Celula

Celula

Date generale:

Celula este unitatea de bază structurală, funcţională şi genetică a tuturor organismelor vii.
Aceasta a fost descoperită de către Robert Hooke şi este unitatea funcţională a tuturor
organismelor vii cunoscute. Este cea mai mică unitate de viaţă, care poate fi clasificată ca o
vietate şi este adesea numită bloc de viaţă. Unele organisme, cum ar fi cele mai
multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula). Alte organisme, cum ar fi
oamenii, sunt multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10
µm iar masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de
aproximativ 135 µm şi se găseşte în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele
granulare din cerebel, cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge
de la degetul de la picior la partea inferioară a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari celule
cunoscute sunt celulele de ou de struţ nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 1,5 kg.
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a
observat mici "granule", în timp ce privea prin microscop ţesuturi de plante. Teoria celulară,
dezvoltată pentru prima oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor
Schwann, afirma că toate organismele sunt compuse din una sau mai multe celule, că toate
celulele provin din celulele preexistente, că funcţiile vitale ale unui organism au loc in
interiorul celulelor, şi că toate celulele conţin informaţiile ereditare necesare pentru reglarea
funcţiilor celulare şi de transmitere a informaţiilor pentru următoarea generaţie de celule.
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care înseamnă, o cameră mică. Termenul
descriptiv pentru cea mai mică structură de viaţă biologică, a fost inventat de către Robert
Hooke într-o carte pe care a publicat-o în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-
a văzut prin microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor.

Comparaţie între proprietăţile celulelor procariote şi eucariote:

• Celula procariotă este mai simplă şi mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită
de nucleu individualizat, şi de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două
tipuri de procariote: bacteriile si archaea; amândouă au o structură similară. Materialul
nuclear al celulelor procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact
direct cu citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se
numeşte nucleoid.

• O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:
• La exterior, flagel şi pilus care se proiectează de pe suprafaţa celulei. Acestea sunt

structuri (nu sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine ​care faciliteză
deplasarea şi comunicarea între celule;
• Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând dintr-
un perete celular care acoperă o membrană celulară, totuşi unele bacterii au în plus un
strat suplimentar de acoperire numit capsida. Învelişul ofera rigiditate celulei şi separă
interiorul celulei de mediul în care se află, servind ca un filtru de protecţie. Deşi cele mai
multe procariote au un perete celular, există şi excepţii, cum ar fi Mycoplasma (bacterie)
şi Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format din peptidoglican la bacterii, şi
acţionează ca o barieră suplimentară împotriva forţelor exterioare. Acesta previne, de
asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată şi în cele din urmă de spargerea (citoliza)
din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote
(celule de plante şi celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
• În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conţine genomul
celulei (ADN), ribozomi şi diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de
obicei o moleculă circulară (o excepţie este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care
provoacă boala Lyme). Deşi nu formează un nucleu, ADN-ul este condensat într-un
nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN extracromosomiale
numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcţii
suplimentare, cum ar fi rezistenţa la antibiotice.

• Eucariota:

• Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele şi algele sunt toate eucariote.
Aceste celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică şi pot avea
volumul de 1000 de ori mai mare. Diferenţa majoră dintre procariote şi eucariote este că
celulele eucariote conţin compartimente legate de membrană în care pot avea loc
activităţi specifice metabolice. Cea mai importantă dintre acestea este nucleul celular, un
compartiment delimitat de membrană, care adăposteşte ADN-ul celulelor eucariote.
Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferenţe pot fi:

• Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcţie, cu diferenţe minore
în configurare. Pereţii celulelor pot fi sau nu prezenţi.

• ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare,

numite cromozomi , care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile
cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei, separate de citoplasma printr-o membrană.
Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conţin de asemenea ADN.

• Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai
complex decât al procariotelor.

Comparaţie între structurile celulelor animale şi vegetale

• Celulă tipică animală • Celulă tipică vegetală

• Nucleu • Nucleu
– Nucleol (în nucleu) – Nucleol (în nucleu)

• Reticul endoplasmatic rugos • Reticul endoplasmatic rugos
• Reticul endolasmatic neted • Reticul endolasmatic neted
• Ribozomi • Ribozomi
• Citoschelet • Citoschelet
• Aparat Golgi • Aparat Golgi (dictiozomi)
• Citoplasmă • Citoplasmă
• Mitocondrii • Mitocondrii
• Vezicule • Plastide
• Vacuole • Vezicule
• Lizozomi • Vacuole
• Centrozom • Perete celular

– Centrioli