinii care să nu fie niciunul
dintre acestea, pe care nimeni nu l-a mai văzut până acum și care să demonteze
evidența oferită de rațiune”30.

Rezultatul a fost că deseori germanii care au luptat din greu pentru săraci și
defavorizați au fost cei mai dezamăgiți de lipsa de înzestrare a oamenilor obișnuiți
pentru viața democratică. Când naziștii au înregistrat prima lor victorie, în 1930,
prim-ministrul Prusiei, Otto Braun, a declarat că nu ideea de democrație a eșuat.
Eșecul era mai degrabă al „unei părți considerabile a poporului german”, care nu
s-a dovedit a fi la înălțimea „responsabilității aflate deodată pe umerii săi”31. La
începutul anului 1933, veteranul avocat și politician social-democrat Wolfgang
Heine îi scria prietenului său Carl Severing: „Mi se pare că nici clasa muncitoare
nu era încă suficient de matură pentru a-și exprima voința democratică”. Severing
a răspuns că „era de la sine înțeles” că e de acord. El a adăugat că nu Constituția
de la Weimar era de vină pentru rezultate. Problema o constituiau „oamenii care
erau lipsiți de educație politică și care nu știau cum să folosească corect drepturile
ce le fuseseră acordate”32. Socialistul revoluționar Ernst Toller a atins aceeași
coardă în sumbra autobiografie pe care a terminat-o după ce a plecat în exil în
1933 : „Oamenii s-au săturat de rațiune, s-au săturat de gândire și de reflecție. Ei
se întreabă ce a făcut rațiunea în ultimii ani, ce bine ne-au făcut înțelegerea și
cunoașterea”33.

COORDONAREA 189

Și abilul reporter politic Konrad Heiden era frustrat de propria incapacitate de
a-i face pe cititorii lui să înțeleagă disprețul naziștilor față de adevăr și de a le
contracara minciunile în mod eficient. O dată, admira talentul retoric cu care
Hitler făcuse un portret al „evreului, care merge [într-o stațiune montană] ca să
slăbească”. Chiar dacă avea „cizme galbene noi-nouțe” și un „rucsac frumos, în
care nu ducea aproape nimic”, el nu urca niciodată muntele. Se oprea acolo unde
se oprește trenul și se mulțumea cu barul hotelului. „Nu e și cazul clasei noastre
muncitoare”, a continuat Hitler. El a descris opusul acestei imagini: „germanii”
slabi, extenuați și săraci, care se mulțumeau cu echipamentul din 1913 sau 1914.
Comentând această interpretare, Heiden se plângea că „ar fi lipsit de sens să-1
contrazic; ar fi lipsit de sens să spun că nici arienii grași cu cizme galbene noi
nu se duc bucuroși prea departe de calea ferată”. Ar fi lipsit de sens, continua
Heiden, pentru că „negarea ar fi auzită, poate crezută și sigur uitată”. în schimb,
imaginea creată de Hitler, schițată cu „impresionante sclipiri de geniu”, avea să
„rămână indestructibilă. După ce o auzeai, nu o mai uitai niciodată”34.

într-o carte din 1932 despre mișcarea nazistă, intitulată Hitlers Weg (Drumul
lui Hitler), viitorul președinte al Republicii Federale Germania Theodor Heuss
aducea, demoralizat, un tribut similar abilității propagandistice a liderului nazist.
Heuss observa că pasajele despre propagandă din Mein Kampf erau „mai bune și
mai exact scrise” decât restul cărții. „Aici”, spunea Heuss, „se exprimă un om
care înțelege despre ce e vorba”35.

într-un sens direct și material, Marea Criză le-a făcut viața grea reporterilor
precum Heiden și acelei părți a presei germane care se angajase atât în investigarea
rațională a realității sociale, cât și în politica democratică sau de centru. Republica
de la Weimar era renumită pentru marile ei ziare liberale Frankfurter Zeitung,
Vossische Zeitung și Berliner Tageblatt. Și totuși, aceste ziare au eșuat împreună
cu alegătorii democrați de centru care le susținuseră. Frankfurter Zeitung, de pildă,
a avut în medie un tiraj de 110.000 de exemplare pe zi în 1918, dar până în 1932
vânzările zilnice au scăzut la jumătate. Și celelalte două ziare au avut aceeași
soartă. Pierderea a sute de mii de mărci pe an, evident, nu a putut fi susținută.
Frankfurter Zeitung a fost „salvat” printr-o infuzie de capital din partea industri­
așilor, în special din partea uriașului concern chimic IG Farben.

Această finanțare a avut un impact previzibil asupra conținutului ziarului. în

1930, romancierul Joseph Roth, care scria și la ziar, a publicat un articol despre
poluarea cauzată de uzina chimică Leuna din Merseburg. Un membru al consiliului
de administrație al conglomeratului IG Farben i-a scris editorului lui Roth, plân-
gându-se că „pur și simplu nu ați reușit să eliminați din personalul vostru” acele
„elemente” care, cu „toate mijloacele, chiar și sordide, își arată resentimentele
împotriva marilor afaceri”. Frankfurter Zeitung l-a trecut pe Konrad Heiden la

190 CUM MOARE DEMOCRAȚIA

suplimentele „ilustrate” și la cele dedicate „femeilor”, după standardele epocii
o retrogradare serioasă pentru un jurnalist de sex masculin36.

De fapt, în presă și în administrarea justiției (două domenii în care se presupune
că evaluarea rațională a probelor este esențială) disprețul naziștilor față de adevni
și rațiune a fost cel mai limpede. Am văzut cât de revelator de detaliate erau
planurile naziste pentru presă chiar în programul din 1920 al partidului. De îndma
ce au ajuns la putere, naziștii au început să închidă ziarele de opoziție. Jurnaliștii
critici, de stânga puteau ajunge în închisoare sau în lagărele de concentrare. Aceasi.i
a fost soarta lui Carl von Ossietzky, pacifist și redactor al revistei săptămânale
Die Weltbiihne, și a ziaristului Egon Erwin Kisch, care fusese cândva client obișnuii
la Cafe Megalomania. Jurnaliștii care nu au fost închiși au fost repede înregimen
tați, primind zilnic indicații despre ce trebuiau să scrie și cum trebuiau să scrie
Pe la mijlocul anului 1933, toate ziarele germane aveau în esență același conținui
Corespondenții străini încă puteau spune adevărul publicului din afara Germanici,
însă chiar și ei erau amenințați, hărțuiți și uneori arestați. Telegramele lor erau
adesea oprite. Atunci când unul dintre cei mai buni astfel de jurnaliști, corespon
dentul american Edgar Ansel Mowrer, a fost forțat să plece din țară, un ofițer din
Gestapo l-a întrebat când crede că se va întoarce. „Când voi putea reveni împreuna
cu vreo două milioane de conaționali” a fost răspunsul sfidător al lui Mowrer.
Individul de la Gestapo, care a înțeles aluzia, a insistat că un asemenea lucru este
imposibil. „Nu și pentru Fiihrer”, a spus Mowrer. „Fiihrerul poate realiza orice.”37

Imediat după ce a devenit cancelar, Hitler s-a întâlnit cu reprezentanți ai presei
naziste și le-a spus că se așteaptă ca ei să educe „întreaga presă germană în ideca
de a sluji poporul ca principiu suprem”. Presa trebuia să fie o „reflectare veridică
a vieții și spiritului german”, a continuat el, dar această misiune „a fost adesea
subordonată altor interese de către o bună parte a presei de azi”. El avea să „punii
suflet” contra „acelui tip de jurnalism care a abuzat de libertatea sa” pentru a se
angaja într-o „agitație antinațională”38. Prin 1934, Goebbels își exprima satisfacția
că presa răspundea la evenimente „corect” chiar și fără să i se spună ce să facă.
Și totuși, ca de obicei, el nota în jurnalul său că „orice om care mai are un dram
de onoare va avea mare grijă să nu se facă jurnalist”39.

Judecătorii, avocații și legea se numărau, de asemenea, printre lucrurile pe
care Hitler le disprețuia cel mai mult, iar regimul său a fost un asalt prelungii
împotriva raționalității, previzibilității și integrității legii. Cel mai important caz
juridic din primul an al regimului lui Hitler a fost procesul incendierii Reichstagului,
în care nu numai Marinus van der Lubbe, ci și trei activiști bulgari și un comunisl
german au fost acuzați de înaltă trădare. Judecătorii Curții Supreme a Reichului
au arătat un minimum de curaj, achitându-i pe cei patru comuniști, deoarece
dovezile împotriva lor erau fie inexistente, fie în mod evident și rizibil fabricate

COORDONAREA 191

de poliție. Pe Hitler l-au înfuriat atât de tare aceste achitări, încât a dispus crearea
unei noi instanțe, Curtea de Justiție a Poporului (Volksgerichtshof), special pentru
infracțiuni politice. Pe toată durata celui de-al Treilea Reich, judecătorii au fost
criticați direct și uneori demiși pentru pronunțarea unor verdicte care îl nemulțu­
meau pe Fiihrer. întreaga idee de drept ca sistem limpede și previzibil de drepturi
și îndatoriri a fost schimbată radical în timpul regimului lui Hitler. Juriștii naziști,
printre care și celebrul Carl Schmitt, care fusese cândva consilier în guvernele lui
Papen și Schleicher, s-au încurcat în propriile argumente explicând că legea este
ce spune Fuhrerul. Ei au avansat un nou concept juridic, „Puterea Fuhrerului”,
în locul mai vechilor idei despre legitimitatea constituțională. Deși naziștii vorbeau
despre introducerea unor versiuni cu totul noi ale legilor importante din Germania,
în special ale codurilor penal și civil, nu au dus acest proiect la capăt niciodată.
Cert este că și legea lor, redusă la niște coduri obligatorii, ar fi fost o încălcare
prea mare a puterii arbitrare a lui Hitler.

DUPĂ ASCENSIUNEA LUI HITLER la funcția de cancelar, naziștii au mai
trebuit să câștige ceea ce au numit cu toată franchețea ultimele alegeri, din 5 martie
1933. La sfârșitul unei alte campanii marcate de violență extremă în care partidele
de opoziție au avut din ce în ce mai puțin spațiu de manevră, naziștii au obținut
43% din voturi. Partenerii lor din Partidul Național Popular German au obținut
8%, oferind coaliției lor o majoritate simplă în Reichstag. Cu toate acestea, Hitler
se aștepta la mai mult. Martin Sommerfeldt, secretarul de presă al lui Goring, a
afirmat că l-a auzit pe Hitler spunându-i lui Goring în noaptea alegerilor: „Atâta
timp cât mai trăiește moșul, nu vom putea scăpa de gașca asta”. „Moșul” era,
desigur, Hindenburg. „Gașca” însemna Papen, Hugenberg și Partidul Național
German40.

Hitler voia ca Reichstagul să voteze un „Act de împuternicire” care să delege
toate puterile legislative administrației sale timp de patru ani. Fiindcă implica o
modificare a constituției, o astfel de lege necesita o majoritate de două treimi.
Hitler trebuia să amenințe ori să lingușească alte partide pentru a vota cu el.

Noua sesiune a Reichstagului s-a deschis cu așa-numita Zi a Potsdamului.
Potsdamul, un mic oraș aflat la sud-vest de Berlin, a fost mult timp reședința
regilor Prusiei și reprezenta centrul spiritual al patriotismului conservator prusac,
începând cu 1929, conservatorii tradiționali căutaseră o modalitate de a lega miș­
carea lui Hitler de agenda lor. Ziua Potsdamului a fost concepută ca o demonstrație
a acestei presupuse „unități naționale”. Ziua a început cu slujbe religioase separate,
catolice și protestante. Ceremonia de inaugurare a Reichstagului a avut loc în
Biserica Garnizoanei din Potsdam, spațiu sacru pentru patriotismul conservator