Constantin Noica-Despartirea de Goethe-Humanitas (2000)

200 DESPĂRŢIREA DE GOETHE

căutător al frumosului (Helene), ca atare - vom adăuga­
un neliniştit, pe cînd Goethe îl şi obţine, la alţii sau în creaţia
proprie, avînd astfel un plus de împăcare în el. Pe de altă
parte însă Faust nu se minunează în faţa frumosului, n-are
sfînta uimire a unui Lynceus, care este şi a lui Goethe. în
fond, în amîndouă trăsăturile acestea relevate de GundoU*
apare ceva din acel "nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit",
lege care funcţionează la Goethe, măcar în cazul frumosului,
pe cînd la Faust nici aci.54 De aceea, Faust este neîmpăcatul
prin excelenţă, chiar atunci cînd găseşte, pe cînd Goethe
are totuşi ceva din seninătatea, destinderea, deschiderea cău­
tătorului adevărat.

Iar aci putem înscrie trăsătura ce ni se pare hotărîtoare
pentru deosebirea dintre ei doi : proasta dispoziţie a lui Faust,
absenţa surîsului la el. Poate părea minor gîndul acesta, dar
din surîs Goethe a făcut, cuceritor dacă nu convingător, o
adevărată cheie metafizică. Surîsul, nevinovăţia pe toate pla­
nurile spiritului, primăvara, sînt în miezul viziunii, am putea
spune al religiei lui Goethe. Werther nu cerea el oare preo­
tului, în chip atît de semnificativ, să se ţină în biserică predici
împotriva proastei dispoziţii, ca împotriva oricărui alt păcat,
poate a păcatului ? Şi nu se simţise poetul toată viaţa, chiar
în ceasul cînd dragostea lui pentru Ulrike nu-şi putea găsi
împlinirea, "un ales al zeilor" - spre deosebire de celălalt,
der Gottverhasste55 ?

Nu, făptura încruntată, blestemată, stinsă de viaţă, a lui
Faust nu este făptura lui Goethe. Poate de aceea era şi atît
de greu să se menţină alături de eroul său, de aceea îl tot
face să cadă, de-a lungul a 60 de ani de creaţie literară (vezi,
de exemplu, scrisoarea către Cotta, de la 17-XI-1800). El
crea din bucurie, sub chemarea ocazionalului, iar Faust -
după prima întîlnire cu el în perioada titanismului - îi
apărea exact contrariul pentru ceea ce recomandase el atît
de stăruitor, das Gelegenheitsgedicht56•

• Vezi: Gundolf, op. cit., p. 772.

o INTERPRETARE DIN FAUST 201

Dar nu putea fi ceva doar ocazional, pentru că era întreg
destinul lui Goethe în joc, vine să spună partea a doua a
argumentului. Făptura lui Faust nu e cea a lui Goethe, dar
destinul unuia l-ar reflecta pe al celuilalt : "ocazia" aci ar fi
întreaga viaţă a lui Faust; şi, după cum spun comentatorii,
opera sa nu se putea sfîrşi decît cu sfîrşitul vieţii sale.

Ce este într-un asemenea argument ? Fireşte, destinul
autorului se împleteşte în general cu cel al eroului, mai ales
în cazul lui Goethe, ale cărui creaţii sînt "fragmente dintr-o
vastă confesiune" . Să-i acordăm lui GundoH că la Goethe
joacă un mystischer57 şi un bildnischer Hunger58, o năzuinţă
către tot, în acelaşi timp cu una către Selbstheit59 ; eternitate
şi clipă.* Să-i acordăm şi că acesta ar putea fi sensul bun al
celor două suflete din Faust si că detinem aci "tema funda­
mentală" a lui Goethe, ca şi a �roului:Dar dezbaterea aceasta
nu e proprie lui Goethe ori lui Faust; este doar una dinfor­
mele pe care le ia cea dintre sinele individual şi cel absolut.

Tema aceasta poate fi fundamentală pentru Goethe, dar
nu e specific goetheeană, căci e în realitate tema oricărei
angajări în viaţa spiritului. Că ea poate obţine o soluţie
religioasă, ori una mistic poetică, ori una riguros filozofică,
nu are însemnătate în principiu. Dar aci are însemnătate în
fapt, în măsura în care, cum o arătam, conştiinţa faustică
se vrea una filozofică, sau nu rămîne să fie decît aşa ceva.
Tema fundamentală nu contează - ea fiind de astă dată
"tema" însăşi ; dar contează drumul către ea. Prin urmare,
acoperirea de destin a eroului cu autorul trebuie să fie de-a
lungul drumului. Se poate vorbi de aşa ceva ? învaţă ceva
Goethe de la Faust ? Sporeşte întru cîtva substanţa lui Faust
prin destinul real al lui Goethe ?

Singur ultimul lucru e valabil, dar şi acesta doar ca întin­
dere. Faust are un cuprins tot mai mare cu cît Goethe trăieşte
mai mult, şi atîta tot ; dar nu e dus mai departe şi, în orice
caz, nu-l duce el pe Goethe mai departe. Cu un Wilhelm

* Vezi : Gundolf, op. cit., p. 132 şi urm.

2 02 DESPĂRŢIREA DE GOETHE

Meister era altceva. Aci destinul eroului e instructiv şi pen­
tru autor; simţi limpede că acesta n-a putut şti de la început
ce i se întîmplă eroului său (nu i-a scris cu mulţi ani înainte
finalul, ca pentru Faust), iar farmecul cărţii vine tocmai din
reuşita aceasta obiectivă, pentru că desigur subiectivă, de-a
lăsa pe Saul să plece după măgăriţele tatălui său şi de a-l
vedea cucerind un regat.

Fireşte, Wilhelm Meister nu obţine chiar un regatîn Lehr­
jahre, şi încă mai puţin în Wanderjahre, la capătul cărora
realizează că trebuie să devină doar un specialist, respectiv
un chirurg. Dar tot ce este un sens ascendent, ba - în lumina
teribilei specializări ce avea să vină pe lume - e un sens pro­
fetic în această împlinire a lui Wilhelm, care plecase în lume
ca un armer Hund60• Pe cînd afirmaţia unui Gundolf, cum
că "Faust sfîrşeşte ca Wilhelm Meister, un specialist", respec­
tiv, ca un om de stat, conducător, inginer al lumilor şi nici
măcar al destinelor, arată dintr-o dată, cum spune comenta­
torul singur*, că nu e vorba de o împlinire, cît de o renunţa­
re, pentru cineva care începuse cu Mahomed şi Prometeu.

Hotărît, Goethe nu învaţă nimic de la Faust, decît cel
mult că titanismul fără filozofie ori religie n-are sorţi de reu­
şită, iar cu ele nu poate rămîne titanism. Dimpotrivă, s-ar
putea spune că Faust învaţă ceva, dar doar ce ştie Goethe
încă de la început. Cînd, la sfîrşitul existenţei sale, cu umbra
Grijei peste el, Faust exclamă :

Dac-aş putea magia fără de sfială
S-o-nIătur, vrăjile cu totul să le uit,
Dac-aş putea să stau, Natură! om în faţa ta,
Viaţa omenească ar fi vrednică de osteneală.

(versurile 1 1 404- 1 1 407)

Te întrebi dacă mai era nevoie de toate rătăcirile faustice,
spre a cuceri simpla poziţie de totdeauna a lui Goethe :
dialogul direct cu natura, fără ispita de tinereţe a magiei,

* Vezi : Gundolf, op. cit., p. 748.