38.Evolutia sistemului valutar si financiar international si socurile generate

Analele ASEM, ediţia a VIII-a 243

EVOLUŢIA SISTEMULUI VALUTAR ŞI FINANCIAR INTERNAŢIONAL
ŞI ŞOCURILE GENERATE DE DISFUNCŢIONALITĂŢILE ACESTUIA

Conf. univ. dr. Viorelia LOPOTENCO

Natural character development is determined by criteria IMS breeding and reflect the basic
stages of national and global economic development. And this, because it is creating a mismatch
between the regular IMS principles and outlined changes in the structure of world economy and also
the realignment between the centers of power base. A discrepancy which is logical because the
economic life everything is in a continuous process of change quantitative and qualitative. In this
context regular IMS crises occur, which manifests itself in outbursts of foreign contradictions and
disturbances caused by discrepancies between the structural principles of regulation mechanism IMS
modified conditions of the world economy. IMS crises lead to ruin the system and its replacement by a
new IMS, intended to provide a relative stability. Currently, following the financial crisis IMS faces a
new bifurcations. According to this assessment will bring to the changing international financial
architecture that is in transition from a unipolar to rule IMS U.S. dollar to a new multipolar system
where it will shrink the role of the dollar and other currencies will increase the role.

Caracterul firesc al dezvoltării SVFI este determinat de criteriile de reproducţie şi re-
flectă etapele de bază ale dezvoltării economiei naţionale şi mondiale. Şi aceasta, deoarece,
periodic, se conturează o discordanţă între principiile SVFI şi modificările conturate în
structura economiei mondiale şi, totodată, a repoziţionării între centrele de putere de bază.
O discordanţă care este logică, fiindcă în viaţa economică totul este într-un continuu proces
de schimbare cantitativă şi calitativă. În acest context, periodic, apar crize ale SVFI, care se
manifestă prin izbucniri ale contradicţiilor valutare şi prin dereglări cauzate de necorespun-
derea principiilor structurale ale mecanismului de reglare a SVFI la condiţiile modificate ale
economiei mondiale.

Vorbind în termenii teoriei sistemelor disipative, starea unui sistem dinamic, care este şi
cazul SVFI, este reprezentată de un punct dintr-un spaţiu abstract, numit atractor, spre care
tinde starea sistemului. Există două categorii de atractori: atractori previzibili (well behaved),
pentru care o mică modificare a condiţiilor iniţiale este limitată în traiectorie când avansează în
timp (mişcarea pendulului); a doua categorie este aceea a atractorilor străini care rezultă din
traiectorii aproape de nedescurcat şi care se amestecă în spaţiul fazei. Evoluţia sistemului nu se
reproduce, în acest caz, niciodată identic. Dacă traiectoriile sunt convergente, ele vor fi sta-
tornice, datorită micilor perturbaţii. În caz contrar, se va înregistra haosul. Astfel, periodic, în
preajma unei bifurcaţii, care este condiţionată, nu în ultimul rând, de contradicţiile principiilor
SVFI şi procesul firesc al dezvoltării economiei mondiale, au loc aşa-numitele smucituri, care
pregătesc un salt atât cantitativ, cât şi calitativ sau ordine din fluctuaţie. Smuciturile pot fi
considerate nişte disfuncţionalităţi ale SVFI. Astfel de „smucituri” s-au produs de mai multe ori
pe parcursul evoluţiei fenomenului mondo-financiar şi monetar.

Crizele SVFI duc la o năruire a sistemului şi înlocuirea sa cu un nou SVFI, care poate să
asigure o stabilitate relativă.

Crearea unui nou sistem valutar financiar internaţional parcurge trei etape de bază:
formarea şi constituirea premiselor, determinarea principiilor şi menţinerea conti-
nuităţii cu sistemul precedent;
constituirea unei entităţi structurale, finalizarea construcţiei, activizarea treptată a
principiilor noului sistem;

244 Analele ASEM, ediţia a VIII-a

crearea unui sistem valutar financiar internaţional deplin funcţional pe bază de
integritate completă şi legătura organică dintre elementele sale.
Primul sistem valutar-financiar internaţional s-a format necondiţionat în sec. XIX, după
revoluţia industrială bazată pe monometalismul de aur sub forma standardului de aur.
Juridic, el a fost înfiinţat prin intermediul unui acord interstatal la Conferinţa de la Paris din
1867, unde aurul a fost recunoscut ca formă unică a banilor din lume. În condiţiile în care
aurul îndeplinea toate funcţiile banilor, sistemele – atât cel naţional cât şi mondial – monetar
şi valutar erau identice.
Monedele naţionale se defineau prin conţinutul lor valoric stabilit prin lege de către
statele respective. Acest conţinut se numea valoare paritară, valoare care se materializează
într-o cantitate de aur fin pus la baza unităţii monetare.
Condiţiile ce trebuiau îndeplinite de acest etalon erau să fie cât mai stabil şi cu valoare
unanim recunoscută pe piaţa mondială. Deci, pentru un timp, etalonul a fost aurul (monede
sau lingouri), apoi a urmat etalonul aur devize, sau o altă monedă de referinţă cotată bine pe
piaţa internaţională. Este caracteristic faptul că, în acea perioadă, achitările între state erau
efectuate prin intermediul tratelor (cambii transferabile), care erau emise în valută naţională,
de obicei, a Marii Britanii. Lira sterlină juca un rol de frunte în lume, deoarece, în decursul
anilor 1815-1914, conţinutul său de aur nu s-a modificat, ca, de altfel, şi cel al francului francez.
Pe parcursul Primului Război Mondial, criza sistemului vechi era inevitabilă, ea fiind
condiţionată şi de situaţia gravă din timpul şi de după război. A fost stabilit standardul aur
devize bazat pe aur şi pe valutele de bază care puteau fi schimbate în aur. Valuta folosită
pentru achitările interstatale se numea devize.
Al doilea sistem valutar-financiar internaţional a fost, juridic, formulat prin acordul
interstatal din 1922, la conferinţa economică internaţională de la Genova.
Sistemul valutar-financiar internaţional de la Genova funcţiona în baza câtorva prin-
cipii: baza lui o constituiau aurul şi devizele; s-a păstrat paritatea de aur; s-a reconstituit regi-
mul cursurilor libere flotante; reglările valutare se efectuau prin intermediul unei politici va-
lutare active, conferinţe internaţionale.
În perioada 1922-1928, a fost atinsă o stabilitate valutară relativă. Dar punctele slabe erau
prea evidente, printre care: procesul de stabilizare a valutelor s-a extins pe câţiva ani, ce a fost o
premisă pentru războaiele valutare; în locul standardului de aur monedă s-au introdus forme
prescurtate a monometalismului de aur în sistemele valutare şi monetare; metodele stabilizării
valutare au fost necorespunzătoare, devalorizarea fiind dezastruoasă pentru economiile majo-
rităţii ţărilor, cu excepţia Marii Britanii, unde a avut loc o revalorizare; stabilizarea valutelor a
avut loc prin intermediul creditelor străine şi, respectiv, a unor condiţii dezavantajoase. Pentru
această perioadă, este caracteristică creşterea potenţialului economico-valutar al SUA, pe plan
mondial, care devine centru financiar cu sediul la New York, se transformă din debitor în
creditor şi ale cărui rezerve de aur oficiale erau cele mai mari.
SUA a început campania pentru rolul principal al dolarului, dar a obţinut statutul de valută
de rezervă doar după al Doilea Război Mondial. În perioada dintre cele două războaie, dolarul şi
lira sterlină nu au fost recunoscute în lume, deşi erau valute active din timpul războiului.
Stabilizarea valutară a fost distrusă de criza mondială din anii 1930. Valorile paritare s-
au dovedit a nu fi practice, deoarece erau prea rigide în timp, se modificau la intervale de
timp mari, iar valoarea reală a monedelor varia mai repede, de cele mai multe ori survenind
mari diferenţe între acestea. Au existat încercări multiple în ceea ce priveşte valoarea

Analele ASEM, ediţia a VIII-a 245

paritară, dar, în final, s-a constatat că valorile paritare nu au nicio utilitate, întrucât prin
aceste modificări nu făceau decât să fie în urma variaţiei valorilor pe piaţa mondială, iar în
cazuri de criză, nu mai aveau nicio însemnătate.

Caracteristicile de bază ale crizei din 1929-1936 au fost: caracterul ciclic şi structural; o
durată îndelungată; a fost foarte acută şi adâncă, cu apariţia „banilor fierbinţi” ai specu-
latorilor, a căror apariţie şi dispariţie bruscă înrăutăţeau situaţia; intensitatea şi perioadele de
afectare a ţărilor care era foarte diferită.

În urma crizei, sistemul valutar-financiar internaţional de la Genova şi-a pierdut elasti-
citatea şi stabilitatea relativă. Cu toate că valutele nu mai erau schimbate pe aur în circuitul
intern, s-a păstrat convertibilitatea externă a valutelor în aur, conform acordului semnat între
băncile centrale ale SUA, Marea Britanie şi Franţa.

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1937, a trecut al doilea val al crizei care a
depreciat toate valutele, lăsând o instabilitate totală. În timpul războiului toate ţările au
introdus restricţii valutare, atât ţările care participau la război, cât şi cele neutre. Cursurile
valutare blocate aproape că nu s-a modificat în această perioadă, ele pierzând rolul activ în
relaţiile economice. Importanţa aurului în calitate de bani internaţionali a crescut, Germania
fascistă luând tot aurul din băncile centrale ale ţărilor ocupate după ce a irosit rezervele sale
pentru pregătire de război.

Criza a mai fost amplificată de faptul că Germania emitea în ţările ocupate bani care nu
aveau nicio bază pentru garanţie, cursul mărcii era supraevaluat şi era folosit clearingul
valutar care a dăunat grav economiei ţărilor ocupate.

Cel de-al treilea sistem valutar-financiar internaţional a fost înfiinţat la Conferinţa
ONU de la Bretton Woods. În 1944, naţiunile majore aliate s-au întâlnit la Bretton Woods
pentru a proiecta un mecanism de restabilire a economiilor ţărilor distruse în urma Celui de-
al Doilea Război Mondial. Ei au creat o nouă arhitectură financiară internaţională, bazată pe
regimul cursului de schimb valutar fixat şi pe convertibilitatea dolarului american cu aurul.

Acordul a fost semnat la 22 iulie şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945. Noul sistem
trebuia să păstreze părţile pozitive ale standardului de aur, dar fără neajunsuri. Acest sistem a
fost primul care se baza pe un acord semnat de statele importante pe plan mondial. Din acel
moment, sfera valutară internaţională a devenit obiectul de regularizare a guvernelor
aproape tuturor ţărilor din lume.

Principiile de bază ale sistemului valutar-financiar de la Bretton Woods au fost:
1. Fiecare ţară care a participat la Conferinţa de la Bretton Woods era obligată să

stabilească conţinutul în aur şi dolari SUA al unităţii sale monetare, astfel, fixând
paritatea valutară dintre valuta sa şi a celorlalte ţări;
2. Fiecare ţară se obliga să menţină cursul valutei sale neschimbat faţă de orice altă
valută. Cursurile de piaţă ale valutelor nu trebuiau să devieze de la parităţile fixate
în aur sau dolari SUA mai mult de 1% într-o direcţie sau alta. Devalorizarea cu mai
mult de 10% se permitea doar cu acordul FMI;
3. În calitate de monedă internaţională, la nivel cu aurul, era considerat dolarul SUA;
4. Trezoreria SUA se obliga să schimbe dolarii băncilor centrale ale altor ţări în aur,
35 de dolari pentru 31,1 grame de aur;
5. Pentru prima dată, s-au creat organismele valutar-financiare internaţionale – Fon-
dul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD).

246 Analele ASEM, ediţia a VIII-a

Sistemul de la Bretton Woods a activat fără modificări din 1945 până în 1970, iar unele
elemente ele ei s-au păstrat până la mijlocul anilor ’70. Aceştia au fost anii „miracolului
economic”, pe parcursul căruia au fost înregistrate tempouri sporite ale creşterii tuturor
indicatorilor macroeconomici. Au fost lichidate pierderile colosale din urma războiului şi
comerţul mondial se dezvolta vertiginos.

Dezvoltarea economică a permis multor ţări să revină la convertibilitatea valutelor sale,
printre care Germania, Franţa, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, precum şi Anglia, ţările scandi-
nave, Austria şi Suedia, iar mai târziu şi Japonia. Acesta a fost rolul pozitiv al noului sistem.

Totuşi, acest sistem a favorizat cel mai mult SUA, dolarul, la sfârşitul anilor ’60, practic,
deţinând monopolul sferei de achitări internaţionale şi aproape eliminând sfera de influenţă
a lirei sterline, dar stabilitatea dolarului SUA a fost parţială.

Mult timp, ţările care foloseau dolarul simţeau insuficienţa lor acută, „foamea pentru
dolari”. Ţările Europei şi Japonia resimţeau puternic dependenţa faţă de SUA. Dar odată ce
cantitatea dolarilor deţinută de cetăţenii străini creştea iar cantitatea aurului din rezervele
SUA se micşora, a apărut problema asigurării dolarului şi menţinerii lui ca monedă interna-
ţională de rezervă. Astfel, în 1971, preşedintele Richard Nixon a stopat convertibilitatea
dolarului în aur aceasta fiind sfârşitul politicii de schimb a aurului pe dolar, al politicii care a
durat 37 de ani.

Politica nouă a rupt legătura dintre aur şi costul internaţional al dolarului, permiţând
pieţelor să-i stabilească cursul, adică a făcut dolarul „flotant”. Ca rezultat, la începutul anului
1974, celelalte valute puternice liber „flotau” între ele. Aceasta a constituit sfârşitul
sistemului de la Bretton Woods, care se baza pe cursul fixat faţă de dolarul SUA.

Daunele serioase, pricinuite sistemului valutar-financiar internaţional de criza energe-
tică şi de folosirea neraţională a dolarului SUA, în calitate de monedă unică de rezervă, au
condiţionat crearea unui nou sistem valutar.

Elementele de bază ale acestui sistem au fost determinate la conferinţa FMI de la
Kingston (Jamaica), din ianuarie 1976:

Aurul îşi pierdea rolul de monedă şi era considerat marfă, deşi lichiditatea sa înaltă
tenta multe ţări să-i ofere un loc important în rezervele valutare de aur.
Ţările primeau dreptul de a alege regimul cursului valutar.
Cotizaţiile plătite de către ţările FMI nu mai erau în formă de aur.
A fost introdus standardul Dreptului Special de Tragere (DST). Prin crearea lui, s-
a urmărit remedierea deficienţei sistemului de la Bretton Woods, care nu a reuşit
să realizeze echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin emisiunea lor cel puţin o parte
din formarea lichidităţii internaţionale devine independentă de orice îngrădire
materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională. DST-ul a fost un ban de cont
emis de FMI fără o garanţie materială. Calculul privind emisiunea DST a inclus:
volumul comerţului internaţional; rezervele valutare oficiale ale statelor; lichidita-
tea internaţională; starea balanţelor de plăţi.
Dar problema DST constă în faptul că el nu îndeplinea rolul banilor internaţionali, nu
constituia o alternativă pentru puterea dolarului SUA.
Sistemul recunoştea faptul că relaţiile economice schimbătoare între ţări necesită o flo-
tare permanentă a cursurilor, că devierile pe termen scurt ale valutelor puteau cauza distru-
gerea fluxurilor comerciale şi financiare. De aceea, băncile centrale trebuiau să regularizeze
procesele speculative.

Analele ASEM, ediţia a VIII-a 247

Din aprilie 1978, sistemul a început să lucreze şi funcţionează şi acum. La crearea
acestui sistem au participat atât ţările industriale puternice, cât şi cele în curs de dezvoltare.
Sistemul de la Kingston din Jamaica presupune administrarea cursurilor flotante.

Caracteristică este pierderea rolului autotputernic al dolarului SUA, odată cu dezvol-
tarea Europei şi a Japoniei. Acum, în lume, există 3 valute, care concurează pentru dreptul de
a fi monede de rezervă pe plan mondial: dolarul, euro şi yenul.

Regimul cursurilor valutare flotante, în majoritatea ţărilor, nu a dus la stabilizare, cu
toate intervenţiile majore. Acest regim nu a putut ajuta la ajustarea balanţelor de plăţi, nu a
putut să termine fluxul şi refluxul neaşteptat al banilor „fierbinţi”, specularea valutară. De
aceea, ţările preferă flotarea dirijată a cursurilor sale, menţinându-le prin diverse instrumente
ale politicilor valutare.

Criticii sistemului de la Kingston (Jamaica) consideră că dirijarea flotării nu este un
„sistem”. Aceasta presupune faptul că unele ţări intervin în funcţionarea cursului valutar, nu
doar cu scopul nivelării dezechilibrului speculativ sau pe termen scurt al valutelor, dar şi
pentru a menţine valutele sale cronic slabe. Ca perspectivă, este de aşteptat că ele vor pune
accent pe dirijare decât pe flotarea liberă. Aceasta ar duce la falimentul sistemului actual.
Totuşi, este puţin probabilă întoarcerea la paritatea stabilită.

Astfel, problemele sistemului de la Kingston (Jamaica) duc spre o reformă necesară. În
primul rând, este necesară găsirea unor noi căi de stabilizare a cursurilor valutare, redarea
unei noi forţe de coordonare a politicii valutar-economice a statelor de frunte.

Solidaritatea valutară este dictată de aspiraţiile lor de a perfecţiona mecanismul valutar
internaţional, care este una din sursele de instabilitate ale economiilor naţionale şi mondiale.
La baza neînţelegerilor valutare, se află rivalitatea celor trei centre.

Ca răspuns la instabilitatea sistemului de la Kingston (Jamaica), ţările UE au creat sistemul
valutar regional propriu pentru a stimula procesul de integrare economică. El este o parte
componentă importantă a sistemului internaţional. Evoluţia monedei europene este, deocam-
dată, un exemplu unical de trecere treptată a unui grup mare de ţări la o valută unică. Re.

Sistemul valutar de la Kingston (Jamaica) a permis ţărilor-membre ale FMI să aleagă
regimul cursurilor valutare. În timp ce ţările dezvoltate au ales regimul valutar flotant, ţările
în curs de dezvoltare folosesc câteva regimuri ale cursurilor valutare. Cursul valutar al majo-
rităţii ţărilor tinere este legat de o valută stabilă. Lider este dolarul SUA.

S-a mărit trendul creşterii numărului ţărilor în curs de dezvoltare, care folosesc mai
multe repere pentru valutele lor (coşul valutar). Ţările care au o poziţie valutar-economică
mai stabilă, cu diverse restricţii, trec la cursul flotant.

Aproximativ 25 de ţări, alegând un regim oarecare al cursului valutar, concomitent,
practică o mulţime de cursuri ale valutei sale: pentru export, pentru import şi pentru comer-
ţul extern în general.

În practica mondială, sunt bine cunoscute următoarele cursuri: al „stafidelor” Turciei,
al „bumbacului” Egiptului, „al cafelei” Brziliei ş.a. Totuşi, eficienţa acestor cursuri nu e prea
mare, ţinând cont de rata înaltă a inflaţiei din aceste ţări. Sunt frecvente cazurile când o ţară
sau alta brusc îşi modifică regimurile cursurilor valutare, trecând de la un regim la altul. De
obicei, valutele naţionale se supun devalorizării în aceste cazuri.

Având posibilitate de opţiune, ţările în curs de dezvoltare, totodată, nu sunt în stare să-
şi protejeze unităţile monetare proprii, faţă de devierile neaşteptate ale cursului valutelor
ţărilor dezvoltate şi de situaţia de pe piaţă valutară.

248 Analele ASEM, ediţia a VIII-a

În practica reglării cursurilor valutare ale ţărilor în curs de dezvoltare, s-a folosit des
devalorizarea şi mult mai rar revalorizarea. Pe parcursul anilor ’80-’90, au fost efectuate mai
mult de 80 de devalorizări. Aceasta se face pentru a mări exportul acestor ţări. Însă,
concomitent, trebuie întreprinse un şir de măsuri, care ar menţine situaţia favorabilă pentru
exportatori pe un timp mai îndelungat, iar pentru majoritatea ţărilor această problemă este
imposibil de rezolvat.

Acordul de la Kingston (Jamaica) prevede creşterea rolului FMI în regularizarea
sistemului valutar-financiar internaţional. De mai multe ori, au fost mărite cotizaţiile ţărilor-
membre în Fond, pentru ţările în curs de dezvoltare, ea fiind parţial mărită. În acelaşi timp,
FMI, din anii ’70, nu mai acordă credite ţărilor dezvoltate şi s-a reorientat, aproape complet,
în activitatea sa de creditare a ţărilor în curs de dezvoltare.

În prezent, în urma declanşării crizei financiare, SVFI se află în faţa unei noi bifurcaţii.
Potrivit unor aprecieri, aceasta va duce la schimbarea arhitecturii financiare internaţionale şi
anume la trecerea de la un SVFI unipolar cu supremaţia dolarului american la un nou sistem
multipolar, unde se va micşora rolul dolarului şi va creşte rolul altor monede internaţionale.

Bibliografie:
1. P.Bran, I.Costică. Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale. Editura Eco-

nomică. Bucureşti, 2003
2. Красавина Л.Н. Международные валютно-кредитные и финансовые отношения,

учебник, Москва, Финансы и статистика, 2003.
3. Мовсеян А.Г., Огнивцев С.Б., Международные валютно-кредитные отношения, учеб-

ник, Москва, Инфра-М, 2003.

COMPORTAMENTUL CLIENTULUI CORPORATIV CA BAZĂ A
STRATEGIEI BANCARE ÎN CONDIŢII DE CRIZĂ

Conf. univ. dr. Larisa MISTREAN

The nature of banking institutions and the context of current competition is driving them to
maintain existing customers, target achievable through meeting customers requirements and only then
to attract new ones.

Because of the importance that customer loyalty has in banking business, analyzing and
understanding customer behavior is a main component of business marketing, thus, allowing the bank
to anticipate the likely reactions of customers and to influence the structure of products and services.

Datorită importanţei, pe care fidelitatea clienţilor o are pe termen lung asupra activităţii
instituţiilor bancare, analiza şi înţelegerea comportamentului clienţilor reprezintă o compo-
nentă principală a activităţii de marketing desfăşurate, permiţând, în acest fel, băncii să anti-
cipeze reacţiile probabile ale clienţilor, precum şi să influenţeze structura produselor şi ser-
viciilor oferite.

Prin natura activităţii instituţiilor bancare şi în contextul concurenţei actuale, devine
necesară orientarea acestora, în primul rând, spre menţinerea clienţilor existenţi, obiectiv
realizabil prin îndeplinirea cerinţelor de satisfacere a clienţilor şi doar ulterior, spre atragerea